Vol. 20, Iulie-August 2013, Nr. 5
Moartea Şi Învierea
R 5166 W. T. 15 ianuarie 1913 (pag. 23-26)
Moartea nu este un somn, este nimicire. Trupurile moarte se descompun fiindcă în ele lucrează procesul nimicirii. Noi spunem că se instalează putrezirea; adică, distrugerea ţesuturilor continuă până când piere tot ce era viu în acel corp. Acest proces de descompunere este comun atât la om cât şi la animal, şi de asemenea continuă în lumea vegetală. După cum spun Scripturile: Căci soarta fiilor oamenilor şi a animalelor este aceeaşi; aceeaşi soartă au amândoi: cum moare unul, aşa moare şi celălalt, toţi au aceeaşi suflare şi omul nu întrece cu nimic pe animal . Toate merg la un loc; toate au fost făcute din ţărână şi toate se întorc în ţărână”. Ecles. 3:19, 20.
Foarte puţini oameni par să-şi dea seama ce înseamnă termenul suflet”. Învăţătura scripturală este că omul este un suflet, nu că are un suflet. În Geneza 2:7 citim: Şi Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul a devenit un suflet viu”. Cuvântul lui Dumnezeu spune că atât omul cât şi animalul sunt suflete. (Vezi Numeri 31:28). Un organism viu este o combinaţie de corp, suflet şi spirit.
Un câine are un corp; un câine are viaţă — principiu însufleţitor; şi pe lângă acest principiu al vieţii şi organism, câinele are personalitate. Un câine se deosebeşte de altul; unul poate fi buldog, altul poate fi căţeluş de salon într-o familie mondenă. Fiecare animal are propriile sale bucurii şi necazuri; dar orice ar fi, aceste lucruri formează experienţele prin care un câine are cunoştinţă de sine.
Aşa este şi cu fiinţa umană. Este un corp şi un principiu de viaţă, a căror unire formează un suflet. Experienţa lui — viaţa de familie, educaţia, mediul, călătoriile, finanţele, relaţiile personale — toate împreună formează personalitatea sa. Nu trupul, ci sufletul lui are aceste experienţe. După cum doi câini cu experienţe diferite au personalităţi foarte diferite, aşa sunt şi fiinţele umane. Toate experienţele vieţii contribuie pentru a le face fericite sau nefericite, învăţate sau ignorante, înţelepte sau neînţelepte.
ÎN CEEA CE PRIVEŞTE MOARTEA, CUM ESTE
omul mai presus?
Care este deosebirea între un suflet de animal şi un suflet uman? Sufletul uman are organizare superioară a corpului şi a creierului, care-l constituie într-un individ de ordin superior; şi nu numai că are un creier superior prin decizie divină, dar nici n-a fost făcut ca animalele inferioare, să moară după un număr mic de ani. Omul a fost făcut să trăiască veşnic.
În Eden omul a intrat sub sentinţa morţii, ca pedeapsă pentru neascultare. Întreaga rasă s-a născut într-o stare de moarte. Fiecare fiinţă umană primeşte o scânteie de viaţă de la părinţii săi, fără de care corpul s-ar întoarce în ţărână. Când omul moare, personalitatea lui, care este rezultatul eredităţii şi al influenţelor prenatale combinate cu experienţele sale, piere; căci nu poate exista fără corp. Cum spun Scripturile: În aceeaşi zi îi pier şi planurile”, căci cei morţi nu ştiu nimic”; În Locuinţa Morţilor, în care mergi, nu este nici lucrare, nici plan, nici cunoştinţă, nici înţelepciune”. Ps. 146:4; Ecles. 9:5-10.
Atunci se ridică întrebarea: Moare omul în acelaşi sens în care moare creaţia animală inferioară? Răspundem că în ceea ce-l priveşte pe om, el ar fi mort ca animalul, dacă Dumnezeu n-ar fi făcut un aranjament prin care omenirea să aibă o viaţă viitoare. Dumnezeu intenţionează să restaureze la viaţă, nu corpul, ci sufletul care a murit. Sufletul care a mers în moarte este sufletul care a fost răscumpărat de Isus. Ps. 49:15.
Prin înviere, Dumnezeu a făcut aranjamentul să-Şi arate dragostea pentru lume. Este scris: Când a venit împlinirea timpului, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său” (Gal. 4:4); care S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi” (1 Tim. 2:6) — pentru fiecare” (Evr. 2:9). Fiecare om a mers sau merge în moarte; şi dacă nu era dată o răscumpărare, n-ar putea fi nici o înviere. Astfel apostolul Pavel arată că, dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit şi învierea morţilor. Şi după cum în Adam toţi mor, tot aşa, în Hristos, toţi vor fi făcuţi vii, dar fiecare la rândul lui”. 1 Cor. 15:21-23.
Această expresie făcuţi vii înseamnă a fi înviaţi din morţi — înviere nu a acelor particule de materie care au ajuns să fertilizeze un copac şi apoi prin fructele lui să devină parte din alt organism, ci învierea fiinţei — a sufletului. Prin înviere, Dumnezeu îi dă un trup, după cum voieşte” (1 Cor. 15:38). Pentru individ nu contează ce particule compun noul său corp. Ceea ce-l interesează pe el este învierea sufletului său — a fiinţei sale — a personalităţii sale. Acea restaurare este partea atotimportantă a învierii.
Dumnezeu a dat asigurarea că El poate să restaureze omenirea; şi noi care credem Cuvântul nu ne gândim la om că este mort în acelaşi mod ca animalele inferioare. Dimpotrivă, noi lăsăm animalele să treacă în uitare, dar ne gândim la om. Pentru morţii noştri ridicăm un semn de aducere aminte, o amintire a corpului care a reprezentat personalitatea dragă nouă. Credinţa noastră ne asigură că personalitatea nu este stinsă, ci va avea o înviere. Respectul pe care-l arătăm prietenilor şi iubiţilor noştri din morminte arată credinţa noastră în viaţa lor viitoare printr-o înviere din morţi.
MOARTEA ADAMICĂ ESTE NUMITĂ
scriptural somn
În Scripturi, Dumnezeu prezintă gândul că morţii sunt adormiţi. Deoarece El este Cel care are Puterea şi Scopul de a învia morţii, El poate vorbi despre ei în acest mod. Corpurile lor s-au făcut într-adevăr ţărână, dar ei ca indivizi Îi sunt cunoscuţi lui Dumnezeu. Învierea oamenilor şi redarea gândurilor pe care le-au avut înainte de moarte va fi o lucrare extraordinară, pe care numai Înţelepciunea şi Puterea Atotputernicului Dumnezeu o poate realiza. Numai aceia care au încredere în promisiunile lui Dumnezeu pot spune despre cei iubiţi ai lor că dorm în moarte.
Scripturile spun despre Vrednicii din Vechime că sunt adormiţi. Citim că David a adormit cu părinţii lui” (1 Împ. 2:10). Aceeaşi declaraţie s-a făcut despre toţi împăraţii lui Israel, fie buni fie răi. Sf. Ştefan, omorât cu pietre, a adormit” (Fapt. 7:60). Sf. Pavel zice: Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu El pe cei care au adormit în Isus Noi cei vii care rămânem până la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor care au adormit şi întâi vor învia cei morţi în Hristos”. 1 Tes. 4:14-16.
În dimineaţa acelei zile glorioase, când Soarele Dreptăţii va răsări cu vindecare în razele Sale, se va împlini tot ce a promis Dumnezeu pentru timpul acela binecuvântat (Mal. 4:2). Între timp, morţii aşteaptă Ziua aceea, în care toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui îglasul Fiului Omuluiş şi vor ieşi din ele (Ioan 5:28, 29). Prin urmare, în sensul acesta spunem despre morţi că sunt adormiţi. Domnul nostru a folosit acest cuvânt când a vorbit despre Lazăr. El a spus: Lazăr doarme”. Când ucenicii au arătat prin răspunsul lor că nu înţeleg, Isus le-a spus clar: Lazăr a murit”. Ioan 11:11-14.
FAZA CEREASCĂ A ÎNVIERII
Dintr-un punct de vedere toată omenirea adoarme ca să aştepte dimineaţa marii Zile Milenare, când va răsări Soarele Dreptăţii. Fiecare membru al rasei umane va veni la înviere, dar cum nu sunt doi indivizi care să fie în acelaşi grad de degradare, unii vor învia mai repede decât alţii. Scripturile par să indice că vor fi câteva clase la înviere. Una dintre acestea este numită întâia înviere”, adică cea principală, sau cea mai importantă, şi va consta din aceia care vor fi asociaţi cu Domnul nostru pe Scaunul Său de domnie. Fericiţi şi sfinţi sunt cei care au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte nu are nici o putere; ei vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El o mie de ani.” Apoc. 20:6.
Această descriere exclude Mulţimea cea Mare şi se aplică numai la Turma cea Mică, părtaşi firii dumnezeieşti” (2 Pet. 1:4). Alte scripturi par să ne arate că Mulţimea cea Mare va ajunge la perfecţiune spirituală la învierea lor; de aceea ne-am putea gândi la învierea lor ca la a doua înviere — a doua în ordine, în slavă şi preferinţă. Aceste două clase compun, biserica întâilor-născuţi care sunt scrişi în ceruri” (Evr. 12:23). Deosebirea dintre ei este numai aceea că Turma Mică a fost zeloasă să înainteze şi să împlinească datoriile şi privilegiile pe care şi le-a văzut, în timp ce Mulţimea Mare a fost mai puţin zeloasă şi mai puţin loială în sacrificiu, deşi mai degrabă ar suferi moartea decât să se lepede de Domnul sau de Adevărul Său.
Această deosebire este prezentată în aranjamenul tipic al Legământului Legii. Aşa cum seminţia lui Levi a fost chemată să iasă dintre israeliţi pentru o lucrare specială, tot aşa Biserica Întâilor-născuţi este chemată să iasă din omenire, ca leviţi antitipici. Seminţia preoţească a lui Israel era împărţită în două clase, preoţii şi leviţii, şi la fel Biserica este compusă din două clase. Dintre aceştia, numai cei mai mult decât biruitori” (Rom. 8:37) vor deveni părtaşi firii dumnezeieşti” şi vor avea întâietate. Mulţimea Mare nu va ajunge la această onoare.
Noi nu putem distinge care sunt mai mult decât biruitori”. Mulţimea Mare este identificată cu Turma Mică atât aici pe pământ cât şi în cer. Ambele clase sunt întâi-născuţi”. Cum zice apostolul Iacov: suntem ca cele dintâi roade ale creaturilor Sale” (Iac. 1:18). Pentru a ilustra această idee, să ne gândim la un strat unde cresc căpşuni. Aceste căpşune sunt printre primele roade ale sezonului, dar chiar şi printre ele găsim că unele se coc mai repede decât restul recoltei. Despre aceste fructe coapte timpuriu se poate spune că sunt primele dintre primele roade. Aşa este şi cu Turma Mică.
FAZA PĂMÂNTEASCĂ A ÎNVIERII
În Scripturi este menţionată o a treia clasă de servitori credincioşi ai lui Dumnezeu. În Epistola către Evrei mulţi dintre aceştia sunt menţionaţi pe nume. Ne referim la Vrednicii din Vechime care au trăit şi au fost găsiţi credincioşi înainte de venirea Mântuitorului nostru. Aceştia n-au avut ocazia să umble în urmele Domnului nostru şi de aceea n-au avut chemare de sus”. Despre aceştia se spune că vor avea o înviere mai bună decât restul omenirii (Evr. 11:35) — mai bună nu în sensul că vor aparţine de planul spiritual, dar că vor avea o înviere instantanee la perfecţiune umană, în timp ce pentru restul rasei se va cere o mie de ani ca să vină înapoi la starea orginară pierdută prin Adam.
La începutul domniei lui Cristos, Vrednicii din Vechime vor ieşi afară fiinţe umane perfecte — mental şi fizic — pentru ca trupurile lor să corespundă cu dezvoltarea lor morală. Dacă au avut urme de răni, nu le vor mai avea; dacă au avut defecte, ele vor fi dispărute. Nu este uşor să ne imaginăm un om perfect, fiindcă n-am văzut niciodată, şi toţi din jurul nostru sunt în diferite grade de imperfecţiune. Dar ştim că o fiinţă umană perfectă va fi perfectă în formă, aspect, voce, vedere, auz, gust şi în toate celelalte organe, precum şi în minte.
În cele din urmă, rămăşiţa de oameni” va ieşi, fiecare la rândul lui” (1 Cor. 15:23). Trezirea lor îi va aduce numai afară din mormânt în starea în care au mers în el, căci în mormânt nu este nici lucrare, nici plan, nici cunoştinţă, nici înţelepciune” (Ecles. 9:10). Această trezire nu este învierea, ci numai pasul premergător acesteia. Cuvântul grecesc redat prin înviere” este anastasis, şi literal înseamnă o ridicare în picioare din nou”. Adam a căzut şi de atunci lumea zace în răutate” — literal, în Cel Rău” (1 Ioan 5:19). Ridicarea în picioare din nou este, prin urmare, întoarcerea la poziţia pierdută în Eden; pentru omenire învierea este restabilire. Fapt. 3:19-21.
Învierea lumii se va desfăşura în timpul miei de ani a domniei lui Mesia. Lucrarea nu va fi făcută direct de către Tatăl, ci va fi încredinţată Domnului Isus (Ioan 5:28, 29) şi va cere toată mia de ani pentru a se completa. La sfârşitul acelei domnii milenare omenirea va fi perfectă, cum a fost Adam la crearea sa. Toată lucrarea lui Dumnezeu este perfectă. Deuter. 32:4; Gen. 1:31.
După cum s-a declarat mai înainte, Vrednicii din Vechime, ca răsplată pentru credinţa lor în Dumnezeu, vor veni la o înviere mai bună decât alţi oameni. Restul neamului omenesc va veni practic în aceeaşi stare în care a mers în moarte. Nu vor şti cu nimic mai mult, cu nimic mai puţin decât atunci când au murit; personalitatea lor va fi aceeaşi. Cât priveşte corpurile lor, nu putem presupune că vor fi perfecte, căci dacă omenirea ar fi adusă astfel din moarte, nu s-ar cunoaşte unii pe alţii. Dacă toţi ar fi aduşi cu aceeaşi culoare, sau dacă ar avea aceleaşi trăsături, n-ar fi recunoscuţi. Pe de altă parte, nu vor veni nici gâfâind după aer, nici în fragmente, ca şi cum ar fi făcuţi bucăţi de o explozie sau mâncaţi de un animal, ci aşa cum au fost în starea lor obişnuită de sănătate.
Oamenii se recunosc unii pe alţii după anumite trăsături fizice, precum şi după caracteristici mentale şi morale. Dacă la trezirea unuia i s-ar da o formă perfectă sau un creier bine echilibrat, acesta nu s-ar recunoaşte la venirea din mormânt. Chiar gândurile lui ar fi diferite; n-ar exista nimic în memoria lui după care să se identifice. Omenirea va fi ridicată din mormânt în starea sugerată de Domnul nostru când i-a zis omului cu mâna uscată: Întinde-ţi mâna!” El a făcut aşa şi mâna i s-a făcut sănătoasă ca şi cealaltă” (Luca 6:10) — întreagă — nu în sensul deplin al cuvântului, ci destul ca să aibă un nou început în noua viaţă.
RuŞinea Şi dispreţul vor fi eliminate
În timpul mileniului
Mântuitorul face ispăşire pentru păcatele omenirii tocmai cu scopul de a le da o încercare de viaţă, o ocazie de a demonstra dacă, în condiţiile favorabile ale Împărăţiei mesianice, vor alege dreptatea şi viaţa sau nedreptatea şi moartea veşnică. Scripturile par să sugereze că va fi multă ruşine şi dispreţ pe bună dreptate pentru cei care nu vor fi ajuns în deplin acord cu Dumnezeu. Dan. 12:2.
În timpul miei de ani de încercare, foarte mulţi se vor curăţa de ruşine şi dispreţ. Astfel putem prespune că, pe măsură ce vor trece anii, ruşinea va înceta treptat şi dispreţul se va stinge. Vedem acest punct ilustrat în cazul lui Saul din Tars. Când a aflat că lupta împotriva lui Dumnezeu, s-a ruşinat foarte mult de calea pe care o apucase. Arătându-şi treptat loialitatea faţă de Dumnezeu, el s-a curăţat de ruşine şi dispreţ. Valoarea şi zelul sf. Pavel în serviciul Domnului au compensat pentru lucrurile pe care le-a făcut din neştiinţă ca Saul din Tars. Ruşinea lui, prin urmare, a trecut.
Omenirea se va trezi din morţi în această stare de ruşine şi dispreţ. Dar treptat cei ascultători se vor ridica din această stare la perfecţiunea originară a chipului lui Dumnezeu. Cei neascultători cu voia, dimpotrivă, nu se vor ridica. Ei se vor afunda mai mult, până când în final vor merge în distrugere veşnică, sau cum zice sf. Petru, ca nişte animale fără mintevor pieri în însăşi stricăciunea lor”. 2 Pet. 2:12.
La prima Venire Domnul nostru a făcut cele mai multe vindecări în Ziua de Sabat, preumbrind astfel lucrarea de vindecare pe care o va face pentru lume în marele Sabat antitpic — Mileniul. Omenirea va veni din mormânt liberă de această condamnare anterioară, cu trupuri umane în stare potrivită, aşa încât prietenii îi vor recunoaşte aşa cum erau înainte; dar oamenii vor avea slăbiciuni — fizice, mentale şi morale.
Dumnezeu a prevăzut tot ce este necesar pentru învierea omenirii — nu numai Preţul de Răscumpărare, ci şi Împărăţia Mijlocitoare a lui Cristos. Influenţa de ridicare a Veacului care intră acum va fi deschisă pentru fiecare membru al rasei, fie că este mare sau mic, bogat sau sărac. Dar acceptarea sau respingerea şi rapiditatea progresului lor va depinde de interesul lor personal în această chestiune. Cei care vor refuza să avanseze şi nu vor arăta nici o dorinţă de dezvoltare, vor fi înlăturaţi în Moartea a Doua.
Pentru aceia care nu vor face progres nu va exista nici un motiv să fie îngăduiţi să trăiască la nesfârşit. Aceeaşi Dreptate care declară că numai cei care sunt în perfect acord cu Dumnezeu vor avea viaţă veşnică, nu le va permite să trăiască veşnic celor care vor continua să fie imperfecţi. Aceştia vor indica prin atitudinea lor că nu sunt în armonie cu dreptatea şi vor fi pe drept clasificaţi ca răi. Despre aceştia este scris: Domnul nimiceşte pe toţi cei răi”. Ps. 145:20.