MĂRTURISIREA PĂCATELOR ESTE ESENŢIALĂ PENTRU IERTARE

„Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nedreptate”. 1 Ioan 1:9.

W. T. 15 Aug. 1916 (pag. 243-245)

Apostolul Ioan nu se adresează aici lumii, persoanelor necredincioase, neîndreptăţite, „păcătoase” în sensul obişnuit al cuvântului. Dimpotrivă, el se adresează celor îndreptăţiţi şi sfinţiţi în Isus Cristos; şi el se clasifică printre aceştia, folosind pronumele plural „noi”. Greşeala frecventă, de a aplica acest pasaj, şi altele similare, la păcătoşi în general, a fost dăunătoare în două aspecte importante:

Primul: A fost dăunătoare pentru neregeneraţi prin aceea că a dat unora impresia că nu există diferenţă între Biserică şi lume, şi că toţi au la fel acces la Dumnezeu în rugăciune şi pentru iertarea greşelilor zilnice. Astfel ea a împiedicat pe unii să-şi dea seama de necesitatea credinţei în ispăşire şi să intre hotărât în relaţie de legământ cu Domnul sub termenii Legământului de Har — Legământului de Jertfă (Psalm 50:5). Dimpotrivă, toţi trebuie să fie informaţi de faptul că pocăinţa şi acceptarea hotărâtă a lui Cristos ca mântuitorul lor personal sunt absolut necesare înainte de a putea fi „acceptaţi în Cel preaiubit” şi a fi trataţi ca „fii ai lui Dumnezeu”, ca să se bucure de privilegiile acestei relaţii — rugăciune, părtăşie cu Dumnezeu, grijă divină sau supraveghere providenţială a afacerilor şi intereselor lor, şi favoarea iertării greşelilor zilnice prin meritul Marelui Preot Isus Cristos Cel drept.

Al doilea: Această trecere cu vederea are un efect dăunător asupra unor creştini care au mers la extremă, pretinzând că după ce păcatele trecute le-au fost cu îndurare iertate de Domnul şi după ce au intrat în relaţie de legământ, ei nu mai pot comite păcat. Prin urmare, aici avem tocmai vederile şi învăţăturile greşite ale aşa-zişilor „perfecţionişti”, care pretind nu numai că ei acum sunt socotiţi perfecţi, dar şi că ei sunt în realitate perfecţi în toate gândurile, cuvintele şi faptele, ÎNŞELÂNDU-SE şi minţindu-se pe ei înşişi, expuşi la multe erori grave, aşa cum spune apostolul în legătură cu textul nostru.

BAZA ADEVĂRATEI PĂRTĂŞII

Apostolul Ioan scriind această epistolă exprimă clar obiectivul lui, spunând: „Vă scriem aceste lucruri pentru ca bucuria voastră să fie deplină”. Este un fapt vrednic de remarcat că marea majoritate a creştinilor nu au niciodată experienţa plinătăţii bucuriei, păcii şi binecuvântării pe care ar putea s-o aibă. Prea mulţi sunt mulţumiţi numai cu primele principii diluate ale doctrinei lui Cristos. De aceea, după cum spune apostolul Pavel, aceştia sunt numai „prunci în Cristos” (1 Corinteni 3:1,2; Evrei 5:12-14). Desigur, ei au o binecuvântare din orice legătură cu Domnul, dar ei nu au plinătatea bucuriei care ar fi a lor dacă ar progresa în har şi în cunoştinţă până la statura deplină a unui bărbat în Cristos. Obiectivul apostolului în faptul că le-a scris, a fost să trezească judecata sănătoasă a credincioşilor spre apreciere şi bucurie pentru privilegiile pe care le au, ca prin aceasta să poată creşte şi să se poată dezvolta.

Apostolul urmează exemplul Domnului nostru Isus, simbolizând adevărul şi dreptatea prin Lumină, iar păcatul şi orice fel de rău prin Întunericul care se opune atât de mult. Considerat aşa, Dumnezeu Însuşi ar fi chiar perfecţiunea Luminii — „în El nu este întuneric”, nu este păcat, nu este imperfecţiune. Cu acest gând în minte, apostolul arată că orice creştere a părtăşiei cu Dumnezeu, la care aspirăm, trebuie să fie pe linia bunătăţii, purităţii, şi că ar fi păcat să spunem altora sau să ne imaginăm în propriile inimi că umblăm cu Dumnezeu şi avem părtăşie cu El, dacă mersul vieţii noastre este întunecos, păcătos. Aceştia numai se înşeală pe sine şi pe alţii. Ei nu înşeală pe Dumnezeu şi nu primesc binecuvântările de care se bucură cei care „umblă în lumină”.

Mai mult, în măsura în care umblăm în lumină, în armonie şi părtăşie cu Dumnezeu, vom fi în părtăşie cu toţi ceilalţi care au o minte asemănătoare. Aşadar, dacă nu ne „iubim fraţii, pe care i-am văzut”, aşa încât să putem avea părtăşie şi plăcere spirituală cu ei, aceasta ar fi o indicaţie că nu suntem complet în armonie şi părtăşie cu Dumnezeu.

Dar cine sunt „fraţii”? Domnul nostru ne spune că nu toţi care-I pretind numele sunt fraţi adevăraţi. El spune: „Nu orişicine Îmi zice Doamne, Doamne, va intra în Împărăţia cerurilor (vor fi recunoscuţi ca şi fraţi ai Lui şi comoştenitori), ci cel care face voia Tatălui Meu care este în ceruri”. Astfel vedem că prin faptele noastre, nu numai prin declaraţiile noastre, suntem acceptaţi de Domnul. Iarăşi El spune: „Cine sunt fraţii Mei?. . . Oricine va face voia Tatălui Meu care este în ceruri, acela Îmi este frate”. Matei 7:21; 12:48-50.

Prin urmare, noi nu trebuie să ne aşteptăm la „părtăşia” cu toţi cei care cheamă numele lui Cristos ca la o dovadă a părtăşiei cu Tatăl şi a faptului că suntem în lumină. Noi să ne aşteptăm la această adevărată părtăşie numai cu aceia care caută cu seriozitate să facă voia Tatălui, în a-I servi cauza şi în a exemplifica instrucţiunile Cuvântului Său atât în faptele, cât şi în declaraţiile lor. Între toţi aceştia trebuie să existe o legătură de părtăşie şi unire, fie că este ascunsă, fie că este deschisă. Acea legătură este o singură credinţă şi un singur botez, într-un singur Domn.

NEAJUNSURILE ŞI GREŞELILE SUNT PĂCATE

Dar, deşi această părtăşie între noi, Domnul nostru şi toţi aceia care au spiritul Lui, se bazează pe umblarea noastră în lumină, pe urmarea noastră în urmele Lui în măsura capacităţii noastre, totuşi aceasta nu implică libertate absolută de imperfecţiunile păcatului. Deşi sub aranjamentul Legământului nostru de Har nimic nu ne este pus în sarcină ca păcat decât în măsura în care acesta a fost făcut cu voia, totuşi, datorită multiplelor ispite şi slăbiciuni ale trupului nostru, a rezultatului predispoziţiei moştenite spre păcat, este imposibil să evităm neajunsurile şi greşelile. Acestea în mod cuvenit pot fi numite păcate, ca şi în textul nostru, deoarece păcatul este „o încălcare a Legii”, oricât de neintenţionată ar fi ea.

Dar sub Legământul de Har, aranjamentul divin pentru poporul Domnului este că aceste greşeli neintenţionate şi neajunsuri nu trebuie să ne fie puse în sarcină ca păcate, ci, în loc de aceasta, ele pot fi curăţate prin solicitarea noastră la Marele Preot, prin meritul sângelui preţios. Astfel sângele lui Isus Cristos Domnul nostru ne curăţă de tot păcatul, ne ţine curaţi de păcat, dacă noi solicităm ((115)) în mod continuu iertare, fiindcă ne dăm seama de imperfecţiunile trupului nostru.

O CAPCANĂ SEDUCĂTOARE A ADVERSARULUI

Mai departe în această epistolă, apostolul foloseşte cuvântul „păcat” într-un sens diferit de cel menţionat mai sus, spunând: „Oricine rămâne în El nu păcătuieşte; oricine păcătuieşte nu L-a văzut, nici nu L-a cunoscut (chiar). . . Cine practică păcatul este de la diavolul. . . Oricine este conceput din Dumnezeu nu practică păcatul, pentru că sămânţa Lui rămâne în el; şi nu poate păcătui, fiindcă este conceput din Dumnezeu”. El spune iarăşi: „Ştim că oricine este conceput din Dumnezeu nu păcătuieşte, căci cel care a fost conceput din Dumnezeu se păzeşte şi cel rău nu se atinge de el”. 1 Ioan 3:6-9; 5:18.

În aceste pasaje apostolul foloseşte cuvântul păcat în sensul lui deplin sau absolut, însemnând păcat cu voia, deliberat, intenţionat, nu numai neajunsuri şi greşeli datorate în mare parte sau cu totul imperfecţiunilor trupului, moştenite de la strămoşii noştri. Apostolul ne asigură că nimeni, fiind conceput de spiritul Domnului, spiritul sfinţeniei şi adevărului, n-ar putea avea vreo simpatie cu păcatul, aşa încât să se angajeze în el cu voia, conştient şi intenţionat. Toţi cei care astfel iubesc păcatul, îl fac cu voia şi-l aprobă după ce au o cunoştinţă a Adevărului, sunt copii ai întunericului, care iubesc întunericul şi care arată astfel că ei au spiritul sau dispoziţia lui Satan.

NEDREPTATEA FAŢĂ DE FRAŢI ESTE NESCUZABILĂ

La început mulţi ar fi înclinaţi să spună: „Păi, eu nu sunt în pericol de acest păcat, fiindcă sunt sigur că n-aş comite păcat cu voia, intenţionat, cu bună ştiinţă”. Dar să notăm, dragi prieteni, că există o cale pe care poate veni păcatul asupra noastră fără ca atunci să fie păcat cu voia, însă care mai târziu ar putea deveni păcat cu voia. De exemplu, orice încălcare comisă, fie în ignoranţă totală, fie numai cu acordul parţial al voinţei noastre, ar putea deveni după aceea un păcat deplin, cu voia, deliberat, dacă am ajunge la o cunoştinţă clară a adevărului în privinţa acelui subiect şi nu ne-am căi de el Domnului, şi nu am repara răul faţă de semenii noştri, după cât ne stă în putere. A consimţi la un păcat clar şi pe deplin înţeles numai pentru că la timpul comiterii lui eram în ignoranţă, şi a refuza să reparăm greşeala, susţinând astfel păcatul în mod conştient, ar părea să se facă din el un păcat voit.

Aşa văzând chestiunea, copiii lui Dumnezeu nu-şi pot permite să aprobe în mintea lor nici chiar cea mai uşoară nedreptate sau neadevăr unul faţă de altul, sau faţă de oricine. Esenţa acestui gând se găseşte în porunca Domnului nostru: „Dacă îţi vei aduce darul la altar (dacă ai ceva de oferit Domnului, fie serviciu, fie închinare, fie mulţumiri), şi acolo îţi aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta (că cineva a fost nedreptăţit de tine în cuvânt, gând sau faptă), lasă-ţi darul acolo înaintea altarului (nu gândi că va fi acceptabil pentru Dumnezeu atâta timp ce în inimă sau vizibil practici nedreptatea faţă de alţii), şi du-te întâi şi împacă-te cu fratele tău (repară greşeala faţă de el, cere-ţi scuze, explică-te pe deplin pentru orice daună i-ai făcut), apoi vino şi adu-ţi darul (asigurat că într-o astfel de atitudine de inimă Domnul Cel Atotputernic va fi bucuros să-ţi accepte darul)”. Matei 5:23, 24.

Descriindu-i pe aceia care păcătuiesc cu voia, apostolul Pavel foloseşte un limbaj figurativ foarte tare, spunând că în măsura în care ei sunt în simpatie din inimă cu păcatul, şi nu în opoziţie, ei sunt oponenţii Fiului lui Dumnezeu, care a fost atât de despărţit de păcat sub orice formă a lui, încât Şi-a dat viaţa pentru a ne răscumpăra de puterea şi blestemul lui. Apostolul spune că asemenea păcătoşi cu voia pot fi socotiţi duşmani ai lui Cristos, care cu adevărat Îl calcă în picioare în mod figurativ pe El, bunătatea şi iubirea Lui, dispreţuindu-I îndurarea şi favoarea, cât şi instruirea Lui în dreptate. El spune că întrucât ei au fost odată sfinţiţi ca rezultat al credinţei lor în sângele preţios şi al curăţării de păcat, întoarcerea acum în armonie cu păcatul ar însemna că ei dispreţuiesc sângele ispăşitor, socotin-du-l nu ca pe un lucru sfânt, ci obişnuit — aceştia fac în ciuda spiritului favorii divine care le-a oferit libertate de sub jugul păcatului şi în final eliberare de pedeapsa lui, moartea, şi, ca popor al Domnului, obţinerea coroanei vieţii veşnice. Evrei 10:26-29.

MĂRTURISIREA PĂCATULUI PRECEDE IERTAREA

Dar să ne întoarcem acum la analizarea celeilalte utilizări a cuvântului „păcat”, aşa cum se găseşte în contextul nostru, şi să aplicăm termenul la greşelile şi imperfecţiunile împotriva cărora poporul Domnului se străduieşte cu zel, căutând să le dezrădăcineze din corpurile lor muritoare, şi împotriva cărora luptă continuu o luptă bună şi, prin Cel care i-a iubit şi i-a cumpărat cu sângele Său preţios, ies învingători şi mai mult decât învingători. Apostolul dă de înţeles că există pericolul ca unii să meargă la extrema negării că ei au vreo greşeală, şi astfel să se înşele pe sine şi să intre în capcana adversarului.

Se poate întreba: Este vreo deosebire dacă ei caută să trăiască evlavios, fie că pretind că trăiesc perfect, fie că admit că sunt imperfecţi şi cer continuu curăţarea prin sângele preţios? Noi răspundem că este mare deosebire. Numai dacă ne mărturisim păcatele pot fi acestea iertate. Prin urmare, cei care neagă că au păcate, greşeli, imperfecţiuni, au în sarcina lor o mare povară de păcate neanulate, neiertate; şi datorită acestui fapt ei vor fi socotiţi nevrednici să fie conduşi mai departe pe calea luminii sub îndrumarea Spiritului Sfânt, în înălţimile şi adâncimile, lungimile şi lăţimile iubirii şi înţelepciunii lui Dumnezeu, revelate în Cuvântul Său ca hrană la timp cuvenit pentru casa credinţei.

Astfel vedem că nu există decât o cale cuvenită a credinţei şi conduitei prin care putem avea părtăşie completă cu Domnul. Cei care merg pe altă cale Îl fac pe Dumnezeu mincinos; şi El nu va avea părtăşie cu ei, ci îi va lăsa în întunericul propriei lor căi. Ne putem mira, dar, că atât de mulţi sunt în întuneric şi le lipseşte dovada părtăşiei cu Dumnezeu, când vedem cât de puţini îşi mărturisesc greşelile şi caută să le învingă şi să se cureţe în singurul fel stabilit şi aprobat divin?

Aceste lucruri sunt scrise nu pentru a cultiva în noi gândul că putem păcătui fără pericol, că putem fi surprinşi în greşeli prin neglijenţă şi neatenţie faţă de Cuvântul divin, şi apoi putem merge la Domnul pentru iertare. Chiar dimpotrivă, aceste asigurări de favoare divină şi bunăvoinţă de a ierta sunt menite să aibă o influenţă de maturizare asupra inimilor noastre, care ne va face cu atât mai atenţi spre a evita păcatul şi a menţine părtăşia cu Acela care este perfecţiunea luminii şi sfinţeniei. „Vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiţi” — ca să nu devenim lăudăroşi de sine, siguri de sine, îndreptăţiţi prin sine şi astfel urâţi în ochii Domnului; ci, fugind ((116)) de slăbiciunile şi imperfecţiunile noastre, să menţinem harul lui Dumnezeu în Cristos pentru iertarea lor, şi pentru harul şi puterea de a lupta o luptă bună împotriva păcatului.

TEXTUL NOSTRU SE APLICĂ LA BISERICĂ

„Dacă cineva (fiind în Cristos) a păcătuit, avem la Tatăl un Avocat, pe Isus Cristos Cel drept.” Aici iarăşi, „cineva” nu se referă la cei care nu sunt în Cristos, ci la cei care sunt sub termenii şi condiţiile Legământului de Har. Numai acestora li se adresează această epistolă. Lumea nu are Avocat la Tatăl, fiindcă ea n-a acceptat pe Cristos; şi El este Avocat numai pentru aceia care L-au acceptat şi care se străduiesc să învingă păcatul.

Avocatul nostru este mai mult decât un avocat, mai mult decât un reprezentant la bara de justiţie divină, interesat pentru binele şi iertarea noastră; în plus El este Acela care S-a dat pe Sine pentru noi, Acela care la Calvar a sfârşit lucrarea de furnizare a ispăşirii (satisfacţiei) pentru păcatele noastre. Acesta este motivul pentru care putem veni „cu îndrăzneală (încredere) la tronul Harului”, dându-ne seama nu numai că Dumnezeu este pentru noi şi că Domnul Isus compătimeşte cu noi şi este Avocatul nostru, dar şi în mod special dându-ne seama de meritul jertfei Sale, pe care El deja l-a predat justiţiei şi pe care El l-a acordat pe deplin pentru toţi aceia care Îl iubesc şi ascultă de El, prin acceptarea termenilor Tatălui.

Dar, spune apostolul, „El este ispăşirea nu numai pentru păcatele noastre (păcatele Bisericii), ci pentru ale întregii lumi”. Ce înseamnă aceasta? Este El Avocatul întregii lumi? Nu. Lumea n-a fost chemată şi atrasă spre sfinţenie şi Adevăr. În vârsta prezentă „nimeni nu vine la Cristos dacă nu-l atrage Tatăl”. În prezent influenţa Adevărului care atrage este oferită numai pentru „cine are urechi de auzit”. Marea masă a omenirii n-a auzit niciodată, în nici un sens al cuvântului, despre harul lui Dumnezeu şi despre ispăşirea şi iertarea dată pentru toţi în Cristos. Într-adevăr, un număr remarcabil de mic sunt aceia „care au gustat că Domnul este bun”.

Totuşi, pe cât e de sigur că ispăşirea este „pentru păcatele întregii lumi”, pe atât este de sigur că fiecare membru al rasei umane va fi adus la o cunoştinţă a acestui fapt şi la o posibilitate de a se folosi de binecuvântarea pregătită. Acesta este scopul pentru care a fost promisă şi pentru care este pregătită marea vârstă Milenară; şi în legătură cu această vârstă de binecuvântare a „tuturor familiilor pământului” Domnul declară prin profet: „Atunci se vor deschide ochii orbilor, se vor deschide urechile surzilor”. Despre acel timp a declarat de asemenea Domnul Isus: „Şi Eu, când voi fi înălţat de pe Pământ, voi atrage la Mine Însumi pe toţi”. În virtutea înălţării Lui ca ispăşire, jertfă pentru păcat, „pentru păcatele întregii lumi”, în cele din urmă Domnul nostru va avea privilegiul să fie judecătorul lumii şi să acorde iertare, reconciliere şi restabilire tuturor celor care din inimă Îl vor asculta, în timp ce „oricine nu va asculta de Prorocul acela, va fi nimicit din mijlocul poporului” — în moartea a doua. Fapte 3:23.

PROBA ASCULTĂRII

După cum atragerea făcută acum de Tatăl nu este obligaţie, ci numai o îndemnare prin Adevăr, printr-o cunoştinţă a lui, tot aşa atragerea din vârsta Milenară pentru lume nu va fi o obligaţie, ci numai influenţa dreptăţii şi Adevărului, care va îndemna la iubire pentru dreptate şi astfel pentru răsplata dreptăţii — viaţa veşnică.

Apostolul pare să dea de înţeles în epistola din care este luat textul nostru că un număr destul de mare pretind în mod fals o intimă cunoaştere a lui Dumnezeu. De aceea cu mare claritate de vorbire El ne informează: „Cine zice, Îl cunosc, şi nu păzeşte poruncile Lui, este un mincinos şi Adevărul nu este în el”. Astfel este foarte evident că apostolul nu vorbeşte despre o simplă cunoştinţă de Dumnezeu, ci despre o cunoaştere intimă a lui Dumnezeu, implicând părtăşie şi comuniune cu El. Apoi, el ne dă o probă prin care putem judeca în consecinţă dacă suntem sau nu creaţii noi în Domnul şi avem iubirea lui Dumnezeu dezvoltată în vreo măsură în noi. Proba este ascultarea. În măsura în care păzim Cuvântul Domnului, în acea măsură iubirea lui Dumnezeu este desăvârşită în noi; pentru că, dacă am primit mintea lui Cristos, Spiritul Sfânt, spiritul lui Dumnezeu, efectul asupra noastră va fi să voim şi să înfăptuim buna Lui plăcere — în măsura capacităţii.

Această capacitate trebuie să crească an de an, continuu. Şi deşi nu putem spera să fim desăvârşiţi, până când vom fi „schimbaţi” şi vom primi la înviere corpurile cele noi, totuşi, în tot acest timp, noi ne putem ţine atât de aproape de Domnul în spiritul minţii noastre, încât să avem părtăşie continuă cu El, şi, mărturisindu-ne greşelile şi căutând la El iertarea, putem continua fără păcat până la sfârşitul călătoriei noastre, chiar dacă trebuie să recunoaştem imperfecţiunile trupului — că în trupul nostru nu se află perfecţiune.