BIRUINŢA NOASTRĂ ASUPRA CANAANIŢILOR ANTITIPICI

„Întăreşte-te şi fii foarte curajos.” 01835″> Iosua 1:7 .

R 5705 W. T. 15 iunie 1915 (pag. 179-182)

Iosua consemnează aceste cuvinte ale lui Iehova Dumnezeu, care i-au fost spuse când, după moartea lui Moise, a preluat conducerea Israelului. Pe atunci israeliţii avuseseră experienţa celor patruzeci de ani în pustie şi erau tocmai pe punctul de a trece Iordanul şi să ia în stăpânire ţara Canaanului. Iosua devenise succesorul lui Moise. Poporul învăţase multe lecţii în experienţele din pustie; şi acum că Moise era mort, ei priveau spre Iosua ca şi conducător al lor.

Iosua şi-a mărturisit incapacitatea de a servi în locul lui Moise, prin care Dumnezeu Se manifestase în mod vădit. Dar Domnul l-a asigurat pe Iosua că-l va binecuvânta toate zilele vieţii lui, aşa cum îl binecuvântase pe Moise. Iosua fusese găsit credincios în toate experienţele sale. El a fost unul din cei doi supravieţuitori ai experienţelor din pustie, care, atunci când au pornit din Egipt, erau în vârstă de peste douăzeci de ani. Datorită credincioşiei lui Iosua şi Caleb, Domnul le-a promis că numai ei, dintre toţi adulţii care au părăsit Egiptul, vor intra în Ţara Făgăduită. Ceilalţi muriseră în pustie, cu excepţia lui Moise şi Aaron, Aaron murind pe Muntele Hor şi Moise ceva mai târziu pe Muntele Nebo, înainte ca poporul să treacă Iordanul.

Îndemnul Domnului ca Iosua să fie tare şi foarte curajos a fost în legătură cu instrucţiunea ca israeliţii să ia în stăpânire ţara Canaanului şi să nimicească pe locuitorii ţării. Această poruncă a lui Dumnezeu a fost o piatră de poticnire pentru mulţi. Ei au presupus că Biblia nu putea fi de la Dumnezeu din moment ce conţine astfel de dispoziţii. Credeau că ar fi un act de nedreptate ca israeliţii să meargă şi să ia în stăpânire Canaanul. Ce drept, spun ei, avea Israelul să ucidă pe oamenii aceia şi să le ia în stăpânire ţara? Ea aparţinea poporului care o avea deja în stăpânire, mai mult decât oricui altcuiva. A le invada ţara, a le nimici viaţa şi a le confisca pământurile şi ceea ce posedau ar fi foarte nedrept. Cursul lui Israel este arătat ca o ilustraţie a înclinaţiei omului natural de a „acapara pământ”, înclinaţie care se pare că a devenit tot mai puternică secol de secol, în ciuda creşterii civilizaţiei şi a pretinsei lui aprecieri a dreptăţii.

Aceasta este poziţia pe care o adoptă mulţi, şi în mare măsură spre propria lor pagubă; pentru că ei nu înţeleg problema pe care o discută. Când spunem că nu înţeleg problema, nu vrem să zicem că sunt oameni cu o minte inferioară, dar că ei nu au adoptat punctul de vedere al lui Dumnezeu. Din orice alt punct de vedere decât cel corect, întregul curs al lui Israel în această privinţă pare a fi nedrept şi neevlavios. Totuşi, din punctul de vedere corect, problema se vede a fi cu totul raţională, corectă şi dreaptă. Păcatele şi urâciunile acestor neamuri erau astfel încât nimicirea lor era un lucru foarte de dorit. Dumnezeu avea în minte o mare surpriză pentru această ţară a Canaanului, în care locuiau ei. Mai mult, Veacul Iudeu a fost un veac al tipurilor. Atât Israelul cât şi aceste neamuri stricate au fost tipuri.

CREŞTINII SĂ FIE PAŞNICI

În veacul prezent, poporul Domnului nu trebuie să ia în stăpânire nici persoanele, nici proprietatea altora. Ei nu trebuie să nimicească viaţa în nici o împrejurare. Ei nu trebuie să se lupte cu nici un fel de arme naturale. Ei trebuie să fie paşnici. Noi nu suntem dintre aceia care să apere pe această linie cursul naţiunilor pretinse creştine din timpurile moderne. În calitate de creştini, conduşi de exemplul şi instrucţiunile Învăţătorului nostru, trebuie să căutăm să facem bine tuturor oamenilor, cum avem ocazia, şi să-i lăsăm în posesie paşnică a caselor, proprietăţilor şi libertăţilor lor. Este o mare diferenţă între Legea divină a Iubirii, care este puterea motrice operând astăzi în adevăraţii copii ai lui Dumnezeu, şi legea egoismului, sub care operează încă masele omenirii — inclusiv vasta majoritate a creştinătăţii nominale — şi vor continua să opereze până când Noua Dispensaţie va fi pe deplin introdusă prin Putere divină.

Totuşi, văzând că adevărata Biserică este despărţită de lume în Planul şi în procedurile Domnului, noi putem privi cu calm relativ încălcarea dreptăţii şi echităţii de către împărăţiile acestei lumi şi putem înţelege că Domnul, mai ales în prezent, profită de înclinarea lor naturală spre război, cuceriri şi imperialism. El va face astfel ca mânia omului să realizeze anumite trăsături ale Planului Său, care se vor dovedi mai târziu a fi pentru binecuvântarea întregii lumi, a celor care sunt acum în morminte şi a celor care trăiesc încă.

((545))

Nefiind în stare să vadă dincolo de văl în toate scopurile îndurătoare ale Tatălui nostru ceresc şi nefiind destul de înţelepţi ca să ştie cum ar putea fi împlinite aceste scopuri, oamenii din lume bâjbâie în întuneric, gândind că îşi conduc propriile afaceri, neştiind că o Mână Puternică în aşa fel conduce afacerile naţiunilor încât scopurile Sale glorioase vor fi împlinite în toate lucrurile, neştiind că nimic nu poate împiedica scopurile Sale. Poporul Domnului ocupă în mare măsură poziţia de spectatori în privinţa mersului acestei lumi — a politicii, a metodelor, a învingerilor ei, a eforturilor ei frenetice de a-şi realiza proiectele egoiste. Ioan 17:16.

Dacă ar fi să ne amestecăm în afacerile lumii, de oricare parte a marii probleme cu care se confruntă ea, cu siguranţă am lucra contrar Programului divin. Domnul nu intenţionează să dea biruinţă acum nici unei părţi în conflict. Noi trebuie să fim separaţi de lume şi să ne dedicăm gândirea şi atenţia, simpatia şi interesul problemelor Împărăţiei cereşti; şi în timp ce vocile noastre, dacă se ridică vreodată în astfel de chestiuni, trebuie să se ridice pentru dreptate, milă şi pace, noi putem totuşi privi cu mare linişte orice evenimente şi schimbări ar putea avea loc în lume, ştiind că Tatăl nostru Ceresc are toată puterea să dirijeze aceste probleme spre propria sa laudă şi pentru binele final al omenirii.

O PRIVIRE RETROSPECTIVĂ

Dar lumea ne spune că suntem prea paşnici. Ne spune că omenirea nu s-ar putea descurca fără război. Noi răspundem că nimeni nu poate înţelege metodele lui Dumnezeu decât dacă este condus de Cuvântul Său, de Spiritul Adevărului. Procedurile lui Dumnezeu sunt diferite în diferite veacuri şi pentru diferite scopuri. Aceste prezentări aparent opuse ale voinţei lui Dumnezeu sunt perfect raţionale şi se pot armoniza din punctul de vedere potrivit.

Să vedem. Cu mult timp în urmă, în Eden, sentinţa, „vei muri negreşit”, a fost pronunţată împotriva lui Adam din cauza voitei neascultări de dispoziţia divină, că o violare a poruncii lui Dumnezeu va aduce moartea. După cădere, omenirea s-a înstrăinat tot mai mult de Domnul. Mulţi dintre îngeri, care aveau atunci acces la pământ cu puteri de materializare, au căzut de la starea lor sfântă. Omenirea a devenit o pradă pentru aceşti îngeri care „pofteau după carne străină” (Gen. 6:1-4; Iuda 6, 7; 2 Pet. 2:4 — Diaglott). Această stare de lucruri a fost răsturnată în cele din urmă prin marele Potop din ziua lui Noe.

Dar cu timpul lumea a devenit iarăşi foarte păcătoasă. Atunci Dumnezeu a ales un om din rândul omenirii, anume pe Avraam. El a promis că dacă Avraam va umbla în căile Sale, El va conduce afacerile lui Avraam spre binele lui şi va face din el un neam mare şi-i va binecuvânta sămânţa. Şi astfel avem pe Avraam, Isaac şi Iacov ca servi speciali ai lui Dumnezeu. Pe urmaşii lui Iacov, Dumnezeu i-a adus în relaţie de legământ cu Sine în zilele lui Moise. Sub Moise ca mijlocitor al lor, Dumnezeu le-a promis că va fi Dumnezeul lor şi că-i va recunoaşte ca poporul Lui. Dacă ei Îi vor fi loiali, îi va binecuvânta. Dacă Îi vor fi neloiali şi vor merge în idolatria neamurilor vecine, atunci El îi va pedepsi pentru păcatele lor şi le va aplica pedepse; dar nu-i va părăsi.

Popoarele din Canaan erau într-o condiţie foarte degradată din punct de vedere moral. Ei înaintaseră atât de mult în păcat, încât nu mai era avantajos ca ei să continue să posede Canaanul. Israeliţii trebuiau să alunge aceste popoare — şi ele trebuiau nimicite când era necesar. Existau anumite neamuri pe care Dumnezeu i-a poruncit lui Israel în mod special să le nimicească complet. Deuteronom 20:10-18.

Când ne gândim la această poruncă a lui Dumnezeu, trebuie să ne eliberăm minţile de superstiţiile trecutului. Aceste popoare care trebuiau să fie ucise n-au mers în chinul veşnic, ci în moarte, în Şeol, în Hades, în mormânt. Aceasta este un somn inconştient. Cei care au pierit de sabie continuă să doarmă; nu sunt în dureri, nici în suferinţă de vreun fel. Sunt numai tăiaţi de la viaţă până la timpul trezirii generale; pentru că Dumnezeu a făcut o pregătire ca acei oameni să se poată întoarce la viaţă, să fie chemaţi afară din somnul lor. Toate binecuvântările vieţii veşnice Dumnezeu le-a pregătit prin Mesia. Mesia va avea o Împărăţie, iar această Împărăţie va stăpâni lumea cu dreptate (vezi Psalmul 96, 97 şi 72), binecuvântându-i nu numai pe cei în viaţă, ci şi pe cei care au adormit în moarte (Isaia 25:6-9; Osea 13:14; Romani 14:9; 8:20, 21 — Diaglott). Multe scripturi declară aceasta în termeni de netăgăduit. Într-adevăr, acesta este sensul întregului Cuvânt al lui Dumnezeu. Planul divin se întinde asemenea unui lanţ de aur de-a lungul întregii Biblii, atât în Vechiul cât şi în Noul Testament.

Acest mare Mesia, care va binecuvânta întreaga rasă a lui Adam, trebuia să fie Răscumpărătorul ei şi astfel Proprietarul şi Eliberatorul poporului, după cum arată Scripturile. Prin jertfa Sa pentru om, El a obţinut „cheile morţii şi ale locuinţei morţilor (hadesului)”, după cum ne spune El (Apoc. 1:18). El Şi-a dat viaţa ca o compensare pentru viaţa tatălui Adam. Acest preţ de cumpărare nu a fost încă aplicat pentru lume în general, dar va fi aplicat, credem noi, în viitorul foarte apropiat. Împărăţia Milenară a lui Cristos este tocmai cu scopul de a da tuturor copiilor lui Adam, care n-au fost luminaţi mai înainte, ca şi lui Adam însuşi, o ocazie deplină pentru viaţă veşnică, după ce vor fi avut experienţa naturii păcatului şi a rezultatelor lui.

Din acest punct de vedere larg, vedem că pentru aceste popoare din vechea Palestină — canaaniţii, amoriţii, fereziţii, heviţii, iebusiţii etc. — a fost o binecuvântare că au murit când au murit. Abjecţi şi decăzuţi în moravuri, ei nu erau o binefacere nici pentru ei înşişi, nici pentru alţii. Era tot una dacă mureau de vreo boală — tuberculoză, pneumonie, holeră — sau altfel.

((546))

Dacă cineva ar întreba: De ce a ales Dumnezeu ca aceste popoare străvechi să moară în bătălie în loc să moară de boală? Răspunsul este că popoarele care locuiau ţara ar fi fost o ameninţare continuă pentru moravurile poporului Israel. Ei nu numai că erau idolatri, ci şi practicau ritualuri imorale, ghicirea etc. Mai mult, Dumnezeu a plănuit ca ţara să fie folosită într-un mod cu totul deosebit. El avea un Plan mare, în care intenţia Sa pentru Canaan era ca acesta să joace un rol important. Ţara şi locuitorii ei trebuiau să fie tipuri ale procedurilor lui Dumnezeu cu Israelul spiritual din Veacul Evanghelic. Tipul în care Dumnezeu a programat să figureze ţara Canaanului nu putea fi realizat fără expulzarea acestor păgâni, sau fără nimicirea lor.

ISRAELUL SPIRITUAL EXPULZÂND CANAANIŢII

Se pune întrebarea, ce tip a fost arătat aici? Credem că expulzarea şi nimicirea acestor popoare păcătoase de către Israel a fost un tip al modului în care poporul lui Dumnezeu astăzi, Israelul spiritual, trebuie să-şi ia în stăpânire corpurile lor umane. Ca Noi Creaturi, noi trebuie să cucerim, să nimicim acele tendinţe ale cărnii care ne-ar înrobi. Dacă nu le învingem şi nu le nimicim, ele ne vor învinge şi ne vor nimici. Trebuie să înfrângem înclinaţiile rele, obiceiurile rele, viciile, gândurile, dorinţele, care au locuit în minţile noastre, şi trebuie, prin voinţa noastră nouă, să preluăm controlul deplin şi să ocupăm locul foştilor locatari cu gânduri, dorinţe, ambiţii, ţeluri, obiceiuri curate şi sfinte.

Aceste corpuri umane sunt acum proprietatea şi posesiunea israeliţilor spirituali, Creaturile Noi în Cristos. Între Creatura Nouă şi carnea sa nu trebuie să existe pace. Trebuie să ne luăm avertizarea de la israeliţii naturali în această privinţă. Eşecul lor în a alunga şi nimici complet duşmanii, după cum a poruncit Dumnezeu, a fost o sursă de necaz şi ademenire continuă, şi o cauză de multă idolatrie şi păcat în Israel. Şi experienţele lor „au fost scrise pentru învăţătura noastră”. Lupta noastră împotriva duşmanilor spirituali trebuie să aibă ca rezultat nimicirea completă a minţii carnale şi de asemenea va însemna moartea corpului uman.

Această luptă a Israelului împotriva duşmanilor poate fi şi o ilustraţie a condiţiilor din Mileniu. În timpul Veacului Milenar, lumea, sub conducerea lui Cristos şi a Bisericii, va fi adusă într-o stare care-i va face potriviţi să aibă stăpânirea întregului pământ. Satan va fi legat pentru o mie de ani. Păcatul şi blestemul morţii adamice, care sunt acum peste lume, vor fi distruse, împreună cu orice este contrar dreptăţii. Toate acestea aparţin domniei acelui „om tare”, care a asuprit de atâta timp lumea. Atunci Cristos, antitipul lui Iosua, va stăpâni şi va arăta omului cum să extermine aceste lucruri ale păcatului şi astfel să ajungă în cele din urmă la stăpânirea pământului, Edenul lui Dumnezeu, şi fiecare om să fie un rege, un suveran.

Deşi israelitul natural trebuia să fie un om de luptă şi să ia în stăpânire ţara vrăjmaşului, noi nu trebuie să vedem în faptul acesta ceva ce nu este în el. De exemplu, nu israeliţii trebuiau să spună că vor merge şi vor lua în stăpânire ţara Canaanului. Dumnezeu Însuşi trebuia să le dea stăpânirea. Nici noi nu trebuie să gândim că Dumnezeu a fost neglijent cu privire la interesele reale ale acestor neamuri. El declară că nelegiuirea lor a ajuns la culme. Nu mai era de folos atunci să li se prelungească viaţa. Astfel vedem că dreptatea nu a fost încălcată în faptul că ţara le-a fost dată israeliţilor în stăpânire veşnică. Acest lucru fusese prezis mai dinainte de Domnul; dar mărturia Domnului la timpul când a fost făcută promisiunea a fost că nu era atunci timpul potrivit pentru împlinirea ei, ci mai întâi trebuia să fie un timp întunecos, până când nelegiuirea acelor neamuri ajungea la culme.

LUPTA ISRAELULUI SPIRITUAL ASTĂZI

Ajungând la Veacul Evanghelic, vedem că israeliţii spirituali au avut o luptă mare. Este un război împotriva lumii întregi — niciodată nu s-a purtat un război atât mare şi important. Totuşi, lupta dată de Domnul Isus şi de urmaşii Săi n-a fost o luptă cu puşca sau cu alte arme carnale. Avem astăzi milioane de oameni în tabere mari porniţi să se nimicească unii pe alţii. Ei sunt provocaţi de către conducătorii lor. Ar putea fi printre ei câte un creştin ici şi colo, unul care şi-a dat cu adevărat inima lui Dumnezeu; dar aceştia sunt excepţii. Marea masă a oamenilor recunoasc faptul că nu au făcut un astfel de pas cum este pasul consacrării lor Domnului. Totuşi ei sunt instruiţi de conducătorii lor că sunt poporul lui Dumnezeu şi luptă luptele Lui.

Potrivit Bibliei, numai cei evlavioşi, numai cei care au făcut paşii anumiţi fixaţi de Învăţătorul pentru ucenicii Săi, sunt creştini. Toţi ceilalţi care pretind că sunt creştini sunt numai imitaţii — „neghină”. Printr-un studiu al vieţii sfinţilor din timpurile vechi, adevăraţii creştini sunt făcuţi în stare să vadă mai clar gândul lui Dumnezeu, voinţa lui Dumnezeu pentru ei. Ei câştigă din viaţa lui Moise, a lui Iosua, a profeţilor şi a altor credincioşi din vârstele trecute, lecţii de credinţă, curaj, zel. Sunt învăţaţi că toate aceste mărturii scripturale sunt intenţionate a fi tipuri şi sfaturi pentru Biserica Evangheliei; şi prin acestea ei sunt avertizaţi, întăriţi şi încurajaţi.

Poporul Domnului nu trebuie să se simtă tari în ei înşişi, nici lăudăroşi, ci, dimpotrivă, foarte smeriţi şi insuficienţi — aşa cum s-a simţit Iosua. Toţi copiii lui Dumnezeu ar trebui să-şi dea seama de faptul că sunt insuficienţi prin propria lor putere. Ar trebui să simtă că Dumnezeu i-a chemat la o lucrare măreaţă şi că ar eşua cu totul dacă Domnul nu le-ar da binecuvântarea Sa. Ei trebuie să privească spre Domnul şi să primească făgăduinţele Sale într-o inimă bună şi onestă, crezând că aceste făgăduinţe sunt ale lor, atâta timp cât ei sunt loiali şi devotaţi Lui. Făcând astfel, ei pot fi tari, foarte tari; pot fi foarte curajoşi.

((547))

EXEMPLE STRĂLUCITE DIN TRECUT

Am remarcat curajul Domnului nostru Isus, având un popor întreg împotriva Lui! La fel a fost cu toţi urmaşii Lui credincioşi — cei mai mulţi dintre ei fiind săracii acestei lumi, care au avut foarte puţină bogăţie sau influenţă sau cinste de la oameni. De-a lungul Veacului Evanghelic, adevăratul popor al lui Dumnezeu a fost o clasă umilă, totuşi ei au fost foarte tari şi curajoşi. Oamenii din zilele apostolilor „au recunoscut că fuseseră cu Isus” şi că învăţaseră de la El. Acei ucenici ai lui Isus văzuseră că El era gata să-Şi dea viaţa în slujba Tatălui. Îi văzuseră curajul când era în faţa morţii, o moarte din cele mai crude, când a spus: „Nu voi bea paharul pe care Mi l-a dat Tatăl să-l beau?” Şi tot aşa noi, care L-am urmat de atunci pe Învăţătorul, am observat spiritul pe care dragul nostru Domn l-a manifestat tot timpul, sub cele mai grele şi mai critice experienţe; şi s-a dovedit o minunată inspiraţie pentru noi.

Cei credincioşi au fost, în general, puţin cunoscuţi în lume. De obicei ei n-au fost dintre cei mari, cei învăţaţi, cei bogaţi. În trecut se poate să fi fost unii proeminenţi, unii de viţă nobilă, care au fost sfinţi ai lui Dumnezeu, trăind potrivit luminii avute în timpul lor; dar ei au fost excepţii. Ştim că au fost mulţi sfinţi adevăraţi, care au trăit o viaţă liniştită, fără evenimente deosebite, dar care se pare că au trăit la înălţimea întregii lumini pe care o aveau şi care au umblat cu Dumnezeu până când au adormit în moarte. Lumea în general i-a ignorat pe aceşti sfinţi ai lui Dumnezeu, chiar şi atunci când n-au fost persecutaţi în mod activ. Noi nu putem şti sigur care sunt cu totul loialişi sinceri în inimă, dar putem fi siguri că „Domnul cunoaşte pe cei care sunt ai Săi”. 2 Timotei 2:19.

CURAJ ÎN ACEST „CEAS AL ÎNCERCĂRII”

Ajungând la zilele noastre, n-a existat niciodată un timp în care să fie nevoie de mai multă tărie de caracter şi de mai mult curaj decât acum. Nelegiuirile lumii întregi, şi mai ales ale aşa-zisei creştinătăţi, aproape că au ajuns acum la culme şi toate guvernele prezente sunt pe punctul de a fi spulberate, ca să facă loc Împărăţiei glorioase a lui Dumnezeu sub toată întinderea cerurilor — Domnia glorioasă a Împăratului împăraţilor. Toate sistemele eclesiastice de astăzi, numindu-se pe ele însele biserica lui Cristos, sunt aliniate de partea erorii şi luptă împotriva Adevărului şi a susţinătorilor lui. Aşa că trebuie să fim tari în Domnul şi în puterea tăriei Lui.

Oricine începe să se lupte prin propria lui putere împotriva acestei fortăreţe a erorii va fi cu siguranţă învins. Dar dacă merge prin puterea Domnului Oştirilor şi are îndrumarea divină în privinţa a ceea ce va face şi va spune, el poate avea mult curaj. Multe inimi serioase cer Pâinea Vieţii, ele sunt captive în Babilon sau flămânzesc afară în „câmp”, în lume. Acestea au nevoie de ajutorul nostru.

Tăria noastră va fi încercată — ataşamentul nostru faţă de Dumnezeu şi faţă de Adevăr şi curajul nostru în apărarea Adevărului. Acestea cu siguranţă vor fi puse la probă; pentru că Babilonul se împotriveşte căii noastre. Dumnezeu nu va primi în Împărăţie pe nimeni care n-a răbdat cu credincioşie. Totuşi, cu umilinţă să căutăm să-i înştiinţăm pe cei care se împotrivesc Cuvântului Domnului şi să-i căutăm pe cei care sunt flămânzi şi însetaţi.

Nu ştim sub ce formă vor veni unele din încercările şi necazurile noastre. Dar noi care trăim în această „zi rea”, da, chiar la sfârşitul ei — în „ceasul” final „al încercării” — cu siguranţă avem nevoie de întreaga armătură a lui Dumnezeu. Trebuie să avem coapsele încinse cu Adevărul; avem nevoie de coif ca să ne protejeze mintea, intelectul de săgeţile erorii; avem nevoie de platoşa dreptăţii; avem nevoie de Sabia Spiritului — sabia lată cu două tăişuri; avem nevoie de încălţămintea „râvnei Evangheliei păcii”. Avem nevoie de toate acestea pentru a învinge pe canaaniţii din interiorul nostru şi toate obstacolele din jurul nostru.

Astfel înarmaţi şi echipaţi, putem într-adevăr ieşi „mai mult decât biruitori” în marea bătălie care creşte zilnic. Vom birui „prin Cel care ne-a iubit şi ne-a răscumpărat cu propriul Său sânge preţios”. Fie ca inspiraţia noastră zilnică să fie făgăduinţa Învăţătorului: „Celui care va birui, îi voi da să stea cu Mine pe scaunului Meu de domnie”. „Sus deci, armata lui Ghedeon!
Fricosul să se-ntoarcă;
Iehova-l vrea doar pe zelos
Căruia de iubirea adevărului inima-i arde.

Sabia ta e sabia spiritului;
Candela ta e lumina din Cuvântul Său;
Urciorul tău, acest biet vas de lut
Ce-l spargi la glasul Domnului tău.

Străluce-ţi oare lumina-n urcior?
Scoate oare trâmbiţa sunet răsunător?
Curând a Domnului şi-a lui Ghedeon sabie
Va face de ruşine a inamicului oaste.

Victoria este sigur promisă
Şi pacea ca răsplată este mare;
Atunci pe locuri staţi, voi toţi cei credincioşi
Căci nu-i a voastră lupta, ci este a Domnului vostru.