EVANGHELIA PREDICATĂ DE Sf. PAVEL
„Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelie, fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede; atât pentru iudeu, mai întâi, cât şi pentru grec.” Rom. 1:16.
R 4981 W. T. 1 martie 1912 (pag. 75-77)
Există multe religii, şi este o greşeală că în trecut poate am spus că nu există decât o singură religie. O religie ar fi în mod potrivit considerată „Orice sistem de închinare prin care omul Îl recunoaşte pe Atotputernicul şi caută să-L onoreze”. Prin urmare, trebuie să recunoaştem diferitele religii mari care sunt în lume, în sensul că n-am putea propriu-zis să le ignorăm. Avem, de exemplu, învăţătura confuciană, învăţătura brahmană, învăţătura budistă, învăţătura mahomedană, învăţătura iudaică şi învăţătura creştină. Acestea toate ni se prezintă ca învăţături religioase. Toate se cred mai mult sau mai puţin sănătoase. Fiecare om încearcă să creadă că propria sa teorie în orice chestiune este o teorie raţională; şi este cuvenit să facă aşa.
În armonie cu textul nostru, ne propunem să comparăm religia lui Isus cu toate celelalte religii. La început declarăm împreună cu apostolul: „Nu mi-e ruşine de Evanghelie”. Orice s-ar putea spune despre celelalte evanghelii, noi credem în calitate de creştini că în religia creştină avem acel lucru de care niciun om nu trebuie să se ruşineze. Ar putea fi probabil anumite aspecte şi forme ale anumitor crezuri de care să ne fie ruşine — care nu se ridică la cele mai înalte idealuri ale noastre. Dar religia creştină, aşa cum este prezentată în Cuvântul lui Dumnezeu, trebuie să fie Standardul creştinătăţii; şi de aceasta nu ne este ruşine. Comparată cu toate celelalte religii ale lumii, ea va ieşi victorioasă în oricare sens al cuvântului. Toate aceste diferite religii par să recunoască faptul că omul este într-o stare imperfectă, nesatisfăcătoare, păcătoasă; de aceea fiecare din aceste religii caută să prezinte anumite principii sau învăţături care să-l ajute pe om să iasă din starea lui imperfectă, înapoi la armonie cu Dumnezeul său.
O COMPARARE A RELIGIILOR
Dacă luăm în considerare învăţăturile mahomedanilor, găsim că ele au anumite caracteristici care sunt foarte avantajoase, iar alte caracteristici care n-ar putea fi atât de mult recomandate. Ei se străduiesc să nu facă daune, ci să-i facă pe oameni mai buni. Teoria lor este că omenirea este decăzută şi are nevoie să fie ridicată din starea ei. La fel se poate spune despre învăţăturile brahmane, confucianiste şi budiste. Toate sunt mai mult sau mai puţin prezentări a ceea ce se presupune a fi remedii pentru starea decăzută a omului, remedii pentru situaţia lui nesatisfăcătoare.
Unele din aceste religii pronunţă un fel de pedeapsă pentru cei care nu le vor accepta, iar alţii declară alte feluri. Unii oferă un fel de răsplată pentru cei care acceptă şi urmează învăţăturile lor, în timp ce alţii oferă alt fel de răsplăţi. Dar cu toţii sunt de acord că omul are nevoie să fie ridicat şi scos din starea lui decăzută, care este păcătoasă şi nesatisfăcătoare. Se pare că există în fiecare om, în mod natural, fără vreo educaţie asupra subiectului, ceva care îi spune că nu este perfect, că nu este în deplin acord cu propria lui conştiinţă, nu este în acord cu idealurile sale cele mai înalte despre mintea divină.
Toate religiile deci recunosc acest principiu al păcatului şi propun remedierea lui. Vedem dovada la aceasta manifestată prin discipolii lor de pretutindeni. Mulţi caută să-şi răstignească într-o formă sau alta carnea — unii prin biciuiri, alţii prin restrângerea diferitelor libertăţi ale vieţii, alţii prin ţinerea mâinilor în aer timp de mai multe zile, căutând să devină sfinţi şi astfel să-l împace pe dumnezeul lor.
Dar niciunul din aceste lucruri, în lumina Evangheliei lui Cristos, nu par a fi idealurile cele mai înalte şi mai nobile. Fără îndoială, toate au făcut ceva bun şi au ridicat pe unii oameni din degradarea în care erau. Omenirea ar fi putut fi de departe mai rea dacă n-ar fi fost aceste religii.
Dar acum, dacă le comparăm pe acestea cu religia lui Isus Cristos, noi credem că totul trebuie spus în favoarea religiei lui Cristos. În primul rând, toate aceste religii se aseamănă cu religia iudaică, mai mult sau mai puţin, care este de la Dumnezeu, şi prin urmare toate aceste religii sunt mai mult sau mai puţin în armonie cu afirmaţia lui Dumnezeu.
Propunerea lui Dumnezeu făcută evreilor a fost: „Faceţi aceste lucruri şi veţi trăi”, veţi avea viaţă veşnică. Acesta a fost Legământul făcut de Dumnezeu cu ei la Muntele Sinai, prin Moise. Ei au gândit la început că în mod sigur vor fi ridicaţi din păcat, deoarece Dumnezeu le dăduse o Lege şi prin ţinerea ei vor fi perfecţi şi vor fi aduşi în armonie cu Dumnezeu. În aceasta au greşit, căci, aşa cum au descoperit cu trecerea secolelor, niciunul dintre ei n-a fost în stare să ţină Legea, fiindcă aceasta este măsura capacităţii unui om perfect; şi niciunul dintre ei nu se putea ridica la măsura unui om perfect.
Israel a aflat, prin urmare, după cum afirmă apostolul, că „nimeni nu va fi îndreptăţit înaintea Lui prin faptele legii”. Şi au aflat de asemenea că Legea, în loc să-i desăvârşească, să-i îndreptăţească şi să le dea viaţă veşnică, le-a adus o mai mare înţelegere a păcatului decât înainte. Şi aceasta a fost binecuvântarea reală a Legământului Legii — le-a arătat starea lor păcătoasă şi incapacitatea de a se ridica din ea. Dar evreii nu recunosc acel mare fapt astăzi, căci dacă ar recunoaşte, ar striga către Dumnezeu pentru milă în loc de a spera să ţină Legea şi astfel să se îndreptăţească.
Acelaşi lucru s-ar putea spune că este adevărat despre toate religiile păgâne. Toate oferă ajutorul prin care omenirea să se poată desăvârşi, dar niciuna nu este în stare să o desăvârşească şi toţi îşi dau seama că sunt păcătoşi şi imperfecţi în ultimul grad. De aceea, nu există nimic logic în niciuna din aceste religii, pentru că toate încep prin a pretinde că omul trebuie să fie perfect, trebuie să fie sfânt, şi sunt de acord că nu este. După cum am atras mai înainte atenţia, cu aceasta sunt de acord cuvintele lui Dumnezeu cu privire la Israel: „Nimeni nu va fi îndreptăţit înaintea Lui prin faptele legii”. Cuvântul lui Dumnezeu este de acord cu toate acestea — că omul este păcătos, că nu poate să facă ceea ce ar vrea, că idealurile lui trebuie să fie şi sunt mai înalte decât capacitatea lui. Şi astfel sf. Pavel declară: „Nu faceţi ceea ce aţi voi”.
TOATĂ RASA VÂNDUTĂ PĂCATULUI
Creştinismul răspunde că motivul este acela că noi suntem creaturi căzute, vândute păcatului. Cine ne-a vândut, când şi unde? Biblia răspunde că, „Printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea; şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor”. Moartea a trecut asupra întregii rase şi astfel a sărăcit-o mintal, moral şi fizic, astfel încât acum, datorită căderii, nu putem face ceea ce ne-ar plăcea să facem.
Biblia ne spune că iniţial Adam n-a fost în starea noastră, ci a fost perfect şi putea să ţină Legea divină în mod perfect, dar că suntem „vânduţi păcatului”. Şi astfel profetul David exprimă acelaşi gând: „Iată că sunt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a conceput mama mea”. Astfel vedem că suntem o rasă de păcătoşi, imperfecţi mintal, moral şi fizic, şi de aceea neînstare de a ţine standardul sau Legea divină. Atunci, ce ne oferă creştinismul, ce nicio altă religie nu ne oferă? Creştinismul ne oferă un Mântuitor şi nicio altă religie nu oferă un Mântuitor.
Creştinismul recunoaşte că starea aceasta a venit prin neascultarea unui om, Adam, şi Îl prezintă pe Isus ca fiind Acela care-l răscumpără pe om din acea sentinţă a morţii care a venit asupra primilor noştri părinţi: „Căci dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit şi învierea morţilor”; „Şi după cum în Adam toţi mor, tot aşa, în Hristos, toţi vor fi făcuţi vii”, scrie sf. Pavel — „fiecare la rândul lui”. Aici deci, creştinismul are o superioritate logică, prin aceea că prevede o satisfacere a Dreptăţii divine.
Toate religiile spun că Dreptatea divină este împotriva păcatului, dar creştinismul oferă o satisfacere a Dreptăţii divine. „Hristos a murit pentru păcatele noastre”; El „S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi”; „El este ispăşirea
Trebuie să recunoaştem că dacă Dumnezeu a condamnat lumea cu discernământ şi în mod corect, ca Marele Judecător al omenirii, trebuie să existe vreo satisfacere a Dreptăţii înainte ca Judecătorul Principal al Universului să poată pune deoparte pedeapsa şi să-l elibereze pe vinovat. Omul a păcătuit şi marele Judecător Principal a dat sentinţa, şi nu există niciun mod de a revoca acea sentinţă, decât să fie îndeplinită. Şi astfel creştinismul arată că Domnul nostru Isus a venit în lume să îndeplinească pedeapsa şi El, „prin harul lui Dumnezeu, să guste moartea pentru toţi.” Evrei 2:9.
Creştinismul are încă o superioritate asupra tuturor celorlalte religii, şi aceasta este: el recunoaşte o iubire şi o compasiune din partea lui Dumnezeu pe care nicio altă religie nu o recunoaşte. Toate aceste religii recunosc un Dumnezeu, şi noi pretindem că aceasta are foarte mică importanţă, fie că ele îl numesc Alah, Iehova sau cu vreun alt nume. Ele de asemenea recunosc pe acelaşi Dumnezeu, credem noi, dar nu recunosc trăsăturile Lui reale de caracter. Ele observă Dreptatea Lui şi încălcarea de către ei a Dreptăţii divine, dar nu văd prevederea miloasă pe care a făcut-o Dumnezeu. Dumnezeul lor este reprezentat prin idolul chinezesc, care le ilustrează caracterul lui Dumnezeu.
Ne amintim de un anunţ publicitar chinezesc pe care l-am văzut odată. Figura de pe acel anunţ reprezenta un personaj foarte asemănător cu un demon şi ieşind din pumnul lui era reprezentat un fulger sclipind. Era un dumnezeu de temut, unul care s-ar răzbuna pe ei.
DUMNEZEUL BIBLIEI ESTE UN DUMNEZEU
AL ORICĂRUI HAR
Dumnezeul Bibliei însă, chiar dacă este drept, nu este un Dumnezeu răzbunător, nu este nemilos, ci, dimpotrivă, El este Dumnezeul Oricărui Har, Tatăl Îndurărilor, de la care vine orice dar bun şi desăvârşit. Şi marele Dar pe care L-a dat este cel mai mare dintre toate darurile, Darul Fiului Său, pentru păcatul omului, pentru ca astfel să poată oferi o satisfacţie propriei Sale Dreptăţi. Acest dar n-a fost în mod arbitrar, pe cheltuiala sau contrar voinţei Răscumpărătorului; deoarece Scripturile spun clar că a fost în virtutea „premiului” pus înaintea Domnului; după cum citim: „Pentru bucuria care I-a fost pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea”. Evrei 12:2.
Această iubire a lui Dumnezeu nu este mulţumită doar cu darea Mântuitorului şi cu aranjamentul ca aceia care vor auzi şi vor crede să fie binecuvântaţi; ci această iubire a lui Dumnezeu îşi propune să meargă şi mai departe, şi anume, ca Acela care astfel va răscumpăra rasa să devină Împăratul pământului; şi sceptrul Lui, stăpânirea Lui să fie „de la o mare la alta şi de la Fluviu până la marginele pământului”, până când „orice genunchi se va pleca înaintea lui şi orice limbă va mărturisi” spre slava lui Dumnezeu; şi „pământul va fi plin de cunoştinţa DOMNULUI, ca fundul mării de apele care-l acoperă”. Astfel fiecare creatură va ajunge să ştie că există un Dumnezeu, şi că modul în care Îşi propune să fie drept şi milos este prin Fiul Său, care va fi marele Eliberator al rasei.
În ce mod va veni acest mare Eliberator? Aceasta este o parte a Evangheliei, o parte a „veştilor bune”. Va fi prin marea Sa Împărăţie, pe care o va stabili la timpul Său cuvenit. Împărăţia Lui nu va fi numai pentru cei bogaţi sau puternici, ci şi pentru săraci: „El ridică din gunoi pe cel lipsit”, este o parte din profeţie. Puterea şi influenţa Lui va fi marele principiu motrice care va nivela întreaga lume. După cum declară Scripturile, toţi oamenii sunt la un nivel comun înaintea lui Dumnezeu, căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu, şi toţi sunt primitori ai milei divine.
Binecuvântarea Domnului va fi ca toţi să se poată întoarce; şi când astfel vor fi aduşi la tot ce ce a fost pierdut în Adam şi răscumpărat prin Cristos, ei vor fi în stare să ţină Legea Divină în mod perfect, şi prin urmare vor fi toată eternitatea în relaţie de legământ cu Dumnezeu. Pentru aceia care vor refuza să se bucure de acea binecuvântare pregătită pentru ei, Scripturile declară clar că Dumnezeu a prevăzut Moartea a Doua — nu un loc de chin — „Sufletul care păcătuieşte, acela va muri”; „Plata păcatului este moartea”.
BISERICA DUMNEZEULUI CELUI VIU
„Dar”, ar putea spune cineva, „cum este cu Biserica? Ai vorbit despre lume şi ceea ce Isus va face pentru ea; cum este cu Biserica?” Aceia dintre noi care suntem cuprinşi în această Mântuire, ştim că aceasta nu ne-a ridicat ca o putere din punct de vedere fizic la perfecţiune, ci ea are o putere care a venit în inimile noastre, în minţile noastre, prin credinţă, transformându-ne, reînnoindu-ne — minţile, voinţele. Cei din poporul adevărat al Domnului au fost odată străini, înstrăinaţi de Domnul, dar prin cunoaşterea Mântuitorului au fost transformaţi în vieţile lor, astfel încât ei caută să umble, nu după trup, ci după spirit, spiritul sau mintea lui Dumnezeu, voinţa divină.
Aici vedem deosebirea dintre evreul de sub Legământul Legii şi creştinul de sub Legământul mai înalt pe care Domnul l-a făcut în timpul de acum. Apostolul a spus că evreul nu putea face ceea ce voia să facă; dar el declară cu aceeaşi tărie că „cerinţa dreaptă a legii [este] să fie împlinită în noi, care umblăm nu potrivit firii păcătoase, ci potrivit Duhului”. Rom. 8:4.
Cum este posibil aceasta? Suntem noi mai buni decât evreii? Suntem noi de o natură mai puţin căzută decât evreii, sau suntem făcuţi desăvârşiţi? Nu, într-adevăr. Apostolul arată că pentru clasa chemată în timpul Veacului Evanghelic este în operare un aranjament special, şi Dumnezeu lucrează cu aceştia potrivit minţii lor, voinţei lor, intenţiilor lor, astfel încât sub acest Legământ de Har suntem socotiţi că ţinem deplin Legea Divină — dreptatea, însemnătatea deplină a Legii, este împlinită în noi care umblăm nu după trup, ci după spirit — nu la înălţimea spiritului, ci potrivit spiritului.
Dar cum am putea fi pe deplin îndreptăţiţi dacă nu suntem în stare să umblăm la înălţimea spiritului? Răspunsul este că sângele ne curăţeşte şi face o substituire pentru păcatele noastre; Cristos ne atribuie perfecţiunea şi dreptatea Sa, astfel încât cele mai bune străduinţe ale noastre sunt acceptate în ochii lui Iehova ca perfecte, căci noi suntem îndreptăţiţi, nu după trup, ci după spirit.
Un alt mod în care Evanghelia lui Cristos este superioară tuturor celorlalte este că această Evanghelie este în toată lumea. Nicio altă Evanghelie de care avem cunoştinţă nu este în toată lumea. Evanghelia Fiului lui Dumnezeu este ca „Isus … prin harul lui Dumnezeu, să guste moartea pentru toţi”, bogat şi sărac, evreu şi de alt neam, fiecare naţiune şi popor, neam şi limbă. „Mila Domnului e mare, ca marea fără sfârşit.” Nu ştim nicio altă religie care să fie atât de nepărtinitoare, care să nu recunoască nicio linie naţională, care să aibă gândul că toţi suntem o singură rasă ieşită dintr-un singur om, condamnată printr-un om şi răscumpărată prin Omul Isus Cristos, şi că toţi vor avea o binecuvântare — nicio altă religie de sub soare!
Religia lui Cristos, de care nu ne este ruşine, este cea mai bună în aceasta, pentru că este religia cea mai asemenea lui Dumnezeu, datorită lărgimii ei, datorită dreptăţii ei, datorită imparţialităţii ei, datorită iubirii ei, calităţilor ei de bunătate şi milă. Aceasta arată, aşa cum nu arată nicio altă religie, Dreptatea, Înţelepciunea, Iubirea şi Puterea lui Iehova, Dumnezeul nostru. A Lui să fie slava şi onoarea şi domnia în veci de veci!