AVEŢI NEVOIE DE RĂBDARE”

„Dar răbdarea trebuie să-şi facă desăvârşit lucrarea, ca să fiţi desăvârşiţi, întregi şi să nu duceţi lipsă de nimic.” Iacov 1:4.

R 4909 W. T. 1 noiembrie 1911 (pag. 408-410)

 

În limba greacă sunt două cuvinte complet diferite care în Scripturile noastre englezeşti sunt traduse „răbdare”. Unul din acestea este un cuvânt care în general corespunde cu ideea obişnuită de răbdare aşa cum vorbim despre ea în legătură cu lucrurile de fiecare zi ale vieţii, însemnând numai îngăduinţă sau îndelungă răbdare. De fapt cuvântul grecesc este în general tradus îndelungă răbdare. Celălalt cuvânt este cel care ne interesează în special în tratarea textului nostru, şi care este cel mai frecvent tradus răbdare de către scriitorii Noului Testament.

Acest cuvânt are o semnificaţie mult mai adâncă şi mai deplină decât este legată de cuvântul nostru englezesc răbdare. El înseamnă mai degrabă persistenţă, ideea fiind aceea de îndurare a răului într-un mod voios, plin de speranţă, dispus, răbdător. Reprezintă deci un element al caracterului şi nu numai o stare temporară sau o reţinere a sentimentului sau acţiunii. Înseamnă acea dezvoltare a inimii şi a caracterului care se manifestă printr-o îndurare a răului sau a necazului cu mulţumire, fără răzvrătirea voinţei, cu deplină încredere în Înţelepciunea şi Iubirea divină, care, în timp ce permite relele actuale, a promis să le înlăture la timpul cuvenit al lui Dumnezeu.

Acest har al răbdării netezeşte calea pentru oricare alt har creştin, deoarece toate trebuie să fie obţinute prin procedeul autodisciplinării răbdătoare şi neîntrerupte. Niciun pas de progres nu poate fi câştigat fără acest har al răbdării; şi niciunul dintre haruri nu împodobeşte mai frumos caracterul creştin sau nu câştigă aprobarea conştiinţei lumii, sau nu slăveşte pe Dumnezeul tuturor harurilor al cărui Adevăr acest har îl inspiră. Aceasta este blândeţe răbdătoare, străduindu-se să stăvilească fluxul slăbiciunii umane şi străduindu-se cu grijă minuţioasă să ajungă la asemănarea divină. Este înceată la mânie şi bogată în milă; este rapidă în a pricepe căile dreptăţii şi promptă în a umbla în ele; este conştientă de propriile sale imperfecţiuni şi compătimitoare cu imperfecţiunile şi greşelile altora.

Importanţa stăruinţei în caracterul creştin este confirmată pe deplin de către apostolul Pavel când foloseşte acest cuvânt; căci în mai multe ocazii el pune răbdarea mai presus de iubire, care am văzut că este „ţinta” caracterului pentru care trebuie să alergăm — „ţinta premiului”. De exemplu, scriindu-i lui Tit (2:2), unde enumeră caracteristicile creştinului avansat, apostolul foloseşte următoarea ordine: „Treji, vrednici de cinste, cumpătaţi, sănătoşi în credinţă, în dragoste, în răbdare”. Chiar dacă avem toate celelalte calităţi, această probă finală a răbdării, a îndurării cu bucurie trebuie să fie trecută înainte de a putea fi acceptaţi de Domnul ca membri ai celor chiar aleşi.

Apoi, scriindu-i lui Timotei (2 Tim. 3:10) cu privire la sine, apostolul pune această însuşire a stăruinţei mai presus de iubire, spunând: „Tu însă mi-ai urmărit de aproape învăţătura, purtarea, năzuinţa, credinţa, îndelunga răbdare, dragostea, stăruinţa”.

„DOMNUL DUMNEZEUL VOSTRU VĂ PUNE LA ÎNCERCARE”

Cineva ar putea întreba: dacă „Dragostea este împlinirea Legii” şi „ţinta premiului chemării noastre de sus”, cum poate răbdarea să aibă o poziţie mai înaltă decât Iubirea? Răspunsul este că stăruinţa nu vine numai la sfârşitul alergării, ci este o cerinţă pe tot parcursul alergării. Avem nevoie de această îndurare voioasă a primelor încercări pe calea creştină; şi pe măsură ce înaintăm mai mult în alergarea spre „ţintă”, spiritul stăruinţei voioase trebuie să se întărească tot mai mult la fiecare pas al călătoriei. Unii ar putea fi credincioşi câteva zile sau câteva luni sau câţiva ani, totuşi să nu fie vrednici de marea binecuvântare a Împărăţiei lui Cristos.

În pilda semănătorului, Domnul nostru a dat o ilustraţie a acestui fapt, spunând că unele seminţe au căzut pe pământ stâncos şi au încolţit; dar în final, când arşiţa persecuţiei a venit, plantele firave s-au veştejit. În alegerea membrilor clasei Împărăţiei Domnul caută o adâncime a solului, o adâncime a caracterului, o adâncime a inimii care va fi răbdătoare să îndure. Acei cărora le lipseşte această calitate nu vor fi potriviţi pentru Împărăţie. Răbdarea este necesară ca un element al caracterului pe oricare plan de existenţă; dar pentru creştin este în mod special important să o aibă dezvoltată de la începutul alergării. Noi avem nevoie s-o avem la primul sfert al ţintei, la al doilea sfert al ţintei, la al treilea sfert al ţintei şi încă să o avem la al patrulea sfert al ţintei, ţinta premiului — Iubirea perfectă.

Şi când am ajuns la această ţintă a alergării unde îi iubim nu numai pe prietenii, ci şi pe duşmanii noştri, se cere de la noi să stăm în picioare la ţintă cu credincioşie, cu bucurie, îndurând cu răbdare probele pe care Domnul le va vedea chiar atunci potrivite să vină asupra noastră. Dumnezeu supune pe poporul Său la încercare, îndelungă încercare, uneori timp de luni şi ani. După cum s-a spus: „Domnul Dumnezeul vostru vă pune la încercare”. Deut. 13:3.

Prin urmare, apostolul Pavel ne îndeamnă: „După ce aţi făcut totul, să staţi” — să înduraţi. După ce am ajuns la „ţintă”, „îndurarea răbdătoare să-şi facă desăvârşit lucrarea”, sau „să-şi desăvârşească lucrarea”. Îndurarea răbdătoare să demonstreze, nu numai că aveţi caracterul, caracteristicile Iubirii cerute în alergarea pentru premiu, ci şi că aveţi iubire ca element al caracterului, adânc înrădăcinată, neschimbătoare, astfel încât să puteţi îndura împotrivirea cu bucurie.

Sf. Pavel ne spune că avem nevoie de această îndurare răbdătoare ca, după ce am făcut voia lui Dumnezeu (după ce ne-am adus voinţa într-o completă supunere voinţei divine), să putem primi făgăduinţa (Evrei 10:36). Gândul din mintea apostolului pare a fi că există pentru noi toţi o anumită lucrare de făcut în noi înşine — „Duceţi până la capăt mântuirea voastră, cu frică şi cutremur” (Fil. 2:12, 13). Dumnezeu este Cel care lucrează în noi să vrem şi să facem — să cooperăm în această lucrare. Să ne asigurăm ca răzvrătirea de orice fel din inima noastră să fie total ucisă, omorâtă; şi să ne aducem voinţa într-o deplină supunere la voinţa divină, aşa încât să nu avem altă voinţă decât a Lui. Chiar şi atunci, după ce am învins până la acest grad, avem nevoie de răbdare. Domnul nu ne va accepta numai pentru că suntem consacraţi. El cere să fie dovedită consacrarea. Pentru început El acceptă consacrarea; apoi ne probează pentru a demonstra în ce măsură Îl iubim cu adevărat.

RĂBDAREA ESTE NECESARĂ PENTRU PRODUCEREA ROADELOR

Îndurarea răbdătoare este de asemenea menţionată în Scripturi ca fiind Cuvântul sau învăţătura Domnului. Domnul nostru spune: „Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu” (Apoc. 3:10). În Evanghelii observăm de două ori că Domnul nostru a adus în atenţia ucenicilor importanţa calităţii îndurării răbdătoare. O dată a fost în pilda semănătorului la care s-a făcut referire mai sus (Luca 8:11-15). El a spus: „Dar cea

[semănată] care a căzut pe pământ bun sunt ca aceia care, după ce au auzit cuvântul, îl ţin într-o inimă cinstită şi bună şi aduc roadă în răbdare [cu îndurare voioasă, statornicie]”. Ideea aici este că pentru a fi din clasa producătoare de rod, pe care Domnul o va aproba şi accepta în Împărăţia Sa, este necesar să facem mai mult decât să primim Cuvântul mărturiei Lui, chiar dacă îl primim cu bucurie; căci acea clasă din pildă este reprezentată de pământul stâncos, care la început a dat dovadă de mare credincioşie şi vigoare, dar s-a veştejit sub soarele persecuţiei, din cauza lipsei de adâncime a solului. Acel pământ stâncos, fără adâncime, reprezintă, cum a explicat Domnul, o clasă de ascultători care se bucură mult în Adevăr, dar nu rezistă; ei sunt din aceia care nu pot rezista la persecuţie sau la împotrivire, ci se veştejesc sub ea, se descurajează. Aceştia nu pot fi din clasa Împărăţiei, toţi din această clasă trebuie să fie învingători.

În această pildă Domnul nostru ne arată că îndurarea răbdătoare, statornicia, este proba finală, care urmează după zelul pregătirii de a primi sămânţa; după ce sămânţa a fost primită şi a încolţit; după ce iubirea şi speranţa şi bucuria şi credinţa au făcut-o să răsară şi să arate că promite rod. Îndurarea răbdătoare este deci necesară pentru ca bobul să poată fi dezvoltat, copt pe deplin şi făcut potrivit pentru grânar. Cât de importantă pare a fi îndurarea răbdătoare, îndurarea voioasă, în lumina Cuvântului Domnului! Căci nu putem presupune că cel care judecă gândurile şi intenţiile inimii ar fi mulţumit de copiii Lui, chiar dacă i-ar vedea îndurând mult pentru El, dacă ei ar îndura într-o stare a minţii nerăbdătoare şi nefericită. În acel caz ei n-ar fi asemănări ale dragului Fiu al lui Dumnezeu, al cărui sentiment este exprimat prin cuvintele, „Îmi place să fac voia Ta, O Dumnezeule!”

Altă dată Domnul nostru le spunea ucenicilor Lui că, drept rezultat al faptului că erau urmaşi ai Lui, trebuie să aştepte împotrivire, încercări, necazuri. Probabil că i-ar putea ajuta pe unii să-şi dea seama cât de tare este sensul cuvântului necaz dacă ar cunoaşte originea lui. Acesta derivă din cuvântul latinesc „tribulum”, numele unui tăvălug, sau al unei maşini de treierat folosite în timpurile din vechime pentru curăţarea grâului, îndepărtând coaja sau pleava de pe el. Cât de potrivit este termenul când este aplicat la poporul consacrat al Domnului, care în Scripturi este simbolizat prin grâu! Natura noastră nouă este grăuntele, bobul real; totuşi, această comoară, sau parte valoroasă, este acoperită cu hoaspele stărilor pământeşti. Pentru ca grâul să poată fi pregătit cum se cuvine pentru „grânar” şi pentru a fi folosit, este necesar ca fiecare bob să treacă prin necazul necesar pentru a îndepărta acele caracteristici care, până când nu sunt separate, ne fac nepotriviţi pentru serviciul viitor la care suntem chemaţi de către Domnul.

În măsura în care ne putem da seama de propriile imperfecţiuni şi de voinţa desăvârşită a lui Dumnezeu cu privire la noi, vom fi în stare să suportăm cu răbdare şi chiar cu un anumit fel de bucurie toate necazurile pe care Maestrul le vede de bine să fie lăsate să vină peste noi. Domnul nostru le-a explicat ucenicilor că atâta vreme cât vor trăi în acest Veac, când păcatul abundă şi când Satan este prinţul acestei lumi, ei trebuie să se aştepte la necaz din diferite părţi; dar El i-a asigurat că vor fi totuşi pe deplin şi complet sub grija şi protecţia divină, chiar dacă vor fi permise persecuţii să vină peste ei şi să-i afecteze. Apoi urmează cuvintele: „Prin răbdarea voastră [îndurarea răbdătoare, voioasă, statornicie plină de speranţă], vă veţi câştiga sufletele voastre”. Luca 21:19.

„CEL CARE VA BIRUI VA MOŞTENI TOATE LUCRURILE”

Un obiectiv al încercării îndurării răbdătoare este ca noi să putem fi „tari în Domnul”, să putem avea asemănarea de caracter cu Domnul Isus — nu numai fermitate, ci şi gentileţe. Toate acestea trebuie dezvoltate înainte de a putea primi lucrurile promise, lucrurile pe care Dumnezeu le are în păstrare pentru cei care Îl iubesc (1 Cor. 2:9, 10). Aceste lucruri sunt spirituale şi ar putea fi cuprinse de minţile noastre, dar n-ar putea fi înţelese. Promisiunea că vom fi asemenea Domnului include nu numai stările spirituale şi cereşti, la care vom ajunge prin Întâia Înviere, ci şi binecuvântarea de a participa la ridicarea lumii. „Dacă sunteţi ai lui Hristos, atunci sunteţi «sămânţa» lui Avraam, moştenitori potrivit făgăduinţei” (Gal. 3:29). Dar a fi „ai lui Hristos” înseamnă nu numai că Îl vom accepta, ne vom alătura Lui şi standardelor Lui, ci şi că vom fi buni soldaţi. Cei care nu vor fi buni soldaţi nu vor fi vrednici să fie membri ai Corpului lui Cristos, căci aceştia nu vor putea fi biruitori şi „mai mult decât biruitori” prin Isus Cristos Domnul nostru. Rom. 8:37.

Noi avem deja „făgăduinţa”, dar n-am primit-o în sensul de a fi împlinită. Făgăduinţa este condiţionată. „Cel care face aceste lucruri va trăi prin ele” (Lev. 18:5; Rom. 10:5). Astfel, în aranjamentul Domnului nostru, condiţia făgăduinţei este să rămânem în iubirea Sa, în favoarea Sa. Oricine acceptă moartea lui Cristos şi se încrede în El şi caută să urmeze poruncile divine, umblând nu după carne, ci după Spirit, va primi făgăduinţa, căci făgăduinţa este făcută „biruitorilor”. Toate făgăduinţele Veacului Evanghelic sunt făcute „biruitorilor”. Aceştia vor sta pe Tron. Aceştia vor deveni Mireasa lui Cristos. Aceştia vor fi comoştenitori cu Răscumpărătorul şi vor participa în toată marea Sa lucrare ca marele Mesia, pentru a binecuvânta pe Israel şi prin Israel omenirea.

Biserica începe să se bucure acum prin credinţă de această făgăduinţă condiţionată, care depinde de credincioşia lor până la sfârşit — de îndurarea lor răbdătoare. Aceştia loiali au garanţia făgăduinţei şi vor fi comoştenitori în Împărăţie. Toţi ceilalţi vor fi înlăturaţi de la poziţia de membri. „Pe orice mlădiţă care n-aduce roadă în Mine, El o taie; şi pe orice mlădiţă care aduce roadă, o curăţeşte, ca să aducă şi mai multă roadă” (Ioan 15:2). Noi suntem în încercare şi încercarea ne va dovedi loialitatea. Dacă acest timp de încercare sau probare este satisfăcător, poziţia de membri devine permanentă. Cei care nu trăiesc la înălţimea condiţiilor, nu sunt socotiţi vrednici să fie membri ai Corpului lui Cristos şi comoştenitori în împărăţie.

SĂ RĂMÂNEM ÎN IUBIREA LUI

Cine se poate gândi la importanţa ajungerii la asemănare cu Domnul şi Capul nostru binecuvântat fără să simtă că atingerea acestei asemănări de caracter va fi lucrare de o viaţă! Aceasta nu poate fi îndeplinită într-o zi sau într-un an, ci întreaga viaţă trebuie să fie devotată ei; şi zi de zi, dacă suntem credincioşi, trebuie să realizăm o măsură de creştere în har şi de dezvoltare a caracterului creştin. Nu este destul să cunoaştem Adevărul, sau să fim mulţumiţi să-l susţinem în nedreptate. Trebuie să ne asigurăm că Adevărul are efectul lui legitim şi intenţionat asupra caracterului. Şi dacă Adevărul este astfel primit în inimi bune şi oneste, vom avea asigurarea apostolului Petru că „nu vom aluneca niciodată”, ci la timpul cuvenit vom fi primiţi în Împărăţie.

Prin urmare, vedem necesitatea de a păstra tot timpul proaspete în mintea noastră instrucţiunile şi învăţăturile Domnului şi de a bea adânc din spiritul lor inspirator, chiar dacă suntem deja stabiliţi în credinţă. A fi stabilit în credinţă este un lucru; a fi stabilit în caracterul creştin şi în toate harurile Spiritului este cu totul altul.

Preiubiţilor, „Să alergăm cu stăruinţă [statornicie voioasă, îndurare răbdătoare] în lupta care ne stă înainte” în Evanghelie (Evrei 12:1). După cum deja am observat, alergarea trebuie făcută cu statornicie dacă vrem să ajungem la „ţintă”; şi după ce am ajuns la ţintă, putem să ne menţinem poziţia numai prin harul statorniciei, îndurării răbdătoare, pentru ca după ce am făcut totul, să putem sta!