HARUL DĂRNICIEI

2 Corinteni 9

A da săracilor — A împrumuta Domnului — Taina orbirii lui Israel faţă de Evanghelie — Clasele mai bune dintre neamuri sunt atrase de Adevăr — Caritatea făcută sistematic, mai bună decât caritatea făcută intermitent — Generozitatea insuflă largheţe de minte şi inimă — Gradul de prosperitate trebuie să fie măsura carităţii noastre

„În toate privinţele, v-am arătat că, lucrând astfel, trebuie să ajutaţi pe cei slabi şi să vă aduceţi aminte de cuvintele Domnului Isus, pe care El Însuşi le-a spus: Este mai fericit să dai decât să primeşti.” Fapte 20:35.

W. T. 15 Iulie 1916 (pag. 217-219)

Lecţia insuflată în studiul de astăzi este bunăvoinţa creştină — caritatea. Dispoziţia generală a naturii căzute este să dea adeziune sau sprijin celor tari şi să aştepte de la cei slabi să se adune în jurul nostru şi să ne susţină. Aceasta este plăcere de sine — felul naturii căzute. Însă metoda Creaţiei Noi în Cristos trebuie să fie contrariul acesteia. Ea trebuie să fie atentă la binele, la interesele şi confortul altora, în special al acelora din propria familie şi al membrilor mai slabi din casa credinţei. Fraţilor mai tari în Cristos trebuie să le facă plăcere să ajute pe cei mai slabi şi mai puţin capabili, şi pe cât posibil să-i aducă la statura bărbăţiei în Cristos.

În studiul nostru apostolul se adresează Bisericii corintenilor, în folosul creştinilor din Ierusalim şi din jur. În mod natural se ridică întrebarea: „De ce trebuia să se facă colecte pentru creştinii din Ierusalim, mai mult ((134)) decât pentru creştinii din Corint? Erau trei motive pentru acest lucru: 1) O foamete mare predomina în jurul Ierusalimului; 2) Ierusalimul nu era o cetate comercială şi de aceea acolo nu erau aşa de mulţi bani; 3) Se pare că aceia din Ierusalim şi din jur care primiseră Evanghelia erau mai ales cei săraci.

Mai mult, din persecuţia deschisă a Adevărului putem repede gândi că şi în ascuns acolo era multă opoziţie faţă de toţi care simpatizau cu Evanghelia lui Cristos. Ca mici comercianţi probabil că ei erau boicotaţi; iar ca lucrători, în măsura posibilului, probabil că erau respinşi, dacă necesitatea nu le cerea serviciile. Dimpotrivă, cetăţile din Asia Mică, Macedonia şi Ahaia erau prospere; şi după cât putem judeca noi, clasa care a acceptat Evanghelia, în multe cazuri a fost elementul mai bun. De exemplu, ne amintim de convertirea lui Sergius Paulus, guvernatorul delegat la Pafos; a lui Dionisius, unul din profesorii Universităţii din Atena; a lui Damaris, din aceeaşi cetate; a lui Justus din Corint şi a lui Crispus, supraveghetorul principal al sinagogii din acea cetate.

ORBIŢI DE MÂNDRIE RELIGIOASĂ

În mod natural se ridică întrebarea: De ce aceeaşi Evanghelie ar atrage clasele avute din Asia Mică şi Grecia, şi ar respinge majoritatea din afara claselor sărace din Iudeea? Răspunsul ar părea să fie că printre evrei, care de mult erau familiari cu Dumnezeul cel adevărat şi cu făgăduinţele Sale îndurătoare de a trimite pe Mesia, se dezvoltase o mândrie religioasă, în special printre cei bogaţi şi învăţaţi. Mai mult, deoarece sistemul lor religios era înaintea oricărui alt sistem religios din lume, cei învăţaţi îşi atribuiau lor individual o asemenea superioritate. Ei „se încredeau în ei înşişi şi dispreţuiau pe ceilalţi”. Luca 18:9.

Acesta era secretul orbirii lui Israel faţă de Evanghelie. Conducătorii religioşi şi teologii erau atât de conştienţi de sine şi se bazau atât de fără rezerve pe interpretările lor, că făgăduinţele divine se centrau în ei, încât n-au putut privi pe umilul Nazarinean şi pe urmaşii Lui neînvăţaţi decât ca impostori. Mai târziu, când Evanghelia a început să fie propovăduită la neamuri, opoziţia teologilor evrei a crescut, deoarece ea era cu totul contrară oricărei idei de mândrie religioasă, că Dumnezeu ar accepta în favoarea Sa pe evreii umili sau pe neamuri, şi-i va respinge pe ei, reprezentanţii de frunte ai cauzei şi lucrării Sale. Ioan 7:43-53.

Printre neamuri însă, cazul stătea foarte diferit. În timp ce masele analfabete erau strâns legate de superstiţia diferitelor lor religii, cei cu o minte onestă dintre cei mai bine educaţi au discernut repede că multe trăsături ale religiei lor erau simple superstiţii. Probabil că fuseseră cumva atraşi de religia evreiască, fiind mult mai raţională decât a lor; fiindcă aflăm că neamurile au recurs la sinagogile evreieşti. Dar în mod necesar religia evreiască era nesatisfăcătoare pentru ei, deoarece părea a fi foarte îngustă, limitând binecuvântările divine într-un mod special numai la israeliţi — un popor pe care grecii îl considerau mai curând inferior în ştiinţa vremii. Dar Evanghelia, deschizând larg uşa pentru aceia care doreau dreptatea — din orice naţiune, popor, neam şi limbă — în mod natural se recomanda pe sine clasei pe care o descriem, fiind cea mai raţională explicaţie a doctrinelor evreieşti şi a marelui lor rezultat final, al căror sens fusese de mult ascuns.

BENEFICIILE CARITĂŢII SISTEMATICE

În tot cazul, sfinţii din Ierusalim erau mai săraci decât sfinţii din Corint. De aceea a fost potrivit ca apostolul să sugereze acestora din urmă că se cuvenea să trimită un dar celor dintâi. Trăind într-un timp când mijloacele de a transfera bani erau mult inferioare chiar şi celor mai slabe de astăzi, diferitele adunări îşi puteau trimite darurile numai prin intermediul apostolului, când mergea la Ierusalim anul următor.

Cuvintele apostolului dau de înţeles că sugestia pe care o făcuse fraţilor corinteni cu aproape un an în urmă, fusese bine primită şi colectele începuseră cu zel. Din acest motiv, era de prisos să scrie în legătură cu aceasta vreun amănunt referitor la necesitatea colectei. Dar le dă de înţeles că exista o uşoară posibilitate ca lucrarea zeloasă începută cu un an în urmă să nu fi fost dusă cu răbdare la îndeplinire; şi că după ce se lăudase cumva faţă de alţii cu iubirea şi zelul lor pentru Domnul, ar regreta când ar veni la ei în drum spre Ierusalim dacă s-ar afla că, la urma urmei, ei nu reuşiseră să pregătească donaţia.

În scrisoarea sa anterioară către corinteni, apostolul sugerase caritate metodică, spunând: „Cât priveşte strângerea de ajutoare pentru sfinţi, să faceţi şi voi cum am rânduit bisericilor Galatiei. În ziua dintâi a săptămânii, fiecare din voi să pună deoparte acasă ce va putea după câştigul lui, ca să nu se strângă ajutoarele când voi veni eu”. 1 Cor. 16:1,2.

Experienţa apostolului a fost, aşa cum este şi a tuturor oamenilor cugetători, că este mai bună caritatea sistematică decât a da intermitent. Nu numai că rezultatul este mai întins, dar şi influenţa asupra celui care dă este mai benefică, pentru că menţine în minte un obiectiv, un serviciu făcut ca pentru Domnul. Pentru mulţi, aproape singura posibilitate de a servi cauza Domnului este aceea de a contribui cu bani. Desigur, acolo unde un copil consacrat al lui Dumnezeu poate face aşa, este mult mai bine ca el să dea sfinţilor după maniera Sf. Pavel şi a tovarăşilor lui de călătorie — dând daruri şi binecuvântări spirituale, fie prin vorbire publică, fie prin vizite de la casă la casă — prezentând Adevărul prin pagina tipărită sau prin cuvânt, sau prin amândouă.

Dar sunt unii în aşa condiţii de viaţă, prin lipsă de talent, de putere sau de ocazii — împiedicaţi prin ipoteci anterioare pe timpul lor în cadrul obligaţiilor familiale — încât practic singura lor şansă de a servi pe Domnul şi de a-şi manifesta iubirea faţă de El este prin darurile făcute pentru cauza Lui şi pentru poporul Lui. Pentru aceştia, a fi lipsiţi de ocazia de a participa la serviciul Domnului în acest mod, fie prin lipsa unui caz care să ((135)) necesite ajutorul lor, fie prin lipsa instruirii cu privire la această metodă de serviciu divin, ar însemna să fie lipsiţi de o posibilitate importantă de serviciu şi corespunzător să fie lipsiţi de binecuvântările care urmează după fiecare serviciu făcut Domnului.

DĂRNICIA UN INDICATOR AL IUBIRII

Remarcăm, prin urmare, că apostolul s-a simţit foarte liber în a recomanda Bisericii harul dărniciei şi chiar în a presa asupra lor faptul că dărnicia, în proporţia capacităţii, ar fi în mare măsură un indicator al iubirii lor pentru Domnul şi pentru Evanghelie. Dar, în contrast, aici remarcăm faptul că apostolul n-a cerut de la aceşti credincioşi daruri la început, când au primit harul Domnului, ca nu cumva să aibă impresia că Evanghelia era propovăduită din motive mercantile — pentru un câştig murdar. În consecinţă, găsim că mai degrabă decât să menţioneze banii, apostolul le-a propovăduit acestor corinteni timp de mai bine de un an, fără nici măcar o sugestie cu privire la remunerare; că mai degrabă a lucrat cu propriile mâini la facerea corturilor, decât să fie învinuit de cineva. 2 Cor. 11:7-9.

Să remarcăm de asemenea schimbarea pe care a produs-o deplina apreciere a Evangheliei asupra credincioşilor din Corint. La început erau aşa de neglijenţi faţă de privilegiile lor, încât se pare că nici măcar nu s-au gândit vreodată să ofere apostolului ajutor financiar voluntar, în timp ce el îi servea prin munca propriilor mâini şi primea ceva ajutor de la credincioşii din alte locuri. Dar, după ce harul lui Dumnezeu a intrat mai deplin în inima lor, ei au început să aprecieze valoarea Adevărului pe care-l primiseră şi să-şi dea seama că le adusese binecuvântări nepreţuite, de speranţă, bucurie, credinţă şi caracter. Atunci au avut un zel, o „promptitudine” să facă ceva din punct de vedere financiar în serviciul Domnului.

Iar acum că apostolul fusese absent dintre ei, şi după ce cursul lui le dovedise că el nu le-a căutat banii, ci pe ei înşişi, să le facă bine, el se simţea liber să le atragă atenţia asupra marii binecuvântări care ar rezulta din dărnicia lor în cauza Domnului, în proporţia capacităţii şi iubirii lor. Pentru a le imprima acestă chestiune le-a dat o pildă, spunând: „Cine seamănă puţin, va secera puţin; cine seamănă cu binecuvântare, va secera în binecuvântare”. Aceasta ne aminteşte de proverbul: „Unul care dă cu mână largă ajunge mai bogat; iar altul care reţine mai mult decât trebuie, nu face decât să sărăcească. Sufletul binefăcător va fi săturat şi cel ce udă pe alţii va fi udat şi el” (Prov. 11:24, 25). Lecţia evidentă este că Domnului Îi place să vadă că poporul Său cultivă largheţea inimii şi a minţii, generozitate în măsura cunoştinţei lor despre El şi despre generozitatea Lui.

CUM ESTIMEAZĂ DOMNUL NOSTRU DARURILE NOASTRE

Scripturile nu spun nicăieri că printre poporul Domnului cazurile de absolută privaţiune sunt dovezi că odată în viaţa lor trecută, când au avut în posesie mijloace, ei n-au folosit o parte din ele pentru caritate, în serviciul Domnului. Dar cuvintele inspirate, citate mai sus, sunt foarte aproape de a da această lecţie. În orice caz, este folositor să luăm această mărturie în inimă, şi fiecare copil al lui Dumnezeu să aibă de acum încolo o grijă serioasă ca din binecuvântările Domnului, care ne vin zi de zi, cu grijă, cu rugăciune şi cu iubire să fie pusă deoparte o măsură, ca sămânţă care să fie semănată în serviciul Domnului, conform celei mai bune înţelepciuni şi judecăţi pe care ne-o va da El.

Câţi au această grijă pentru ei, fie în folosirea fiecărui bănuţ imediat ce vine, fie în interesul de a pune deoparte pentru realizarea viitoarelor planuri, încât simt că nu pot cheltui nimic pentru binefacere! Câţi asemenea pot vedea după aceea că au făcut o mare greşeală făcând astfel! Când ceea ce au adunat dispare brusc, prin boală, prin accident sau prin faliment bancar, ori altfel, atunci ei au bune motive să regrete că n-au semănat nici o „sămânţă” după maniera descrisă de apostol în versetul 6 din studiul de astăzi.

Domnul nostru ne-a arătat cum ne măsoară darurile — că El le estimează nu după cantitatea dată, ci în principal după spiritul care îndeamnă la a face darul — când a atras atenţia asupra văduvei sărace, care a aruncat doi bănuţi în vistieria templului (Luca 21:1-4). Din punct de vedere al estimării Lui, acea văduvă săracă a aruncat o sumă mai mare decât oricare din cei bogaţi, care dăduseră numai din prisosul lor, şi nu într-o aşa măsură ca să simtă. Nu putem spune câţi din poporul Domnului de astăzi, dacă ar da atenţie exercitării acestui talent, acestei ocazii de serviciu, ar fi mai „graşi” spiritual. Numai Domnul ştie. Studiul de astăzi însă, ne obligă să arătăm un privilegiu în această direcţie, care este la îndemâna şi a celui mai sărac din poporul Domnului.

O JERTFĂ DE MULŢUMIRE DOMNULUI

Arareori este nevoie de a atrage atenţia oamenilor asupra prea marii dărnicii; totuşi în unele ocazii asemenea precauţie este cuvenită; şi în Scripturi dărnicia a fost restrânsă în unele ocazii. Nimeni nu trebuie să dea în măsura în care cauzează privarea celor dependenţi de ei. Nu trebuie nici ca cineva să dea într-o asemenea măsură încât să-şi atragă faliment pentru sine şi pierderi pentru alţii. Am citat deja regula apostolului pentru dărnicie. „Punerea deoparte în prima zi a săptămânii, ce va putea după câştigul lui”, să fie generală. Gradul prosperităţii noastre să fie măsura carităţii noastre. În aceasta, ca şi în oricare alt subiect, Scripturile insuflă spiritul unei minţi sănătoase.

„Domnul iubeşte pe dătătorul voios.” Darurile făcute în oricare alt spirit decât unul voios, tot atât de bine ar putea să nu se facă, fiindcă nu aduc nici o binecuvântare. Domnul nu apreciază asemenea dărnicie. În estimarea ((136)) Lui nu are o „mireasmă dulce”. Ca să fie apreciat de Domnul, darul trebuie să fie o jertfă de mulţumire, stimulată de faptul că ne dăm seama că-I datorăm cu recunoştinţă veşnică, Lui, de la care vine orice dar bun şi desăvârşit. Şi apostolul ne asigură că pe unii ca aceştia „Dumnezeu poate să-i umple cu orice har”. Oricine dă în serviciul divin ceva — timp, talent, putere, bani, influenţă — proporţional va prisosi în diferite haruri; fiindcă aceştia sunt în atitudinea potrivită de inimă pentru a creşte în har.

Apostolul pare să dea de înţeles că aceştia vor avea „îndestulare în toate” şi vor „prisosi în orice faptă bună”. Îndestularea ar putea să nu însemne lux şi tot confortul; dar „toată îndestularea” se câştigă întotdeauna acolo unde există „evlavie cu mulţumire”. Ca dovadă că el nu insuflă o teorie nouă cu privire la grija divină asupra celor care caută să împartă şi altora o parte din binecuvântările care le vin lor, fie pământeşti, fie spirituale, apostolul citează din Psalmul 112:9.

În versetul 11, apostolul vorbeşte despre a fi „îmbogăţiţi în toate privinţele”. Nu trebuie să înţelegem că vrea să spună că tot poporul Domnului va fi îmbogăţit financiar. Sf. Pavel însuşi a fost un exemplu de faptul că poporul Domnului nu devine bogat. El vorbeşte despre îmbogăţirea inimii. În alt loc el vorbeşte despre sine şi despre colaboratorii săi în lucrarea Evangheliei: „ca nişte săraci, dar îmbogăţind pe mulţi; ca neavând nimic, şi stăpânind toate” (2 Cor. 6:10). Aceşti servi credincioşi ai lui Dumnezeu au făcut pe mulţi bogaţi în speranţă, bogaţi în credinţă, bogaţi în iubire şi în toate variatele haruri însoţitoare, pe care aceste calităţi le implică.

Domnul nostru Isus este cel mai mare exemplu de negare de sine în interesul altora. El a fost bogat, în posesiunea naturii spirituale cu toată gloria şi onoarea ei. Totuşi, pentru noi El a devenit sărac, luând natura umană ca să poată răscumpăra omenirea. În acest scop El Şi-a predat la Calvar însăşi viaţa, pentru ca prin jertfa Sa noi să devenim bogaţi — să posedăm favoarea divină şi bogăţiile harului divin în Cristos — chiar comoştenire cu Acela care acum este Domnul nostru cel înălţat la dreapta Maiestăţii divine. Dar pentru a ajunge la această comoştenire cu El, noi trebuie să învăţăm să fim asemenea Lui, să avem spiritul Lui şi să împărtăşim cu alţii orice ne dă El din favorurile pământeşti sau spirituale — să hrănim sau să îmbrăcăm pe alţii (în special pe cei din casa credinţei) pământeşte sau spiritualiceşte, după cum dictează împrejurările.

„Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru Darul Lui fără preţ!” Darul acesta este Mântuitorul nostru, Răscumpărătorul nostru (Ioan 3:16). În legătură cu aceasta, este imposibil ca noi să discernem bogăţiile harului divin faţă de noi — nenumăratele binecuvântări şi îndurări care sunt ale noastre prin Domnul nostru. Pentru noi, El reprezintă însăşi plinătatea întregii pregătiri divine în folosul nostru veşnic. Cum spune apostolul în altă parte: „Căci în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii” (Col. 2:9). Până acum numai Biserica poate aduce mulţumiri lui Dumnezeu pentru Darul Său fără de preţ. Dar curând toată omenirea va fi într-o stare de a recunoaşte acest Dar şi de a aduce mulţumiri. La sfârşitul domniei Mesianice pentru restabilirea rasei lui Adam la perfecţiunea originară, când toţi păcătoşii cu voia vor fi fost nimiciţi, „orice genunchi se va pleca şi orice limbă va mărturisi spre gloria lui Dumnezeu”. Atunci orice creatură din ceruri, de pe pământ şi din mare vor fi auzite zicând: „A Celui care stă pe scaunul de domnie şi a Mielului să fie binecuvântare, cinste, slavă şi stăpânire în vecii vecilor” pentru Darul fără de preţ.