„CINE ESTE APROAPELE MEU?”

„Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” Matei 22:39.

R5699 W. T. 1 iunie 1915 (pag. 168-169)

Aceste cuvinte au fost citate de Domnul nostru ca rezumat al celor Zece Porunci. Împărţind cele Zece Porunci în două părţi, El a arătat că prima parte este legată de datoria şi obligaţia faţă de Dumnezeu şi cealaltă de datoria şi obligaţia faţă de semeni, faţă de aproapele. Prima parte ne cere toată dragostea inimii, a fiinţei, a minţii, a puterii pentru Domnul şi serviciul său; şi partea a doua, care se leagă de omenire, cere să ne iubim aproapele cum ne iubim pe noi înşine.

Într-un sens special evreii au recunoscut că erau poporul lui Dumnezeu. Prin urmare, sub lege ei au recunoscut că ei erau aproapele unul pentru altul; pentru că toţi erau poporul Domnului. Dar gândeau că în vreme ce trebuiau să-şi iubească aproapele cordial, ei trebuiau să-şi urască vrăjmaşii — toate popoarele din afară pe care Dumnezeu nu le recunoştea. Totuşi, faptul că Dumnezeu le-a poruncit în trecut să ucidă sau să alunge popoarele dimprejur nu însemna că evreii trebuiau să le urască şi chiar să le facă rău cu adevărat. Domnul nostru se pare că a arătat că evreii au adoptat o vedere greşită asupra problemei. El i-a învăţat că a-şi iubi vrăjmaşii şi a le face bine celor care-i persecutau era o cale mai bună. Le-a arătat că trebuiau să aibă o vedere largă, o bunăvoinţă care să cuprindă toată lumea.

În acest scop, într-o împrejurare le-a spus o pildă — cea a Bunului Samaritean. În acea pildă a înfăţişat un om care nu era evreu, ajutând pe un evreu care fusese rănit. Un preot evreu a văzut pe omul rănit şi a trecut pe lângă el de cealaltă parte. Tot aşa un levit, nu atât de apropiat în relaţia cu Dumnezeu cum era preotul, este prezentat că s-a uitat la om şi apoi a trecut şi el pe partea cealaltă. Apoi a venit acest străin, un samaritean, care nu era deloc în relaţie cu Dumnezeu. Samariteanul l-a servit cu promptitudine pe omul rănit — l-a uns şi i-a legat rănile. Omul fusese atacat, jefuit şi maltratat. Samariteanul „l-a pus pe animalul lui, l-a dus la o casă de poposire şi a îngrijit de el”. A rămas peste noapte cu omul rănit şi când a plecat dimineaţa i-a dat bani hangiului şi i-a spus: „Ai grijă de el şi orice vei mai cheltui îţi voi da înapoi la întoarcere” (Luca 10:29-35). Isus le-a spus că în acest samaritean din pildă ei au un exemplu de om care a fost într-adevăr aproapele.

Această pildă este şi pentru instruirea noastră astăzi. Dacă apreciem concepţia dată de Domnul nostru despre cine este cu adevărat aproapele şi spunem că avem aceeaşi concepţie, atunci să observăm această Regulă de Aur: Orice aş vrea ca tu să-mi faci mie, tot aşa să-ţi fac şi eu ţie. Şi dacă crezi că, fiind pe marginea drumului, jefuit şi rănit de tâlhari, ai vrea să te ajute cineva, atunci fă la fel altora, dacă ai ocazia. La fel este în toate lucrurile. Din acest punct de vedere toţi oamenii sunt aproapele nostru, indiferent cât sunt de departe — fie că trăiesc în această parte a pământului, fie în partea opusă. Această vedere largă, generală, arată relaţia noastră cu lumea întreagă şi obligaţia noastră faţă de ea, faţă de unul, la fel ca şi faţă de celălalt. Toţi sunt aproapele nostru. Toţi ar trebui trataţi prietenos, după cum avem ocazia. Nu există excepţie.

Nu ar fi potrivit să spunem că un om ar trebui să fie amabil numai faţă de cei care au fost amabili cu el, că numai faţă de aceştia ar trebui să ne jucăm rolul de aproapele. În acest caz, samariteanul nu ar fi fost aproapele. El s-ar fi putut gândi că deoarece nimeni nu l-a găsit pe marginea drumului şi n-a făcut nimic pentru el, nici el, prin urmare, nu va face nimic. Domnul, în această pildă şi în declaraţia Sa despre spiritul Legii referitor la semenii noştri, a stabilit un principiu, şi anume, că toţi trebuie să fie aproapele şi să se trateze unul pe altul amabil, prieteneşte, care este singura regulă potrivită printre oameni. Noi trebuie să ne exprimăm iubirea pentru aproapele nostru, fiind grijulii şi atenţi la binele şi interesele lui, şi să-l ajutăm cât ne stă în putere, alte obligaţii fiind analizate.

((557))

Când vorbim despre Biserică, există o relaţie şi o legătură deosebită între membrii ei. Noi trebuie să ne iubim unul pe altul aşa cum ne-a iubit Isus. Aceasta este o poruncă nouă. Regula de Aur nu este o poruncă nouă; pentru că ea de fapt i-a aparţinut omului când l-a creat Dumnezeu şi este intenţionată să fie regula de viaţă. Legea evreiască, referitoare la atitudinea poporului Israel unii faţă de alţii, avea ca esenţă a ei Regula de Aur. Dar Isus a spus către ucenicii Săi: „Vă dau o poruncă nouă”. El a vrut să spună: Cei care au devenit Creaturi Noi au o relaţie nouă; ei aparţin unei familii noii, familia lui Dumnezeu.

Fraţii noştri pe plan spiritual sunt mai aproape de noi decât oricare alţii. Oricine este o Creatură Nouă şi astfel un frate pentru toţi cei care sunt Creaturi Noi, trebuie nu numai să respecte Regula de Aur, dar trebuie să fie gata să facă pentru fiecare şi pentru toţi fraţii aşa cum a făcut Isus, adică să-şi dea viaţa pentru ei. Acesta nu trebuie să spună: „Mi-aş da viaţa pentru el şi la fel aştept ca el să fie gata să-şi dea viaţa pentru mine”. Nu! Fără a ţine seama de propriile interese şi viaţă, fără a ţine seama de ceea ce fac sau nu fac alţii pentru el, trebuie să fie dornic să se cheltuie şi să fie cheltuit pentru binecuvântarea fraţilor. El trebuie să aibă iubire jertfitoare, care merge dincolo de Regula de Aur. Astfel trebuie să fim ucenici adevăraţi.