Cum să aşteptăm pe Domnul – VDM 8.2

CUM SĂ AŞTEPTĂM PE DOMNUL

„Nădăjduieşte (în limba engleză, aşteaptă pe DOMNUL — n. t.), fii tare şi El îţi va întări inima.” Psalmul 27:14.

R 5711 W. T. 15 iunie 1915 (pag. 190-191)

Expresia „Aşteaptă pe Domnul (nădăjduieşte in DOMNUL)” nu înseamnă atât de mult a face un serviciu Domnului, ci a aştepta pe Domnul, a aştepta înaintea Sa, ca să vedem care este voinţa Sa pentru noi. Nu înţelegem că aici este vorba de a servi pe Domnul, aşa cum un slujitor îşi slujeşte stăpânul, ci de a veghea cu răbdare până aflăm ce vrea Domnul să facem. Fiecare copil al lui Dumnezeu ar trebui să aştepte pentru a fi condus de El, şi nu să alerge înaintea Lui nepăsător faţă de scopul Domnului în legătură cu el. „Încrede-te în DOMNUL din toată inima ta şi nu te sprijini pe înţelepciunea ta. Recunoaşte-L în toate căile tale, şi El îţi va netezi cărările”, este sfatul înţeleptului (Proverbe 3:5, 6). Mulţi din copiii lui Dumnezeu au făcut greşeli în această privinţă.

După ce ne-am încredinţat Domnului căile, noi ar trebui să mergem mai departe numai cum El ne conduce. Dacă nu suntem siguri în privinţa voinţei Lui, să nu ne grăbim prea tare, nici să nu încercăm să ne conducem singuri, ci să prezentăm problema înaintea Domnului în rugăciune serioasă, cerându-I să nu avem voinţa şi modul nostru propriu, ci să fim îndrumaţi numai cum doreşte El. Apoi să aştepăm şi să veghem după indicaţiile providenţei Sale, şi să urmăm după cum pare El să ne conducă, lăsând rezultatele pe seama Lui. Nu trebuie să urmăm propria noastră alegere, fără a avea dovezi că este voia lui Dumnezeu. Uneori am putea fi întrebaţi: „Vei proceda în felul acesta sau în felul acela? Vei merge în locul acesta sau în locul acela?” Atitudinea şi răspunsul nostru, dacă nu suntem încă siguri de voia Domnului în acea problemă, ar trebui să fie: „Nu sunt pe deplin hotărât. Voi analiza Cuvântul Domnului, ca să văd cum se aplică instrucţiunile Sale în acest caz”. Sau, „Veghez ca să văd ce par să indice providenţele Domnului şi mă rog pentru această problemă, ca să pot fi îndrumat în direcţia bună.” Poetul a exprimat corect ideea: „Mi-e frică să mă ating
De lucruri care implică atât de mult”.

((531))

Cei care aşteaptă pe Domnul nu totdeauna par să prospere cel mai bine, după aparenţele exterioare. Dar psalmistul declară că ar trebui să fim tari când astfel aşteptăm pe Dumnezeu. Noi urmăm drumul cel bun şi vom avea binecuvântarea Sa. Când Îl aşteptăm pe El nu greşim. La început ar părea că alţii ne-o iau înainte, dar noi trebuie să „aşteptăm pe DOMNUL”.

Nu face nici un pas decât dacă eşti sigur că Domnul te conduce şi te îndrumă. Veghează la semnificaţia providenţelor Sale. Studiază Cuvântul Său. Credinţa ta să nu se depărteze de locul ei de ancorare. „Fii tare!” „Tare” înseamnă a avea curaj într-un grad mare, nu numai puţin curaj. Fii tare curajos „şi El îţi va întări inima; aşteaptă, spun, pe DOMNUL” (după limba engleză — n. t.). Cuvântul inimă poate fi înţeles aici că înseamnă sufletul, fiinţa — mai ales partea inteligentă. Domnul ne va sprijini, ne va întări şi ne va face puternici ca să suportăm, puternici ca să facem voia Lui aşa cum ne este descoperită. Cei care aşteaptă pe Domnul nu vor fi lipsiţi de nici un lucru bun.

TRĂSĂTURI NECESARE PENTRU SUCCES

Curajul, rezistenţa, statornicia în serviciul Domnului sunt foarte necesare pentru copilul lui Dumnezeu. Astfel de trăsături sunt necesare chiar şi pentru lume. Este aproape sigur că oricine nu are aceste calităţi ale caracterului va avea slab succes în viaţă. Lipsa de curaj, lipsa de speranţă, este una din cauzele principale ale eşecului în lume.Textul nostru însă atrage atenţia, nu lumii, ci acelor care aparţin Domnului. Făgăduinţele scumpe ale Cuvântului lui Dumnezeu, care sunt numai pentru poporul Său, cei care sunt în întregime ai Lui, le dă acestora toate motivele de speranţă; ei au temei deplin ca să fie tari şi foarte curajoşi. Copiii lui Dumnezeu vor avea încercări şi experienţe asemănătoare cu ale lumii, pe lângă experienţele şi încercările specifice lor ca urmaşi ai lui Cristos. Totuşi, acestea nu vin asupra noastră într-un mod întâmplător, ca asupra lumii, ci sunt sub directa supraveghere a Domnului.

Cei care sunt noi în slujba Domnului ar putea gândi un timp că pentru ei lucrurile ar putea merge liniştit; că ei n-ar trebui să aibă greutăţile comune lumii; că acum, din moment ce sunt copiii lui Dumnezeu, El îi va proteja de necazuri şi de tratament rău. Dar studiind Cuvântul Domnului, curând văd că aceasta nu este adevărat; ei văd că trebuie să umble prin credinţă, şi nu prin vedere. Ei învaţă că nu trebuie să se aştepte să aibă manifestări exterioare şi pipăibile ale favorii Lui, ci că ei trebuie să sufere cu Cristos — că la aceasta au fost chemaţi (1 Petru 2:20, 21; Fapt. 14:22). Ei învaţă că trebuie să fie ascultători şi ajung să vadă ce înseamnă ascultarea.

Domnul a învăţat ascultarea — a învăţat ce înseamnă ascultarea — „prin lucrurile pe care le-a suferit”. Calea îngustă nu este o cărare uşoară. Urmaşii Săi învaţă că Domnul cheamă acum o clasă care are credinţă în El, o clasă care acceptă pe deplin Cuvântul Său. Cu timpul ei ajung să vadă şi aceea că „Dacă Dumnezeu este pentru ei, cine ar putea fi împotriva lor?” Dacă lucrurile nu merg aşa cum s-au aşteptat, dacă vin încercările, ei vor spune: „Ştim că toate lucrurile lucrează spre binele celor care-L iubesc pe Dumnezeu”.

Aşa că aceştia învaţă, pe măsură ce sunt îndrumaţi prin Cuvântul lui Dumnezeu, că trebuie să fie tari în continuarea căii lor. Sunt multe greutăţi de trecut, şi se cere curaj pentru a trece greutăţile. Dar curajul care se naşte din credinţa în Dumnezeu şi în „făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe” îi întăreşte, când altfel ar putea să-i copleşească. Le dă o putere de care toţi ceilalţi sunt străini.

ÎNCREDERE ACOLO UNDE NU PUTEM DISCERNE

Dacă vreun copil al lui Dumnezeu devine descurajat şi-şi pierde nădejdea şi puterea, aceasta este din cauză că nu s-a ţinut de promisiunile Domnului pentru ajutor. A pierde curajul înseamnă a pierde credinţa. Pierderea curajului şi a credinţei îl face pe copilul lui Dumnezeu neputincios în faţa vrăjmaşilor săi. Noi trebuie să ne încredem în Tatăl nostru chiar şi atunci când sensul providenţelor Sale este ascuns de ochii noştri şi când eforturile noastre de a-L servi par a fi limitate. Noi privim înapoi la apostoli şi la experienţele lor. Apostolul Pavel a fost foarte doritor să ducă vestea Evangheliei la alţii. De câteva ori a încercat să meargă în Asia, dar nu i s-a permis să meargă. A început să se întrebe de ce, de ce eforturile lui continuau să se dovedească eşecuri. Dar Domnul i-a descoperit că trebuia să meargă mai degrabă în Grecia. În prima sa epistolă către Biserica din Tesalonic scrie: „Astfel, odată, şi chiar de două ori, am voit eu, Pavel, cel puţin să vin la voi, dar ne-a împiedicat Satan” (1 Tes. 2:18). Dar suntem siguri că Domnul va respinge maşinaţiile lui Satan şi le va face să producă propria Lui glorie, iar lecţia răbdării şi supunerii va fi o binecuvântare pentru copiii Săi.

((532))

Vedem că în grădina Ghetsimani Domnul nostru nu Şi-a pierdut credinţa în Dumnezeu, dar I-a fost teamă un timp. Apropiindu-Se de ultimele ceasuri ale experienţelor Sale pe pământ, El S-a întrebat dacă Se conformase cu credincioşie sau nu Se conformase tuturor cerinţelor Tatălui. El ştia că cea mai uşoară încălcare a Legii lui Dumnezeu însemna moartea Sa. Îşi sfârşise El jertfa în mod acceptabil? Va fi El trecut din moarte la glorie cerească prin înviere? Atunci El a primit de le Tatăl asigurarea că fusese întru totul credincios. Toate încercările şi greutăţile prin care a trecut Domnul în predarea vieţii Sale merseseră înaintea Lui ca o tămâie dulce, un parfum de preţ, dincolo de văl, în Sfânta Sfintelor, cum este arătat în tip. Lev. 16:12, 13.

FRICA POTRIVITĂ

După ce Marele Preot evreu fărâmiţa tămâia dulce pe focul de pe altarul de aur, după ce parfumul pătrundea dincolo de al doilea văl şi acoperea Chivotul Legământului şi Capacul Ispăşirii, el însuşi trecea apoi pe sub văl. De fiecare dată când marele preot ridica vălul ca să treacă astfel pe sub el, îi era probabil teamă; pentru că în cazul în care n-ar fi reuşit în vreun amănunt să-şi îndeplinească lucrarea de jertfire în mod acceptabil, el ar fi murit tocmai când trecea pe sub văl. Tot aşa, Domnul nostru Isus a ştiut că lucrarea Sa trebuia să fie acceptabilă în cel mai absolut sens, altfel Îşi pierdea pentru totdeauna existenţa. Ajungea ca şi cum n-ar fi fost; pierdea totul.

Nu era nici o fiinţă pe pământ care să-L încurajeze pe Domnul în această privinţă. Nu era nimeni care să spună, ai făcut totul perfect; n-ai fi putut face mai bine. Astfel Învăţătorul a mers singur la Tatăl pentru această asigurare şi pentru putere şi curaj. El S-a rugat, „Facă-se nu voia Mea, ci a Ta”; şi Tatăl I-a auzit rugăciunea şi I-a dat asigurarea şi puterea necesară. El a fost ascultat în legătură cu cele de care se temea; şi în timpul întregii acelei nopţi şi a zilei următoare, până în ceasul răstignirii, El a fost liniştit şi curajos.

Tot aşa poporul Domnului ar trebui să aibă o frică potrivită. Frica potrivită este bună pentru ei. Dar ea n-ar trebui să meargă până la punctul în care să le împiedice eforturile şi să le alunge curajul. Ei ar trebui să aibă frica recomandată de Sf. Pavel când zice: „Să ne temem deci ca nu cumva, fiind făcută o făgăduinţă pentru intrarea în odihna Lui, nici unul dintre voi să nu pară că a rămas în urmă” (Evr. 4:1). Învăţătorul a avut această teamă potrivită. El niciodată nu S-a descurajat, niciodată nu S-a dat înapoi de la lucrarea pe care I-a dat-o Tatăl de făcut. Frica Lui era o frică de fiu, care a dat naştere la veghere şi grijă, la o precauţie a umblării şi a vieţii, pentru ca El să fie întru totul plăcut Tatălui. Aceasta ar trebui s-o aibă toţi creştinii. Noi ar trebui să veghem, ca nu cumva să neglijăm vreun privilegiu sau datorie.

Acestă frică potrivită ne va conduce la o examinare atentă a noastră înşine. Noi ar trebui să ne întrebăm: „Ce cred eu? De ce cred aşa?” Ar trebui să repetăm motivul. Ar trebui să repetăm iarăşi în mintea noastră dovezile corectitudinii credinţei noastre. Făcând aşa, Domnul ne va întări în credinţă, ne va întări inima. Dacă vreunii nădăjduiesc în ei înşişi şi se sprijină în principal pe propria lor putere, va fi spre avantajul lor dacă Domnul îi va lăsa să ajungă până la punctul descurajării, ca să devină mai timizi, ca să piardă toată încrederea în sine, ca să înţeleagă totala lor neputinţă şi slăbiciune, şi nevoia lor de a se sprijini în întregime pe Domnul, de a căuta continuu la El conducere şi sprijin. Pe măsură ce copiii Domnului învaţă astfel să-L aştepte pe El, se împlineşte pentru ei făgăduinţa: „Cei care se încred în DOMNUL îşi înnoiesc puterea, ei zboară ca vulturii; aleargă şi nu obosesc, umblă şi nu sunt extenuaţi.” Isa. 40:31.