DUS ÎN PUSTIE

Marcu 1:9-11; Matei 4:1-11

„Şi prin faptul că El Însuşi a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor care sunt ispitiţi.” Evrei 2:18.

R 4969 W. T. 1 februarie 1912 (pag. 50-52)

Studiul nostru de astăzi este unul foarte interesant. Acesta indică timpul când Isus a ajuns la vârsta de treizeci de ani şi în consecinţă I s-a permis să Se ofere fără pată lui Dumnezeu, ca Jertfa pentru păcatul lumii. Sfântul Pavel citează cuvintele profetului, aplicându-le la El: „Iată-Mă, vin să fac voia Ta, Dumnezeule”, cum este scris în sulul cărţii cu privire la Mine. Mă prezint acum ca Antitipul, împlinitorul fiecărei profeţii pe care înţelepciunea divină a făcut să fie consemnată, şi Antitipul fiecărui aspect al Legii aplicabile la Mine.

Acolo Răscumpărătorul a devenit Mielul de Paşti antitipic, viţelul antitipic al Jertfei pentru păcat din Ziua Ispăşirii. Acolo El Şi-a predat viaţa pentru a face voia Tatălui; acolo a murit ca Omul Isus; acolo a fost ucis ca viţelul antitipic; acolo a fost conceput de Spirit sfânt şi a devenit Preotul antitipic — Sacrificatorul. În timpul următorilor trei ani şi jumătate ai misiunii Sale, a împlinit această consacrare şi a completat-o la Calvar, strigând: „S-a sfârşit!”

DUS DE SPIRIT — ÎN ISPITĂ

Când Isus a primit conceperea cu Spirit sfânt la botezul Lui, aceasta a fost conceperea la natura divină, şi cu ea a venit marea iluminare a minţii Sale, aşa cum este reprezentat în cuvintele, „şi cerurile I s-au deschis”, literal, s-au despicat. Imediat a putut vedea clar în aranjamentele şi scopurile divine cu privire la El într-un mod în care nu era posibil înainte de consacrare. Şi aşa este cu toţi cei care urmează în urmele Lui. Lucrurile adânci ale lui Dumnezeu le sunt revelate treptat, pe măsură ce sunt în stare să le primească, dar niciodată înainte de a-şi fi făcut angajamentele lor de consacrare faţă de Domnul. Pentru urmaşii Lui, ca pentru El, încercarea sau ispita sau probarea în privinţa loialităţii vine mai deosebit după consacrare decât înainte. De aici vine importanţa îndemnului lui Isus, „să stea mai întâi să-şi facă socoteala”. Luca 14:28-33.

Dar pentru noi, ca pentru Isus, Tatăl ne dă nu numai o apreciere mai clară a încercărilor şi responsabilităţilor noastre, ci şi o percepţie mai clară a gloriilor care vor urma pentru cei credincioşi. În cazul lui Isus, deschiderea cerurilor — iluminarea minţii Sale cu privire la Planul Divin — a fost o chestiune cu mult mai extraordinară decât în cazul nostru, deoarece cu perfecţiunea creierului şi a inimii Sale, a fost în stare să-Şi dea seama imediat de lungimile, lăţimile, înălţimile şi adâncimile lucrării la care Se angajase, într-un mod numai parţial atins de noi după ani de progres şi studiu. Imediat Învăţătorul Şi-a dat seama de importanţa deplină a sacrificiilor Zilei Ispăşirii, a Mielului de Paşti înjunghiat, a profeţiilor care vorbeau despre El, că era dus ca un miel la tăiere, şi despre tipul care-L ilustra ca Antitipul şarpelui de aramă, înălţat pentru vindecarea rasei lui Adam muşcate de păcat.

În timp ce aceste gânduri au început să alerge prin mintea Mântuitorului, El a fost mai întâi îndemnat de spirit (de spiritul sau mintea Sa) să Se retragă pentru un timp şi să studieze din nou însemnătatea deplină a Legii şi a Profeţilor, şi obligaţiile Sale conform legământului pe care tocmai îl făcuse. Timp de patruzeci de zile şi nopţi, seriozitatea Sa intensă L-a făcut să uite de aproape orice altceva. Se pare că nici n-a mâncat nici n-a dormit până când s-au sfârşit cele patruzeci de zile; şi „la urmă a flămânzit”. Atunci Adversarul a apărut ca ispititor — la momentul slăbiciunii Sale fizice, ca rezultat al postului — la momentul când sufletul Său era covârşit de înţelegerea importanţei marelui contract pe care-l făcuse şi a ceea ce îl va costa ca să-i îndeplinească termenii. Aceasta a fost cea mai severă probă imaginabilă. Se va dovedi Răscumpărătorul loial lui Dumnezeu — Programului divin — legământului Său de consacrare, până la moarte? Sau va simţi El că Tatăl Îi turnase un pahar prea amar — că Dumnezeu făcuse probele de loialitate şi ascultare prea severe — că nu era nici drept nici iubitor să-I îngăduie să intre într-un astfel de contract?

Cât de bucuroşi suntem să observăm loialitatea care a triumfat asupra fiecărei ispite! Împreună cu îngerii noi aclamăm: „Vrednic este Mielul, care a fost înjunghiat!” Nu numai în sensul consacrării voinţei Sale, ci şi în menţinerea supunerii depline şi a stării de moarte potrivit cărnii, credincios chiar până la Calvar şi la moartea de cruce. A Lui să fie slava, cinstea, stăpânirea şi puterea în veci!

ISPITIT AŞA CUM SUNTEM ŞI NOI

Mântuitorul n-a fost ispitit cu obiceiurile unui beţiv, nici cu slăbiciunile unui depravat sau a unui libertin, şi nici asupra noastră — urmaşii în urmele Lui — nu vin acele ispite. Trebuie să ne amintim că Scripturile fac deosebire în mod clar între noi şi lume: Voi nu sunteţi „din lume, după cum nici Eu nu sunt din lume”. „Ispitit în toate, asemenea nouă” înseamnă deci că ispitele şi încercările pe care Iehova le permite să vină asupra poporului Său consacrat sunt de acelaşi fel cu cele pe care le-a permis să vină asupra Răscumpărătorului nostru.

Este important deci să observăm caracterul probelor noastre. Dumnezeu nu ne încearcă să vadă dacă este sau nu este perfectă carnea noastră, căci El a ştiut tot timpul că printre oameni nu există niciunul drept, niciunul măcar. Probele Tatălui pentru aceia pe care îi primeşte ca fii sunt probe de loialitate faţă de El, loialitate faţă de principiile dreptăţii, loialitate faţă de Adevăr, loialitate faţă de metodele divine — refuz de a urma propria noastră cale sau de a căuta propria noastră glorie sau propria tihnă cu preţul Adevărului sau a metodei divine.

CELE TREI ISPITE ALE LUI ISUS

Când Învăţătorul era slăbit prin post, la sfârşitul celor patruzeci de zile de studiu al Bibliei, Adversarul a apărut — nu ca un duşman şi ca un demon al întunericului, ci ca un prieten, „un înger de lumină” (2 Cor. 11:13-15). Pretinzând interes în bunăstarea Mântuitorului şi interes în lucrarea Sa, el a spus: Eşti flămând, omule, şi nu este necesar. Nu ştii că puterea sfântă care a venit peste tine cu patruzeci de zile în urmă este mai mult decât suficientă pentru orice nevoie a ta? Nu ştii că acum poţi porunci chiar şi acestor pietre să se facă pâine, şi de aceea nu-i nevoie să fii flămând? Fă aşa imediat, te rog, înainte de a avea o conversaţie, căci am un mare interes pentru tine. Îmi amintesc bine de tine cu mult timp în urmă când eram în părtăşie, înainte de abaterea mea.

Dar Isus a răspuns: Puterea primită nu trebuia să fie folosită pentru slujirea cărnii Mele. A fost primită mai degrabă pentru că făcusem o consacrare a cărnii spre moarte. Puterea divină pe care o posed o pot folosi în orice mod spre slava Tatălui, dar nu spre mulţumirea de sine, oricât ar părea de legitimă. Pe lângă aceasta, viaţa Mea eternă nu este dependentă de pâine, nici de menţinerea acestui corp fizic. Mai degrabă, speranţa Mea este în Dumnezeu şi în făgăduinţa Lui că, dacă sunt credincios în folosirea acestei puteri sfinte pe care El Mi-a încredinţat-o — dacă sunt credincios în consacrarea Mea până la moarte — El Îmi va da o cunună a vieţii — glorie, onoare, nemurire.

Acea ispită nereuşind, Satan a încercat alta. Presupunem că L-a dus pe Domnul nostru Isus în minte la Ierusalim şi la templu, spunând: Dacă vei merge pe vârful templului şi te vei arunca jos de acolo, va fi un mijloc de a le dovedi oamenilor că eşti Fiul lui Dumnezeu, şi va fi cea mai rapidă metodă prin care îi poţi convinge de misiunea Ta şi le vei câştiga adeziunea, loialitatea, şi-i vei face ucenicii Tăi şi astfel Îţi vei îndeplini misiunea. Îţi voi cita profeţia ca dovadă că aceasta a fost intenţia lui Dumnezeu pentru Tine: „Căci El va porunci îngerilor Săi pentru tine, să te păzească în toate căile tale; şi ei te vor duce pe mâini, ca nu cumva să-ţi loveşti piciorul de vreo piatră” (Ps. 91:11, 12). Dar Isus a refuzat şi această propunere.

Dacă ar fi fost aruncat de pe vârful Templului de către o gloată furioasă înainte de a-I fi venit timpul, în mod sigur puterea Tatălui ar fi intervenit ca să nu fie rănit; dar să fi sfidat în mod deliberat legile naturii şi să fi aşteptat protecţia divină de consecinţele naturale ale căii Sale, ar fi însemnat să-L ispitească pe Dumnezeu; Isus a refuzat să facă aceasta.

A treia ispită a fost de asemenea o prezentare mintală. Un munte înalt, în simbol, este o împărăţie mare. De pe nici un munte de pe pământ n-ar putea fi văzute toate împărăţiile lumii, deoarece lumea este rotundă; dar în atenţia lui Isus a fost adusă împărăţia lui Satan. Satan a spus: „Îţi dai seama, desigur, că eu sunt Prinţul acestei lumi, că sunt Dumnezeul acestei lumi şi că acum am control practic asupra maselor, prin ignoranţă şi superstiţie. Am să-ţi fac o propunere. Îţi mărturisesc faptul că sunt obosit de domnia păcatului şi a morţii care a progresat în lume din cauza stăpânirii mele. Mai degrabă aş împărtăşi Împărăţia, ca să fie ridicată şi binecuvântată. Cu alte cuvinte, îţi propun o federaţie — să ne unim în scoaterea omenirii din starea de păcat şi moarte. Ce spui? Eu pe plan spiritual şi tu pe plan uman vom fi foarte stăpâni pe situaţie, căci vezi că am puterea în mână şi pot să întorc uşor lucrul în favoarea noastră, şi lumea să fie repede binecuvântată. Astfel vei ajunge la glorioasa desăvârşire a speranţelor Tale, şi aceasta fără încercările, suferinţele, experienţele etc. îngrozitoare pe care acum le anticipezi prin urmarea aranjamentului lui Dumnezeu schiţat în profeţii. Vino, hai să ne unim şi să cooperăm. Repede voi întoarce lucrurile în felul Tău; victoria va începe să vină chiar din ceasul unirii noastre!

Domnul nostru a fost indignat că S-ar putea gândi chiar şi pentru un moment că, lăsând gloria cerească pentru a face voia Tatălui, S-ar dovedi acum trădător faţă de legământul Său, şi de frica crucii, a ruşinii şi a morţii ar intra într-o confederaţie cu marele Arhi-inamic al dreptăţii — Satan. El a răspuns: „Pleacă, Satan! căci este scris: Domnului Dumnezeului Tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti.” Nu te voi servi şi nu voi coopera cu tine în niciun sens al cuvântului. „Atunci diavolul L-a lăsat.” Din ceea ce cunoaştem, Satan n-a mai socotit niciodată că merită să se întoarcă să-L atace pe Mântuitorul. Apoi prin aranjament divin au venit îngerii la înfometatul Biruitor şi I-au slujit — L-au întărit, L-au revigorat.

Urmaşii Domnului trebuie să observe cum Adversarul îi asaltează chiar prin aceleaşi ispite: (1) El ar vrea să fie prietenul şi ajutorul lor şi astfel i-ar convinge să-şi calce legământul de sacrificiu prin cereri de vindecare fizică, binecuvântări fizice, pe care au fost de acord să le sacrifice. (2) Le-ar sugera ceva mod nebunesc, nechibzuit de a captura lumea pentru Dumnezeu prin unele fapte vitejeşti mari, sau prin probe de rugăciune. (3) Ar vrea ca ei să se compromită cu lumea şi cu spiritul şi metodele ei de Federaţie a Bisericii şi prin alte metode. Noi trebuie să ne împotrivim Adversarului în mod curajos, ca să ne părăsească de tot, văzând că nu este nicio speranţă de a ne câştiga.