GRADE DE PĂCAT ŞI PEDEAPSA LOR

R 4990 W. T. 15 martie 1912 (pag. 93-96)

Se pune adesea întrebarea: „Există vreo pedeapsă specială pentru hoţi, ucigaşi şi alţi criminali, sau, dacă ei se vor căi, vor fi primiţi în Împărăţie împreună cu cei care au încercat să fie drepţi în viaţa lor?”

Această întrebare poate fi privită din două puncte de vedere. Dumnezeu Însuşi este marele hotărâtor a ceea ce este bine şi aceea ce este rău. Dumnezeu aprobă tot ceea ce este bine; Dumnezeu dezaprobă tot ceea ce este rău. Lucrurile pe care Dumnezeu le aprobă sunt acele lucruri care sunt bune, de ajutor şi favorabile pentru toţi. Lucrurile pe care Dumnezeu le dezaprobă sunt lucrurile care sunt greşite, nedrepte, păgubitoare pentru toţi. De aceea Dumnezeu condamnă anumite lucruri ca fiind păcat, fiindcă El vrea ca noi să fim liberi de acele lucruri care sunt nedrepte şi dăunătoare pentru noi sau pentru alţii. Prin urmare, oricine comite păcat încalcă în primul rând o poruncă divină, şi în acea măsură i se dă o anumită pedeapsă pentru facerea răului.

Noi vorbim despre anumite persoane că „îşi trăiesc nechibzuit tinereţea”. Ce înseamnă această expresie? Aceasta înseamnă că ei contractează acum obiceiuri dăunătoare nu numai pentru sănătatea şi fericirea lor, ci probabil şi pentru ale altora. Ca rezultat al practicării păcatului, în mod sigur vor avea o degradare atât a minţii cât şi a corpului. Astfel păcatul îşi are răsplata într-un mod natural. Oricine păcătuieşte va suferi, este Legea generală. Dar pe lângă acea Lege, există un Dumnezeu care a dat anumite porunci şi anumite pedepse care merg împreună cu acele porunci.

CINE SUNT HOŢII ŞI UCIGAŞII?

Standardul dreptăţii lui Dumnezeu este mult mai înalt decât standardul actual al omului. Domnul nostru a dat foarte fine semnificaţii cuvintelor „hoţ”, „adulter” şi „ucigaş”. El a învăţat că oricine se mânie pe fratele său fără motiv este în pericol; că acela care se uită la soţia altuia cu dorinţă necurată a comis adulter (Mat. 5:22, 28). Acestea sunt distincţii foarte fine. Mai mult, cu toţii trebuie să admitem, după cum a spus Shakespeare:

„Cine îmi fură punga fură gunoi;

…………………………………………….

Dar cine îmi fură numele bun

Fură ceva ce pe el nu-l îmbogăţeşte,

Dar pe mine cu adevărat mă sărăceşte.”

Mulţi oameni au fost vinovaţi de furtul numelui bun al altora; mulţi au fost vinovaţi de ucidere în sensul că i-au urât pe alţii. Când se ajunge la punctul de a decide care sunt cei mai vinovaţi ucigaşi şi hoţi, noi nu suntem competenţi să judecăm, pentru că nu putem cunoaşte însuşirile minţii şi slăbiciunile cu care s-a născut fiecare persoană. Numai Dumnezeu ar putea să spună gradul de rău în oricare din aceste cazuri. Există unii oameni care sunt, am putea spune, în mod natural buni; alţii par să se fi născut cu mai puţină răbdare. Unii care în mod natural nu se mânie pe fratele lor, sau pe altcineva, atât de repede ca alţii, se poate să nu fie niciodată în pericolul de a comite crimă, fie literal fie figurat; căci ei sunt născuţi cu însuşirea stăpânirii de sine.

Aşa cum aceştia se poate să nu manifeste vreo răbdare specială mai mult decât cea cu care s-au născut, tot aşa se poate ca alţii să dea dovadă de însuşiri speciale datorită stării în care s-au născut.

Lumea a învăţat necesitatea reţinerii celor care sunt dăunători altora. Hotărârea oamenilor din Statul New York este, conform legii, ca niciun ucigaş să nu fie lăsat liber. Să fie reţinut; căci un ucigaş nu este o persoană sigură, ca să i se permită să iasă în societate. De aceea este pus în închisoare sau este executat. Aceasta este judecata generală, în afara judecăţii lui Dumnezeu. Cel mai bun lucru pentru el şi pentru lume în general este să coboare în hades, în şeol — în marea stare a morţii, unde nu mai poate ucide pe nimeni. Scripturile sunt de acord cu legile Statului New York, că dacă un om comite crime îngrozitoare, el trebuie pedepsit.

DUMNEZEU ÎI PREGĂTEŞTE PE JUDECĂTORI ACUM

Dar în ceea ce priveşte ocuparea poziţiei de judecător, noi nu suntem capabili să facem aceasta. În prezent numai Dumnezeu ştie cu cât mai vrednici de pedeapsă sunt unii care sunt în închisoare pentru ceva, decât alţii care sunt în afara închisorii pentru altceva. Delictul celor din închisoare ar putea fi pe dinafară un delict mai mare; al celor care nu sunt închişi ar putea fi un delict la fel de mare din punctul de vedere divin; căci ei ar putea păcătui împotriva luminii şi capacităţii mai mari. Nimeni în afară de Dumnezeu nu poate şti. De aceea, „Nu judecaţi nimic înainte de vreme”. 1 Cor. 4:5.

Când este „vremea?” Oamenii sunt întotdeauna bucuroşi să aibă ocazia să judece pe alţii. Cineva poate întreba: „Când vom avea ocazia să judecăm? Am dori s-o avem acum”. Noi răspundem: „Spiritul vostru este un spirit greşit. Eliberaţi-vă de el, altfel nu veţi fi judecători niciodată. Dumnezeu alege o altă clasă pentru a fi judecători — o clasă sfântă care va fi pe deplin satisfăcută să nu judece nimic înainte de vreme, ci să lase totul pe seama Lui. El spune: „Acesta este felul celor pe care îi doresc. Îi voi alege”. Apostolul spune: „Nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea?” 1 Cor. 6:2.

Noi vom judeca lumea, nu acum, în condiţiile prezente, ci după ce vom fi schimbaţi prin Întâia Înviere, schimbaţi într-un moment. Apostolul explică ce va însemna acea schimbare pentru noi — „este semănat în necinste şi înviază în slavă; este semănat în slăbiciune şi înviază în putere; este semănat trup natural şi înviază trup duhovnicesc” (1 Cor. 15:42-44). Când vom ajunge la acea stare a asemănării trupeşti, precum şi la asemănarea de caracter cu Domnul nostru, vom fi asociaţii Lui, Soţia Lui, Preoţimea Împărătească. Atunci vom avea mult timp să judecăm lumea. Toate lecţiile pe care le învăţăm acum ne vor dezvolta pentru acel timp. Toate experienţele pe care le avem cu noi înşine — ca voi să vă judecaţi pe voi şi eu pe mine — ne vor pregăti cu atât mai bine pentru ocazia pe care Dumnezeu ne-o va da curând.

UN JUDECĂTOR TREBUIE SĂ POSEDE STĂPÂNIRE DE SINE PERFECTĂ

Oricine n-a învăţat să-şi stăpânească spiritul, nu este în starea de a conduce pe alţii. Oricine n-a învăţat să-şi judece motivele inimii şi n-a pus o restricţie asupra lor după cea mai bună capacitate a sa, nu este pregătit să stea să judece pe altul. Cei care sunt aleşi acum de Domnul nu sunt prin natură fără imperfecţiuni, ci au multe din aceleaşi slăbiciuni pe care le au şi alţii.

Cu toate acestea, ei încearcă să se judece pe ei înşişi ca să fie transformaţi prin înnoirea minţii lor, să aibă stăpânire de sine, sau după cum spune Biblia, „să învingă”. Toţi cei care vor fi cu Domnul în gloria şi puterea Împărăţiei şi în lucrarea Veacului Milenar, vor fi „mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit” şi ne-a cumpărat cu „sângele scump”. Rom. 8:37; 1 Pet. 1:18, 19.

Diferite caracteristici, de ucidere, de pofte, de lăcomie etc., sunt mai mult sau mai puţin văzute în stările mintale şi morale neechilibrate care rezultă din cădere. Vedem cum acestea operează în toată lumea. Unii sunt atât de dezechilibraţi mintal, încât sunt puşi în aziluri. Unii sunt atât de dezechilibraţi moral, încât nu le este permis să fie liberi, ci trebuie din necesitate să fie puşi în închisoare. Alţii pot sta în lume şi au libertate, dar nu sunt sănătoşi la minte. „Nu este nici un om drept; nici unul măcar” (Rom. 3:10), este declaraţia Bibliei.

De când am ajuns să apreciem învăţătura Bibliei, să vedem că o mare cădere a venit asupra rasei noastre în urmă cu şase mii de ani şi că toţi sunt născuţi în păcat şi „concepuţi în nelegiuire şi în păcat ne-a conceput mama noastră” (Psa. 51:5), aceasta ne dă foarte multă compătimire pentru mulţi oameni sărmani; şi deoarece avem mai multă tărie de caracter, mintal şi moral, decât unii dintre ei, mulţumim lui Dumnezeu şi spunem: „Cine te face deosebit?”

Probabil că am fost născuţi diferit faţă de mulţi; şi ceea ce n-am primit prin ereditate am primit prin har; astfel că tăria noastră de caracter nu este de la noi. Este prin harul lui Dumnezeu faptul că suntem mai buni ca alţii; şi nu trebuie să ne lăudăm, ci să aducem mulţumiri. Astfel avem compătimire pentru ucigaşi, hoţi şi vagabonzi în general; şi credem că şi Domnul are.

Aceasta nu înseamnă că avem felul de compătimire care ar spune: „Deschideţi uşile închisorii şi lăsaţi pe toată lumea afară!” Nu, nu! Unii care au primit Adevărul când erau în închisoare ne-au cerut să intervenim pentru ei, pentru a putea fi eliberaţi; şi noi am răspuns că nu suntem siguri, dar că era mai bine pentru ei acolo unde erau; căci în închisoare sunt mai puţine ispite decât în lume. Libertatea este un lucru bun, dar aduce responsabilitate, precum şi încercări în plus.

PĂCATUL ŞI MOARTEA SUNT EREDITARE

În timp ce analizăm slăbiciunea şi păcătoşenia omenirii, în mod natural se ridică întrebarea: „De ce este aşa?” Scripturile, nu teoria Evoluţiei, ne dau un răspuns satisfăcător la întrebare.

Când Dumnezeu i-a pus pe primii noştri părinţi în Grădina Edenului, le-a făcut următoarea propunere: „Dacă faceţi binele, după cum vă poruncesc, veţi continua să trăiţi; dar dacă faceţi răul, contrar poruncii Mele, veţi muri”. Primii noştri părinţi au nesocotit porunca divină şi au fost neascultători. Dumnezeu i-a condamnat imediat la moarte. Moartea a fost pedeapsa neascultării. Cu alte cuvinte, Dumnezeu a zis: „Dacă sunteţi păcătoşi nu vă permit să trăiţi. Cei cărora doresc să le dau viaţa eternă sunt cei care vor asculta bucuroşi de Legea Mea”. Căci, după cum a spus Isus, închinătorii adevăraţi „vor adora pe Tatăl în duh şi în adevăr; căci şi Tatăl caută astfel de adoratori”. Ioan 4:23.

Dar pe lângă aplicarea sentinţei cu moartea asupra lui — fie că moartea venea mai devreme sau mai târziu — Tatăl Adam a primit şi altă pedeapsă pe lângă acea pedeapsă. Alungat din Grădina Edenului, el a fost adus în contact cu spinii şi pălămida; a trudit cu sudoarea feţei; a avut suferinţe şi necazuri care au venit odată cu şubrezirea corpului. Toate aceste lucruri au fost rezultatul păcatului.

Dar în ceea ce-L priveşte pe Dumnezeu, pedeapsa păcatului a fost numai sentinţa morţii. De fapt Dumnezeu a spus: „Nu eşti potrivit să trăieşti; nu eşti potrivit pentru viaţa veşnică; nu vei avea viaţă veşnică”. Dar prin sacrificiul naturii Sale umane, Isus, prin harul lui Dumnezeu, a gustat moartea pentru întreaga lume — Adam şi toţi copiii lui, toţi în cele din urmă vor fi răscumpăraţi din sentinţa lui Dumnezeu. Ei vor fi răscumpăraţi din moarte pentru ca Isus, în timpul domniei Sale Mesianice de o mie de ani, să-i poată ridica din păcat şi degradare.

ÎNCĂLCĂTORUL LEGII ÎŞI FACE GREA PROPRIA CALE

Dar v-aţi gândit vreodată în ce măsură omul se degradează? În acea măsură va fi mai degradat decât ar fi în mod obişnuit; şi când va veni timpul ridicării sale, cu cât va fi mai jos, cu atât va fi mai dificilă ridicarea lui din nou. Deoarece aranjamentul lui Dumnezeu pentru ridicarea omenirii din starea morţii este ca el să se ridice singur, fiecare om va trebui să lucreze ca să se ridice din degradarea sa, şi va trebui ajutat în lucrarea sa. Dar prin propriile sale eforturi va trebui să iasă din dificultate. Nimeni nu va ieşi doar spunând: „Mi-ar plăcea să fiu afară din aceasta şi să am viaţă”. Calea înapoi spre perfecţiune va fi o cale urcătoare. Nu va fi calea îngustă din timpul prezent — întuneric de fiecare parte, o poartă strâmtă etc. — ci o cale mare, o cale în sus, ceva favorabil pentru persoana care va merge pe ea în sus. Nu va putea merge ca pe roate, ci i se va cere să depună ceva efort ca să se ridice. Nu i se va cere să depună atâta efort într-o lună, într-un an sau în zece ani, cum trebuie să depunem noi, ci va avea o bună parte din mia de ani a domniei lui Cristos, în care va putea să se ridice treptat din imperfecţiunea sa.

Nouă, dimpotrivă, ni se cere să ne întoarcem de la păcat la dreptate şi să ne sacrificăm pe deplin Domnului. Apoi trebuie să mergem pe Calea Îngustă cât putem mai bine. În aceasta Îl avem pe Învăţătorul să ne ajute; dar perioada noastră este scurtă, decisă, de încercare înfocată; şi dacă încercarea noastră este grea, avem asigurarea că există o mare răsplată pentru cei care ies victorioşi din această bătălie împotriva eului şi păcatului.

Într-un cuvânt deci, când oamenii mor, acesta este sfârşitul lucrurilor într-un sens al cuvântului, şi nu un sfârşit în alt sens al cuvântului. Când un om moare, el vine sub sentinţa deplină a Legii, căci legea spune, „Vei muri”.

SPERANŢA LUMII ESTE ÎNVIEREA

O grămadă de vechituri reprezintă starea omenirii, cât poate fi ea reprezentată de bine. Unii oameni merg la un morman de vechituri şi pot găsi ceva de foarte mare valoare acolo; ei pot face ceva cu acest lucru, cu acela şi cu altul. Domnul nostru este cel mai mare Restaurator cunoscut vreodată. Când Împărăţia Sa va fi stabilită, El va lua lumea, aproximativ 20.000.000.000 de oameni — pe Adam şi pe copiii săi, toţi în starea lor stricată, căzută, şi atunci va începe marea lucrare de împrospătare şi restaurare. Tăierea cu ferăstrăul, baterea cu ciocanul şi pilirea, dacă vreţi s-o luaţi aşa, va continua în timpul întregii mii de ani ai domniei Milenare.

Astfel, vedeţi, starea în care ajunge omul acum are mult de-a face cu viitorul lui. Mulţi vor fi atât de degradaţi, încât atunci când vor ieşi din mormânt le va fi foarte greu. Unii dintre aceştia sunt menţionaţi în Scripturi. Ni se spune că unii vor ieşi pentru ruşine şi ocară veşnică. Există mulţi oameni care vor ieşi pentru ruşine. După ce au murit, mulţi au fost găsiţi a fi fost delincvenţi; mulţi oameni au fost găsiţi a se fi dedat la fapte foarte nelegiuite; totuşi poate că nimeni n-a ştiut în timp ce aceştia trăiau. Aceste lucruri au ieşit la iveală după moartea lor şi unele lucruri poate că n-au ieşit încă; dar putem fi foarte siguri că atunci când va veni timpul Domnului pentru dezvăluirea generală, nu va fi nimic ascuns care să nu fie dezvăluit. De aceea, ţineţi-vă socotelile cât de clare posibil. Orice ar fi, în mod sigur va deveni evident, este declaraţia Domnului în această chestiune.

Când toată istoria lumii va fi cunoscută, unii despre care am gândit că sunt foarte cinstiţi, drepţi, am putea găsi că sunt chiar inversul; iar alţii despre care poate am gândit că sunt necinstiţi ar putea fi găsiţi că au fost foarte cinstiţi. Felul în care judecă lumea nu este întotdeauna corect. Acesta este un motiv pentru care Domnul îşi avertizează poporul să nu judece în prezent. Noi nu suntem competenţi acum. Domnul va judeca în viitor. Când va veni acel timp şi întreaga omenire va fi adusă pentru a fi judecată înaintea „Marelui Tron Alb”, cărţile vor fi deschise. Atunci unii vor avea ruşine, iar alţii vor avea mare dispreţ, care va dura atâta timp cât vor fi vrednici de dispreţ. Cât timp vor fi vrednici de dispreţ? Atâta timp cât vor rămâne în starea greşită a minţii. Dar dacă se vor supune condiţiilor şi reglementărilor Împărăţiei Mesianice, se vor ridica zilnic din degradarea şi josnicia lor, întorcându-se tot mai mult la asemănarea perfectă cu Dumnezeu în trup, aşa cum a fost reprezentată în Adam.

Pe măsură ce omenirea se va ridica din starea căzută, această ocară va trece. Atunci oamenii probabil vor spune: „Ei bine, ştii că acesta a fost un om foarte rău la timpul său. A suferit dispreţ când şi-a dat prima dată seama ce caracter degradat era”. Sau: „Aceasta a fost o femeie rea, dar acum vedeţi ce schimbare s-a produs cu ea! Vedeţi ce bună s-a făcut! Vedeţi ce efort depune! Vedeţi ce caracter dezvoltă!” Şi toţi se vor bucura să vadă schimbarea.

Până la sfârşitul Veacului Milenar, unul care era în ruşine şi dispreţ la început, dacă va urma calea dreaptă, va fi fost ridicat deasupra acestora. Vedem principiul ilustrat în Scripturi. Saul din Tars era în ruşine şi dispreţ pentru că era un ucigaş şi un hulitor. Dar noi nu-l ţinem în dispreţ. Nici pe sf. Petru nu-l ţinem în dispreţ pentru că L-a tăgăduit pe Domnul. În timpul acela se va spune despre lume întocmai cum spunem despre apostoli când vedem ce caractere minunate au avut după aceea. Când lumea va fi fost adusă la cunoştinţa de Dumnezeu şi de dreptatea Lui în condiţiile favorabile ale Împărăţei, restabilirea va îndepărta de la ei toate imperfecţiunile şi le va da toate însuşirile bune pe care Dumnezeu le-a dat iniţial omului perfect, când Dumnezeu a zis că era „foarte bun”.

CINE POATE INTRA ÎN ÎMPĂRĂŢIE

Dar nu spun Scripturile că niciun ucigaş nu va intra în Împărăţia lui Dumnezeu? Ba da. Scripturile declară că ucigaşii nu vor fi în Împărăţie, că ei vor fi afară — nu vor avea parte de ea — „afară sunt … ucigaşii” etc. (Apoc. 22:14, 15). Această declaraţie nu înseamnă că un om care odată a fost ucigaş nu s-ar putea reforma şi să devină sfânt şi moştenitor al Împărăţiei. Ne-am referit deja la un ucigaş menţionat în Scripturi, vinovat de uciderea sf. Ştefan, Saul din Tars, care după aceea a devenit unul dintre cei mai remarcabili apostoli. El a fost ucigaş, responsabilitatea morţii lui Ştefan stă la picioarele sale. El a fost un membru al Sinedriului şi a aprobat uciderea cu pietre a lui Ştefan, fără aprobarea lui acesta din urmă nu putea fi omorât.

Astfel când citim că niciun beţiv sau ucigaş sau hoţ nu va intra în Împărăţie, în Noul Ierusalim, cum să înţelegem aceasta? În acest mod: în timpul Împărăţiei Mesianice, când toată omenirea va avea ocazia să vină în armonie cu Dumnezeu, cei care vor menţine o simpatie sau iubire pentru nedreptate de vreun fel nu vor avea aprobarea divină. Nu le va fi permis să intre pe poarta Cetăţii, care simbolic reprezintă Împărăţia şi favoarea divină. Iniţial, Ierusalimul a reprezentat Biserica. „Vino să-ţi arăt mireasa, soţia Mielului”; şi „zidul cetăţii avea douăsprezece temelii

[pietre de temelie] şi pe ele erau cele douăsprezece nume ale celor doisprezece apostoli ai Mielului” (Apoc. 21:9-14). Dar în acea Cetate vor fi aduşi numai cei buni.

Astfel întreaga omenire care va veni în armonie cu Dumnezeu va intra în acea Cetate, în Noul Ierusalim şi Împărăţia lui Dumnezeu, iar în afara acelei Cetăţi se vor găsi toate caracterele necurate. Le avem ilustrate în această declaraţie, că mincinoşii şi ucigaşii etc., îşi vor avea partea în „iazul care arde cu foc şi pucioasă”. Acest „iaz de foc şi pucioasă” este la fel de simbolic precum Cetatea. După cum Cetatea nu este o cetate literală de aur, nici iazul nu este un iaz literal de foc şi pucioasă. Acea Cetate a fost ilustrată prin Ierusalim şi „focul” prin Gheena. După cum stârvurile din cetatea literală a Ierusalimului erau aruncate în Valea Hinom pentru distrugere şi pentru purificarea cetăţii, tot aşa toate stârvurile din Împărăţia Milenară vor fi distruse şi ţinute în afara Ierusalimului de Aur. Aceea va fi o Împărăţie glorioasă, liberă de orice ar putea fi stricăciune, pată sau păcat; şi toţi cei care vor iubi nedreptatea, în oricare sens al cuvântului, vor fi distruşi în „iazul de foc”, care este, după cum ne spune Revelatorul, Moartea a Doua. Apoc. 21:8.