FIERBINŢI ÎN RUGĂCIUNE — VEGHEAŢI LA ACEASTA

„Faceţi în tot timpul, prin Duhul, tot felul de rugăciuni şi cereri. Vegheaţi la aceasta cu toată stăruinţa şi cu rugăciune pentru toţi sfinţii.” Efeseni 6:18.

R 5480 W. T. 15 iunie 1914 (pag. 182-184)

Rugăciunea este un privilegiu minunat. Este o favoare foarte mare să avem permisiunea să ne apropiem de Conducătorul Suprem al Universului cu cererile noastre. Trebuie să mergem deci în spiritul aprecierii profunde, al seriozităţii şi al umilinţei şi reverenţei. Cu cât va fi mai mare seriozitatea noastră, cu atât mai acceptabile vor fi rugăciunile noastre şi cu atât mai abundente binecuvântări vom primi.

Sunt multe rugăciuni formale. Scripturile vorbesc despre aceasta ca fiind o apropiere de Dumnezeu cu buzele, în timp ce inima este departe de El (Isaia 29:13; Matei 15:7-9). Ar fi mai bine să nu te apropii de Dumnezeu deloc, decât să o faci într-un mod nepotrivit. Omul care numai rosteşte cuvinte cu buzele nu se roagă. Creştinul nu trebuie să spună rugăciuni, ci să se roage. Să nu ne gândim să spunem nici măcar un cuvânt pe care n-am vrut să-l spunem şi la care nu ne-am gândit. Mulţi oameni şi-au făcut rău rugându-se într-un mod formal.

Când venim la Tatăl, să ne apropiem în spirit — cu inima, cu înţelegerea, cu mintea — fie că rugăciunea este lungă sau este scurtă. Să venim cu devotare adevărată şi serioasă, cu implorare, pentru ca El să vadă dorinţa noastră intensă în acea chestiune. După cum a spus Domnul nostru: Tatăl caută pe aceia care I se închină în spirit şi adevăr. Fără spiritul rugăciunii cererile noastre nu valorează nimic.

Nimeni nu poate oferi rugăciuni Tatălui decât cei care au acceptat condiţiile Lui şi au intrat în relaţie cu El ca fii, prin Marele Avocat. Ceilalţi sunt înstrăinaţi şi străini. Există o diferenţă între închinare sau mulţumire şi rugăciune. Oricine poate oferi închinare — adorare, omagiu. Oricine poate îngenunchea şi să exprime mulţumiri şi apreciere. Dar privilegiul de a face cereri lui Dumnezeu este în mod clar limitat la cei care au fost acceptaţi în Cristos.

Există de asemenea o diferenţă între rugăciune şi implorare. Termenul rugăciune se aplică la orice solicitare, mare sau mică; pe câtă vreme termenul implorare înseamnă o dorinţă specială, intensă după un lucru — implorare cu dorinţă intensă. Dar fie că este rugăciune în sensul obişnuit, sau rugăciune intensă — implorare — trebuie întotdeauna să venim în spirit, cu aprecierea faptului că intrăm în prezenţa marelui Creator şi că făcând astfel ne bucurăm de un mare privilegiu.

„Vegheaţi la aceasta”

Sf. Pavel adaugă „şi vegheaţi la aceasta”. Vegherea pare să fie o atitudine de minte trează. Dacă noi credem într-adevăr că Domnul a indicat că trebuie să ne rugăm pentru lucrurile de care avem nevoie şi că El ne va da aceste lucruri, atunci trebuie să fim atenţi să recunoaştem când le primim. Trebuie să fim atenţi în privinţa lucrurilor pe care le cerem şi să ne asigurăm să cerem lucrurile promise, lucrurile pe care suntem îndreptăţiţi să le cerem.

Trebuie de asemenea să urmărim conducerea providenţială a Domnului. Persoana care după ce s-a rugat uită pentru ce s-a rugat şi care nu poate spune dacă a primit sau nu răspuns la cererea sa, cu siguranţă a pierdut o mare binecuvântare care a fost intenţionată pentru el.

Rugăciunea nu trebuie făcută pentru a fi auzită de om, ci de Dumnezeu. Ea este intenţionată să fie un stimulent al inimilor noastre şi să ne trezească la o aşteptare a anumitor lucruri; şi străduinţa noastră serioasă ar trebui să fie să ne ţinem viaţa în armonie cu cererile noastre. Când Isus le-a spus ucenicilor să-L roage pe Domnul Secerişului să trimită mai mulţi lucrători în Secerişul Său, El n-a vrut să spună că ei trebuiau să-I spună Tatălui ceresc ce să facă; ci ei să fie doritori ca şi alţii să intre în lucrare, ca Dumnezeu să trimită lucrători în câmpul Secerişului şi ca ucenicii să fie atenţi la ocaziile de serviciu, în armonie cu rugăciunile lor.

Domnul a atras atenţia în mod frecvent asupra faptului că noi trebuie să stăruim în rugăciune. Stăruinţa este o calitate esenţială în ochii lui Dumnezeu. Ea include răbdare, grijă şi interes. Pe scurt, este legată de orice rod al Spiritului pe care poporul Domnului trebuie să-l cultive. Răbdarea este bună, dar are nevoie de stăruinţă. Iubirea este bună, dar are nevoie de stăruinţă.

Stăruinţa nu produce voinţa. Voinţa există deja. Voinţa este cea pe care Dumnezeu o recunoaşte la început. Dar prin diferite experienţe, încercări, dificultăţi, probe de răbdare, Domnul ne va proba şi ne va dezvolta. El va face din noi caractere foarte hotărâte, în toate aceste calităţi care au aprobarea Lui. Astfel rugăciunea noastră trebuie să fie în spirit, din inimă. Trebuie să veghem la aceasta cu stăruinţă zi de zi, până când Domnul va vedea că am atins caracterul pe care îl poate onora cu o parte în Împărăţie.

Lecţii învăţate din întârziere din partea Domnului

Probabil că un motiv pentru care Domnul nu răspunde repede la cererile noastre este că El doreşte ca noi să învăţăm să veghem după răspuns şi astfel să primim lecţia aprecierii şi a recunoştinţei faţă de El, când ne dăm seama că El ne-a răspuns la cerere. Trebuie deci să ne rugăm cu toată stăruinţa, veghind după răspuns până când acesta vine — nu veghind doar câteva minute, sau o zi sau o săptămână. Domnul ar putea vedea că este mai bine să mai amâne răspunsul la cererea noastră, fie ca să ne probeze credinţa sau ca să ne crească seriozitatea şi să intrăm într-o stare mai bună pentru a primi binecuvântarea. Se cere timp pentru a ne goli de noi înşine şi a ne pregăti să primim mintea lui Cristos; şi la unii se cere mai mult timp decât la alţii.

Suntem siguri că Domnul va urma acel curs care este cel mai bun pentru noi, întocmai ca un profesor cu elevii lui şi ca un părinte cu copiii lui. Părintele judecă în legătură cu ceea ce este mai bine pentru copil. Tot aşa şi Tatăl ceresc, vrea să ne dea lucrurile bune. Uneori El vede că este cel ((926)) mai bine pentru noi să aşteptăm un timp îndelungat înainte de a primi răspuns la cererile noastre; altă dată se poate ca El să ne dea un răspuns rapid la rugăciune. Cu toate acestea, după cum declară apostolul Pavel, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele nostru, pentru că iubim pe Dumnezeu şi am fost chemaţi conform scopului Său. Şi trebuie să avem tot timpul în minte condiţiile pe care Domnul nostru ni le impune: „Dacă rămâneţi în Mine şi cuvintele Mele rămân în voi, cereţi orice veţi vrea şi vi se va da”. Ioan 15:7.

Noi trebuie să cercetăm Scripturile pentru a cunoaşte care este gândul Domnului, ce a promis El şi ce nu a promis. Cel consacrat pe deplin nu va dori nimic care nu este în deplină armonie cu voinţa Aceluia pe care noi atât de mult Îl iubim şi Îl adorăm, şi care este atât de vrednic de iubirea şi loialitatea noastră. Trebuie de asemenea să ne amintim că deşi ne rugăm cu stăruinţă şi credinţă, Domnul pregăteşte pentru noi nu numai binecuvântarea şi ocazia de serviciu pe care o dorim, dar El pregăteşte şi circumstanţele şi condiţiile care vor aduce această binecuvântare sau ocazie în cea mai bună formă. Aceasta va cere ca noi să aşteptăm pe Domnul, ceea ce trebuie făcut cu încredere perfectă şi cu răbdare după timpul Său bun ca El să satisfacă dorinţa inimilor noastre. „Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui drept.” Iacov 5:16.

Rugăciunea în familie este de asemenea foarte de dorit în casele sfinţilor Domnului, oriunde este posibil; iar rugăciunea printre copiii lui Dumnezeu când se adună împreună este cu precădere potrivită. Domnul nostru a aprobat aceasta, rugându-Se cu ucenicii Săi şi pentru ei; ea a fost recomandată şi de apostoli. Trebuie să ne rugăm nu numai pentru noi, ci pentru toţi sfinţii şi pentru interesele Cauzei Domnului. Scripturile recomandă atât rugăciunea publică cât şi cea privată printre copiii lui Dumnezeu. Dar rugăciunea secretă este absolut esenţială pentru viaţa creştinului.

Numai atitudinea în rugăciune nu este suficientă

Am fost surprinşi să auzim uneori pe vreun pretins urmaş al lui Cristos susţinând că este nepotrivită o formă de rugăciune în cuvinte şi luarea unei anumite poziţii în rugăciune, sau oferirea rugăciunii la o anumită oră stabilită, susţinând că îngenunchierea în rugăciune nu este necesară — că toată viaţa trebuie să fie o rugăciune. O astfel de afirmaţie pentru noi este uimitoare — logica ei este de neînţeles. Este adevărat, noi trebuie să ne rugăm întotdeauna, să fim întotdeauna în spiritul rugăciunii, să fim atât de devotaţi Domnului, încât să manifestăm întotdeauna în vieţile noastre frumuseţea sfinţeniei, încât să fim lumini strălucitoare în lume. Dar noi susţinem că nici un creştin nu poate să-şi menţină această atitudine a inimii, sau să glorifice pe Dumnezeu în viaţa lui, fără să meargă la Domnul într-un fel special şi formal, şi de preferat pe genunchi şi dacă este posibil în singurătate cu anumite ocazii. „Ci tu, când te rogi, intră în cămăruţa ta, încuie-ţi uşa şi roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns.” Matei 6:6.

Atitudinea constantă de rugăciune a dragului nostru Învăţător nu a împiedicat rugăciunile Sale mai particulare când S-a retras de la preocupările vieţii Sale ca să comunice cu Tatăl — uneori pe scurt iar alteori petrecând întreaga noapte în rugăciune în singurătatea muntelui. Însăşi izolarea Domnului de orice ajutor omenesc L-a atras tot mai aproape de Tatăl şi mai des în rugăciune şi comuniune. Tot aşa este, sau trebuie să fie, cu toţi urmaşii adevăraţi ai Învăţătorului. Pe măsură ce creştem în asemănarea caracterului Său, noi, ca şi El, trebuie să ne rugăm neîncetat, mulţumind pentru toate, cântând Domnului în inimile noastre, recunoscându-L ca centrul tuturor speranţelor şi bucuriilor noastre.

„Calea noastră singuratică”

Cu toţii ne dăm seama uneori de incapacitatea chiar din partea celor mai dragi ai noştri de a pătrunde pe deplin şi a aprecia suferinţele şi nevoile noastre. Ei nu sunt în stare să compătimească cu noi pe deplin în luptele şi încercările noastre. Această înţelegere ar trebui să ne trimită, cum L-a trimis pe iubitul nostru Domn, cu atât mai des la Tronul Harului, unde suntem siguri că Cel care ne înţelege perfect şi poate să aibă îngăduinţa necesară pentru toată slăbiciunea noastră, ne aude; Cel care cunoaşte limita capacităţii noastre de a face şi de a fi în carnea noastră imperfectă şi care ne poate acorda o compătimire perfectă pe care nimeni nu o poate acorda. El întotdeauna aude şi dă atenţie strigătului copiilor Săi, chiar dacă, în iubire, pentru un scop înţelept, întârzie o vreme răspunsul vizibil la rugăminţile lor.

Iacov, un exemplu

Rugăciunea lui Iacov când anticipa întâlnirea cu Esau la întoarcerea lui din Padan-Aram poate fi considerată unul din exemplele cele mai bune de rugăciune serioasă, stăruitoare care se găsesc în Cuvântul Domnului. Este plină de încredere în Dumnezeu. Ea aminteşte promisiunea lui Dumnezeu făcută bunicului său Avraam şi tatălui său Isaac şi reînnoirea acestei promisiuni faţă de el. El îi aminteşte Domnului şi promisiunea de al aduce înapoi în ţara sa natală. Umilinţa sa este arătată în cuvintele sale: „Eu sunt prea mic pentru toate îndurările şi pentru toată credincioşia pe care ai arătat-o faţă de robul Tău; căci am trecut Iordanul acesta numai cu toiagul meu îcând am fugit de acasăş, şi iată că acum fac două tabere îmulţimi mariş”. Geneza 32:10.

El îi spune Domnului că-i este frică de Esau, dar arată că frica sa este contrabalansată de încrederea în Atotputernicul. Cu această ocazie şi fără îndoială ca răspuns la rugăciunea sa, îngerul Domnului i s-a arătat lui Iacov, şi aceasta a fost atât de plin de credinţă în puterea lui Dumnezeu şi în promisiunea Sa că-l va proteja şi-l va face un neam mare, încât a pus mâna fizic pe înger, declarând: „Nu Te voi lăsa să pleci până nu mă vei binecuvânta!” Îngerul s-a arătat aici ca om; dar Iacov l-a recunoscut ca fiind reprezentantul Domnului, trimis pentru a-l întâlni pe el.

Nu putem presupune că îngerul n-a fost suficient de puternic pentru a se elibera din strânsoarea lui Iacov, ci mai degrabă că Dumnezeu a binevoit să-l binecuvânteze şi că aceste ((927)) împrejurări au fost menite chiar cu scopul de a provoca dorinţa arzătoare a lui Iacov după această binecuvântare a Domnului, de a demonstra adâncimea şi intensitatea dorinţei sale. Când aceasta a fost dovedită, când el şi-a manifestat adânca apreciere a binecuvântării pe care numai Dumnezeu o putea da şi această mare dorinţă de a fi în armonie cu El, atunci a venit binecuvântarea — victoria lui Iacov. Dumnezeu a binevoit să răsplătească această credinţă, energie şi zel.

Lecţii pentru Israelul spiritual

Iacov a fost numai un om natural, totuşi rugăciunea lui conţine o lecţie care poate să fie de mare folos pentru Noile Creaturi în Cristos; nu înseamnă că trebuie să ne luptăm cu Dumnezeu după cum a făcut Iacov, căci noi suntem fii ai lui Dumnezeu, şi fiii au o relaţie mult mai apropiată decât servitorii şi nu trebuie să se lupte cu Dumnezeu pentru a-I câştiga favoarea. Regretatul episcop Phillips Brooks a exprimat ideea adevărată foarte frumos şi pe scurt când a spus: „Rugăciunea nu este cucerirea împotrivirii lui Dumnezeu; ea este luarea în stăpânire a bunăvoinţei lui Dumnezeu”. Noi avem favoarea Lui acum; şi El ne-a promis cele mai alese binecuvântări. Dar zelul serios, credinţa, umilinţa şi perseverenţa minţii lui Iacov sunt cu adevărat vrednice de a fi copiate şi imitate. Noi trebuie să ne rugăm întotdeauna şi să nu cădem de oboseală, după cum ne aminteşte Domnul nostru. Dumnezeu doreşte ca noi să fim stăruitori şi să avem o credinţă neclintită în bunăvoinţa Sa de a ne da cele mai bune daruri.

Dacă binecuvântarea ca răspuns la rugăciunea noastră nu vine în momentul cererii, trebuie să continuăm „stăruitori în rugăciune”, aşteptând cu răbdare timpul potrivit al Domnului, într-o atitudine de supunere completă şi blândă la voinţa Sa, asiguraţi că dacă răspunsul întârzie este pentru că Tatăl nostru în înţelepciunea Sa vede un motiv pentru aceasta şi doreşte binele nostru cel mai mare. El nu este niciodată indiferent faţă de copiii Săi, nici neatent la nevoile şi la strigătul lor după ajutor şi după părtăşie cu El. Dar să căutăm ca gloria lui Dumnezeu să fie dorinţa noastră principală.

Vai, cât de mulţi israeliţi spirituali par să aibă o apreciere mult mai slabă a caracterului adecvat al rugăciunii decât a avut Iacov! El a cerut binecuvântarea lui Dumnezeu, indiferent de modul în care binevoia El să i-o dea. Iacov n-a specificat nici chiar lucrurile bune pământeşti pe care i le-a promis Dumnezeu. El a dorit gloria Domnului în împlinirea marelui Său legământ pentru el şi pentru urmaşii lui. Mulţi copii ai lui Dumnezeu cer şi nu primesc, pentru că cer nepotrivit, pentru ca răspunsul să slujească dorinţelor cărnii lor. Domnul a promis că Se va îngriji de necesităţile naturale ale copiilor Săi şi cu siguranţă le va da tot ce este mai bun, fie că este mult, fie că este puţin.

Ce puţini par să-şi amintească faptul că dorinţele şi cererile noastre ca Noi Creaturi trebuie să fie în special pentru lucrurile care aparţin de interesele noastre spirituale; că Tatăl doreşte să avem această categorie de binecuvântări şi ne-a promis că ni le va da! El ne asigură că după cum părinţilor pământeşti le place să dea daruri bune copiilor lor, tot aşa şi Tatălui Îi place să ne dea Spiritul Său sfânt — cel mai bun dar al Său — darul care cuprinde toată binecuvântarea şi gloria, care ne va asigura tot ceea ce este de dorit, în sensul cel mai înalt. Dacă poporul Domnului care a consacrat Lui tot ce are, ar putea fi adus la punctul unde singurul lui scop în viaţă, subiectul principal al tuturor rugăciunilor lui, ar fi să aibă o măsură mai mare din Spiritul Domnului, Spiritul Sfinţeniei, Spiritul lui Cristos, Spiritul minţii sănătoase, ce binecuvântare de negrăit ar putea însemna aceasta!

Israel — Puternic cu Dumnezeu

Iacov a primit binecuvântarea şi cu ea schimbarea numelui. De atunci înainte el a fost numit Israel, care semnifică, Puternic cu Dumnezeu, sau „Prinţ cu Dumnezeu”. De aceea acest nume nou a fost întotdeauna o sursă de încurajare pentru el, un stimulent pentru zel reînnoit şi pentru încredere în Domnul. Toţi urmaşii lui Iacov au adoptat acest nume. Noi Îl avem în antitip pe Isus Cristos, Domnul nostru, adevăratul Israel, Cel care prin credinţă şi ascultare de Tatăl a biruit, care a învins lumea, corpul şi pe Adversar, şi a primit de la Dumnezeu cea mai mare binecuvântare, drept rezultat al marii Sale lupte. El este acum înălţat la gradul cel mai înalt de existenţă şi este declarat a fi Prinţul regilor Pământului. El S-a aşezat cu Tatăl pe tronul Său.

Noi de asemenea, urmaşii lui Isus, purtăm numele de Israel. Noi, asemenea Lui, dacă suntem credincioşi cum a fost El, vom fi înălţaţi de Tatăl. Vom avea parte cu Domnul şi Capul nostru de Tronul Său. Vom fi făcuţi mai presus de îngeri, stăpâniri şi puteri, cum a fost făcut Învăţătorul nostru. Ce glorios este acest gând! Ce minunat! Această mare speranţă n-ar trebui oare să ne inspire la cea mai mare sârguinţă şi grijă ca să ne putem întări chemarea şi alegerea?

Dacă ne dovedim credincioşi până la moarte, numele Biruitor, sau „Puternic cu Dumnezeu”, va fi numele nostru. Acesta va fi aplicat fiecăruia dintre credincioşii Domnului aşa cum I-a fost aplicat Capului nostru. Dar numai cei care manifestă Spiritul Său, numai cei care aşa Îl iubesc pe Dumnezeu încât se vor ţine de făgăduinţa Lui şi nu-L vor lăsa să plece fără binecuvântare, vor primi împlinirea făgăduinţei şi vor domni cu Cristos în glorie şi vor avea parte de tronul Său.

Iacov a avut un procedeu de a marca manifestările speciale ale providenţei divine — ca atunci când a numit locul în care s-a luptat cu îngerul, Peniel — „faţa lui Dumnezeu”. Pentru el aceasta a fost o aducere aminte că acolo a avut privilegiul de a primi de la Domnul o binecuvântare specială, un răspuns marcat la rugăciune. În mod asemănător este folositor pentru Israelul spiritual să notăm în oarecare mod special îndurările şi providenţele Domnului faţă de noi. Mulţi se simt săraci în privinţa favorii şi binecuvântării Domnului, pur şi simplu fiindcă nau lăsat ca aceste binecuvântări să facă o impresie potrivită în inimile lor la timpul când acestea au fost primite. Noi suntem toţi vase crăpate, şi dacă nu însemnăm în mod special aceste ((928)) favoruri ale Domnului pe tăbliţele memoriei, sau în alt mod, pierdem în mare măsură lecţiile lor şi încurajarea şi puterea pe care ele ne-o aduc.

Fără îndoială cu toţii ar trebui să avem mai multe „Beteluri” şi mai multe „Penieluri” decât am avut, dar să urmăm calea de a stabili unele monumente ale credincioşiei Tatălui nostru în răspunsurile Sale la rugăciunile noastre şi de a intra astfel într-un fel de legământ sau vot cu Domnul drept răspuns la aceste îndurări ale Sale. În timp ce fiecare veghează zilnic după noi dovezi de iubire şi grijă specială a Dumnezeului nostru faţă de noi, vom găsi că avem mult mai multe cauze de încurajare şi de recunoştinţă decât am observa noi fără astfel de notare şi veghere. Fiecare dintre noi deci, zilnic, săptămânal şi anual să-I înălţăm lui Dumnezeu „Ebenezer-ul” nostru, dacă dorim ca credinţa, bucuria şi iubirea noastră să crească.