MĂRIMEA, RĂSPLATA SERVICIULUI

Marcu 10:32-45

„Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca preţ de răscumpărare pentru mulţi.” Marcu 10:45.

R 5483 W. T. 15 iunie 1914 (pag. 186-188)

Era la sfârşitul misiunii lui Isus. Timp de mai bine de trei ani Învăţătorul Şi-a chemat ucenicii şi i-a instruit. Ei ajunseseră să-L recunoască drept Mesia, moştenitorul tuturor promisiunilor lui Dumnezeu, Cel prin care va fi stabilită Împărăţia Mesianică ce va binecuvânta întreaga omenire — atât pe cei morţi cât şi pe cei vii.

Învăţătorul îi asigurase în mod special că dacă vor fi credincioşi vor sta cu El pe Tronul Său. Totuşi, El nu le spusese că Împărăţia Sa va fi una spirituală şi că ei vor avea nevoie de schimbarea primei Învieri înainte de a fi părtăşi la ea. Încă nu le clarificase faptul că va interveni un veac întreg înainte de a fi părtaşi în Împărăţie şi că Împărăţia însăşi va fi stabilită printre oameni. Dar El făcuse aluzie la toate acestea. El spusese: „Mai am să vă spun încă multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta. Când va veni … Duhul adevărului … va vorbi tot ce va fi auzit şi vă va vesti lucrurile viitoare”.

Totuşi Isus a început să le dezvăluie ucenicilor o parte din lucrurile necesare pentru ei să le ştie şi să le aprecieze, ca nu cumva să fie cu totul surprinşi şi descurajaţi. Le-a spus că era pe cale să meargă la Ierusalim şi rezultatul va fi că va fi dat în mâinile neamurilor ca să fie răstignit. Sf. Petru, întotdeauna curajos, de data aceasta şi-a atras asupra sa o mustrare severă. El L-a corectat pe Învăţător, spunând: „Tu nu ne spui un adevăr; aceste lucruri nu Ţi se vor întâmpla Ţie, şi faptul că ni le spui nu face altceva decât să ne descurajeze. Tu eşti, după cum am mărturisit, marele Mesia. Tu trebuie să domneşti; nu trebuie să fii răstignit deloc. Renunţă la acest gând, dragă Învăţătorule; şi lasă-ne să continuăm să ne gândim la lucrurile glorioase ale Împărăţiei în care vei fi introdus curând şi în care noi, ca ucenicii Tăi credincioşi, vom avea curând o parte.

Dar Isus l-a mustrat pe sf. Petru, spunând: „Înapoia Mea, Satan! … gândurile tale nu sunt la lucrurile lui Dumnezeu, ci la cele ale oamenilor”.

Şi acum în această lecţie, în aceeaşi călătorie, Isus a adus din nou în discuţie chestiunea ruşinii, a maltratării şi a morţii de care El trebuia să aibă parte. De această dată El a inclus ideea învierii din morţi a treia zi. Dar chestiunea era de neînţeles pentru ucenici; şi ei doar şi-au zis unul altuia: Acestea sunt alte cuvinte ascunse ale Învăţătorului care par atât de misterioase. Amintiţi-vă cum ne-a spus odată: „Dacă nu mâncaţi trupul Fiului Omului şi dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţă în voi înşivă”. Acelea au fost cuvinte tainice şi nu le-am putut înţelege. Dar noi am rămas mai departe, deşi nam înţeles atunci şi nici acum nu înţelegem însemnătatea acestor cuvinte. Aici avem altă declaraţie asemănătoare: Învăţătorul Se reprezintă pe Sine ca primind tratamentul cuvenit celui mai josnic dintre criminali — răstignirea.

Ei n-au putut înţelege sensul cuvintelor Învăţătorului; aceste gânduri păreau atât de diferite de ceea ce aşteptau ei! Cum puteau să le primească? Ei n-au putut să primească înţelegerea deplină a situaţiei şi a ceea ce le spusese Isus decât după Cincizecime. Acolo Spiritul sfânt a început să clarifice aranjamentul divin — că trebuiau să vină suferinţele întregii Biserici înainte de a fi revelate gloriile împărăţiei şi înainte de a începe binecuvântările pentru lume.

La dreapta şi la stânga

Altă Evanghelie ne spune că mama lui Iacov şi a lui Ioan a venit cu ei şi a exprimat cererea lor pentru ei. Ei credeau că timpul împărţirii onorurilor Împărăţiei era foarte aproape. Ei doreau să vorbească în privinţa locurilor proeminente. Nu trebuie să presupunem că aceşti doi ucenici dragi au căutat poziţiile cele mai apropiate de Învăţător numai din ambiţie. Mai degrabă să presupunem că Îl iubeau pe Domnul foarte mult şi de aceea s-au gândit că ar putea aprecia apropierea de El mai bine decât unii dintre ceilalţi. Într-adevăr, ei evident au apreciat faptul că au fost mai aproape de Învăţător în orele Sale de suferinţă şi de cele mai adânci experienţe; şi lor li s-a permis să se apropie mai mult decât majorităţii dintre cei doisprezece. În câteva ocazii speciale Domnul i-a luat cu El pe aceiaşi Iacov, Ioan şi Petru. Ei au fost cu El pe muntele cel sfânt, la trezirea fiicei lui Iair şi în Grădina Ghetsimani. Ei au fost caractere glorioase, pe care Domnul i-a iubit mult.

Să observăm cu atenţie cuvintele lui Isus. El n-a spus: Dragii mei ucenici, nu va exista nici ((921)) un Tron pe care să staţi, ci dimpotrivă, a declarat că deşi va fi un Tron şi deşi vor exista locuri de preferinţă pe acel tron, ele nu vor fi distribuite de către El, ci de către Tatăl.

Tatăl stă ca Reprezentant al dreptăţii absolute, în timp ce Isus stă ca Reprezentant al milei, compasiunii şi iertării. Locurile în Împărăţia Milenară nu vor fi date pe motivul milei sau al favoritismului, ci absolut pe motivul calităţii. Domnul Isus va avea cel mai înalt loc, pentru că este vrednic. „Vrednic este Mielul, care a fost înjunghiat, să primească putere, bogăţie, înţelepciune, tărie, cinste, slavă şi binecuvântare.” Tatăl I le va da pe acestea, după cum a promis. Într-adevăr, El I-a dat Domnului nostru onoare şi glorie mare, chiar dacă această glorie a Împărăţiei aşteaptă încă până ce Biserica, Corpul lui Cristos, va fi fost completă prin schimbarea primei Învieri.

Despre ce Împărăţie este vorba

Timp de multe secole printre creştini a predominat confuzia în privinţa Împărăţiei lui Mesia, atât de frecvent menţionată de Isus şi de apostoli, şi care este baza acestei lecţii. La început nu a fost nici o confuzie, nici în timpul celor aproape două sute de ani după zilele lui Isus. Biserica timpurie a înţeles foarte bine promisiunea că Mesia va veni a doua oară, va primi Biserica în glorie cu Sine şi va stabili Împărăţia de Putere divină pentru stăpânirea lumii şi pentru supunerea tuturor lucrurilor voinţei lui Dumnezeu; şi că această Împărăţie Mesianică va necesita o mie de ani pentru a-şi îndeplini misiunea. Dar curând a apărut o teorie în sensul că Biserica trebuia organizată ca Împărăţia lui Mesia şi trebuia să cucerească lumea înainte de a doua Venire a lui Isus.

Această vedere nescripturală a schimbat întregul curs al istoriei bisericii. În loc de a predica în continuare Evanghelia numai în vederea chemării şi desăvârşirii puţinilor evlavioşi care vor avea ureche de auzit şi inimă care apreciază, pentru a-i pregăti pe aceştia pentru onoarea şi gloria Împărăţiei, situaţia sa schimbat. După aceea străduinţa a fost de a pune mâna pe puterea civilă. Au început intrigile, au fost susţinute pretenţii false şi străduinţa a fost de a obţine controlul asupra regilor şi naţiunilor folosind superstiţiile. În plus a fost folosită persecuţia; şi cât s-a putut de mult puterile civile au fost linguşite, ameninţate, convinse să devină unelte ale eclesiasticismului, în scopul stabilirii unei stăpâniri mondiale a bisericii.

Un timp — prin inchiziţii etc., etc., — aceste lucruri au prosperat; dar începând cu 1799 toată gândirea despre stăpânirea eclesiastică a Pământului a cedat. În confuzia lor mulţi şi-au pierdut toată credinţa în Împărăţia Mesianică, şi puţini o caută la a doua Venire a lui Cristos. Mulţi în nedumerirea lor vorbesc despre o împărăţie spirituală în inimile credincioşilor. Alţii cred că Împărăţia lui Cristos este reprezentată acum prin marile guverne ale lumii, şi totuşi sunt jenaţi şi încurcaţi când sunt întrebaţi dacă anumite părţi ale Împărăţiei lui Mesia construiesc vase de război pentru a distruge celelalte părţi ale aceleiaşi Împărăţii.

Pentru majoritatea creştinilor, învăţătura Bibliei pare a fi privită ca nefiind nici consecventă nici logică; altfel ei ar vedea că sf. Iacov, sf. Ioan şi ceilalţi apostoli n-ar putea sta pe douăsprezece scaune de domnie fără să existe o Împărăţie conducătoare. Ei ar vedea şi faptul că Împărăţia trebuie să fie în viitor, în armonie cu rugăciunea Domnului: „Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”. De ceea ce avem nevoie este să încetăm a folosi Cuvântul lui Dumnezeu în mod înşelător. Trebuie să învăţăm să citim Biblia reverenţios şi să o înţelegem comparând scripturile între ele. Studenţii Bibliei care procedează astfel primesc mari binecuvântări şi înţeleg nu numai că Împărăţia lui Mesia este în viitor, dar şi că ea este foarte aproape — chiar la uşă.

„Puteţi voi?” — „Paharul Meu, botezul Meu?”

Celor doi ucenici dragi care au cerut locuri în mod special aproape de Învăţătorul în Împărăţie, Isus le-a făcut cunoscut faptul că orice poziţie în Împărăţie va cere îndeplinirea anumitor condiţii. Nu era suficient că ei au fost chemaţi la ucenicie. Nu era suficient că au predat tot pentru a-L urma pe Domnul; că ei au fost cu El, că I-au auzit învăţăturile şi că le-au însuşit în măsura în care le-au putut înţelege. Trebuia să fie ceva mai mult; altfel nu puteau intra în Împărăţie deloc.

Învăţătorul a declarat aceste condiţii spunând: „Puteţi voi să beţi paharul pe care îl beau Eu sau să fiţi botezaţi cu botezul cu care sunt botezat Eu?” Ce a vrut să spună El? A vrut să spună: Vor fi ei în stare sau vor fi dispuşi să mănânce cina de Paşti, şi acolo să se împărtăşească din pâinea nedospită şi să bea din paharul memorial pe care le va institui El? Ei deja botezaseră pe mulţi. A vrut Isus să spună că trebuiau să se boteze din nou în apă? Care a fost semnificaţia cuvintelor, „paharul Meu”, „botezul Meu?”

Noi răspundem că „paharul” lui Isus a fost cel la care S-a referit în altă parte spunând: „Nu voi bea Eu paharul pe care Mi l-a dat Tatăl să-l beau?” În Planul divin Dumnezeu marcase deja că oricine va face parte din marele Mesia şi i se va încredinţa gloria, onoarea şi puterea Împărăţiei Mesianice pentru binecuvântarea lumii, trebuie să-şi demonstreze vrednicia de acea onoare şi glorie. În cazul lui Isus paharul a însemnat toate acele experienţe de înjosire şi ruşine, inclusiv răstignirea, pe care le-a avut în timpul celor trei ani şi jumătate ai misiunii Sale pământeşti şi pe care le-a împlinit la Calvar când a strigat „S-a sfârşit”.

Despre acest pahar Învăţătorul le-a spus ucenicilor: „Beţi toţi din el”. Cu alte cuvinte, ((922)) oricine va avea succes ca ucenic al lui Cristos în ajungerea la comoştenire cu Învăţătorul în gloria, onoarea şi puterea Împărăţiei Sale, trebuie mai întâi să-şi demonstreze loialitatea şi credincioşia în privinţa suferinţei cu Învăţătorul, trebuie să-şi dovedească iubirea, loialitatea şi credincioşia până la moarte — mergând în urmele lui Isus.

Învăţătorul nu S-a referit la botezul în apă, ci la botezul Său în moarte, despre care a vorbit cu câteva zile mai târziu spunând: „Dar am un botez cu care să fiu botezat şi cât de mult doresc să se îndeplinească!” Botezul Învăţătorului la începutul misiunii Sale a fost numai un simbol sau o ilustraţie a botezului adevărat. Coborârea în apă, îngroparea şi ridicarea din ea au reprezentat din punct de vedere simbolic coborârea în moarte şi învierea Lui. Botezul Său real în moarte a progresat timp de trei ani şi jumătate, de la Iordan la Calvar; şi când a strigat de pe cruce „S-a sfârşit”, El a vrut să spună că botezul Său în moarte era complet. El a fost ridicat din acel botez în moarte a treia zi prin Puterea Tatălui, la dreapta Tatălui, poziţie pe care o va ocupa întotdeauna.

Acesta a fost botezul Învăţătorului. A însemnat renunţarea totală la toate drepturile pământeşti. Şi acum El i-a întrebat pe acei ucenici dragi dacă erau sau nu pregătiţi, capabili şi doritori să-L urmeze în acea măsură — să participe la paharul Său de înjosire şi la botezul Său în moarte. Numai astfel urmându-L cu credincioşie ar putea spera la vreo parte în Împărăţia Sa. Acelaşi principiu trebuie să se aplice la toţi urmaşii lui Isus. Fiecare trebuie să decidă dacă va bea sau nu paharul Lui; dacă se va împărtăşi sau nu de botezul Lui în moarte. Numai cei smeriţi, sacrificatori de sine, vor fi în stare sau vor fi dispuşi să îndure o astfel de experienţă.

Să aplicăm acum aceste gânduri la vederile incorecte despre Împărăţie, susţinute atât de frecvent. Cum ar putea fi aplicate aceste idei la o Împărăţie a lui Dumnezeu în inimă, sau cum ar putea fi aplicate la diferitele împărăţii ale Pământului? Este oare necesar ca împăraţii Pământului să se împărtăşească de înjosirea şi sacrificiul până la moarte a lui Cristos, prin consacrare, înainte de a putea domni? Sau, aplicând chestiunea la sistemele bisericeşti din timpul prezent, cum fac unii, oare cu mare greutate ajunge cineva membru în instituţiile pământeşti numite Biserica lui Cristos? Se cere negare de sine pentru a intra în acestea? Toţi cei care se află în ele sunt îngropaţi cu Cristos în botez — în moartea Lui? Se împărtăşesc cu toţii de paharul suferinţelor Lui? În mod sigur că nu! Numai o vedere corectă despre Împărăţie se potriveşte cu aceste diferite afirmaţii. Trebuie să vedem că Împărăţia este Mărgăritarul de mare preţ, pentru obţinerea căruia trebuie sacrificate toate celelalte. Matei 13:46.

„Putem” — „Îl veţi bea”

În cealaltă relatare a acestui episod ucenicii au răspuns că vor putea, adică vor fi dispuşi săşi asume împărtăşirea de paharul Învăţătorului şi de botezul Său. Desigur că ei nu ştiau în mod clar ce însemnau toate acestea; dar ei erau în stare, sau erau dispuşi, gata să facă orice ar porunci Învăţătorul. Aşa trebuie să fie cu toţi cei care, asemenea acelor apostoli credincioşi, vor ieşi biruitori şi vor avea parte cu Răscumpărătorul de gloria, onoarea şi nemurirea promise clasei împărăţiei Sale, clasa Miresei.

În această relatare Isus este înfăţişat ca răspunzând: „Paharul pe care-l beau Eu îl veţi bea şi cu botezul cu care sunt botezat Eu veţi fi botezaţi”. Adică, tot ce ar putea cere Domnul în mod rezonabil de la ucenicii Săi este bunăvoinţa din partea lor. Noi nu avem puterea pe care a avut-o El: noi suntem păcătoşi prin natură. El a fost „sfânt, nevinovat, fără pată şi despărţit de păcătoşi”. Prin urmare, noi putem numai vrea, să fim corecţi; şi Domnul trebuie să ne ia în grija Sa, în şcoala Sa de suferinţă şi experienţă, dându-ne lecţiile necesare pentru a ne dovedi loialitatea şi credincioşia chiar până la moarte. Ce frumos, ce asemenea lui Dumnezeu este că, din cauza slăbiciunii noastre ca membri ai rasei decăzute noi n-am putea face totul singuri, Dumnezeu a prevăzut pentru noi un Mântuitor pe care El L-a numit! Imperfecţiunile noastre sunt socotite ca fiind atribuite Răscumpărătorului, în timp ce desăvârşirea Lui este socotită ca atribuită nouă. Astfel că numai prin El putem spera să câştigăm Împărăţia, gloria, onoarea şi nemurirea.

Servitorul principal — Cel mai onorat

Ceilalţi apostoli au fost indignaţi că sf. Iacov şi sf. Ioan au făcut o astfel de cerere. Totuşi, această întâmplare I-a dat lui Isus ocazia de a stabili regulile care trebuie să stăpânească în privinţa mărimii în Împărăţia Mesianică. Oricine va servi altora cel mai mult va demonstra prin aceasta lui Dumnezeu o mai mare potrivire pentru un loc mai înalt. Acest lucru este diferit, după cum spune Isus, de mersul firesc al afacerilor, unde calitatea de domn este exercitată potrivit unei reguli arbitrare.

Regula Împărăţiei va fi aceea că cel care serveşte mai mult va avea cea mai mare onoare. Astfel Isus însuşi este cu întâietate servitorul tuturor. Poziţia Sa este cea mai înaltă în Împărăţie prin hotărâre divină, şi alţii vor urma după El în măsura în care posedă spiritul Său de iubire, de serviciu, de ascultare şi de loialitate.