NOBLEŢEA ÎNVINGE JOSNICIA

Neemia 6

„Domnul este tăria vieţii mele; de cine să-mi fie frică?” Psa. 27:1.

R 4921 W. T. 15 noiembrie 1911 (pag. 427-428)

După multe dificultăţi lucrarea lui Neemia aproape că ajunsese la realizarea ei cu succes când a ieşit un mare vaiet de necaz. Bieţii evrei îşi dăduseră tot timpul pentru repararea zidurilor şi astfel îşi tăiaseră venitul din alte surse. În zelul lor intraseră în datorii prin ipotecarea proprietăţilor. Când au venit colectorii de taxe şi dobânda era scadentă, n-au mai putut să facă faţă şi astfel, stându-le în faţă sărăcia, s-a ridicat un mare vaiet. Dezastrele s-au răspândit repede şi cu greu a fost evitată o revoltă pentru hrană.

Neemia a examinat chestiunea şi a găsit că evreii bogaţi le dăduseră bani semenilor lor săraci cu împrumut ipotecar, cu dobânzi exorbitante, şi profitau astfel de calamităţile fraţilor lor. El i-a adunat şi a avut o discuţie clară dar blândă cu ei în ceea ce priveşte obligaţiile frăţeşti cerute de Lege — „Să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi”. Le-a dat un exemplu practic în privinţa bunelor sale îndemnuri. Evreii bogaţi au fost ruşinaţi. Ei au recunoscut nedreptatea lucrurilor făcute de ei şi au reparat lucrurile. Aici vedem puterea caracterului nobil şi exemplul bun în influenţa lui asupra altora. Aşa cum obiceiul şi exemplul promovează metodele nedrepte şi folosirea lor este văzută ca fiind bună în minţile multora, tot aşa, exemplele de dreptate sunt pline de forţă în împotrivirea la nedreptate. Astfel fiecare creştin este dator faţă de sine, faţă de Dumnezeu şi de principiile dreptăţii pe care le reprezintă, nu numai să ia o poziţie potrivită, dar şi să facă în aşa fel încât această poziţie pentru dreptate să fie cunoscută de alţii ca mustrare a nedreptăţii.

TRĂDARE ŞI CALOMNIE CA ÎMPOTRIVIRE

Nu mult după ce dificultăţile predominante au fost combătute cu succes, s-a ridicat un nou vrăjmaş. Vrăjmaşii din afară, înţelegând că zidul era pe cale de a fi terminat şi că numai montarea porţilor rămăsese pentru a completa apărarea Ierusalimului, au încercat noi tactici. Ei şi-au declarat dorinţa de a reconsidera întreaga chestiune — de se întâlni cu Neemia pentru a discuta afacerile lor şi a examina din nou documentele lui de autorizare din partea Împăratului. Dar el a răspuns că lucrarea sa era mare, foarte importantă, şi că nu avea timp pentru discuţie. El avea timp să discute cu fraţii săi; avea timp să le arate ca popor al lui Dumnezeu ce este bine şi ce este rău în fiecare chestiune importantă, dar nu avea timp să discute despre chestiunile din afară în timp ce misiunea sa importantă era neterminată.

Există o lecţie în aceasta pentru creştini. Noi trebuie să avem întotdeauna timp să discutăm Cuvântul lui Dumnezeu şi iubirea Lui cu fraţii. Întotdeauna trebuie să avem timp să dăm oricui ne cere un motiv pentru speranţa care este în noi. Dar desigur, în timp ce interesele importante ale cauzei lui Dumnezeu au nevoie de atenţia noastră, noi nu avem timp să discutăm chestiuni din afară pe care sf. Pavel le numeşte „ştiinţă pe nedrept numită astfel”. Şi trebuie să gândim asupra acestui subiect aşa cum a exprimat sf. Pavel, zicând; „N-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Hristos şi pe El răstignit”. Orice este legat de Isus ca Fiul uns al lui Dumnezeu, Mesia, sau orice este legat de răstignirea Lui şi de speranţele zidite pe aceasta, sf. Pavel a fost gata să discute oricând. Apărarea acestei cauze şi subiect a fost preocuparea lui specială în viaţă. Deşi a fost bine educat şi bine informat asupra subiectelor de interes general, el a acţionat de parcă nu cunoştea acele lucruri, ca să-şi poată da toată influenţa şi timpul singurei chestiuni de cea mai mare importanţă — cauza pentru care a fost ambasador.

De patru ori cei din afară au căutat să discute cu Neemia; de patru ori el a refuzat, nu numai din cauza importanţei lucrării pe care o făcea, ci, în plus, din cauză că el a înţeles că insistenţa lor era numai un pretext pentru conferinţa care avea să fie ţinută într-un sat la doisprezece kilometri depărtare de Ierusalim pe teren neutru, şi în timpul absenţei lui Neemia ei puteau înfrânge garnizoana lui Israel şi să distrugă lucrarea deja făcută, sau puteau să-i facă rău la conferinţă, sau ambele.

VORBIREA DE RĂU ŞI CALOMNIA

În final, vrăjmaşii au recurs la armele obişnuite ale calomniei. Acuzaţiile aduse de ei n-au fost directe, că Neemia căuta să se facă singur împărat al evreilor, cu Ierusalimul drept capitală, şi că angaja în secret oameni să vorbească favorabil printre popor, ci printr-o scrisoare deschisă pe care i-au trimis-o au declarat că aceste lucruri erau în mod obişnuit raportate printre tot poporul — erau „flecăreli comune”; şi pentru a da personalitate şi forţă scrisorii au adăugat: „şi Gaşmu spune că tu şi iudeii aveţi de gând să vă răsculaţi şi că în acest scop clădeşti zidul. Se zice că tu vei ajunge împăratul lor”.

Acest mesaj a fost trimis de către Sanbalat într-un mod măgulitor ca şi cum îi era prieten şi spera să-l salveze pe Neemia de necaz cu împăratul, şi încă îl îndemna să meargă la sfatul care urma să se ţină în interesul lui. Răspunsul lui Neemia a fost chiar la obiect: „Nici unul din lucrurile despre care vorbeşti nu a avut loc; tu de la tine le născoceşti, din inima ta”. Obiectivul evident era să-i alarmeze pe iudei şi astfel să descurajeze completarea lucrării lor.

Cât de crude sunt multele metode de calomnie! Cât de contrare sunt ele cu tot ce este drept, să nu mai menţionăm cel mai înalt dintre toate standardele, iubirea creştină! Cu toate acestea, cât de frecvent poporul lui Dumnezeu este prins în cursă de spiritul calomniei. Cât de dureroase sunt relele astfel făcute; cât de insuportabilă este nedreptatea adusă de ele; cât de înspăimântătoare sunt responsabilităţile care revin! În mod sigur, cei care-şi dedau buzele la calomnie, în mod corespunzător îşi deschid inimile pentru adversar. Vorbirea de rău este condamnată nu numai în Scripturi, ci şi de către toţi bărbaţii şi femeile nobili, chiar dacă sunt păgâni. Chiar şi atunci când viaţa lui Neemia era ameninţată, conştiinţa loialităţii lui faţă de Dumnezeu şi de îndrumarea divină l-au ţinut fără frică. Încheiem citând poemul „Trei Porţi de Aur”:

„Dacă eşti ispitit să dezvălui o poveste
Pe care cineva ţi-a spus-o despre altul,
Las-o mai întâi să treacă
Prin trei porţi de aur —
„Trei porţi înguste; prima: „Este oare adevărată?”
Apoi: „Este oare necesară?”
În mintea ta să dai răspunsul sincer.
Iar ultima, şi cea mai îngustă:
„Este oare iubitor s-o spun?”
„Si dacă în fine ca să-ţi ajungă pe buze,
Prin aceste trei porţi a trecut,
Povestea poţi s-o spui fără de frică
Ce rezultat va avea vorbirea ta.”