DE CE A ÎNVIAT CRISTOS DIN MORŢI

„Şi dacă Hristos n-a înviat, atunci într-adevăr este zadarnică propovăduirea noastră şi este zadarnică şi credinţa voastră. Ba încă suntem descoperiţi şi ca martori mincinoşi ai lui Dumnezeu … şi atunci, într-adevăr, cei care au adormit în Hristos au pierit.”

1 Cor. 15:14, 15, 18.

R 5016c W. T. 1 mai 1912 (pag. 143-145)

Credinţa dată o singură dată sfinţilor de către Isus şi de către apostoli cu privire la învierea morţilor a fost în mod foarte general pierdută. Creştinii declară o credinţă în înviere deoarece o găsesc declarată în Biblie, totuşi ei sunt în continuă dificultate în străduinţa lor de a face ca învăţătura scripturală asupra acestui subiect să fie în acord cu unele teorii nescripturale, primite în Biserică şi încorporate în multe dintre crezuri în timpul „Veacurilor Întunecate”.

Sf. Pavel a prevenit Biserica împotriva acestor filosofii omeneşti, şi le-a numit „ştiinţă, pe nedrept numită astfel”, care zădărniceşte Cuvântul lui Dumnezeu. Aceste erori au avut un rol esenţial în despărţirea credinţei poporului lui Dumnezeu în şase sute de denominaţii, cu şase sute de declaraţii de credinţă diferite. Dacă tot poporul lui Dumnezeu ar putea să se întoarcă la simplitatea învăţăturii Bibliei cu privire la învierea morţilor, toate aceste deosebiri ar dispărea repede. Cuvântul lui Dumnezeu ar fi văzut că este frumos şi armonios, satisfăcător pentru intelectul consacrat, aşa cum nu este niciunul dintre crezurile noastre sectare.

Într-adevăr, doctrina învierii morţilor a fost respinsă de toate denominaţiile, nu voit, nu intenţionat, ci prin forţă, cum s-ar zice. O teorie opusă care este primită şi înrădăcinată în minte nu lasă loc pentru doctrina învierii, aşa cum o prezintă Biblia. În consecinţă, noi am distorsionat doctrina învierii şi spunem: „Eu cred în învierea trupului”.

Totuşi, nici chiar această vedere pervertită despre înviere nu este satisfăcătoare pentru cei care o susţin. De multe ori ei ar dori ca doctrina învierii să nu se găsească în Biblie, atât de mare diferenţă cauzează. De exemplu, cât de contradictoriu pare ceea ce spun, „Eu cred în învierea trupului”, şi apoi spun, cum atât de mulţi spun: A muri înseamnă doar a merge acasă, a ne scăpa de carnea muritoare şi a ne elibera de limitările ei. Dacă este o binecuvântare a muri şi a ne elibera de limitările trupului, cum ar putea fi o binecuvântare să fii reîncarcerat în trup şi obligat să-l păstrezi toată eternitatea? Aceasta este contradicţia învierii, însă din punctul de vedere al crezurilor oamenilor.

ÎNVIEREA DIN BIBLIE ESTE RAŢIONALĂ

Nu există nimic contradictoriu în prezentarea învierii din Biblie. Nu din Biblie, ci de la oameni vine sugestia învierii trupului. Biblia în mod constant se referă la învierea sufletului. Sufletul este cel care moare; după cum citim: „Sufletul care păcătuieşte, acela va muri”. Adam a fost creat un suflet viu, dar sufletul său viu a intrat sub sentinţa morţii fiindcă n-a ascultat de Dumnezeu. Sufletul său a fost răscumpărat din moarte, nu trupul său. „El îţi răscumpără viaţa din groapă.” Psalmii 103:4.

Citim că pentru a îndeplini această răscumpărare, Isus Cristos „S-a dat pe Sine Însuşi la moarte”; „Va da viaţa ca jertfă pentru vină.” Mai mult, ni se spune în mod special că sufletul lui Isus a fost înviat din morţi: „Nu vei lăsa sufletul Meu în Locuinţei Morţilor”. Sf. Petru citează această afirmaţie ca fiind profetică pentru învierea lui Isus, că sufletul Său n-a fost lăsat în hades; Dumnezeu L-a înviat pe Isus din morţi a treia zi. Cu ce trup vin morţii, este o întrebare total diferită. Unele suflete moarte, la înviere vor veni cu trupuri spirituale, iar altele cu trupuri umane, conform Bibliei. Dar partea importantă este că sufletul, fiinţa este cea care vine afară, cea care este înviată — nu trupul. Dacă sufletul moare, cum declară Biblia, atunci evident că sufletul trebuie înviat.

Dificultatea noastră este că „am desfiinţat Cuvântul lui Dumnezeu” prin „tradiţiile” noastre. Am primit de la filosofii greci o tradiţie pe care Socrate şi Platon au susţinut-o, şi anume, că atunci când o fiinţă umană moare, ea nu moare în realitate. Sufletul, se pretinde, nu poate muri, dar când sufletul iese din trup, trupul moare. Cât de ciudat pare că noi toţi, ca fiinţe inteligente, fiinţe gânditoare, am acceptat această filosofie păgână, fără niciun cuvânt din Scriptură pentru susţinerea ei, şi cu sute de Scripturi care o condamnă!

Putem vedea cum filosofii păgâni au putut fi făcuţi să scoată o astfel de teorie, datorită dorinţei lor de a crede într-o viaţă viitoare, şi fiindcă n-au avut nicio revelaţie de la Dumnezeu cu privire la o viaţă viitoare. De aceea ei au încercat cum au putut mai bine să se convingă pe ei înşişi că omul de fapt nu moare — că niciun om nu poate muri. Teoria Bibliei este chiar inversul acesteia, şi anume, că omul moare; că el este un suflet, o fiinţă gânditoare, simţitoare. El nu este nici fiinţă fără trup, şi de fapt nu poate exista deloc fără trup. Trupul se poate schimba, cum declară ştiinţa că se schimbă treptat, ceas de ceas, până când se face o schimbare completă la fiecare şapte ani.

Astfel un om, un suflet, o fiinţă simţitoare, într-o viaţă de 50 de ani poate să-şi schimbe treptat suficientă materie pentru a compune şapte trupuri. Dar în momentul când lepădarea acestei materii moarte şi înlocuirea ei cu materie vie încetează, survine moartea; şi de îndată ce corpul moare, sufletul moare — adică, fiinţa inteligentă încetează. Nu poate exista gândire fără creier, nici respiraţie fără plămâni, nici menţinerea vieţii, în niciun sens al cuvântului, fără corp.

Ar fi fost o totală distrugere a sufletului dacă Dumnezeu n-ar fi prevăzut în mod special, aşa cum declară profetul, că va răscumpăra viaţa omului de la distrugere, prin lucrarea răscumpărătoare îndeplinită de Isus, prin darea sufletului Său ca jertfă pentru păcatul omului, şi astfel făcând posibilă învierea omului din morţi.

Ca urmare a acestei prevederi divine prin Cristos pentru învierea omenirii, Scripturile vorbesc despre moarte numai ca o adormire pentru un timp, ca să aştepte noul corp prin înviere, mai degrabă decât să vorbească despre noi că murim ca animalele. Cuvântul somn implică faptul că în scopul divin este intenţionată o viaţă viitoare, şi în cele din urmă va fi dată.

„DAR ACUM, HRISTOS A ÎNVIAT”

Sf. Pavel nu lasă chestiunea învierii lui Cristos nehotărâtă. El afirmă clar că „Hristos a înviat dintre cei morţi”, „pârga celor adormiţi”, implicând faptul că alţii încă dormeau. Isus a dormit parte din trei zile, de când a murit până când Tatăl L-a înviat din morţi, din hades, din şeol, din mormânt, a treia zi. Ca prim rod al celor adormiţi, El este un exemplu şi o garanţie a împlinirii promisiunii divine, că „va fi o înviere a celor drepţi şi a celor nedrepţi”.

Este de datoria noastră să luăm o poziţie hotărâtă, fie cu filosofii greci şi cu teoriile lor, fie cu Biblia. Cele două sunt în conflict, şi oricine încearcă să le susţină pe ambele este în confuzie. Dacă morţii nu sunt morţi, atunci nicio fiinţă umană nu este moartă. Şi dacă nimeni nu este mort, cum ar putea fi o înviere a morţilor?

Inconsistenţa teoriei susţinute cu privire la învierea corpului a provocat o critică foarte raţională şi justă. Scepticul întreabă: „Cum ar putea fi înviat trupul, după ce a mers în ţărână şi după ce ţărâna a fost împrăştiată în cele patru vânturi?” Ei ne spun despre un mormânt care a fost deschis în apropierea unui măr, şi s-a găsit că o rădăcină a pomului a intrat în sicriu şi practic a absorbit cadavrul din care a produs mii de mere, care la rândul lor au fost transportate în diferite părţi ale lumii, unele din cele mai slabe fiind hrană pentru porci, a căror şuncă a fost prelucrată şi trimisă peste graniţă şi astfel a intrat în alte fiinţe umane, pentru a deveni părţi ale altor corpuri umane. Întrebarea este potrivită, dar este una la care nu se poate da un răspuns din punctul de vedere al credinţei noastre greşite de altădată, şi al slabei noastre încercări de a combina filosofia umană cu Revelaţia Divină.

Dar astfel de întrebare nu aduce nicio consternare pentru studentul Bibliei care urmează numai Scripturile. Scripturile niciodată nu vorbesc despre învierea corpului. Ele vorbesc despre învierea sufletului, şi că prin înviere Dumnezeu îi dă (sufletului) un corp cum Îi place Lui.

Cât de raţional va fi pentru lume să fie trezită practic în starea în care oamenii au mers în moarte! Şi aceştia vor avea, dacă vor dori şi vor fi ascultători, o înviere treptată sau ridicare la chipul şi asemănarea Tatălui Adam în perfecţiunea lui. Dar unii la înviere vor primi corpuri spirituale asemenea îngerilor, iar alţii asemenea corpului lui Cristos la învierea Lui, pe care Saul din Tars l-a văzut — „strălucind mai presus de strălucirea soarelui la amiază”.

Clasa căreia i s-a promis o înviere în corpuri spirituale este Biserica — puţinii evlavioşi care umblă în urmele lui Isus. Conceperea de Spirit sfânt pe care o primesc aceştia, îi schimbă de la natura pământească la cea spirituală. Dacă sunt credincioşi legământului lor, învierea lor va fi la glorie, onoare şi nemurire, aşa cum este explicat de căre sf. Pavel în context, zicând: „Este semănat în necinste, şi înviază în slavă; este semănat în slăbiciune şi înviază în putere; este semănat trup natural, şi înviază trup duhovnicesc”.

Aceasta este o descriere a învierii pe care Dumnezeu a promis-o tuturor membrilor Corpului lui Cristos, care este Biserica. Sf. Pavel declară că membrii acestui Corp adorm, pentru a fi treziţi în dimineaţa glorioasă a Noii Dispensaţii. Dar el adaugă: „Nu toţi vom adormi” — unii vor fi în viaţă şi vor rămâne până la a doua venire a lui Isus. Aceştia însă nu o vor lua-o înaintea celor adormiţi, căci „întâi vor învia cei morţi în Cristos. Apoi, noi cei vii care rămânem” „vom fi schimbaţi într-o clipă, într-o clipeală de ochi” … deoarece „nu pot carnea şi sângele să moştenească împărăţia lui Dumnezeu”. După cum moartea lui Isus a fost absolut necesară ca preţ de ispăşire pentru păcatul uman, tot aşa şi învierea lui Isus a fost absolut necesară, ca să nu rămână mort pentru toată eternitatea, ci să fie glorificat şi la timpul cuvenit să vină din nou pentru a efectua învierea Bisericii Sale, şi ulterior trezirea şi ridicarea tuturor familiilor pământului.

Să ascultăm promisiunea specială făcută Bisericii: „Fericiţi şi sfinţi sunt cei care au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte nu are nicio putere; ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El o mie de ani” (Apoc. 20:6). De asemenea să observăm promisiunea învierii lumii: „Va fi o înviere a celor drepţi şi a celor nedrepţi” (Fapt. 24:15). Apoi „cei care au făcut răul” vor învia, pentru a se putea bucura de o înviere efectuată prin „judecăţi”, disciplinări, pedepse, care vor dezvolta în ei caracter; şi slava care va fi obţinută va fi perfecţiunea — o ridicare la tot ce a posedat la început Tatăl Adam, la tot ce a pierdut prin neascultare şi a fost răscumpărat prin sângele preţios al lui Cristos. Ioan 5:28, 29.

„CA CELE DINTÂI ROADE”

Fiecare duminică este o aducere aminte a învierii Domnului nostru din morţi, şi dacă o înţelegere potrivită a învierii Învăţătorului ar fi ţinută minte, nu ne-am gândi la ciondăneală cu privire la expresia „Ziua de Paşte (Easter, în limba engleză)”. Dar vai, acest nume, Easter, este asociat cu filosofiile şi idolatriile păgâne, care au contribuit atât de mult pentru a face Cuvântul lui Dumnezeu fără putere; şi ar trebui observat faptul că este numele unei zeiţe greceşti. Spiritul de compromitere a amăgit pe unii din Biserica primară să admită filosofiile păgâne şi să amestece cu acestea învăţăturile inspirate ale Bibliei; dar acum există chemarea cu voce tare către creştinii adevăraţi să se elibereze de ştiinţa şi filosofia „pe nedrept numite astfel”, şi să se întoarcă la simplitatea biblică a Revelaţiei Divine.

Numai despre această Revelaţie declară sf. Pavel, că „poate să-ţi dea înţelepciune spre mântuire” şi „vă poate da moştenirea împreună cu toţi cei sfinţiţi”. Apoi iarăşi: Cuvântul lui Dumnezeu este îndeajuns, „pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul pregătit pentru orice lucrare bună”. Haideţi deci astăzi să ne bucurăm în Cel care a murit pentru păcatele noastre şi care a înviat a treia zi pentru îndreptăţirea noastră.

Să ne eliberăm minţile de gândirea nechibzuită că El n-a murit în realitate, că numai a părut că moare — că atunci când soldaţii romani L-au răstignit, numai a ieşit din corpul Său, a râs de ei şi a spus: „N-am murit deloc; nu pot muri; nu Mă puteţi omorî”. Să ne amintim mai degrabă Cuvântul divin asupra acestui subiect: „Hristos a murit pentru păcatele noastre”; „S-a dat pe Sine Însuşi la moarte”; Şi-a dat „viaţa ca jertfă pentru vină”. Să ne amintim asigurarea Bibliei că în cele din urmă „va vedea rodul muncii sufletului Lui şi va fi mulţumit”. Să ne bucurăm de asemenea în asigurarea apostolului că sufletul Lui n-a fost lăsat în hades, şeol, moarte, ci că Dumnezeu L-a înviat din morţi a treia zi.

SĂ OBSERVĂM ÎNCĂ O DOVADĂ

Dacă Cristos n-a murit, atunci pedeapsa cu moartea asupra lui Adam şi asupra rasei sale n-a fost plătită. Cei care pretind că n-a murit, că numai corpul Lui a murit, sunt ilogici. Ei pretind a crede că Isus a îndeplinit pentru noi o lucrare răscumpărătoare, că a murit, „Cel Drept pentru cei nedrepţi”. Dacă Cristos, Răscumpărătorul, „S-a dat pe Sine Însuşi la moarte” şi dacă învierea Lui a însemnat recuperarea sufletului sau a fiinţei Sale din moarte, unde este logica declaraţiei unora că nu este aşa nici cu privire la Biserică, nici cu privire la lume? Dacă Isus n-a mers în cer când a murit — dacă a mers în hades, în mormânt, în şeol, în moarte, cine are îndrăzneala să spună că ceilalţi merg direct în cer sau în iad sau în purgatoriu? Să fim constanţi. Plata păcatului nu este purgatoriul, nici un iad de tortură în vreun loc foarte îndepărtat. Dimpotrivă, „plata păcatului este moartea”. Răscumpărătorul a murit şi a înviat; şi aceasta este asigurarea că Cel care L-a înviat pe Isus din morţi ne va învia şi pe noi, prin Isus, prin spiritul şi puterea Lui; şi nu numai atât, dar şi omenirea, toţi cei care au fost cuprinşi în sentinţa morţii dată asupra primului om.

De aceea, întreaga lume este inclusă în plata morţii, făcută de Marele Răscumpărător, căci „dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit şi învierea morţilor. Şi după cum în Adam toţi mor, tot aşa, în Hristos, toţi vor fi făcuţi vii”. Dar, spune apostolul, în timp ce fiecare om care va veni în Cristos va fi făcut viu, fiecare va veni afară „la rândul lui”. Compania Cristosului va învia prima — „Biserica celor întâi-născuţi, care sunt scrişi în ceruri”. După aceea vor veni cei care vor fi ai Lui la, sau în timpul prezenţei Sale — în timpul miei de ani ai gloriei Împărăţiei Sale. Ocazia acelei mii de ani va însemna pentru fiecare om privilegiul de a veni la părtăşie cu Răscumpărătorul şi Împăratul, Emanuel. Oricine va accepta ocazia, va primi binecuvântarea unei admiteri în familia lui Mesia. După cum spune apostolul, vor fi ai Lui. Sub îndrumarea şi binecuvântarea Sa cerească şi sub influenţa de regenerare, toţi aceştia vor putea ajunge din nou la chipul deplin şi la asemănarea cu Dumnezeu, pierdute în Eden, răscumpărate la Calvar.