Fr. Ioan Hosu, România

“Binecuvîntat să fie Dummnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, Părintele îndurărilor şi Dumnezeul oricărei mîngăieri, care ne mîngîie în toate necazurile noastre, pentru ca prin mîngăierea cu care noi înşine sîntem mîngăiaţi de Dumnezeu, să putem mîngîia pe cei ce se află în vreun necaz! Căci după cum avem parte din belşug de suferinţele lui Hristos, tot aşa prin Hristos avem parte din belşug şi de mîmgîiere.” 2Corinteni 1:3-5.

Mă bucur nespus de mult că mă aflu printre voi şi că Dumnezeu a adus acest timp binecuvîntat ca să ne întîlnim din mai multe ţări, cu aceia care poartă cu drag pe umerii lor mesajul scump al credinţei “dată sfinţilor   odată pentru totdeauna”.

Noi visam şi chiar aveam convingerea că acest timp are să vină, dar numai la înnoirea tuturor lucrurilor, despre care Dumnezeu a vorbit “prin gura tuturor sfinţilor Săi prooroci”. Ca şi Ilie odinioară simţeam că am rămas singuri, dar mulţumiri să-i fie aduse lui Dumnezeu că El şi-a păstrat mai mult de şapte mii de bărbaţi care “nu şi-au plecat genunchiul înaintea lui Baal”.

Dragii mei, fiind pentru prima dată la o convenţie de acest fel, sînt deosebit de emoţionat şi încă de la propunerea fraţilor din ţară, persistă în mintea mea un gînd ca şi lui Moise: “Ah! Doamne, trimite pe cine vei vrea să trimiţi”, sau cum a spus Ieremia: “Ah! Doamne Dumnezeule, vezi că eu nu ştiu să vorbesc, căci sînt un copil.” – Ieremia 1:6. Dar cuvintele marelui apostol Pavel m-au întărit că: puterea lui Dumnezeu “în slăbiciuni este făcută desăvîrşită” şi “cînd sînt slab atunci sît tare.” 2 Corinteni 12:9,10.

Încă din cele mai vechi timpuri, de cînd a început Dumnezeu să negocieze cu omul căzut în păcat, prin mediatori, de atunci Dumnezeu a folosit metodele sale proprii, necunoscute de oameni. Sfîntul apostol Pavel, încercînd să urmărească la timpul său filozofia planului de răscumpărare şi să cunoască gîndul lui Dumnezeu cu privire la unele lucruri, la un moment dat a exclamat: “O, adîncul bogăţiei înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu! Cît de nepătrunse sînt judecăţile Lui, şi cît de neînţelese sînt căile Lui.” Romani 11:33.

Să observăm în istoria patriarhilor, cum a lucrat Dumnezeu cu servul său Iacov. Încă din tinereţe, Iacov preţuieşte binecuvîntarea şi se foloseşte de prilejul de a o cumpăra, cînd fratele său Esau, o vinde cu uşurinţă. Deşi devenise pe drept cuvînt posesorul binecuvîntării dumnezeieşti, Iacov a fost nevoit să iasă cu mîinile goale din casa tatălui său, şi părăsind ţara, să locuiască, pentru o vreme, ca străin în Mesopotania. Ajungînd ginerele lui Laban, Iacov este înşelat de acesta, atît în căsătoarie cît şi în schimbarea sîmbriei.

Oare de ce a permis Dumnezeu peste el aceste lucruri? Cu toate că a trecut prin aceste stări nefericite, Tatăl a permis în continuare umiliri. Întîlnirea cu fratele său Esau, l-a zguduit puternic, auzind de furia lui şi că vine înarmat, cu 400 de oameni împotrivă. Deşi Iacov a avut mărturia că Dumnezeu îi poartă de grijă, vorbindu-i prin vis şi prin ingeri, totuşi proba grea îl face să strige în rugăciune şi să zică: “Nu mi-ai zis tu Doamne, întoarce-te în ţara ta şi în locul tău de naştere şi voi îngriji ca să-ţi meargă bine? Eu sînt prea mic pentru toate îndurările şi pentru toată credincioşia pe care ai arătat-o faţă de robul Tău; căci am trecut Iordanul acesta numai cu toiagul meu şi iată că acum fac două tabere. Izbăveşte-mă, te rog, din mîna fratelui meu, din mîna lui Esau!” Genesa 32:9-11.

Întîlnindu-se cu   fratele său Esau, Israel s-a umilit pînă acolo, încît s-a aplecat de şapte ori pînă la pămînt, împreună cu nevestele, copiii şi roabele, numindu-se chiar robul fratelui său, deşi avea dreptul de întîi născut şi binecuvîntarea primită. Încercarea lui Iacov nu s-a terminat acolo. El trebuie să se despartă de femeia sa iubită, Rahela. Cînd se părea că viaţa lui începe să fie mai liniştită, un alt val de necaz se abate peste el, pentru a-l zdruncina încă o dată. Dispariţia lui Iosif, foametea cumplită şi ducerea în Egipt a lui Beniamin, toate acestea l-au zdrobit sufleteşte pe Iacov, i-au amărît existenţa, astfel cînd ajunge în Egipt îi zice lui Faraon: “Zilele anilor vieţii mele au fost puţine la număr şi rele”. Genesa 47:9.

Cu toate că viaţa lui a fost adeseori foarte aspră, nimic nu i-a pătat caracterul şi nu a îngenunchiat sub povara încercărilor, ci de dragul Dumnezeului său Iahve, Dumnezeul părinţilor săi, Avraam şi Isac, a suferit cu eroism orice probe care au venit peste el.

Cine oare nu s-a cutremurat de viaţa plină de încercări a neprihănitului Iov? Intr-o singură zi îşi pierde toate turmele de animale cît şi toţi copiii săi. Aproape nimenea dintre noi, nu poate suporta mai mult sau măcar cît a suferit Iov. Suferinţele amare şi dezumanizarea sa fizică, îl face să fie părăsit de prieteni şi neînţeles nici chiar de navasta lui, care îi zice: “Tu rămîi tare în neprihănirea ta, bleastămă pe Dumnezeu şi mori!” Iov în toate acestea n-a păcătuit cu buzele lui, ci parcă îl auzim şi noi zicînd: “Domnul a dat şi Domnul a luat – binecuvîntat să fie Numele Domnului.”

Apostolul Pavel scriind Evreilor despre credinţă, în capitolul 11 din epistola sa ne lasă şi nouă o autentică mărturie despre cei ce de-a lungul veacurilor, umblînd prin credinţă, căutau o patrie mai bună. “Prin credinţă au astupat ei gurile leilor şi au stins puterea focului. Alţii au suferit batjocuri, bătăi, lanţuri şi închisoare; au fost ucişi cu pietre, tăiaţi în două cu ferestrăul, chinuiţi; au murit ucişi de sabie, au pribegit îmbrăcaţi cu cojoace şi în piei de capre, lipsiţi de toate, prigoniţi, munciţi – ei, de care lumea nu era vrednică – au rătăcit prin pustiuri, prin munţi, prin peşteri şi prin crăpăturile pămîntului. Toţi aceştia măcar că au fost lăudaţi pentru credinţa lor, totuşi n-au primit ce le fusese făgăduit”.

Toţi demnitarii Vechiului Testament, deşi nu aveau înainte de ei multe modele de credincioşie, totuşi în mijlocul expierenţelor aspre, aveau ochii pironiţi spre răsplătire. Bazaţi pe făgăduinţele divine, ei nădăjduiau că va veni un timp cînd capul şarpelui va fi zdrobit şi toate familiile pămîntului vor fi binecuvîntate.

În acest spirit a vorbit Domnul nostru Isus despre Avraam că: “El   a văzut ziua mea şi s-a bucurat”, la drept vorbind Avraam a văzut această zi doar cu ochii credinţei.

Cu toate că aceşti campioni ai credinţei din veacurile trecute, au ţinut sus stindardul Dumnezeului lor, şi au înfruntat ordinea lumii impusă de adversar, totuşi n-au putut pune nici o picătură de ulei pe ranele celui căzut pe drumul de la Ierusalim la Ierihon. Dreptatea lui Dumnezeu trebuia mulţumită şi atunci, pe scena lumii a apărut marele Mihail; cel fără cusur şi fără prihană, pe umerii căruia Dumnezeu a pus toată povara neamului omenesc. Urcînd cu crucea-n spate “via Doloroza” sau calea durerii, a pecetluit cu însuşi sîngele lui actul final al răscumpărarii, deve-nind speranţa solidă pentru toţi oamenii. Despre Domnul nostru Isus Hristos, profetul Isaia vorbeşte în capitolul 53 versetele 3,4 şi 5 ca de un “dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit că îţi întorceai faţa de la El şi   noi nu l-am băgat în seamă. Totuşi, El   suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit. Dar El era străpuns pentru păcatele naostre, zdrobit pentru fărădelegile naostre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El şi prin ranele Lui sîntem tămăduiţi”. Versetul 10 ne spune că: “Domnul a găsit cu cale să-l zdrobească prin suferinţă.”

Întocmai ca şi Ioan Botezătorul, care ve-nind să-i pregătească calea strigă în pustia Iudeii: “Pocăiţi-vă, căci împărăţia cerurilor este aproape”, tot aşa şi Isus şi-a început misiunea lui pe pămînt cu aceleaşi cuvinte: “Pocăiţi-vă, căci împărăţia cerurilor este aproape”. Chemîndu-i la El pe toţi cei trudiţi şi împovăraţi, invitîndu-i să ia jugul său asupra lor, Isus le-o promite tuturor odihna sufletească.

Adresîndu-se ucenicilor prin cuvintele: “Dacă voieşte cineva   să vină după mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze”, El de fapt i-a chemat pe ucenici să se ataşeze Lui predicînd Regatul mesianic, punînd temeliile de granit a marelui edificiu de pace şi dreptate.

În drum spre Ierusalim, pe cînd Isus le vesteşte despre moartea şi învierea Sa, unii din ucenici i-au cerut să le asigure un loc de frunte în împărăţie. “Nu ştiţi ce cereţi”, le-a zis Isus. “Puteţi voi să beţi paharul pe care am să-l beau Eu, sau să fiţi botezaţi cu botezul cu care am să fiu botezat Eu?” (Marcu 10:38) Răspunsul ucenicilor a fost afirmativ. Şi în adevăr, vedem mai tîrziu cum ucenicii s-au fortificat atît de puternic în această credinţă încît Ştefan plin de duhul sfînt, deşi lovit cu pietre, adoarme ca maestrul său cu cuvintele pe buze: “Doamne, nu le ţinea în seamă păcatul acesta” (Faptele Apostolilor 7:60).

Petru în temniţă, păzit de ostaşi, doarme liniştit, deşi Irod omorîse cu sabia pe Iacov fratele lui Ioan, şi acum urma el.

Pavel şi Sila, bătuţi cu nuiele, aruncaţi în temniţă şi puşi cu picioarele în butuci, pe la miezul nopţii se rugau şi cîntau cîntări de laudă lui Dumnezeu.

Desigur iubiţilor, că oamenii care nu cu-nosc pe Dumnezeu, văzînd toate aceste lucruri, le consideră o nebunie. După părerea oamenilor, El (Isus) îşi consuma viaţa fără sens şi ei ziceau: “are drac”. Apostolii şi urmaşii lor au fost de asemenea taine pentru lume prin aceea că au renunţat la ambiţiile şi interesele lumeşti, pentru a predica iertarea păcatelor prin Isus Domnul. Pavel a părăsit o situaţie înaltă şi alţii la fel. Aceasta a fost aşa de misterios pentru unii că au zis: “Pavele, tu eşti nebun! Învăţătura ta cea multă te face să dai în nebunie” (Faptele Apostolilor 26:24). Dar apostolii şi toţi urmaşii lor de-a lungul vîrstei, n-au fost afectaţi de aceste consideraţii ale lumii. Ei s-au bucurat de fiecare dată cînd au fost învredniciţi să sufere pentru cauza sfîntă a Părintelui ceresc. Apostolul Pavel scrie Romanilor în capitolul 8 versetul 18: “Eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu sînt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare”. “De altă parte ştim”, zice în versetul 28, că “toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu”.

Iubită adunare, deşi trăim într-un timp de tranziţie, cînd regatele acestei lumi se dizolvă şi Regatul marelui Emanuel se ridică tot mai sus, totuşi pe această “mare de sticlă amestecată cu foc”, trebuie să întrebuinţăm toată isteţimea şi înţelepciunea pe care am primit-o, ca să putem sta neclintiţi în această stare. Ne mîngîie asigurările date de psalmist că: “Dumnezeu ne ajută în revărsatul zorilor”. Cu toate că “neamurile se frămîntă şi împărăţiile se clatină. . ., Domnul oştirilor este cu noi” (Psalm 46:6,7).

Profetul Isaia vorbind despre acest timp, zice în capitolul 24 începînd cu versetul 17: “Groaza, groapa şi laţul, vin peste tine locuitor al ţării! Cel ce fuge dinaintea strigătelor de groază cade în groapă şi cel ce se ridică din groapă se prinde în laţ; căci se deschid stăvilarele de sus şi se clatină temeliile pămîntului! Pămîntul se rupe, pămîntul se sfărîmă, pămîntul se crapă, pămîntul se clatină ca un om beat, tremură ca o colibă; păcatul lui îl apasă, cade şi nu se mai ridică. În ziua aceea, Domnul va pedepsi în cer oştirea de sus, iar pe pămînt pe împăraţii pămîntului”.

Profetul Ţefania de asemenea spune despre timpul de mare strîmtorare că: “şi viteazul va striga cu amar”.

De către apostolul Petru sîntem informaţi că: “şi cel drept va scăpa cu greu” şi dacă toate aceste lucruri au să se întîmple, ce fel de oameni trebuie să fim noi?

Cuvintele Domnului nostru Isus ne spun că va fi un necaz cum n-a mai fost, nici nu va mai fi şi că forţele mobilizatoare ale adversarului, vor căuta să înşele chiar şi pe cei aleşi. Această intenţie a lui Satan nu seamănă în noi seminţele îndoielii şi nici nu tremurăm în faţa inamicului, ci dimpotrivă îmbrăcăm toată armătura lui Dumnezeu, ca să neutralizăm orice săgeţi arzătoare îndreptate împotriva noastră. Nu împotriva creaturilor ne luptăm. Căci înaintea lui Dumnezeu, zice dreptul Iov, “noi sîntem semenii lor şi noi ca şi ei am fost făcuţi din noroi”, ci lupta noastră este “împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpînitorilor întunerecului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sînt în locurile cereşti”. Armele luptei noastre, ne spune apostolul Pavel, “nu sînt supuse firii pămînteşti, ci sînt puternice, întărite de Dumnezeu să surpe întăriturile”. Satan, generalul şef al armatei păcatului, este foarte abil şi viclean, capabil de surprize foarte mari. Noi n-avem de luptat direct împotriva lui, ci împotriva influenţelor sale dezastruoase. Dacă n-ar fi de partea noastră “Mihail”, ocrotitorul copiilor lui Dumnezeu, lupta noastră contra acestui “heruvim”, ar fi sortită eşecului. Mulţumiri să-i fie aduse lui Dumnezeu că atît în cele mici cît şi în cele mai înverşunate lupte, ajutorul său ne este garantat. În această luptă sîntem asiguraţi că pînă şi perii capului ne sînt număraţi. Noi am primit siguranţa credinţei: “nici de cum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi”. “Chiar dacă mama îşi va uita copilul pe care-l alăptează, Eu cu nici un chip n-am să te uit”. Toate aceste asigurări ne umplu inimile de încredere şi privim cu bucurie spre Sion – “cetatea sărbătorilor noastre” (Isaia 33:20).

Trăind în ziua bătăliei, fraţilor, noi nu avem voie să lupătm sau să recunoaştem alt steag, decît pe Hristos şi cuvîntul Său. Aceasta este siguranţa noastră împotriva tuturor inamicilor. Faptul că Dumnezeu ne-a făgăduit ajutor, pentru a putea învinge nu înseamnă că am şi cîştigat lupta. La război, zice profetul: “trebuie chibzuinţă şi putere” (Isaia 36:5). Clipe de întristări şi necazuri, probe de foc pentru disciplinarea şi echilibrarea caracte-rului nostru, vor fi permise de Tatăl ceresc. Aşa după cum pe Domnul nostru Isus Hristos, Tatăl a găsit cu cale să-l deăsvîrşească prin suferinţă, deşi era perfect ca fiinţă umană (“Se cuvenea, în adevăr, ca Acela pentru care şi prin care sînt toate lucrurile şi care voia să aducă pe mulţi fii la slavă, să desăvîrşească prin suferinţe pe Căpetenia mîntuirii lor” – Evrei 2:10), tot aşa urmaşii săi trebuie să fie pregătiţi a se împărtăşi de acelaşi pahar.

Tatăl nostru va permite probe şi încercări, precum a permis peste Fiul său în grădina Ghetsemani. Locul nostru este totdeauna, lîngă Omul durerilor, din grădina Teascurilor. Acolo vom înţelege mai bine, de ce Dumnezeu nu l-a ascultat cînd s-a rugat să treacă de la El, dacă este cu putinţă, paharul. Tot aşa apostolul Pavel s-a rugat de trei ori ca ţepuşul din carnea lui să fie luat, dar Dumnezeu l-a refuzat, iar mai tîrziu, apostolul comsimte cu bucurie refuzul Domnului. Sfinţii din toate timpurile au trecut prin încercări şi probe pentru ca să fie făcuţi desăvîrşiţi prin suferinţă, ca şi Domnul lor, să devină la timpul potrivit, monumente de milă dumnezeiască. Atunci fiecare credincios privind înapoi, va lăuda valea plină cu spini pe care “Căpetenia mîntuirii lor” i-a condus la triunful învingerii. Domnul “va şterge orice lacrimă din ochi, şi moarte nu va mai fi. Nu va mai fi nici tînguire, nici ţipăt, nici durere, petru că lucrurile dinţîi au trecut”, au fost nimicite şi li s-a şters pomenirea.

Avînd aceste făgăduinţe nespus de mari, să facem în fiecare zi, paşi importanţi şi progrese considerabile spre idealul măreţ care este Hristos Domnul. Viaţa care ne-a rămas de trăit în trup, s-o trăim cu cumpătare, dreptate şi evlavie, aşteptînd fericita naostră nădejde, arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi mîntuitor Isus Hristos. Să avem o continuă şi arzătoare dorinţă de-a pătrunde tot mai adînc în aceea admirabilă lumină care străluceşte de la faţa lui Isus, într-o măreţie neschimbăcioasă. Fiecare pas făcut în această lumină, este o creştere în har şi cunoştinţă.

Există în viaţa fiecărui creştin, un timp al maturizării, al maturizării în cunoştinţă şi în aprecierea voinţei dumnezeieşti. Aceasta este condiţia pe care o cere Dumnezeu de la noi, să devenim oameni maturi în   Christos, care şi-au încredinţat toate interesele lor spirituale Domnului. Numai silindu-ne în fiecare zi a vieţii pe “munţii cei sfinţi” vom beneficia de pacea lăuntrică şi liniştea sufletească pe care Dumnezeu o dă numai acelora care s-au predat cu totul Lui şi gustă viaţa din sanctuarul său. O bucurie inefabilă se vede pe feţele lor. Ei pot spune împreună cu profetul Habacuc: “Chiar dacă smochinul nu va înflori, viţa nu va da nici un rod, rodul măslinului va lipsi, şi cîmpiile nu vor da hrană, oile vor pieri din staule şi nu vor mai fi boi în grajduri, eu tot mă voi bucura în Domnul, mă voi bucura în Dumnezeu mîntuirii mele” (Habacuc 3:17, 18). Această stare fraţilor, trebuie să ne caracterizeze la timpul acesta. Pe drumul Sionului nu vom înceta să cîntăm cîntarea lui Moise şi a Mielului, în ciuda oricăror restricţii impuse de adversar. În toate timpurile s-au găsit persoane care i-au descurajat pe cei ce căutau o patrie mai bună, dar tot atît de adevărat este că de fiecare dată Dumnezu a ridicat pe un Iosua credincios şi un Caleb neînfricat care prin mărturia lor, ne-au fortificat şi mai puternic caracterele în credinţa dată odată sfinţilor pentru totdeauna. Ori în care timp ne-am afla fraţilor, să nu cădem în extrema că toate lucrurile   lui Dumnezeu s-au terminat şi noi nu mai trebuie să facem nimic şi că lupta noastră ar fi de prea puţină importanţă. Noi desigur ca nişte cercetători înţelepţi şi tînjind după o patrie mai bună, am dorit fiecare să ştim unde ne aflăm pe fluviul vremii, cînd se va tremina cursul pămîntesc. De aceea am întrbat srăjerul: “mai este mult din noapte?” şi atunci străjerul ne-a răspuns: “Vine dimineaţa, dar este tot noapte.”

Noi am aflat că unele lucruri din a-ranjamentul dumnezeiesc s-au îndeplinit, dar să nu credem că în planul lui Dumnezeu există sincope şi Dumnezeu după ce-şi termină munca lasă lumea să-şi continue cursul. Nu, fraţilor! Însăşi faptul că existăm la timpul acseta, Dumnezeu îndeplineşte prin noi unele puncte din planul Său. Este important faptul că sîntem întrebuinţaţi ca masageri ai veştilor bune pentru întreg neamul omenesc. Şi acei ce înţeleg această misiune sacră, avînd o evlavie după voia lui Dumnezeu, vor fi cei dintîi binecuvîntaţi din ţara lui Emanuel. Deci în condiţiile prezente, rămîne să urmăm îndemnul apostolului Pavel din Evrei 3:1: “De aceea fraţi sfinţi, care aveţi parte de chemarea cerească, aţintiţi-vă privirile la Apostolul şi Marele Preot al mîntuirii naostre, adică la Isus”.

Să păstrăm comuniunea cu Domnul nostru şi noi între noi, meditînd la cuvintele fratelui Russel că, singura legătură care leagă pe copiii lui Dumnezeu laolaltăm, este numai legătura iubirii, bazată pe două regulamente fundamentale: credinţa în jertfa de răscumpărare şi o deplină consacrare de a face voia lui Dumnezeu.

“Încolo fraţii mei, tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună şi orice laudă, aceea să vă însufleţească.” Filipeni 4:8.

Ca adevăraţi ostaşi ai lui Christos, care au înţeles valoarea chemării noastre şi misiunea ce o avem de îndeplinit sub flamura regească, să luptăm cu cinste şi devotament în prima linie de bătaie, să ne cheltuim şi să ne   lăsăm cheltuiţi în această cauză dreaptă, pentru că nu-i mai scump nimic azi pe pămîntul acesta, decît a fi un erou pentru Dumnezeu şi pentru triumful Regelui Regelor.

Noi nu vom mumura, nici nu ne vom supăra, contra la ce Providenţa Domnului prevede şi permite, deoarece: “Credinţa puternică se poate încrede Lui, vie ori şi ce”.

Harul Domnului nostru Isus Christos, dragostea lui Dumnezeu şi părtăşia spiritului sfînt să rămînă cu noi, cu toţi.

Salutul meu pentru toţi fraţii este din Filipeni 4:1: “De aceea, prea iubiţii şi mult doriţii mei fraţi, bucuria şi cununa mea, rămîneţi astfel tari în Domnul prea iubiţilor”.

Amin.