„ISUS ÎNSUŞI S-A APROPIAT”

02992″> Luca 24:13-35

„Hristos a murit! Ba mai mult, El a şi înviat.” 02993″> Rom. 8:34 .

R 5415 W. T. 1 martie 1914 (pag. 74-76)

Astăzi vom studia una din cele mai izbitoare arătări ale lui Isus ucenicilor Săi după înviere. Dimineaţa devreme în ziua învierii Sale, El S-a arătat femeilor care veniseră cu mirodenii să-I îmbălsămeze trupul. Ele au comunicat sfântului Petru şi sfântului Ioan că Domnul fusese cu ele. Aceşti doi apostoli foarte energici s-au luat la întrecere să ajungă la mormânt în grabă. Dar au văzut doar mormântul gol.

Ucenicii lui Isus au fost uluiţi, nedumeriţi. Deşi le spusese că va fi răstignit şi că va învia din morţi a treia zi, ei nu înţeleseseră învăţătura. Chiar şi după ce au auzit despre învierea Lui, se pare că numai anevoios au făcut legătura cu ceea ce le spusese mai înainte.

După-masă, doi dintre ei mergeau spre casă discutând dezamăgirea lor în legătură cu Isus — cum în loc să devină un mare împărat fusese răstignit şi speranţele lor de a fi asociaţi cu El în demnitate şi onoare se spulberaseră. Isus Se dovedise înşelător, spre satisfacţia conducătorilor lor. Faptul că fusese răstignit părea să stabilească chestiunea că nu putea să fie Mesia, aşa cum declarase El şi cum crezuseră ei.

Nu se poate presupune că Isus este încă tot de carne

În timp ce ei discutau astfel, Isus i-a ajuns din urmă. Ei nu l-au cunoscut, din cauza schimbării învierii Sale. Apostolul Petru ne spune că El a fost „omorât în trup, dar făcut viu în duh”. Înţelegem aceasta în lumina explicaţiei date în legătură cu învierea Bisericii. Apostolul Pavel spune: „Este semănat în necinste şi înviază în slavă; este semănat în slăbiciune şi înviază în putere; este semănat trup natural şi înviază trup duhovnicesc” (1 Cor. 15:42-44). Şi, desigur, dacă Biserica va avea o astfel de schimbare a învierii pentru a fi ca Domnul ei, El trebuie să fi avut chiar o astfel de schimbare.

Aceeaşi idee este dată iarăşi prin declaraţia apostolului Pavel: „Toţi vom fi schimbaţi, într-o clipă, într-o clipeală din ochi”, căci „nu pot carnea şi sângele să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu”. Schimbarea pe care o va avea Biserica pentru a fi potrivită pentru Împărăţia lui Dumnezeu este aceeaşi schimbare pe care a avut-o Isus când a fost înviat dintre cei morţi, un Spirit dătător de viaţă — nemaifiind om.

Titlul Domnului nostru, „Fiul Omului”, încă Îi aparţine, întocmai cum încă Îi aparţine şi titlul „Cuvântul lui Dumnezeu”, Logosul. Când Logosul a fost făcut trup, identitatea Sa nu s-a pierdut. În privinţa experienţelor umane ale Domnului nostru citim: „Mi-ai pregătit un trup” — pentru suferinţa morţii (Evr. 10:5-10). Când a împlinit acel scop, nu a mai avut nevoie de natura umană, ci aşa cum le spusese mai dinainte ucenicilor Săi, S-a înălţat unde fusese înainte — pe plan spiritual, la natura spirituală, iar mai târziu, chiar în cer.

A presupune că Isus este fiinţă de carne în Cer, purtând rănile şi cicatricile toată eternitatea şi fiind înconjurat de fiinţe spirituale pe un plan mai înalt decât cel uman, înseamnă a presupune că de fapt Tatăl nu L-a înălţat iarăşi la gloria pe care a avut-o cu Dumnezeu înainte de a fi lumea (Ioan 17:5), şi acest lucru nu poate fi presupus. Prin urmare, trebuie să avem în minte că Scripturile, care arată că Tatăl L-a înălţat mult pe Răscumpărătorul, nu numai restabilindu-L pe planul fiinţei spirituale, mai presus decât cel uman, ci şi L-a înălţat „mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere, … şi de orice nume care se poate numi”. Filip. 2:9-11; Efes. 1:20-23.

Isus „S-a prezentat”

Sf. Luca declară că Isus S-a prezentat viu după învierea Sa (Fapt. 1:3). Mai spune despre El că Sa arătat. Naraţiunea arată că ambii termeni sunt justificaţi de fapte. El S-a arătat şi a dispărut. S-a prezentat unora şi nu altora, şi în mai multe feluri a arătat faptul că o mare schimbare avusese loc cu El după cele trei zile. S-a arătat şi S-a prezentat nu numai în diferite forme, în diferite corpuri, deosebite unele de altele, ci şi în diferite veşminte. Apoi, de asemenea, când El dispărea brusc, dispăreau şi veşmintele.

Când spunem că Isus, o Fiinţă spirituală, Sa materializat, nu trebuie să înţelegem că suntem de acord în vreun fel cu clasa numită spiritişti, care produc materializări ale morţilor. Dacă dorim o ilustraţie, să mergem înapoi la relatarea biblică despre felul în care Isus, când a fost Logosul — înainte de a I se fi schimbat natura ((1039)) de la spirituală la umană — i S-a arătat lui Avraam însoţit de doi îngeri. Citim că Domnul şi doi îngeri au mâncat şi au vorbit cu Avraam, care nu-i cunoştea, dar „a găzduit, fără să ştie, pe îngeri”, până când, în cele din urmă, li s-a dezvăluit identitatea.

Întocmai cum a fost cu cei doi ucenici în drum spre Emaus: Străinul care i-a ajuns din urmă ia întrebat compătimitor: De ce arătaţi şi vorbiţi aşa de trist? Ei şi-au deschis inimile în faţa Lui, uimiţi că El nu ştia. I-au spus despre Isus Nazarineanul, un Profet puternic în fapte şi în cuvinte înaintea lui Dumnezeu şi a întregului popor; şi ei I-au explicat cum preoţii cei mai de seamă şi conducătorii L-au predat şi L-au răstignit. I-au explicat că dezamăgirea lor era dublă, nu numai prin aceea că pierduseră un Prieten, ci şi că speranţa lor că El era Mesia care să răscumpere pe Israel fusese zdrobită. Ei au continuat să-I spună despre evenimentele chiar din acea dimineaţă — că unele dintre femeile lor găsiseră mormântul gol şi văzuseră îngeri, care au spus că El era viu etc.

Aceasta I-a dat lui Isus ocazia pe care o căuta — să le explice ucenicior Săi în linişte, fără emoţii, că experienţele pe care le avuseseră erau parte din Planul Divin. El le-a spus: „O, nepricepuţi şi zăbavnici cu inima ca să credeţi tot ce au spus prorocii!” El a declarat că era necesar să sufere astfel pentru a intra în slava Sa, că fără astfel de suferinţă nu putea niciodată fi Împăratul Slavei, cu putere de a binecuvânta şi a restabili omenirea, curând. Fapt. 3:19-21.

Apoi El a început să le arate din scrierile lui Moise şi a tuturor profeţilor ce prezisese Dumnezeu în privinţa experienţelor lui Mesia. Probabil că le-a amintit cum Isaac fusese oferit de jertfă de către Avraam, explicându-le că Avraam a simbolizat pe Tatăl ceresc, iar Isaac pe Sine Însuşi; şi că jertfa, chiar dacă n-a fost făcută până la capăt, a reprezentat moartea Sa aşa cum a avut loc, viaţa ulterioară a lui Isaac reprezentând învierea lui Isus pentru a fi cu Tatăl Său din nou.

Fără îndoială că le-a spus despre stânca lovită, din care a ţâşnit apă, că acea stâncă L-a reprezentat pe El, care trebuia să fie lovit pentru a da lumii care moare Apa Vieţii. Fără îndoială le-a spus cum Moise a înălţat şarpele în pustie, şi le-a explicat că şarpele reprezenta păcatul; şi că El, fiind răstignit, a fost făcut să ia locul păcătosului, pentru ca păcătosul, prin credinţă, să poată fi făcut drept în ochii lui Dumnezeu prin jertfa Răscumpărătorului.

Fără îndoială le-a explicat jertfa din Ziua Ispăşirii, în care viţelul, care a murit, Îl reprezenta pe El în carne, şi în care, marele preot, care era viu şi care intra în Sfânta Sfintelor şi stropea cu sânge pentru iertarea poporului, de asemenea Îl reprezenta pe El, Fiinţă spirituală, care după înviere va merge în cer şi în cele din urmă va oferi deplina ispăşire pentru păcat în folosul lumii, şi va veni iarăşi, la a Doua Sa Venire, ca să binecuvânteze pe aceia pentru care a murit.

Le „deschidea Scripturile”

Fără îndoială că El le-a explicat în privinţa mielului de paşti — că Îl simboliza pe El Însuşi, „Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii”. Putem presupune că El a continuat cu Psalmii, Isaia şi alţi profeţi, explicând toate pasajele profetice referitoare la suferinţele lui Cristos şi la gloria care va urma. Nu este de mirare că acei ucenici au declarat apoi că le ardea inima în ei în timp ce le deschidea Scripturile!

Aşa cum ucenicii timpurii au fost împrospătaţi cu Mesajul harului lui Dumnezeu şi cu împlinirea făgăduinţelor Sale, la fel va fi cu toţi urmaşii lui Isus. Domnul a declarat profetic: „Poporul Meu piere din lipsă de cunoaştere”. Evident, nu poate fi decât o viaţă şi o experienţă creştină nedezvoltate dacă Cuvântul lui Dumnezeu nu este înţeles şi asimilat. De aceea avem îndemnurile lui Isus şi ale apostolilor că poporul lui Dumnezeu trebuie să crească în har şi în cunoştinţă, trebuie să cerceteze Scripturile etc. Cei care sunt reci şi indiferenţi să se alăture celor care sunt deprimaţi şi descurajaţi, venind la Învăţătorul după „hrană la timp cuvenit”. Aceştia în mod sigur nu vor fi respinşi cu mâna goală de către Cel care a spus: „Căutaţi şi veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide”. Şi în măsura în care-şi vor găsi inimile arzând în ei, dându-şi seama de împlinirea făgăduinţelor lui Dumnezeu în trecut, în acea măsură vor dezvolta credinţă în împlinirea acelor făgăduinţe care se referă la viitor.

Isus li S-ar fi putut arăta ucenicilor altfel decât a făcut-o. În loc de a li Se arăta ca grădinar şi călător etc., în diferite forme, şi apoi a dispărea după comunicarea cu ucenicii Săi, El ar fi putut să facă aşa cum a făcut cu Saul din Tars, ultimul căruia i S-a arătat. După cum citim: „După ei toţi, ca unuia născut înainte de vreme îsubsol, Cornilescu Revizuităş mi S-a arătat şi mie” (1 Cor. 15:8). Cei concepuţi de Spiritul sfânt acum, se vor naşte din Spirit la înviere. Atunci ei vor fi fiinţe spirituale, ca Răscumpărătorul, Îl vor vedea aşa cum este şi Îi vor împărtăşi slava. Acela va fi timpul potrivit pentru toţi urmaşii Săi să-L vadă aşa cum este, nu cum a fost. 1 Ioan 3:2.

Dar Saul din Tars L-a văzut astfel ca o Fiinţă spirituală, „a cărei strălucire întrecea pe cea a soarelui” la amiază — L-a văzut înainte de timp. Efectul a fost dezastruos pentru ochii lui şi s-a cerut o minune pentru a-şi recăpăta vederea. Chiar şi atunci, se pare că un anumit neajuns a fost permis să-i fie un spin în carne până în ziua morţii, ca o amintire a îndurării lui Dumnezeu faţă de el şi ca să-l ţină umilit în legătură cu misiunea sa plină de putere. 2 Cor. 12:7

((1040))

„L-au recunoscut, dar El S-a făcut nevăzut”

Când călătorii au ajuns la Emaus, Isus, după ce ei au insistat, le-a acceptat ospitalitatea. Avem toate motivele să prespunem că dacă n-ar fi insistat, El nu S-ar fi oprit; căci „S-a făcut ca şi cum ar merge mai departe”. Şi aşa este încă; El nu li se impune ucenicilor Săi. Mai degrabă ne încurajează să recunoaştem nevoia noastră de El şi să cerem ca să căpătăm, pentru ca bucuria noastră să fie deplină. Aşa a fost şi cu acei fraţi la Emaus. Ei au apreciat ce au învăţat. „Niciodată n-a vorbit vreun om ca Omul acesta.” Dacă le-a dat atâta bucurie spirituală, ei sau bucurat să-I arate orice amabilitate posibilă; şi poate că aceasta putea da şi alte ocazii de conversaţie.

Aşa a fost. Când s-au aşezat la cină, oaspetele lor a adoptat ceva din felul de a Se purta al lui Isus; şi felul în care a cerut binecuvântarea asupra hranei le-a amintit, evident, de Isus. Ochii înţelegerii lor au început să se deschidă. Imediat şi-au dat seama că nimeni în afară de Învăţătorul lor n-ar fi putut să le ţină o lecţie ca aceea de care s-au bucurat în călătorie. Şi astfel împlinindu-Şi scopul materializării, S-a făcut nevăzut imediat dinaintea lor — cu îmbrăcăminte cu tot — instantaneu.

Bucuria lor a fost prea mare ca să le permită să doarmă. Trebuiau să se grăbească să ducă veştile celorlalţi ucenici. Aşa că s-au întors la Ierusalim şi acolo i-au găsit pe ceilalţi bucurându-se de faptul că Domnul i Se arătase lui Simon Petru. Apoi cei doi au spus povestea experienţei lor; şi credinţa, speranţa şi bucuria au început să crească în inimile lor.

Cine nu poate vedea că felul de arătare a Domnului după înviere a fost în orice privinţă cel mai bun! Dacă li S-ar fi arătat multora sau tuturor cum i S-a arătat lui Saul din Tars mai târziu, ei ar fi fost dezorientaţi, şocaţi. N-ar fi putut atât de bine să identifice „strălucirea care o întrecea pe cea a soarelui” la miezul zilei, cu Învăţătorul lor, Isus. Chiar dacă o voce din cer declarase faptul învierii Sale, Isus n-ar fi avut aceeaşi ocazie să explice minţii lor profeţiile; iar ei perturbaţi şi emoţionaţi, n-ar fi putut să primească instrucţiunea atât de bine.

Trebuie amintit că din mai puţin de zece arătări în timpul celor patruzeci de zile între învierea Domnului şi înălţare, S-a arătat numai de două ori într-o formă asemănătoare cu cea pe care o văzuseră ei şi care purta semnele răstignirii; şi că în ambele ocazii S-a arătat în timp ce uşile erau închise şi apoi S-a făcut nevăzut în timp ce uşile erau tot închise, pentru ca urmaşii Săi să poată învăţa o lecţie dublă:

(1) Că El nu mai era mort, ci viu, înviat;

(2) Că El nu mai era carne, ci Spirit — „Căci Domnul este Duhul”.