Vol. 20, Iulie-August 2013, Nr. 5 


Deosebirea Între ţinerea Şi Împlinirea legii

R 5164 W. T. 15 ianuarie 1913 (pag. 22-23)

Întrebarea dacă ţinerea Legământului Legii a cerut moartea lui Cristos, este o întrebare deosebită şi foarte adâncă. Pe de-o parte s-ar putea disputa că moartea lui Cristos a fost de sacrificiu, că nici o lege care ar cere moartea unei persoane nevinovate n-ar putea fi dreaptă; că, deoarece Legea lui Dumnezeu este dreaptă, n-a cerut moartea unui om nevinovat şi că, prin urmare, n-a fost necesar să moară Isus pentru a împlini Legea. Dar aceasta este numai o latură a chestiunii.

Cealaltă latură a argumentului este că Domnul nostru Isus, care a iubit pe Dumnezeul Său cu toată inima, sufletul, mintea şi puterea Sa, şi care-Şi consacrase viaţa să facă voia Tatălui, trebuia să facă acea voie şi să evite orice era contrar ei, pentru a trăi în armonie cu acea consacrare. Prin urmare, aflând că voia lui Dumnezeu era ca o viaţă umană perfectă să fie plătită ca Preţ de Răscumpărare pentru Adam şi pentru neamul omenesc, El trebuia să Se prezinte în consacrare şi să ducă la îndeplinire cu credincioşie tot ce implica acea consacrare, fiindcă iubea pe Dumnezeu cu toată inima, sufletul, mintea şi puterea.

Ar fi de asemenea raţional să aşteptăm ca, dacă Domnul ştia că sutele de milioane cărora le-a devenit aproapele”, prin aceea că a devenit om, erau în mare dificultate, şi puteau fi eliberate numai printr-un sacrificiu din partea Sa, El să vrea, dacă iubea pe aproapele Său ca pe Sine Însuşi, să facă ceva pentru uşurarea lor. Această dorinţă Îl va conduce spre a face sacrificiu.

Dacă la aceasta mai punem gândul că Dumnezeu nu avea să-I permită Domnului nostru să piară, ci avea să-L restabilească la viaţă şi glorie, şi că Isus avea în minte făgăduinţa că nu va fi lăsat să rămână în moarte, ne dăm imediat seama că va fi dispus să moară pentru aproapele nedrept, fiindcă iubea pe aproapele Său ca pe Sine însuşi.

Aceste două vederi, atât de opuse, coincid totuşi în aceea că a fost lăsat pentru Domnul la libera Sa voinţă în privinţa a ceea ce să facă. Tatăl I-a dat o ocazie şi a pus în faţa Lui o mare răsplată; Tatăl nu L-a prins în cursa unui angajament din care să nu Se poată retrage. Când ajungem să vedem subiectul din acest punct de vedere, ne dăm seama de caracterul raţional al întregului aranjament.

În consacrarea Sa la botez Domnul nostru a spus: Iată-Mă vin să fac voia Ta, Dumnezeule!” (Evr. 10:7). Nu Mă voi reţine de la nimic din ceea ce Îmi ceri. Astfel de ascultare era tot ceea ce cerea Legea de la cineva. Pe de altă parte, Dreptatea nu cerea un sacrificiu, căci dreptatea nu-l putea cere. Dispoziţia de a face orice cerea Dreptatea a constituit împlinirea Legii. Acest punct este atât de fin încât este aproape imposibil să fie explicat în cuvinte. Putem şti însă că Tatăl a pus înaintea lui Isus marea răsplată şi că pentru bucuria care I-a fost pusă înainte a suferit crucea şi a dispreţuit ruşinea. Evr. 12:1, 2.

VOIA LUI DUMNEZEU EXPRIMATĂ ÎN TIPURI

Există o deosebire între împlinirea şi ţinerea Legii. Evreii n-au făcut-o pe nici una. Ei au ţinut în parte Legea şi s-au străduit să facă încă mai mult decât erau în stare. Dar n-au putut să împlinească Legea, fiindcă este atât de mare încât este în afara puterii omului să-i împlinească toate cerinţele.

Legea este compusă din două părţi diferite. Una este o reglementare a principiilor morale — datoria tuturor faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni. În acest sens al cuvântului, Legea reprezintă dreptatea — ceea ce este drept. Evreii s-au străduit să facă ceea ce este drept şi astfel să ţină Legea, dar n-au fost în stare din cauza slăbiciunilor ereditare.

Domnul nostru Isus însă a ţinut Legea în acest sens. Făcând astfel, El a câştigat dreptul la viaţă veşnică pe plan uman. Lumea va face aceasta în veacul viitor. Oamenii vor fi făcuţi în stare să ţină Legea şi vor primi viaţă veşnică, răsplata ascultării de Lege. Dar Isus a făcut mai mult decât să ţină Legea Dreptăţii. El a şi împlinit acea parte a Legii care se aplica la El, şi încă împlineşte Legea.

Cealaltă parte a Legii este compusă din aspectele ceremoniale, care constituie tipurile şi umbrele menţionate de sf. Pavel (Evr. 10:1). Aceste aspecte profetice ale Legii reprezintă voinţa divină în privinţa mijloacelor prin care omenirea va fi restaurată de pe planul degradării, păcatului şi morţii, la favoare divină. Această împlinire profetică a Legii a constat în împlinirea în antitip a unui aspect important — instituirea Paştelui. Junghierea mielului, stropirea sângelui şi mâncarea cărnii au fost profetice — tipice.

Isus a împlinit partea Sa din tip când a fost dat la moarte. Numai în virtutea sacrificării în întregime a voinţei Sale faţă de voinţa divină a putut El să împlinească profeţiile, căci acestea n-au fost porunci pentru omenire în general. În acestea era o sugestie la lucrurile care n-au fost poruncite, dar pe care Dumnezeu dorea să le împlinească odată, prin cineva, şi prin care se va efectua Răscumpărarea rasei umane şi Restabilirea tuturor lucrurilor pierdute prin Adam.

În realizarea sacrificiilor Zilei Ispăşirii, sângele era dus în Sfânta Sfintelor şi se făcea în mod tipic ispăşirea pentru păcat. Isus a împlinit o parte a acestei lucrări. De atunci El S-a înălţat şi a făcut ispăşire pentru noi, clasa Bisericii, prin care putem merge în urmele Sale prin consacrare (Evr. 9:24). De-a lungul Veacului Evanghelic El a acceptat această clasă şi în cele din urmă va împlini sacrificiul lor. Aceasta a fost simbolizat prin junghierea ţapului Domnului.

Vedem că Isus împlinea Legea în timpul acestor o mie opt sute de ani, precum şi în timpul misiunii Sale. Această lucrare nu va fi terminată până la sfârşitul acestui veac. Isus a spus că El a venit nu să strice, ci să împlinească lucrurile din Lege (Mat. 5:17); şi va continua să împlinească tipurile Legii în timpul miei de ani, până când la încheierea Veacului Milenar totul va fi împlinit. Unele dintre aceste lucruri sunt viitoare, cum ar fi stropirea sângelui ţapului antitipic al Domnului, izgonirea ţapului antitipic şi arătarea Marelui Preot să binecuvânteze poporul. Va trebui toată mia de ani a domniei lui Cristos pentru a primi înapoi ceea ce s-a pierdut prin neascultarea lui Adam şi care va fi restituit omenirii prin meritul lui Cristos.

Acel aspect al legii a fost Împlinit prin

moartea lui Cristos

Legea morală — Cele zece porunci — şi Legământul din care aceasta făcea parte, promitea viaţă celor care îi vor respecta cerinţele. Isus ar fi putut avea acea viaţă veşnică făcând tot ceea ce se cerea în Lege, căci Legea nu cere mai mult decât dreptate. El ar fi putut asculta de orice poruncă a Legii fără să-Şi sacrfice vreunul din drepturile Sale. Dar aspectele profetice ale Legii nu puteau fi împlinite decât dacă cineva îşi sacrifica viaţa, şi cel care făcea aceasta trebuia să fie echivalentul celui care păcătuise. Deoarece cel care păcătuise a fost perfect, în chipul lui Dumnezeu, cel care va fi un preţ corespunzător, ca să împlinească Legea şi să aducă toate binecuvântările profeţite de Lege pentru lume, trebuia să fie unul care să ţină pe deplin Legea. Numai o astfel de persoană putea fi competentă să facă sacrificiul şi astfel să împlinească aspectele profetice ale Legii.

Această cerinţă a fost pe deplin împlinită de Isus, care a fost sfânt, nevinovat, nepătat şi despărţit de păcătoşi” — tot ceea ce putea să aştepte Dreptatea. El a ţinut Legea cu bucurie şi a făcut chiar mai mult. A spus că va face tot ce este scris în Carte; pentru că El spusese: Iată-Mă, vin să fac voia Ta, o Dumnezeule” (Ps. 40:8) — tot ce fusese scris. Consacrarea Sa a mers mai departe de Legea morală şi a cuprins tot ceea ce Dumnezeu scrisese profetic. A împlinit toate acestea. Ca rezultat, El este Mântuitorul, care poate să mântuiască în chip desăvârşit” pe toţi aceia care se apropie de Tatăl prin El. Evr. 7:25.

Nu ne putem gândi că Dumnezeu ar fi ofensat de vreunul care ar ajunge la cerinţele Legii, dar care n-ar trece de acestea. Deoarece Dumnezeu a spus: Dacă cineva ţine toată Legea, Eu Îmi voi face partea şi-i voi da viaţă veşnică”. Dreptatea nu putea cere mai mult. Dacă unul ca acesta n-ar merge mai departe spre sacrificiu, Dreptatea n-ar putea fi ofensată, căci n-ar putea cere să facă aceasta.

De fapt, Tatăl nu le cere celor drepţi din acest Veac să sacrifice, nici nu va cere de la lume să facă astfel când va ajunge pe planul perfecţiunii umane. Dar dacă Dumnezeu va pune înaintea vreunora din familia umană o ocazie de a-şi jertfi viaţa pentru a face voia divină, ei să considere aceasta ca un privilegiu. Tatăl n-ar sorti însă pe nimeni la moarte dacă n-ar face aceasta. Dar fiecare fiinţă care iubeşte pe Domnul ar trebui să gândească: Iată ocazia mea de a-mi arăta încrederea, loialitatea faţă de Dumnezeu”. În această privinţă exemplul lui Isus va rămâne toată eternitatea pentru îngeri şi pentru oameni, aşa încât, dacă Dumnezeu ar face vreodată chiar şi cea mai mică aluzie în privinţa voinţei Sale, ei s-ar grăbi să facă acea voinţă şi n-ar ezita sub nici un motiv.

În această chestiune se află şi o lecţie de iubire. Noi să nu ne mulţumim zicând: N-am minţit, n-am furat, am făcut aproapelui cum am vrut să-mi facă el mie”. Nu trebuie să ne oprim la aceasta, ca fiind mulţumitor; nimeni nu va obţine viaţă pe nici un plan dacă nu face mai mult de atât. Privilegiul nostru este să anticipăm voia lui Dumnezeu, veghind la tipurile Legii şi la cuvintele Domnului şi Capului nostru. Trebuie să socotim toate lucrurile ca pierdere şi gunoi în comparaţie cu această ocazie pe care o avem. Nimic altceva nu trebuie să fie socotit un privilegiu atât de mare ca acela de a urma în urmele lui Isus.