ARESTAREA SFÂNTULUI PAVEL

Fapte 21:27-40

Întoarcerea apostolului din a treia călătorie misionară — Misionarii primiţi cordial de către biserica din Ierusalim — „Frica de om aduce capcană” — Concesia făcută prejudecăţii n-a reuşit — Sf. Pavel în pericol prin violenţa mulţimii — Este chemată garnizoana romană din fortăreaţa Antonia — Ambasadorul lui Cristos este luat prizonier — I se dă posibilitatea să facă mărturie pentru adevăr — Suferinţa pentru Cristos

„Căci Îi vei fi martor faţă de toţi oamenii pentru lucrurile pe care le-ai văzut şi le-ai auzit”. Fapte 22:15

W. T. 15 August 1916 (pag. 249-250)

Când Sf. Pavel a ajuns la Ierusalim, el se întorcea din cea de a treia călătorie misionară printre neamuri. El lipsise şapte ani. În drumul spre Ierusalim Domnul permisese să ajungă la el avertizări, informându-l că se putea aştepta la necazuri — lanţuri şi închisoare — în Cetatea Sfântă. Totuşi, neabătuţi, aceşti nobili ambasadori pentru Cristos şi tovarăşii lor au ajuns acolo. Ei aduseseră cu ei colecte de bani de la bisericile din Asia Mică şi din Grecia pentru biserica din Ierusalim, care, se pare, avea într-o măsură probleme financiare.

La sosirea lor, primirea a avut un caracter particular şi personal, şi au manifestat mai departe aceeaşi fraternitate iubitoare cum a fost în special remarcată în studiul nostru din 27 august (articolul intitlulat Călătorind spre Ierusalim, care va apare în numărul următor — n. t.). În ziua următoare, care probabil era Rusaliile (Fapte 20:16), biserica a fost chemată împreună pentru a-l primi pe apostol şi pe tovarăşii săi într-o manieră mai formală. Sf. Iacov cel mic se pare că era recunoscut ca şi conducător în biserica din Ierusalim. Sf. Pavel şi-a povestit experienţele din timpul celei de a treia călătorii misionare şi binecuvântările Domnului asupra slujirii sale pentru adevăr, în ciuda necazurilor permise. De asemenea, putem presupune că în acelaşi timp a predat colectele de la fraţii dintre neamuri.

Un compromis dezavantajos

Scurta relatare ne arată că fraţii din Ierusalim au fost considerabil perturbaţi de prezenţa Sf. Pavel cu ei. Nu numai că se temeau pentru siguranţa persoanei lui, dar şi erau alarmaţi ca nu cumva venirea lui să stârnească persecuţii împotriva lor, deoarece activitatea şi persistenţa apostolului îl făcuseră bine cunoscut evreilor din partea influentă a lumii în care el lucrase. Obiceiul evreilor, ca religioşii zeloşi să vină adesea la Ierusalim pentru a ţine sărbătorile (Deuteronom 16:16), a adus pe evreii din Cetatea Sfântă în contact cu interesele religioase ale întregii lumi.

Sf. Iacov şi tovarăşii lui şi-au dat seama că, după toate probabilităţile, la sărbătoarea Rusaliilor puteau fi prezenţi evrei din Efes, Corint, Tesalonic etc. Ei ştiau că activităţile Sf. Pavel fuseseră deja raportate şi că unii, chiar dintre evreii creştini, erau tulburaţi de învăţăturile lui: că Legea era moartă şi că nimeni nu era obligat să-i mai dea atenţie. Fraţii l-au îndemnat pe Sf. Pavel să contrazică această înţelegere parţial greşită, mergând în templu şi asociindu-se cu unii fraţi care făcuseră Jurământul de Nazireat (Numeri 6:1-21). Ei nu i-au sugerat să facă acest jurământ, ci să fie prezent cu aceşti fraţi ca o recunoaştere a ceea ce făcuseră ei; şi el să le suporte cheltuielile nu numai pentru raderea capetelor şi pentru arderea părului, dar şi pentru sacrificarea a patru animale pentru fiecare.

Evident că Sf. Iacov şi conducătorii bisericii au înţeles destul de bine poziţia Sf. Pavel, deşi se pare că mintea lor n-a cuprins atât de clar ca şi a lui îndepărtarea completă a „zidului de despărţire” care înainte îi separase pe evrei de neamuri, şi nici n-au apreciat atât de deplin ca şi el faptul că Legea era numai un serv, menită să conducă şcoala lui Cristos, pregătită pentru fiii lui Dumnezeu.

Sf. Pavel a învăţat neamurile că nu era necesar să devină evrei sau să se supună ritualului evreiesc, ci, în loc să caute favoarea divină prin tipuri şi umbre, ei să privească la Cristos şi la împlinirile antitipice ale cerinţelor Legii. El a învăţat că Legea nu putea mântui nici pe evrei, nici pe neamuri, ci numai credinţa în Cristos putea aduce sufletul în relaţie cu Dumnezeu. El a învăţat că deşi anumite binecuvântări de la Dumnezeu rămân pentru evrei (Romani 11:25-29), totuşi, în timpul vârstei evanghelice Dumnezeu alege o sămânţă spirituală a lui Avraam, atât dintre evrei, cât şi dintre neamuri. El a învăţat că dacă cineva — dintre evrei sau dintre neamuri — ar încerca să ţină legea, pentru ca astfel să merite viaţa veşnică, acesta cu siguranţă n-ar reuşi; deoarece „nimeni nu va fi îndreptăţit înaintea Lui prin faptele Legii”. Romani 3:20-31; Efeseni 3:1-7; Galateni 3:8, 16, 20.

Calea Sf. Pavel n-a fost greşită

Totuşi, nimic din toate acestea nu s-a interferat de fapt cu ceea ce a făcut Sf. Pavel pentru cei patru de sub Jurământul de Nazireat la îndemnul bătrânilor din Ierusalim. Raderea capetelor şi oferirea jertfelor cerute de legea care le guverna jurământul nu se interfera în nici un sens al cuvântului cu meritul jertfei lui Cristos şi nici nu încerca să adauge la acesta. Totuşi, după judecata noastră, s-ar fi putut urma o cale mai curajoasă. Se pare că tocmai metoda ((109)) urmată, pentru a respinge împotrivirea publică, a servit doar pentru a o stârni.

Să nu uităm totuşi că Domnul ar fi putut conduce diferit chestiunea dacă ar fi vrut. Să ne amintim că El ştia dinainte că pe apostolul Pavel îl vor asalta strâmtorările, şi le-a prezis. Cei care sunt în strânsă relaţie cu Domnul au asigurarea Lui că toţi paşii le sunt aranjaţi de El şi că toate vor lucra împreună pentru binele celor care iubesc pe Dumnezeu şi care au fost chemaţi după scopul Său (Psalm 37:23; Romani 8:28). Ce consolare sunt aceste asigurări pentru tot poporul Domnului! Nu este de mirare că aceştia pot avea linişte, odihnă şi pace, chiar şi în timp de furtună şi strâmtorare.

Cineva ar putea întreba: „N-a fost un păcat pentru apostol sau pentru alţi creştini să participe în vreo măsură la jertfele din templu? Nu s-au sfârşit prin Cristos toate jertfele evreieşti?”

Noi răspundem: Nu, deloc. Jertfele care arătau spre Cristos, şi pe care El le-a împlinit, nu mai erau cuvenite. Dar jertfele pe care nazirenii le ofereau în legătură cu jurămintele lor nu tipificau jertfele lui Cristos, ci mai degrabă consacrarea şi devotarea poporului, jertfe ale căror antitipuri vor exista în Mileniu. De aceea pentru apostol n-a fost un păcat să participe la această procedură; şi totuşi noi ne îndoim de înţelepciunea modului său de a acţiona. Suntem înclinaţi să gândim că aceasta a fost mai degrabă o recunoaştere prelungită a demnităţii templului evreiesc şi a serviciilor lui, câtă vreme adevăratul templu şi slujba lui reală fuseseră pe atunci inaugurate. Biserica însăşi este templul antitipic în care Dumnezeu este prezent începând de la Rusali.

Purtarea lui, greşit înţeleasă

Timp de câteva zile planul ca Sf. Pavel să apară că susţine parţial legea a părut reuşit; dar, când cele şapte zile aproape s-au sfârşit, apostolul a fost recunoscut de evreii care veniseră din Asia. Ei îl văzuseră cu Trofim, un grec din Efes, şi au tras în grabă concluzia că acesta din urmă era unul din cei patru cu capetele rase. Din punct de vedere evreiesc, aceasta ar fi fost o ofensă gravă, deoarece numai evreilor le era permis să vină în incinta sacră a templului, în afara ei fiind Curtea femeilor şi Curtea neamurilor. Aceste două curţi erau separate printr-un gard de piatră, la care apostolul face aluzie în altă parte, ca fiind „zidul de la mijloc al despărţiturii”. Efeseni 2:14.

Acest zid era de patru picioare şi jumătate înălţime, având la intervale regulate mici obeliscuri cu inscripţii care spuneau: „Nici un străin nu va intra dincolo de balustrada şi de gardul care înconjoară Templul. Dacă cineva este prins asupra faptului, să ştie că singur se face vinovat de pedeapsa cu moartea”. Sf. Pavel a fost acuzat de această ofensă, şi nu grecul, despre care se presupunea că a fost indus în eroare de către apostol. Din acest motiv viaţa lui Pavel era în pericol din partea mulţimii, care s-a adunat în grabă la strigătul evreilor asiatici că se profana Templul.

În timp ce mulţimea îl bătea pe apostol, căutând să-l omoare, Claudius Lisias, căpitanul şef sau colonelul cohortei romane care forma garnizoana din castelul Antonia, în apropiere de Templu, şi-a dat seama de tumult şi s-a grăbit cu un grup de soldaţi spre locul acţiunii. Bătaia a încetat imediat; pentru că deşi evreii nu învăţaseră să respecte maiestatea legii romane, ei deveniseră supuşi forţelor ei militare.

Apostolului i s-a legat cu lanţul fiecare braţ de câte un soldat. Colonelul s-a străduit să stabilească motivul tulburării, dar n-a putut înţelege mărturiile contradictorii. De aceea a trimis pe prizonier la castel. Dar gloata, dezamăgită că pierduse ocazia de a lua viaţa Sf.Pavel, a alergat nebuneşte să-l ia de la soldaţi ori să-l omoare pe loc. Înaintarea gloatei i-a făcut pe soldaţi să strângă rândurile pentru a nu-şi pierde prizonierul. Ca rezultat, apostolul a fost luat pe sus şi dus de soldaţi pe scări.

I se acordă permisiunea să propovăduiască

Curajul acestui ambasador al lui Cristos şi dispoziţia lui de a se folosi de orice ocazie pentru a spune mesajul Învăţătorului său au fost exemplificate minunat. Am fi putut presupune că bătaia pe care a suferit-o de la mulţime, împreună cu tratamentul mai mult sau mai puţin aspru pe care l-a primit până să ajungă la uşa castelului, îl va intimida de frică şi emoţie. Dar, dimpotrivă, el a fost liniştit şi stăpânit. Calm, el a cerut comandantului să-i acorde privilegiul de a vorbi poporului. Fără îndoială, el le-a comunicat că ei înţeleseseră greşit ceea ce făcea el, şi câteva cuvinte din partea lui i-ar putea linişti.

Ofiţerul roman a fost uimit, căci apostolul vorbea curent greaca. El gândise că Sf. Pavel era „egipteanul acela”, menţionat de istoricul Iosephus, care cu puţin timp în urmă adunase un corp mare de evrei nemulţumiţi cărora li s-a prezentat ca Mesia şi care, împreună cu urmaşii săi, dăduse autorităţilor romane considerabil de furcă. Sf. Pavel a răspuns că era evreu dintr-o cetate onorabilă şi a cerut iarăşi privilegiul de a se adresa poporului, ceea ce i s-a acordat.