IMPORTANŢA OBŢINERII ECHILIBRULUI MINŢII

„Tot ce faceţi să fie făcut cu dragoste.” 1 Cor. 16:14.

R 5417 W. T. 1 martie 1914 (pag. 77)

Dumnezeu este însăşi personificarea compătimirii şi a iubirii. După cum declară Scripturile: „Dumnezeu este dragoste”. Şi toţi cei care vor fi copii ai lui Dumnezeu, dezvoltaţi în asemănarea Lui, vor fi copii iubitori. Cum spune sf. Ioan: „Cine rămâne în dragoste rămâne în ((1036)) Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el” (1 Ioan 4:16). În măsura în care dezvoltăm putere de caracter ca Noi Creaturi, această calitate a iubirii creşte. Pe lângă aceasta, noi ar trebui să constatăm şi că judecata noastră devine mai corectă. Cei care sunt dezvoltaţi în Spiritul Domnului au o judecată mai bună decât au avut înainte. Cu trecerea zilelor, ei ştiu mai bine să compătimească cu lumea; cum să procedeze cu omenirea; primesc tot mai mult din înţelepciunea care vine de sus.

Pregătirea atentă pentru Împărăţie este necesară

Înainte chiar de a deveni creştini, poate balanţa echilibrului nostru s-a înclinat într-o parte sau alta — poate n-am ştiut cum să procedăm cum se cuvine cu familia sau cu prietenii noştri. Din amabilitate şi simpatie poate am fost înclinaţi să le dăm bani, sau să cedăm dorinţelor lor într-un mod care le-a fost dăunător; sau poate am fost prea severi şi neîngăduitori. Dar pe măsură ce creştem în spiritul minţii sănătoase, învăţăm mai bine cum să procedăm cu alţii, aşa încât să fim în armonie cu voinţa divină, cu Spiritul divin.

Când vom fi avut experienţa schimbării noastre şi vom fi devenit ca Răscumpărătorul nostru, toate puterile noastre vor fi perfecte. Iubirea noastră, concepţia noastră despre dreptate, şi de asemenea concepţia noastră despre modul în care să procedăm cu alţii, vor fi atunci perfecte. Oricine nu dezvoltă acest caracter de iubire, milă, dreptate etc., va fi nepregătit pentru lucrarea Împărăţiei.

Veacul viitor va fi un timp de purificare, de curăţare pentru lume; şi aceia din poporul Domnului care nu au acum caracter destul ca să dea loviturile necesare nu sunt vrednici de o poziţie în care va trebui exercitată autoritatea. Pe de altă parte, cei care vor da prea multe lovituri nu vor fi potriviţi să lucreze cu omenirea. De aceea, toţi avem nevoie de acest echilibru al minţii ca să fim gata pentru lucrarea Veacului viitor.

Ocaziile potrivite şi nepotrivite de mânie

Ajungând să vedem că toată rasa lui Adam este decăzută — unii mai mult, alţii mai puţin — noi dezvoltăm o simpatie largă pentru omenire. Devenim compătimitori. Dorim să-i ridicăm din degradare. Ne-ar plăcea să-i ajutăm cât ne permit ocaziile. Ca atare, suntem departe de a dori să răspundem cu rău la rău. Dorim să fim făcători de pace pe cât este posibil. De aceea, dacă nu ar fi o nedreptate să ne reţinem de a vorbi aspru, ar trebui să fim atenţi la cuvintele noastre, ca ele să fie blânde şi iubitoare. Totuşi, chiar dacă cuvintele noastre n-ar fi mânioase, sunt împrejurări când cuvintele aspre ar putea fi folositoare, dar chiar şi acestea trebuie să fie temperate de iubire; temperate de spiritul Învăţătorului.

„Mâniaţi-vă şi nu păcătuiţi”

Este o deosebire între mânia care ar fi indignare dreaptă şi mânia care ar fi neiubitoare, aspră, nedreaptă. Ştim că Dumnezeu este mânios pe cei răi, fiindcă aşa ne spun Scripturile (Ps. 7:11). Aceasta ne arată că mânia în sine nu implică în mod necesar o stare păcătoasă; căci Dumnezeu nu are păcat şi El Se judecă pe Sine după aceleaşi reguli după care judecă şi pe creaturile Sale. De aceea mânia în sine nu este păcat.

În cazul lui Dumnezeu nu este pericol ca El să facă o greşeală şi să fie mânios pe ce este drept sau să aprobe ce este greşit, sau să fie îngăduitor cu ce este greşit şi astfel să Se opună la ceea ce este drept. Cunoştinţa Sa este perfectă, de aceea conduita Sa este perfectă. În cazul nostru însă, dacă simţim că mânia este potrivită pentru noi, să judecăm bine. După cum spune apostolul Pavel: „Mâniaţi-vă şi nu păcătuiţi”. Efes. 4:26.

Într-un caz în care o persoană nevinovată suferă nedreptate şi noi avem cunoştinţă deplină despre acea chestiune, atunci ar fi datoria noastră să manifestăm mânie, indignare dreaptă. Ar fi potrivit să manifestăm un anumit grad de mânie chiar şi dacă am vedea un animal tratat rău. Dacă am vedea că principiile dreptăţii sunt încălcate, ar putea fi necesar să manifestăm ceva mânie, ceva indignare.

Dar aceste cazuri ar fi probabil foarte rare, fiindcă adesea situaţia n-ar fi o chestiune care să ne privească pe noi. După cum remarcă sf. Petru, nici unul dintre noi să nu sufere ca amestecător în treburile altora. 1 Petru 4:15.

Dacă vedem un părinte făcându-i copilului său ceva ce nu este drept, noi să nu ne amestecăm decât dacă viaţa copilului este în pericol. Dacă este numai un caz de a-i trage o palmă sau a-l lovi cu nuiaua, noi să nu ne amestecăm. Nu este treaba noastră. În calitate de copii ai Domnului, ambasadori ai Împăratului cerurilor, să căutăm tot mai mult să exercităm spiritul unei minţi sănătoase, spiritul iubirii şi al raţiunii.