A sosit timpul – Studiul IX

Omul păcatului — anticrist

Anticristul trebuie să fie dezvoltat, descoperit şi lovit înainte de ziua Domnului — Analizarea unei vederi opuse asupra acestui subiect — Descriere profetică — Naşterea Anticristului — Dezvoltarea sa rapidă — Imaginea istorică şi descrierea biblică sunt de acord — Împărăţia sa, o falsificare — Capul şi gura sa, remarcabile — Marile sale cuvinte arogante de blasfemie — Învăţăturile sale blasfematoare — Nimicirea sfinţilor Celui Prea înalt — Domnia sa Milenară — Anticristul lovit cu sabia Spiritului — Lupta finală şi sfârşitul lui

„Nimeni să nu vă amăgească în vreun fel, căci nu va veni înainte de a fi venit lepădarea de credinţă şi de a se fi descoperit omul păcatului, fiul pierzării.” 2 Tes. 2:3.

AVÂND în vedere aceste cuvinte clare ale apostolului Pavel, care arată că un personaj pe care el îl numeşte „Omul Păcatului” trebuie să preceadă venirea Zilei Domnului, care, după cum am dovedit, a început deja să mijească, este important să privim în jur ca să vedem dacă un asemenea personaj n-a apărut deja. Căci, dacă un astfel de presonaj cum este cel descris cu atâta grijă de către Pavel şi de către ceilalţi apostoli n-a venit încă, atunci cuvintele de mai sus trebuie înţelese ca o respingere de către Pavel a tuturor celorlalte mărturii privitoare la prezenţa Domnului şi la stabilirea Împărăţiei Sale acum. Iar această respingere trebuie să stea ca un argument la care nu se poate da un răspuns până când acest Om al Păcatului va fi recunoscut, corespunzând descrierii profetice în toate amănuntele.

Este clar declarat nu numai că acest Om al Păcatului trebuie mai întâi să se ridice, ci şi că el trebuie să se dezvolte ((B268)) şi să prospere înainte de a veni Ziua Domnului. Înainte de ziua lui Cristos, prosperitatea şi influenţa acestei puteri vor fi ajuns la culme şi vor fi în declin; şi prin strălucirea prezenţei Domnului, la a doua venire a Sa, acest Om al Păcatului va fi cu desăvârşire distrus. Noi trebuie să observăm aceste împrejurări prezise, pentru a vedea dacă această prevenire către Biserica din zilele lui Pavel este aplicabilă şi în zilele noastre. Acum, după optsprezece secole, se pretinde din nou că ziua lui Cristos a venit; şi se naşte întrebarea importantă: Din ceea ce le-a spus Pavel tesalonicenilor pentru a le corecta eroarea, stă acum ceva ca obiecţie la această pretenţie?

Din îndemnurile apostolului către Biserică, să vegheze la întoarcerea Domnului, luând aminte la cuvântul sigur al profeţiei, şi din grija Sa de a le arăta semnele prezenţei lui Cristos, caracterul lucrării Sale în timpul acela etc., este evident că El a dorit la fel de mult ca Biserica să poată recunoaşte prezenţa Lui atunci când Domnul va veni, cum a dorit şi ca ei să nu fie amăgiţi de eroarea că El venise deja înainte de timpul prezenţei Sale. O cădere în această eroare din urmă, la începutul acestui veac, i-a expus pe cei care au îmbrăţişat-o înşelărilor principiului Anticrist, care lucra chiar şi atunci; în timp ce nerecunoaşterea Zilei Domnului şi a prezenţei Sale în ziua când îşi are timpul îi expune pe cei care nu-L recunosc la înşelările continui şi la doctrinele false ale lui Anticrist, şi îi orbeşte faţă de marile adevăruri şi faţă de privilegiile speciale din această zi. De aici vine îngrijorarea apostolului pentru Biserica de la ambele extremităţi ale veacului şi prevenirea lui: „Nimeni să nu vă amăgească în vreun fel”. De aceea a şi făcut descrierea exactă a Omului Păcatului, pentru ca el să poată fi recunoscut la timpul său.

În timp ce creştinii de la sfârşitul veacului sunt înclinaţi să uite până şi făgăduinţa întoarcerii Domnului, iar când şi-o ((B269)) amintesc sunt înclinaţi să se gândească la ea numai cu groază şi presimţiri de teamă, Biserica timpurie o aştepta cu nerăbdare şi cu anticipare voioasă, ca fiind realizarea tuturor speranţelor ei, răsplata întregii sale credincioşii şi sfârşitul tuturor necazurilor ei. Prin urmare, credincioşii din ziua aceea erau gata să asculte cu sârguinţă orice învăţătură care pretindea că Ziua Domnului era ori foarte aproape, ori prezentă; şi, prin urmare, erau în pericolul de a fi înşelaţi în această privinţă dacă nu studiau cu atenţie învăţăturile apostolilor asupra acestui subiect.

Biserica din Tesalonic, influenţată de învăţăturile greşite ale unora, în sensul că Domnul ar fi venit din nou şi că ei trăiau în zilele Lui, evident presupunea că această idee era în armonie cu învăţăturile lui Pavel din prima sa epistolă către ei, unde el a spus (1 Tes. 5:1-5) că Ziua Domnului va veni pe furiş, în linişte şi pe neobservate, ca un hoţ noaptea, şi că, deşi alţii vor fi în ea fără să ştie, sfinţii vor fi în lumină în privinţa ei. Aflând despre serioasa eroare în care căzuseră, de a presupune că ziua prezenţei Domnului sosise deja, Pavel le-a scris o a doua epistolă, a cărei idee centrală era aceea de a corecta această eroare. El spune: „Cât priveşte venirea Domnului nostru Isus Hristos şi strângerea noastră laolaltă la El, vă rugăm, fraţilor, să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea voastră şi să nu vă tulburaţi de vreun duh, nici de vreun cuvânt, nici de vreo epistolă ca venind de la noi, ca şi cum ziua Domnului ar fi

[enestemi] venit întâi trebuie să vină lepădarea de credinţă [apostazia], şi trebuie să fie descoperit Omul Păcatului, Fiul Pierzării, Împotrivitorul, care se înalţă mai presus de toate, numindu-se «dumnezeu» [conducător puternic] sau care primeşte omagiu — aşa încât să se aşeze în Templul lui Dumnezeu, prezentându-se deschis că este un dumnezeu. Nu vă aduceţi aminte cum ((B270)) vă spuneam lucrurile acestea când eram încă la voi? Şi acum ştiţi ce stă în cale, pentru ca El [Cristos] să poată fi descoperit la timpul Său [cuvenit]. Dar nesupunerea [faţă de Cristos] lucrează deja, însă numai ca un lucru secret, până când cel ce împiedică va fi îndepărtat din cale; şi atunci va fi descoperit cel nesupus, pe care Domnul îl va ucide cu spiritul gurii Sale şi-l va nimici prin strălucirea prezenţei [parousiei] Sale”. Pavel a putut scrie astfel în mod sigur despre dezvoltarea Omului Păcatului înainte de Ziua Domnului, fiindcă a studiat profeţia lui Daniel, la care şi Domnul nostru a făcut referire (Mat. 24:15), şi probabil fiindcă lui Pavel însuşi în „viziunile şi descoperirile” sale i se arătase marele dezastru pe care acest personaj îl va produce în Biserică.

Ar trebui remarcat faptul că Pavel n-a folosit argumente ca acelea pe care unii sunt dispuşi să le folosească astăzi contra pretenţiei că ziua Domnului a început. El n-a zis, o tesaloniceni necugetaţi, nu ştiţi că atunci când vine Cristos ochii voştri Îl vor vedea şi urechile voastre vor auzi înfricoşătorul sunet al trâmbiţei lui Dumnezeu? Şi că veţi avea şi altă dovadă pentru aceasta, în răsturnarea pietrelor de mormânt şi în învierea sfinţilor? Nu este oare evident că dacă o asemenea critică ar fi fost potrivită, Pavel s-ar fi grăbit să se folosească de un argument atât de simplu şi atât de uşor de înţeles? Şi mai mult, faptul că el n-a folosit acest argument nu este oare o dovadăcă un asemenea argument nu este şi nu poate fi întemeiat pe adevăr?

Prin faptul că, în efortul său energic de a le corecta eroarea, Pavel le-a oferit doar această singură obiecţie la pretenţia lor, el evident a susţinut ideile lor generale despre Ziua Domnului ca fiind corecte — că ea ar putea fi începută în timp ce mulţi ar fi în necunoştinţă de ea, că ar putea veni fără demonstraţie exterioară care s-o marcheze. Dar singurul motiv al obiecţiei lui era că mai întâi trebuia ((B271)) să vină o lepădare de credinţă, şi, ca urmare a acestei lepădări, să vină dezvoltarea Omului Păcatului — care, orice ar fi el (fie că este un singur individ, fie un mare sistem Anticrist pe care el astfel îl personifică) — trebuia să se ridice, să prospere şi să-şi înceapă declinul — înainte de ziua prezenţei Domnului. Astfel, deci, dacă această singură obiecţie făcută de Pavel nu mai este în cale — dacă putem vedea clar că există în realitate un personaj a cărui istorie corespunde în fiecare amănunt descrierii profetice a Omului Păcatului, de la începutul existenţei lui până în prezent — atunci obiecţia lui Pavel, care a fost bine primită în timpul său, şi a fost singura lui obiecţie, nu mai este o obiecţie valabilă împotriva pretenţiei actuale că noi trăim în Ziua Domnului, în ziua prezenţei Domnului. Şi mai mult, dacă Omul Păcatului poate fi repede văzut, dacă ridicarea, dezvoltarea şi declinul lui sunt văzute clar, atunci acest fapt devine o altă dovadă care confirmă învăţăturile capitolelor precedente, care arată că noi suntem acum în Ziua Domnului.

Descrierea profetică a Omului Păcatului

Cel care studiază profeţia va găsi că Omul Păcatului este în mod clar marcat de-a lungul scrierilor sfinte, nu numai făcând o descriere clară a caracterului său, ci şi arătând timpurile şi locurile începutului, prosperităţii şi declinului său.

Acest personaj este foarte convingător descris chiar şi prin numele atribuite lui de către scriitorii inspiraţi. Pavel îl numeşte: „Acel Nelegiuit”, „Omul Păcatului”, „Taina Fărădelegii”, „Anticristul” şi „Fiul pierzării”; profetul Daniel îl numeşte „urâciunea care pustieşte” (Dan. 11:31; 12:11); şi Domnul nostru Se referă la acelaşi personaj prin „urâciunea pustiirii despre care a vorbit profetul Daniel” (Mat. 24:15), şi iarăşi, printr-o „fiară” (Apoc. 13:1-8). Acelaşi personaj a fost ((B272)) prefigurat de asemenea printr-un corn mic, sau o putere, ieşit dintr-o fiară înspăimântătoare pe care Daniel a văzut-o în viziunea sa profetică, corn care avea ochi şi o gură care vorbea lucruri mari, şi care a prosperat şi a făcut război sfinţilor şi i-a biruit (Dan. 7:8, 21). Ioan de asemenea l-a văzut şi a prevenit Biserica împotriva acestui personaj, zicând: „Aţi auzit că vine Antihrist”. El i-a sfătuit apoi cum să scape de influenţa lui (1 Ioan 2:18-27). Cartea Apocalipsei, la fel, este în mare măsură o profeţie simbolică detaliată referitoare la acelaşi Anticrist — deşi acum ne uităm doar în treacăt la aceasta, lăsând examinarea ei mai amănunţită pentru un volum următor.

Aceste diferite denumiri şi scurte descrieri indică un personaj josnic, subtil, făţarnic, înşelător, tiranic şi crud, care s-a dezvoltat în mijlocul Bisericii creştine; la început strecurându-se înăuntru şi în sus foarte treptat, apoi urcând rapid la putere şi influenţă până când a ajuns tocmai în culmea puterii, bogăţiei şi gloriei pământeşti — între timp exercitându-şi influenţa împotriva adevărului şi împotriva sfinţilor şi pentru propria lui mărire, pretinzând până la urmă sfinţenie, autoritate şi putere specială de la Dumnezeu.

În acest capitol ne propunem să arătăm că acest Om al Păcatului este un sistem şi nu un singur individ, aşa cum mulţi par să presupună; că, după cum Cristosul se compune din adevăratul Domn şi adevărata Biserică, la fel şi Anticristul este un sistem fals, care se compune dintr-un domn fals şi dintr-o biserică apostată, căruia i s-a îngăduit pentru un timp să denatureze adevărul, să practice înşelăciunea şi să falsifice autoritatea şi domnia viitoare a adevăratului Domn şi a Bisericii Sale, şi să îmbete naţiunile cu pretenţii şi presupuneri false.

Sperăm să dovedim, spre mulţumirea fiecărui cititor conştiincios, că această mare apostazie sau lepădare de credinţă menţionată de Pavel a venit, şi că acest Om al Păcatului s-a dezvoltat, s-a aşezat „în templul lui Dumnezeu” ((B273)) (templul adevărat, nu cel tipic), a împlinit toate prezicerile apostolilor şi ale profeţilor referitoare la caracterul său, la lucrarea sa etc., a fost descoperit, iar acum, de la 1799 d. Cr., el este nimicit de spiritul gurii Domnului (adevărul) şi va fi cu desăvârşire nimicit în timpul acestei zile a mâniei şi a descoperirii Domnului în flacăra de foc a răsplătirii, care deja începe.

Fără a avea vreo dorinţă să tratăm cu uşurinţă părerile altora, socotim totuşi necesar să indicăm cititorului câteva dintre absurdităţile legate de opinia generală despre Anticrist, pentru ca astfel demnitatea şi caracterul raţional al adevărului asupra acestui subiect să poată fi corect apreciate, în contrast cu pretenţia îngustă că tot ce prezic Scripturile cu privire la acest personaj va fi împlinit de vreun anume om literal. Se pretinde că acest om va fermeca într-atât lumea întreagă, încât în doar câţiva ani el îşi va câştiga omagiul şi închinarea tuturor oamenilor, cărora li se va impune aşa de uşor, încât să presupună că acest om este Dumnezeu şi să-L venereze ca pe Atotputernicul Iehova, într-un templu evreiesc rezidit. Toate acestea trebuie făcute cu viteza fulgerului — în trei ani şi jumătate, spun ei, interpretând greşit timpul simbolic întocmai cum interprezează greşit şi pe „omul” simbolic.

Poveştile fantastice şi cele mai absurde închipuiri ale copilăriei nu egalează vederile extreme ale unora din copiii iubiţi ai lui Dumnezeu care se împiedică printr-o interpretare literală a limbajului lui Pavel, şi prin aceasta se orbesc pe ei înşişi şi orbesc şi pe alţii faţă de multe adevăruri preţioase, pe care, din pricina erorii în acest subiect, nu sunt pregătiţi să le vadă într-o lumină lipsită de prejudecăţi. Oricât de mult am simpatiza cu ei, „credinţa lor oarbă” ne smulge un zâmbet atunci când ei înşiră cu seriozitate diferitele simboluri ale Apocalipsei, pe care nu le înţeleg, aplicându-le greşit în mod literal la omul lor extraordinar. Ei pretind că în acest veac, cel mai sceptic pe care l-a cunoscut lumea vreodată, în scurtul interval de trei ani şi jumătate, el va avea toată lumea la picioarele sale, ((B274)) venerându-l ca Dumnezeu, pe când Cezarii, Alexandru, Napoleon, Mohamed şi alţii au navigat pe mări însângerate şi au petrecut de multe ori câte trei ani şi jumătate fără să fi împlinit nici a mia parte din ceea ce se pretinde că va face acest om.

Şi totuşi aceşti cuceritori au avut în ajutor toate avantajele ignoranţei şi superstiţiei dense, în timp ce astăzi noi trăim în condiţiile cele mai neprielnice pentru o asemenea dezvoltare a amăgirii şi înşelătoriei: într-un timp când orice lucru ascuns este expus ca niciodată înainte; într-un timp când înşelătoria de felul celei pretinse este prea absurdă şi ridicolă ca să fie luată în considerare. De fapt, tendinţa zilelor noastre este spre o lipsă de respect faţă de oameni, nu contează cât de buni, de talentaţi şi de capabili ar fi ei, sau ce funcţii de încredere şi de autoritate ar ocupa. În aşa măsură este adevărat acest lucru, ca niciodată înainte, încât este de o mie de ori mai posibil ca întreaga lume să nege că există vreun Dumnezeu, decât să se închine vreodată unei fiinţe umane asemenea lor ca fiind Dumnezeul cel Atotputernic.

Un mare obstacol pentru mulţi, când consideră acest subiect, este ideea îngustă nutrită în general despre semnificaţia cuvântului dumnezeu. Ei nu observă că grecescul theos (dumnezeu) nu se aplică fără excepţie la Iehova. Acest cuvânt înseamnă un puternic, un conducător, şi mai cu seamă un conducător religios sau preoţesc. În Noul Testament cuvântul theos este rareori folosit, afară de cazul când se referă la Iehova, pentru că apostolii în cuvântările lor au vorbit foarte rar şi puţin despre sistemele false ale religiei, şi ca atare rar au menţionat pe conducătorii sau dumnezeii lor sacri; totuşi în textele următoare cuvântul dumnezeu (theos) este folosit cu referire la alţii decât la fiinţa supremă, Iehova — şi anume în: Ioan 10:34, 35; Faptele 7:40, 43; 17:23; 1 Corinteni 8:5.

Recunoscând larga semnificaţie a cuvântului grecesc theos, se va vedea imediat că declaraţia apostolului privitoare la Anticrist — că se va aşeza în templul lui Dumnezeu dându-se drept un dumnezeu — nu înseamnă neapărat că Anticrist ((B275)) va încerca să se înalţe deasupra lui Iehova, nici chiar că va încerca să ia locul lui Iehova. Implică pur şi simplu că acesta se va manifesta ca un conducător religios, pretinzând şi exercitând autoritate peste toţi ceilalţi conducători religioşi, chiar până la a se înălţa în Biserică, care este adevăratul Templu al lui Dumnezeu, şi acolo pretinzând şi exercitând autoritate de stăpân, ca şeful sau conducătorul ei autorizat. În greceşte, cuvântul theos peste tot unde este folosit în vreo propoziţie în care sensul ar fi neclar, este precedat de articol atunci când se referă la Iehova, ca şi cum am spune în englezeşte (ca şi în româneşte — n. e.) Dumnezeul. În textele de mai sus, care se referă la alţi dumnezei, şi în acest text (2 Tes. 2:4), care se referă la Anticrist, nu există nici o astfel de accentuare.

Dacă acest lucru este văzut clar, o mare piatră de poticnire este înlăturată, iar mintea este pregătită să caute lucrurile corecte ca împliniri ale acestei preziceri: nu un Anticrist care pretinde că este Iehova şi care cere să fie adorat ca atare, ci unul care pretinde a fi principalul, supremul învăţător religios în Biserică, unul care încearcă astfel să uzurpe autoritatea lui Cristos, Capul, Domnul şi Învăţătorul stabilit divin.

Destul de ciudat, de asemenea, este că acei care împărtăşesc această vedere literală despre Omul Păcatului sunt în general cei care cred în venirea premilenară a Domnului, care caută şi aşteaptă ca Domnul să vină „de acum în orice moment”. De ce nu pot toţi vedea ce vrea să spună apostolul când declară hotărât că Ziua Domnului (Ziua prezenţei Sale) nu poate veni şi nu trebuie aşteptată până după ce va fi fost descoperit Omul Păcatului? Au trebuit mai bine de patruzeci de ani pentru a se construi fostul templu evreiesc şi s-ar cere desigur cel puţin zece până la douăzeci de ani pentru a se construi noul templu în Ierusalim, de o splendoare mai mare decât a celui precedent, în care ei aşteaptă ca un Om literal al Păcatului să fie instalat şi adorat ca Dumnezeu. De ce atunci, cei care cred astfel Îl aşteaptă pe Domnul să vină de acum în orice moment?

((B276))

O asemenea vedere nu este în armonie cu raţiunea şi nici cu profeţia apostolului. Logica cere ori să renunţe la aşteptarea Domnului în orice moment, ori să renunţe la aşteptarea unui viitor Om al Păcatului; pentru că Ziua prezenţei Domnului nu poate veni înainte de a fi avut loc lepădarea de credinţă (apostazia) şi înainte ca din acea apostazie să se fi dezvoltat şi să se fi descoperit Omul Păcatului.

Dar când obţinem o opinie corectă despre cuvintele apostolului, împreună cu idei corecte despre felul venirii Domnului, atunci nu găsim astfel de nepotriviri şi de contradicţii, ci o armonie şi o potrivire convingătoare. Şi o asemenea opinie prezentăm noi acum. Cititorul trebuie să-i verifice caracterul scriptural.

Diferitele titluri aplicate acestui sistem sunt evident simbolice. Ele nu se referă ca nume la un singur individ, ci ca descrieri ale caracterului se referă la o combinaţie religioasă şi civilă coruptă, dezvoltată în biserica creştină nominală, care, prin opoziţia ei subtilă faţă de Cristos, Capul, şi faţă de Biserica Sa adevărată, corpul Său, îşi dobândeşte bine numele de Anticrist. Un asemenea sistem putea îndeplini toate prezicerile făcute cu privire la Anticrist, sau la Omul Păcatului, dar o persoană nu putea. Pe lângă aceasta, este evident că acest sistem Anticrist nu este unul dintre sistemele păgâne ale religiei, ca mahomedanismul sau brahmanismul, pentru că Biserica Creştină n-a fost niciodată sub stăpânirea unui asemenea sistem şi nici unul dintre aceste sisteme nu-şi are originea în Biserica Creştină. Ele sunt acum şi au fost întotdeauna independente de Biserica Creştină.

Sistemul care corespunde pe deplin cu descrierea dată prin inspiraţie trebuie să fie un sistem care se declară creştin şi trebuie să conţină o largă majoritate dintre cei care pretind că sunt creştini. Şi trebuie să fie un sistem care să-şi fi avut începutul ca apostazie, sau lepădare de credinţa creştină adevărată — o apostazie care, de asemenea, a fost secretă şi pe ascuns, până când împrejurările i-au favorizat preluarea puterii. ((B277)) Începutul ei pe ascuns a fost în zilele apostolilor — prin dorinţa unor învăţători de a fi cei mai mari.

Nu trebuie să căutăm mult pentru a găsi un personaj care să corespundă perfect tuturor cerinţelor; unul despre care vom vedea că, atât istoricii laici cât şi propriii lui slujitori înşelaţi, dau o mărturie care se potriveşte exact cu descrierile profetice ale lui Anticrist. Dar când afirmăm că singurul sistem a cărui istorie corespunde acestor profeţii este papalitatea, nimeni să nu înţeleagă greşit că noi vrem să spunem că fiecare romano-catolic este un om al păcatului; şi nici că preoţii sau chiar papii Bisericii Romei sunt sau au fost Anticristul. Nici un om nu este „Anticristul” sau „Omul Păcatului” descris în profeţie. Papii, episcopii şi alţii sunt cel mult doar părţi sau membri ai sistemului Anticrist, întocmai cum toţi Preoţii Împărăteşti sunt doar membri ai adevăratului Cristos, sub Isus, capul lor, şi în acelaşi fel în care aceştia în starea lor prezentă sunt împreună Ilie cel antitipic, cu toate că nici unul din ei nu este Ilie sau Cristosul prezis. Să remarcăm mai departe că Biserica Romei, doar ca sistem eclesiastic, nu este „Omul Păcatului” şi nu este niciodată prezentată în nici o ilustraţie ca un om. Dimpotrivă, simbolul folosit pentru o biserică separată de domnul şi capul ei este întotdeauna o femeie. Biserica adevărată este simbolizată printr-o „fecioară curată”, în timp ce biserica apostată, care s-a depărtat de la puritatea şi credincioşia ei iniţială faţă de Domnul, este numită simbolic „prostituată”. După cum adevărata Biserică „fecioară” continuă să fie aşa până la sfârşitul veacului, când ea se va uni cu Domnul ei şi va lua numele Lui — Cristos — tot aşa biserica apostată n-a fost Anticristul sau Omul Păcatului până când s-a unit cu domnul şi capul ei, papa, pretinsul locţiitor al lui Cristos, şi a devenit un imperiu religios, incorect numit creştinătate — ceea ce înseamnă Împărăţia lui Cristos.

Numele acestei împărăţii false este Papalitate; şi ea a fost zidită pe un adevăr aplicat greşit — pe adevărul că ((B278)) Biserica este chemată să fie regi şi preoţi ai lui Dumnezeu şi să domnească pe pământ. Dar timpul pentru a domni nu sosise încă: Veacul Evanghelic n-a fost hotărât pentru acel scop, ci pentru alegerea, dezvoltarea, disciplinarea, umilirea şi jertfirea Bisericii, mergând pe urmele Domnului ei, aşteptând şi îndurând cu răbdare până la timpul stabilit pentru făgăduita înălţare şi domnie glorioasă — Veacul Milenar.

Domnul a prevăzut că creştinismul nominal se va răspândi în lume şi că, devenind popular, acesta va fi îmbrăţişat de către mulţi care vor aprecia forma, fără să intre în spiritul instituirii lui. El a prevăzut că pe măsură ce mulţi ca aceştia se vor identifica cu Biserica, spiritul lumesc, spirit care este opus spiritului de lepădare de sine şi de jertfire de sine, va intra în Biserică odată cu ei; că egoismul şi dorinţa de a fi mare şi de a domni, intrând astfel în Biserică, nu vor trebui să aştepte mult până vor putea apuca un prilej favorabil; şi că astfel biserica va căuta să domine lumea înainte de vreme — sau, mai degrabă, că elementul lumesc care va intra în Biserică îşi va face simţită influenţa, şi în numele adevăratei Biserici va pune mâna pe puterea civilă a pământului pe care Dumnezeu o predase neamurilor şi care nu poate trece pe deplin în mâinile Bisericii adevărate până la încheierea Timpurilor Neamurilor, anul 1914 d. Cr.

Şi astfel s-a întâmplat în realitate: biserica nominală a început să se depărteze de credinţă pe măsură ce creştea în număr sub învăţătura şi exemplul oamenilor ambiţioşi, ale căror idei au devenit tot mai favorabile pentru influenţa şi puterea lumească pe care numărul mare şi bogăţia le aduceau cu ele. Treptat spiritul Bisericii a devenit lumesc şi erau râvnite lucrurile din lume. Sugestia ambiţiei a fost: „Numai de-ar fi ca marele Imperiu Roman, cu toată puterea şi influenţa lui, cu armatele şi bogăţiile lui, de-ar ((B279)) fi să sprijine Biserica, cât de onorabil şi nobil ar fi atunci să fii creştin! Cât de repede ar înceta atunci persecuţiile păgâne! Atunci ar fi în puterea noastră nu numai să-i impresionăm profund, dar şi să-i obligăm să adere la Biserică, la cruce şi la numele lui Cristos. Evident că intenţia lui Dumnezeu nu este ca Biserica să fie pentru totdeauna supusă lumii şi persecutată de ea; cuvintele apostolului «nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea?», precum şi făgăduinţele Domnului nostru că vom domni împreună cu El şi multele profeţii care se referă la domnia Bisericii arată clar că acesta este planul lui Dumnezeu. Este adevărat, apostolul a scris că Domnul va veni mai întâi şi va înălţa Biserica, şi a îndemnat ca noi să-L «aşteptăm» pe Domnul; dar au trecut câteva secole acum şi nu vedem nici un semn al venirii Domnului. Trebuie să înţelegem că apostolii au fost întrucâtva în eroare. Nouă ni se pare clar că putem şi că trebuie să folosim toate mijloacele pentru a câştiga stăpânire peste guvernele civile şi să cucerim lumea pentru Domnul. Trebuie, de asemenea, ca Biserica să aibă un cap — unul care să reprezinte pe Domnul absent şi să reprezinte Biserica în faţa lumii — unul care va primi omagiul lumii, va exercita autoritatea lui Cristos şi va conduce lumea cu toiag de fier, aşa cum a prezis profetul David”. Astfel, treptat, printr-un proces de gândire lent care a durat secole, adevărata speranţă a Bisericii la înălţare ca să conducă şi să binecuvânteze lumea — adică a doua venire a Domnului — a fost pierdută din vedere şi o nouă speranţă i-a luat locul: speranţa succesului fără Domnul, sub supremaţia şi conducerea unui şir de papi. Şi astfel, prin înţelegere secretă, intrigă şi schimb de favoruri cu lumea, speranţa Bisericii a devenit o speranţă falsă, o cursă înşelătoare prin care Satan a condus dintr-un rău într-altul şi dintr-o eroare într-alta, atât în doctrină cât şi în practică.

((B280))

Punctul de la care apostazia s-a dezvoltat în „Omul Păcatului” a fost atunci când ierarhia papală s-a înălţat sub conducerea unui şir de papi, şi când a pretins şi a încercat să conducă pământul în numele lui Cristos şi pretinzând că este Împărăţia Lui Milenară. Aceasta a fost o pretenţie falsă, frauduloasă, indiferent cât de serios credeau în ea unii dintre susţinătorii ei. A fost o împărăţie frauduloasă, contrafăcută, indiferent cât de sinceri au fost unii dintre organizatorii şi susţinătorii ei. A fost împărăţia lui Anticrist, indiferent cât de mult au pretins şi au crezut ei că era adevărata glorie şi împărăţie şi putere a lui Cristos pe pământ. Este o greşeală a presupune că a fi conştiincios înseamnă întotdeauna a fi drept. Nu încape îndoială că orice sistem de eroare are tot atâţia susţinători conştiincios înşelaţi pe cât are şi ipocriţi, sau mai mulţi. Conştiinciozitatea este onestitate morală şi nu depinde de cunoştinţă. Păgânii, dezinformaţi, se închină conştiincios la idoli şi le aduc jertfe; Saul, dezinformat, persecuta conştiincios pe sfinţi; la fel, mulţi papişti, dezinformaţi, conştiincios au forţat profeţiile, au persecutat pe adevăraţii sfinţi şi au organizat marele sistem al lui Anticrist. Timp de sute de ani papalitatea nu numai că a înşelat pe împăraţii pământului cu privire la puterea şi la pretinsa ei autoritate divină şi a domnit peste ei, dar şi s-a aşezat în Biserică, Templul lui Dumnezeu, unde numai Cristos trebuie recunoscut ca şi Cap şi Învăţător, pretinzând că este singurul învăţător şi legiuitor; şi aici ea a înşelat pe toţi, cu excepţia unui mic număr, prin succesul său fenomenal şi prin pretenţiile sale lăudăroase. „Tot pământul se mira” (Cornilescu — n. e.) — erau surprinşi, înşelaţi, tulburaţi — „toţi locuitorii pământului al căror nume n-a fost scris în cartea vieţii Mielului”, şi mulţi dintre cei ale căror nume sunt scrise ca sfinţi ai lui Dumnezeu au fost serios dezorientaţi. Iar această înşelare este cu atât mai puternică, din pricină că aceste scopuri ambiţioase s-au format foarte treptat şi s-au realizat încă şi mai treptat. Ea s-a ((B281)) întins peste secole, şi, ca ambiţie, lucra deja în secret în zilele lui Pavel. A fost un proces de adăugare puţin câte puţin a unei erori la altă eroare — la declaraţiile ambiţioase ale unui om adăugându-se ale altuia, apoi ale altuia şi ale altuia tot mai departe în curgerea timpului. Astfel, în mod subtil, Satan a semănat şi a udat seminţele erorii şi a dezvoltat sistemul cel mai mare şi cel mai influent pe care l-a cunoscut lumea vreodată — Anticrist.

Numele „Anticrist” are o dublă semnificaţie. Prima semnificaţie este împotriva (adică în opoziţie) lui Cristos; a doua semnificaţie este în locul s-ar aplica la orice duşman care se împotriveşte lui Cristos. În acest sens Saul (care mai târziu a fost numit Pavel) şi fiecare evreu, fiecare mahomedan, toţi împăraţii păgâni şi tot poporul roman au fost anticrişti — potrivnici ai lui Cristos (Fapt. 9:4). Dar nu în acest sens al cuvântului folosesc Scripturile numele de Anticrist. Ele trec peste toţi aceşti duşmani şi aplică termenul Anticrist în sensul dat mai sus, acum în sensul lui secundar, şi anume — împotriva, în sensul de denaturare, contrafacere, luare a locului adevăratului Cristos. Astfel Ioan observă: „Şi după cum aţi auzit că vine Antihrist, să ştiţi că acum s-au ridicat mulţi antihrişti” (1 Ioan 2:18, 19). [Textul grecesc face deosebire între Anticristul special şi numeroşii anticrişti mai mici.] Iar observaţiile următoare ale lui Ioan arată că el nu se referă la toţi împotrivitorii lui Cristos şi ai Bisericii, ci la o anumită clasă care, deşi mărturisesc că sunt Corpul lui Cristos, Biserica, au părăsit principiile fundamentale ale adevărului şi, prin urmare, nu numai că au denaturat adevărul, ci au luat, în ochii lumii, locul şi numele adevăratei Biserici — ca atare fiind în realitate o contrafacere a sfinţilor adevăraţi. Ioan spune despre aceştia: „Ei au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri”; ei nu ne reprezintă, chiar dacă se pot înşela pe ei înşişi şi pot înşela lumea în acest subiect.

((B282))

În aceeaşi epistolă Ioan declară că aceia pe care el îi menţionează ca fiind mulţi anticrişti au spiritul Anticristului.

Aici este deci ceea ce trebuie să aşteptăm şi ceea ce şi găsim în papalitate: nu o împotrivire la numele lui Cristos, ci un duşman sau împotrivitor al lui Cristos prin aceea că Îi poartă numele pe nedrept, Îi falsifică Împărăţia şi autoritatea şi Îi denaturează caracterul, planurile şi doctrinele înaintea lumii — un vrăjmaş şi un împotrivitor foarte primejdios într-adevăr — cu mult mai rău decât un duşman făţiş. Şi acest lucru este adevărat, să nu se uite, chiar dacă unii dintre cei legaţi de acest sistem sunt în mod conştiincios rătăciţi — „ducând în rătăcire pe alţii şi fiind duşi şi ei în rătăcire”.

Cu aceste sugestii privind identitatea şi caracteristicile Omului Păcatului, şi când, unde şi în ce împrejurări să-l căutăm, vom trece la examinarea unora dintre mărturiile istorice care dovedesc, şi noi credem că fără nici o îndoială rezonabilă, că fiecare prezicere cu privire la Anticrist s-a împlinit în sistemul papal, într-un fel şi într-o măsură în care, ţinând seama de lumina acestei zile, toţi trebuie să admită că nu s-ar mai putea repeta niciodată. Spaţiul ne obligă aici să ne limităm doar la o schiţare a masei mari a mărturiei istorice. Ne-am limitat la istoricii de acurateţe recunoscută, în multe cazuri mergând la scriitorii romano-catolici pentru mărturia lor sau în ceea ce au admis.

Împrejurările care au dat naştere omului păcatului

O mare lepĂdare de credinŢĂ. Mai întâi întrebăm: consemnează istoria o îndeplinire a profeţiei lui Pavel cu privire la o mare depărtare de la simplitatea şi puritatea originară a doctrinelor şi a vieţii Bisericii Creştine, şi cu privire la lucrarea secretă a unei influenţe nedrepte şi ambiţioase în Biserică, înainte de dezvoltarea papalităţii, Omul Păcatului — adică înainte de recunoaşterea unui papă în calitate de cap al Bisericii?

((B283))

Da, foarte clar: Ierarhia papală n-a venit în existenţă decât la câteva secole după ce Domnul şi apostolii au întemeiat Biserica. Iar despre intervalul acesta citim:*


*Fisher’s Universal History (Istoria Universală de Fisher), pag. 193.


„Deoarece biserica creştea în număr şi în bogăţie, au fost construite edificii costisitoare pentru închinare; slujbele religioase au devenit mai elaborate; au fost incluse sculpturi şi picturi ca să pună la dispoziţie ajutoare pentru închinare. Moaştele sfinţilor şi martirilor au fost preţuite ca posesiuni sacre; ceremoniile religioase s-au înmulţit, iar biserica sub împăraţii creştini [în secolul al IV-lea], cu armata ei de preoţi şi cu ceremoniile ei impunătoare, a preluat mult din maiestatea şi splendoarea vizibilă a sistemului păgân pe care-l înlocuise.”

Un alt istoric spune:** „În acelaşi timp cu stabilirea [creştinismului ca religie a imperiului, în secolul al IV-lea] a progresat o mare şi generală corupere care începuse cu două secole înainte. Superstiţia şi ignoranţa au investit pe clerici cu o putere pe care ei o exercitau pentru propria lor mărire”.


** White’s Universal History (Istoria Universală de White), pag. 156.


Rapin observă că „În secolul al cincilea creştinismul a fost devalorizat printr-un mare număr de invenţii omeneşti; simplitatea conducerii şi disciplinei sale a fost redusă la un sistem de putere clericală, iar închinarea lui a fost contaminată cu ceremonii împrumutate de la păgâni”.

Mosheim, în „History of Christianity” („Istoria Creştinismului”) urmăreşte depărtarea Bisercii de la simplitatea şi puritatea sa originară, pas cu pas, până la degradarea ei adâncă ce a culminat în dezvoltarea „Omului Păcatului”. Nu reiese dacă el a recunoscut sau nu pe Anticrist, dar el a descris în chip magistral lucrările „Tainei Fărădelegii” în Biserică, până la începutul secolului al IV-lea — când lucrarea i-a fost întreruptă subit prin moarte. Spaţiul nu ne permite aici să dăm ((B284)) citate din lucrarea sa excelentă şi voluminoasă, dar recomandăm lucrarea întreagă ca fiind foarte instructivă în privinţa tratării acestui subiect.

Cităm din „Old Roman World” („Lumea romană veche”) a lui Lord, o descriere scurtă şi incisivă a istoriei Bisericii din primele patru secole, care arată clar şi concis declinul ei treptat şi rapida ei degenerare după ce piedica la care se referă apostolul a fost înlăturată. El spune:

„În secolul întâi nu mulţi înţelepţi şi nobili au fost chemaţi; n-au ajuns la noi nume mari; nici filosofi, nici oameni de stat, nici nobili, nici generali, nici guvernatori, nici judecători, nici magistraţi. În secolul întâi creştinii nu erau suficient de importanţi încât să fie în general persecutaţi de guvern. Ei n-au reţinut nici măcar atenţia publică. Nimeni n-a scris împotriva lor, nici chiar filosofii greci. Nu citim despre proteste sau justificări din partea creştinilor. N-aveau în rândurile lor oameni mari, fie prin învăţătură, sau talent, sau bogăţie, sau poziţie socială. Nimic din istorie nu este mai sterp decât analele Bisericii din primul secol, în ceea ce priveşte numele mari. Totuşi în acest secol convertiţii s-au înmulţit în fiecare cetate, iar tradiţiile arată martirajul celor care erau mai proeminenţi, cuprinzând aproape pe toţi apostolii.

În secolul al doilea nu găsim nume mai mari decât ale lui Polycarp, Ignatius, Iustin Martirul, Clement, Melito şi Apollonius, episcopi liniştiţi sau martiri îndrăzneţi, care vorbeau turmelor în odăi de sus şi care nu deţineau nici un rang lumesc, renumiţi numai prin sfinţenia sau simplitatea caracterului, şi menţionaţi numai pentru suferinţele şi credinţa lor. Citim despre martiri, dintre care unii au scris tratate valoroase şi apologii, dar printre ei nu găsim oameni de rang. Din punctul de vedere al modei sau al puterii era o ruşine să fii creştin. Literatura creştină timpurie este în principal apologetică; iar caracterul doctrinar este simplu şi practic. Existau controverse în Biserică, o viaţă religioasă intensă, activităţi mari, virtuţi mari, dar nu conflicte exterioare, nu istorie laică. Ei nu asaltaseră încă guvernul sau marile instituţii sociale ale imperiului. Era ((B285)) un corp mic de oameni curaţi şi nevinovaţi, care nu aspirau la controlul societăţii. Dar atrăseseră atenţia guvernului şi erau de o importanţă suficientă pentru a fi persecutaţi. Erau priviţi ca nişte fanatici care căutau să distrugă respectul faţă de instituţiile existente.

[Organizată pentru putere]

În acest secol forma de organizare a Bisericii s-a făcut în linişte. Exista o asociere organizată între membrii ei; episcopii deveniseră influenţi, nu în societate, ci printre creştini; au fost stabilite dioceze şi parohii; era deosebire între episcopii de la oraşe şi cei din provincie; delegaţii bisericilor se adunau să dezbată puncte de credinţă sau să suprime ereziile care se năşteau; s-a dezvoltat sistemul diocezelor şi a început centralizarea clericală; diaconii au început să fie socotiţi printre înaltul cler; s-au făurit armele de excomunicare; s-au întreprins eforturi misionare; s-au creat sărbătorile bisericii; gnosticismul a fost îmbrăţişat de multe minţi avansate; şcoli de catehism predau credinţa în mod sistematic; formulele de botez şi sacramentele au ajuns de o mare importanţă, iar monahismul a devenit popular. Biserica punea viitoare.

Secolul al treilea a văzut Biserica mai puternică în calitatea ei de instituţie. În marile oraşe ale imperiului se adunau sinoade regulate; sistemul arhiepiscopal era copt; canoanele Bisericii erau clar stabilite; şcoli înalte de teologie atrăgeau minţile cercetătoare; doctrinele erau sistematizate [adică definite, limitate şi formulate în crezuri şi confesiuni de credinţă]. Creştinismul se răspândise în aşa măsură încât era nevoie ori să fie persecutat, ori legalizat; mari episcopi cârmuiau biserica în creştere; mari doctori [în teologie] făceau speculaţii asupra problemelor [de filosofie şi de ştiinţă pe nedrept numită astfel] care frământaseră şcolile greceşti; edificiile bisericilor au fost mărite şi s-au instituit ospeţe în onoarea martirilor. Biserica înainta rapid spre o poziţie ce se impunea forţat atenţiei omenirii.

((B286))

Abia în secolul al patrulea — când persecuţia imperială a încetat, când Constantin [împăratul roman] s-a convertit; când Biserica s-a aliat cu statul; când credinţa timpurie a fost ea însăşi coruptă; când superstiţia şi filosofia deşartă au pătruns în rândurile credincioşilor; când episcopii au devenit curteni; când bisericile au devenit bogate şi splendide; când sinoadele au fost aduse sub influenţa politică; când monahii [călugării] au stabilit un principiu de virtute fals; când politica şi dogmatica au mers mână în mână, iar împăraţii au impus decretele conciliilor [bisericeşti] — numai atunci oamenii de rang au intrat în Biserică. Când creştinismul a devenit religia curţii şi a claselor distinse, el a fost folosit să sprijine tocmai relele contra cărora protestase la început. Biserica a fost nu numai impregnată de erorile filosofiei păgâne, ci ea a adoptat multe din ceremoniile cultului răsăritean, care erau atât minuţioase cât şi somptuoase. Bisericile deveniră, în veacul al IV-lea, tot atât de impunătoare ca şi vechile temple ale idolatriei. Sărbătorile au ajuns să fie dese şi impunătoare. Poporul ţinea la ele fiindcă îi ofereau distracţie şi încetarea muncii. Venerarea martirilor a condus la introducerea icoanelor — o viitoare sursă de idolatrie populară. Creştinismul a fost împodobit cu blazonul ceremoniilor pompoase. Veneraţia pentru sfinţi era aproape de zeificarea lor, şi superstiţia a înălţat pe mama Domnului nostru la gradul de obiect al venerării absolute. Mesele de comuniune au devenit altare impunătoare, tipice pentru sacrificiile evreieşti, iar moaştele martirilor au fost păstrate ca talismane sacre. Viaţa monahală s-a copt şi ea într-un mare sistem de penitenţă şi rituri ispăşitoare. Armate de călugări s-au retras în locuri sumbre şi izolate şi s-au abandonat psalmodierilor, posturilor şi autoispăşirii. Ei formau un grup de oameni deprimant şi fanatic, neglijând scopurile practice ale vieţii.

Clerul, ambiţios şi lumesc, căuta rang şi distincţie. Ei se înghesuiau chiar la curţile prinţilor şi aspirau la onoruri pământeşti. Nu mai erau susţinuţi din contribuţiile benevole ale credincioşilor, ci din venituri acordate de stăpânire, sau din proprietatea moştenită de la vechile temple [păgâne]. Mari ((B287)) moşteniri erau lăsate Bisericii de către cei bogaţi, iar acestea erau controlate de cler. Aceste moşteniri au devenit sursă de bogăţie inepuizabilă. Pe măsură ce bogăţia creştea şi era încredinţată preoţilor, aceştia deveneau indiferenţi faţă de nevoile poporului — nemaifiind întreţinuţi de el. Au devenit leneşi, aroganţi şi independenţi. Poporul a fost exclus de la conducerea Bisericii. Episcopul a devenit un mare personaj care îşi controla şi numea clerul. Biserica s-a aliat cu statul, iar dogmele religioase au fost impuse cu spada magistratului.

A fost stabilită o ierarhie impozantă, cu diferite grade, care au culminat cu episcopul Romei

Împăratul decidea punctele de credinţă, iar clerul era scutit de sarcinile statului. Când clerul a exercitat o putere atât de mare şi a ajuns atât de bogat, a avut loc o mare concurenţă pentru posturile preoţeşti; iar oamenii au fost ridicaţi la demnităţi arhiepiscopale [episcopale] nu pentru evlavia sau talentele lor, ci datorită trecerii pe care o aveau la cei mari. Misiunea Bisericii a fost pierdută din vedere printr-o alianţă degradantă cu statul. Creştinismul era un spectacol public, un ritualism, un braţ al statului, o filosofie goală, o superstiţie, o formulă.”

Astfel marea lepădare de credinţă, prezisă de apostolul Pavel, este un fapt al istoriei stabilit. Toţi istoricii mărturisesc în privinţa acestui lucru, chiar şi cei care aprobă preluarea puterii şi elogiază pe principalii actori din acest aranjament. Regretăm că spaţiul ne limitează citatele la câteva din expresiile cele mai clare. Lepădarea, întinzându-se pe o perioadă de secole, a fost atât de treptată încât a fost mult mai puţin perceptibilă pentru cei ce trăiau atunci în mijlocul ei decât pentru noi care o vedem astăzi în ansamblul ei; şi a fost cu atât mai înşelătoare cu cât fiecare pas de organizare şi fiecare înaintare spre influenţă şi autoritate în Biserică şi asupra lumii erau făcute în numele lui Cristos, şi în mod declarat pentru a-L slăvi şi a-I îndeplini planurile consemnate în Scripturi. Aşa s-a dezvoltat marele Anticrist — cel mai periculos, cel mai ((B288)) subtil şi cel mai stăruitor împotrivitor al adevăratului creştinism, şi cel mai hain persecutor al adevăraţilor sfinţi.

Piedica Înlăturată

Apostolul Pavel a prezis că acest principiu nelegiuit va lucra un timp în ascuns, deoarece un anumit lucru care i se împotrivea îi stătea în cale, până când, piedica fiind înlăturată, putea să aibă cale liberă şi să progreseze rapid spre dezvoltarea Anticristului. El zice: „Trebuie numai ca cel ce o opreşte acum să fie dat la o parte” (2 Tes. 2:7). Ce are de arătat istoria în împlinirea acestei preziceri? Ea arată că ceea ce a oprit dezvoltarea grabnică a Anticristului a fost faptul că locul la care aspira el era deja ocupat de altul. Imperiul roman nu numai cucerise lumea şi-i dăduse politica şi legile, ci, recunoscând că superstiţiile religioase erau cele mai puternice lanţuri prin care să fie ţinut şi controlat un popor, el adoptase un plan care îşi avea originea în Babilon în timpul măreţiei lui ca şi conducător al lumii. Acel plan era ca împăratul să fie considerat îndrumătorul şi conducătorul atât în afacerile religioase cât şi în cele civile. În sprijinul acesteia, s-a pretins că împăratul era un semizeu, cumva descendent din zeităţile lor păgâne. În această calitate el era venerat şi statuile sale erau adorate, şi ca atare a fost numit Pontifex Maximusadică, Preotul cel mai de seamă sau Cel Mai Mare Conducător Religios. Şi acesta este chiar titlul pretins şi dat pontifilor sau papilor ierarhiei romane de când acest Anticrist a obţinut „puterea, scaunul de domnie şi marea autoritate” a fostului conducător al Romei. Apoc. 13:2.

Dar vechea Romă păgână şi Babilonul au avut doar un simplu schelet de putere sacerdotală în comparaţie cu maşinăria complexă şi elaborată şi cu născocirile de doctrină şi practică ale Romei papale, succesorul triumfător al planului lor, care acum, după secole de viclenie şi abilitate, îşi are puterea atât de înrădăcinată încât chiar şi astăzi, când puterea lui este pe dinafară sfărâmată şi este lipsit de ((B289)) stăpânirea civilă, conduce lumea şi stăpâneşte împărăţiile în secret, în ascuns, mult mai amănunţit decât au condus vreodată împăraţii romani pe regii subordonaţi lor.

Spre cinstea lor fie spus că nici unul dintre împăraţii romani n-a exercitat, ca Pontifex Maximus sau Conducător Religios Principal, tirania exercitată de unii dintre succesorii lor pe tronul papal. Asupra acestui punct Gibbon spune:* „Trebuie admis că numărul protestanţilor executaţi într-o singură provincie şi sub o singură domnie a depăşit cu mult pe cel al martirilor timpurii în decursul a trei secole şi sub [întreg] Imperiul Roman”. După obiceiul timpului lor, ei favorizau zeii cei mai populari, dar oriunde mergeau armatele lor, zeii şi cultul popoarelor cucerite erau în general respectate. Acest lucru a fost ilustrat în Palestina, în care, deşi sub stăpânire romană, libertatea religioasă şi libertatea de conştiinţă au fost în general respectate de către Pontifex Maximus imperial, care, în calitate de conducător religios îşi arăta astfel clemenţa faţă de popor şi armonia sa cu toţi zeii populari.


*Vol. II, pag. 85.


Aşadar, vedem că ceea ce a împiedicat dezvoltarea timpurie a Anticristului a fost faptul că scaunul râvnit al supremaţiei spirituale era ocupat de reprezentanţii celui mai puternic imperiu pe care-l cunoscuse lumea până atunci; şi să fi încercat vreunii o manifestare făţişă a ambiţiei în această direcţie, i-ar fi expus mâniei stăpânilor lumii. Ca atare, această ambiţie nelegiuită a lucrat mai întâi în taină, nerecunoscând vreo intenţie de a câştiga puterea sau autoritatea, până când s-a ivit un prilej favorabil — după ce biserica nominală a devenit mare şi influentă, iar puterea imperială a fost zdrobită prin neînţelegeri politice şi a început să decadă.

Puterea Romei slăbea cu repeziciune şi puterea şi unitatea ei erau împărţite între cei şase pretendenţi la onorurile ((B290)) imperiale, când Constantin a devenit împărat. Este rezonabil a presupune că el a îmbrăţişat atunci creştinismul, cel puţin în parte, cu scopul de a-şi întări şi unifica imperiul. Asupra acestei chestiuni istoria spune:

„Este o chestiune de discutat dacă Constantin l-a îmbrăţişat [creştinismul] din convingere faţă de adevărul lui sau din motive politice. Sigur este că această religie, deşi primind din partea puterii romane numai stigmatizare tacită sau persecuţie activă, se răspândise în popor, astfel încât Constantin adoptând-o s-a întărit în afecţiunea soldaţilor. … Cursul pe care l-a urmat împăratul în faptul că s-a declarat creştin a indicat ambiţie lumească, şi nu spiritul lui Cristos, care zice: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta”. Constantin a făcut creştinismul religia imperiului, şi de atunci înainte găsim influenţa lui mânjită cu lucruri pământeşti. . . . Nici un episcop anume nu era privit ca şi cap al întregii Biserici, dar în realitate împăratul era astfel. În această calitate el a convocat conciliul de la Niceea, luând partea lui Atanasie în controversa acestuia cu Arius. Conciliul a fost de acord cu împăratul.*


*Willard’s Universal History, pag. 163.


Oricare ar fi fost avantajele rezultate din achiziţia unui prozelit imperial, el se distingea între multele mii de supuşi ai săi care îmbrăţişaseră doctrinele creştinismului mai degrabă prin splendoarea purpurei decât prin superioritatea înţelepciunii sau a virtuţii. . . . Acelaşi an al domniei lui în care a convocat conciliul de la Niceea a fost murdărit prin execuţia fiului său mai mare. Recunoştinţa bisericii a preamărit virtuţile şi a scuzat greşelile unui protector generos care a aşezat creştinismul pe tronul lumii romane”.**


**Gibbon, Vol. II, pag. 269.


Astfel deci, sub domnia lui Constantin opoziţia imperiului faţă de creştinism a dat loc favorii, iar Pontifex Maximus imperial a devenit protectorul pretinsei, dar de fapt apostatei Biserici a lui Cristos; şi, luând-o de mână, a ajutat-o să ((B291)) ajungă la un loc de popularitate şi splendoare din care mai târziu, deoarece puterea imperială slăbea, a fost în stare să-şi pună propriii ei reprezentanţi pe tronul religios al lumii, ca Principali Conducători Religioşi — Pontifex Maximus.

Dar este o greşeală a presupune, aşa cum fac mulţi, că Biserica era în acea vreme curată (fecioară), ridicată deodată la o demnitate şi la o putere care a devenit capcană pentru ea. Tocmai contrariul este adevărat. După cum s-a spus deja, avusese loc o mare depărtare de la puritatea, simplitatea şi libertatea iniţială, la partide ambiţioase legate prin crezuri, ale căror erori şi ceremonii, semănând cu cele ale filosofiilor păgâne, împodobite cu câteva adevăruri şi impuse şi ţintuite cu doctrina chinului veşnic, atrăseseră în biserică o mare hoardă al cărei număr şi influenţă au devenit valoroase pentru Constantin şi au fost respectate şi folosite în consecinţă. Nici un astfel de om lumesc nu s-a gândit vreodată în mod serios să îmbrăţişeze cauza „turmei mici”, umile, asemenea lui Cristos — Biserica într-adevăr consacrată, ale căror nume sunt scrise în cer. Popularitatea printre soldaţii săi, menţionată de istorici, se deosebeşte mult de popularitatea printre adevăraţii soldaţi ai crucii.

Ca dovadă la aceasta, să cităm aici din istorie privitor la starea societăţii religioase sub Diocleţian, predecesorul lui Constantin, care, către sfârşitul domniei sale, crezând că creştinii încercaseră să-i distrugă viaţa, a devenit amarnic împotriva lor şi i-a persecutat, poruncind distrugerea Bibliilor, exilarea episcopilor şi în cele din urmă decretând moartea celor care se împotriveau acestor hotărâri. Gibbon spune* despre această epocă:


*Vol. II, pag. 53, 57


„Diocleţian şi asociaţii săi confereau adesea funcţiile cele mai importante persoanelor care-şi mărturiseau aversiunea faţă de cultul zeilor, dar care dădeau dovadă de aptitudini adecvate pentru slujirea statului. Episcopii deţineau un rang de cinste în provinciile lor şi erau trataţi cu distincţie ((B292)) şi respect, nu numai de popor, ci chiar şi de magistraţi. Aproape în fiecare oraş se constata că vechile biserici erau neîncăpătoare pentru numărul crescând al prozeliţilor, iar în locul lor erau ridicate clădiri mult mai impunătoare şi mai spaţioase pentru închinarea publică a credincioşilor. Corupţia moravurilor şi a principiilor, atât de convingător deplânsă de Eusebiu, poate fi considerată nu numai ca o consecinţă, ci şi ca o dovadă a libertăţii de care se bucurau şi de care abuzau creştinii sub domnia lui Diocleţian. Prosperitatea slăbise puterea disciplinei. Înşelăciunea, invidia şi răutatea stăpâneau în fiecare adunare. Prozeliţii râvneau la funcţiile episcopale care din zi în zi deveneau un obiect tot mai vrednic de ambiţia lor. Episcopii, care luptau unii contra altora pentru întâietate eclesiastică, prin conduita lor păreau să pretindă o putere lumească şi tiranică în biserică; iar credinţa vie care deosebea încă pe creştini de păgâni se arăta mult mai puţin în viaţa lor decât în controversatele lor scrieri.

Povestea lui Pavel din Samosata, care ocupa scaunul de metropolitan [episcopal] în Antiohia în timpul când Răsăritul era în mâinile lui Odenatus şi ale Zenobiei, poate servi spre a ilustra starea şi caracterul acelor vremuri [270 d. Cr.]. Pavel considera slujirea bisericii ca o profesie foarte avantajoasă. Jurisdicţia sa eclesiastică era coruptă şi lacomă; el storcea adesea contribuţii de la cei mai avuţi dintre credincioşi, şi întorcea spre folosul personal o parte considerabilă din veniturile publice. [Criticii pretind, spune Gibbon, că Pavel ocupa funcţia de Ducenarius sau procurator imperial, cu un salariu anual de 200 sesterţi — 77.000 dolari]. Prin mândria şi luxul lui, religia creştină a fost făcută respingătoare în ochii neamurilor. Sala de conciliu şi tronul său, splendoarea cu care apărea în public, mulţimea rugătoare care-i solicita atenţia, mulţimea scrisorilor şi petiţiilor ale căror răspunsuri le dicta, şi graba continuă a afacerilor în care era implicat, erau situaţii mult mai potrivite cu starea unui magistrat civil decât cu umilinţa unui episcop din vremea timpurie. Când îşi moraliza poporul de la amvon, Pavel afişa stilul metaforic şi gesturile teatrale ale sofiştilor ((B293)) asiatici, în timp ce catedrala răsuna de cele mai extravagante aclamaţii spre lauda elocvenţei sale divine. Faţă de cei care se împotriveau puterii sale sau refuzau să-i linguşească vanitatea, prelatul din Antiohia era arogant, rigid şi neînduplecat, dar relaxa disciplina şi împărţea cu dărnicie clerului dependent de el comorile bisericii”.

Astfel, sub domnia lui Constantin orice piedică a fost în cele din urmă înlăturată, şi, după cum vom afla, organizarea papalităţii — biserica nominală sub conducerea episcopului Romei ca papă — s-a efectuat în grabă.

Dezvoltarea rapidă a lui Anticrist

Dezvoltarea rapidă a ierarhiei papale după ascensiunea lui Constantin este o trăsătură remarcabilă a istoriei acesteia. „Prinţul acestei lumi” şi-a ţinut făgăduinţa de a da putere şi stăpânire ca răsplată pentru închinarea şi supunerea faţă de el (Mat. 4:8, 9). Prin Edictul din Milano, Constantin a dat securitate legală pentru posesiunile Bisericii, şi creştinii şi-au redobândit pământurile pierdute înainte. Un al doilea edict, din 321 d. Cr., a acordat libertatea de a lăsa Bisericii proprietăţi prin testament, în timp ce Constantin însuşi a dat un exemplu de liberalitate şi a împărţit cu dărnicie bogăţii clerului creştin, fără reţinere. Acest exemplu dat de împărat a fost urmat de mii de supuşi ai săi, ale căror daruri făcute în timpul vieţii şi moşteniri lăsate în ceasul morţii se scurgeau în vistieria bisericească. White spune:*


*White’s Universal History, pag. 155


„Biserica Romei a început de timpuriu să-şi asume autoritate asupra altora [asupra bisericilor din alte oraşe şi ţări], atât prin numărul şi bogăţia convertiţilor ei, cât şi prin poziţia sa în cetatea capitală. Multe împrejurări au contribuit la creşterea influenţei episcopului ei, cu toate că uzurparea şi ambiţia lui au fost o vreme energic respinse. Transferarea scaunului puterii [de către Constantin, din Roma la Constantinopol, în 334 d. Cr.] a mărit puterea bisericii apusene prin faptul că a conferit magistratura principală episcopului. La aceasta trebuie ((B294)) adăugată aprobarea dată de Graţian şi Valentinian obiceiului de a face apel la Roma şi pelerinajele frecvente la mormintele sfântului Petru, sfântului Pavel şi ale altor martiri.”

După moartea lui Constantin, diferitele întâmplări fericite din Imperiul Roman par să fi contribuit la propăşirea bisericii apostate şi la dezvoltarea lui Anticrist, căci nu fusese efectuată încă o unire sub un cap sau papă, privit ca reprezentantul sau locţiitorul lui Cristos. Împăraţii care i-au urmat lui Constantin, până la Theodosius, au continuat să se considere capii bisericii, în care se concentra autoritatea divină. Cu toate că nici unul din cei 1800 de episcopi ai imperiului nu era încă pregătit să pretindă recunoaşterea ca şi cap sau papă, câţiva erau cu ochii pe acest premiu, iar împăraţilor li s-a arătat superficialitatea pretenţiilor lor la titlul de Pontifex-Maximus, prin argumentul că deoarece ei se închinau la sfinţii morţi, datorau un respect asemănător şi faţă de reprezentanţii lor vii — episcopii. Totuşi, în edictele lor, împăraţii se refereau în mod repetat la imperiu ca la o ierarhie divină şi la ei înşişi ca la nişte personaje divine.*


*Vezi Gibbon, Vol. II, pag. 108.


Puterea şi stăpânirea episcopului Romei a venit repede: la cincizeci de ani de la stabilirea legală a creştinismului, bogăţia şi demnitatea lui, ca episcop al capitalei şi oraşului principal al lumii, erau foarte mari. Ammianus, un istoric contemporan, descriindu-i bogăţia şi ostentaţia zice: „El i-a întrecut pe regi în strălucire şi măreţie; se plimba în cele mai impunătoare trăsuri, era înveşmântat în cele mai fine straie şi se distingea prin luxul şi mândria lui”. Mutarea scaunului imperial la Constantinopol, expunerea cetăţii Romei la invazia barbarilor din nord, schimbările neîntrerupte de generali şi de guvernatori ai imperiului aflat în cădere rapidă l-au lăsat pe episcopul bisericii ((B295)) Romei oficialitatea cea mai stabilă şi cea mai onorată acolo; şi prestigiul lui în creştere treptată a sporit atât prin mutarea splendorilor rivale ale curţii imperiale la Constantinopol, cât şi prin reverenţa ataşată însuşi numelui Romei printre toate popoarele lumii.

Spre a ilustra acestea, observăm că în 455 d. Cr., când cetatea Roma a fost invadată şi prădată de vandali şi peste tot în jur era suferinţă şi pustiire, Leon, episcopul Romei, a profitat de ocazie ca să le vâre în cap tuturor, atât barbarilor cât şi romanilor, pretenţia sa la putere spirituală. Faţă de barbarii necivilizaţi şi superstiţioşi, deja viu impresionaţi de ceea ce vedeau în jurul lor din măreţia şi bogăţia Romei, Leon, îmbrăcat în hainele sale pontificale, a exclamat: „Băgaţi de seamă! Eu sunt succesorul sfântului Petru căruia Dumnezeu i-a încredinţat cheile împărăţiei cerurilor, şi porţile iadului nu pot birui biserica Lui; eu sunt reprezentantul viu al puterii divine pe pământ; sunt Cezar, un Cezar creştin, conducând în dragoste, căruia toţi creştinii îi datorează supunere; eu ţin în mâinile mele blestemele iadului şi binecuvântările cerului; eu îi absolv pe toţi supuşii de ascultarea faţă de regi; eu dau şi iau, prin drept divin, toate tronurile şi principatele creştinătăţii. Fiţi atenţi cum pângăriţi patrimoniul dat mie de către regele vostru nevăzut; da, plecaţi-vă capetele înaintea mea şi rugaţi-vă ca mânia lui Dumnezeu să poată fi evitată”.

Episcopul Romei a profitat în mod eficient de veneraţia locului şi a numelui, curând pretinzând superioritate asupra tuturor celorlalţi episcopi, guvernatori şi conducători. Curând el a pretins nu numai stăpânirea eclesiastică a lumii, ci şi stăpânirea civilă: că dreptul de a încorona şi a deposeda de coroană, de a face şi de a degrada pe vreunul şi pe toţi conducătorii vechiului Imperiu Roman era dreptul şi moştenirea bisericii Romei, pe care, s-a pretins, Dumnezeu o investise astfel cu stăpânirea pământului. Aceste pretenţii ((B296)) au fost ridicate în mod repetat şi au fost respinse în mod repetat de către episcopii împotrivitori, aşa încât ar fi imposibil a se stabili un an anume ca dată a începutului ei. Cât despre sine, papalitatea pretinde că a fost organizată în zilele apostolilor şi că Petru a fost primul papă; dar acest fapt nu numai că este nedovedit, ci este cu hotărâre contrazis de întreaga istorie, care arată că deşi fărădelegea ambiţiei a lucrat secret un timp îndelungat, ea a fost împiedicată să se dezvolte în Anticrist şi să ridice asemenea pretenţii deschise, până când Imperiul Roman a început să se descompună.

De atunci încolo avem de-a face cu Anticristul, a cărui treptată dezvoltare şi organizare din ambiţia care a lucrat în ascuns, sunt un preludiu potrivit al teribilului caracter manifestat după ce a fost înşfăcată puterea râvnită — de la 539 d. Cr. până la 1799 d. Cr., adică 1260 de ani. Din această perioadă, primii 300 de ani marchează ridicarea acestei puteri laice; ultimii 300 de ani marchează declinul ei sub influenţa Reformei şi a civilizaţiei, iar perioada intermediară, de şapte secole, cuprinde timpul gloriei papalităţii şi „veacurile întunecate” ale lumii, pline de înşelăciuni şi de amăgiri în numele lui Cristos şi al adevăratei religii.

Un scriitor romano-catolic confirmă întru totul constatările noastre asupra acestui subiect, şi noi prezentăm cuvintele sale cu toată spoiala lor, ca mărturie întăritoare. Dând, cu entuziasm fierbinte, o descriere a ridicării papalităţii la putere lumească, descriind-o ca pe o plantă de origine cerească şi prin urmare cu o creştere rapidă şi cu mare înălţare în lume, el spune:

„Ascensiunea puterii laice a papilor prezintă minţii unul din fenomenele cele mai extraordinare pe care analele rasei umane le oferă spre uimirea şi admiraţia noastră. Printr-o combinaţie neobişnuită de împrejurări coincidente, a crescut în tăcere şi constant o nouă putere şi o nouă stăpânire, pe ruinele acelui Imperiu Roman care îşi întinsese stăpânirea, sau se făcuse ((B297)) respectat de aproape toate naţiunile, popoarele şi rasele care au trăit în perioada puterii şi a gloriei sale; iar acea putere nouă, de origine umilă, a prins rădăcină mai adâncă şi curând a exercitat o autoritate mai largă decât imperiul ale cărui ruine uriaşe ea le-a văzut sfărâmate în bucăţi şi prefăcându-se în praf. Chiar în Roma puterea succesorului lui Petru a crescut alături de cea a împăratului şi sub umbra ei protectoare; şi astfel a fost influenţa crescândă a papilor, încât maiestatea supremului Pontif promitea să întunece în scurtă vreme strălucirea purpurei.

Mutarea de către Constantin a sediului imperiului din Apus în Răsărit, de pe malurile istorice ale Tibrului pe frumoasele ţărmuri ale Bosforului, a pus temelie largă unei suveranităţi care în realitate a început de la acea importantă schimbare. Practic, aproape din ziua aceea, Roma, care fusese martora naşterii, tinereţii, strălucirii şi decăderii puternicului neam prin care numele ei fusese dus împreună cu vulturii ei până în regiunile cele mai îndepărtate ale lumii cunoscute atunci, a fost treptat abandonată de moştenitorii renumelui ei; şi poporul ei, părăsit de împăraţi şi pradă uşoară pustiirilor barbare cărora nu mai avea curajul să li se împotrivească, a văzut în episcopul Romei păzitorul, protectorul, părintele lui. An de an autoritatea laică a papilor creştea în formă şi se întărea în putere, fără violenţă, fără vărsare de sânge, fără înşelăciune, prin forţa împrejurărilor copleşitoare, modelate, ca şi cum ar fi fost evident, de mâna lui Dumnezeu.”

În timp ce romano-catolicii înfăţişează astfel ascensiunea papalităţii pe ruinele Romei păgâne ca un triumf al creştinismului, cei care cunosc adevăratul spirit al creştinismului caută în zadar să vadă vreo urmă din acest spirit în prostituarea Bisericii şi în alianţa ei nesfântă cu lumea. Adevăraţii creştini nu pot să vadă în avantajele date de ignoranţă, superstiţie, calamităţi şi diversele împrejurări ale timpurilor de care a profitat biserica Romei, nici o dovadă a intervenţiei divine în favoarea ei. Ei nu pot nici descoperi, în ((B298)) înălţarea bisericii Romei la putere şi la glorie pământească, vreo adeverire a făgăduinţei Domnului faţă de Biserica adevărată, de a o înălţa la timpul cuvenit — după ce Anticristul va fi venit şi se va fi dus, pentru că înălţarea Bisericii adevărate nu va fi la un tron pătat de sânge şi mânjit de crime, aşa cum a fost tronul papalităţii chiar de la începutul ei; nici adevăratul Cristos nu va avea vreodată nevoie să cheme pe împăraţii pământului să-I stabilească sau să-I apere puterea. Semnele care deosebesc falsa împărăţie de adevărata Împărăţie a lui Cristos sunt uşor de recunoscut de către cei familiarizaţi, prin Scripturi, cu adevăratul Cristos şi cu corpul Său, adevărata Biserică, cu principiile pe care trebuie să fie stabilită Împărăţia Sa şi cu obiectivul pentru care aceasta trebuie să fie stabilită.

Dar nimeni să nu presupună că Biserica adevărată a lui Cristos, chiar şi în acele vremuri corupte, a fost fie stinsă, fie pierdută din vedere. „Domnul cunoaşte pe cei care sunt ai Săi” în fiecare vârstă şi în orice condiţii. Ca grâu le-a fost permis să crească în mijlocul unui câmp năpădit de neghină; ca aur au fost în cuptor, fiind încercaţi şi purificaţi şi „învredniciţi să avem parte de moştenirea sfinţilor în lumină”. Este adevărat, calea mulţimii, care s-au numit ei înşişi creştini, ocupă locul cel mai proeminent în paginile istoriei; dar fără îndoială că un mic număr de credincioşi, prin toate persecuţiile şi în mijlocul tuturor vicleniilor amăgitoare ale Tainei Fărădelegii, au umblat vrednici de chemarea lor de sus, au fost aşezaţi să se odihnească şi înregistraţi de către Dumnezeu ca moştenitori ai coroanei care nu se veştejeşte, păstrată pentru ei în cer.

Astfel, în paginile istoriei este clar arătat că acest Om al Păcatului, Anticrist, s-a născut la Roma; şi că, deşi la început a avut împotrivire, el s-a ridicat treptat la putere, sau, aşa cum este exprimat în profeţia lui Daniel, ca „un corn mic”, a ieşit din capul acelei vechi fiare romane, acea fiară „grozav de înspăimântătoare” căreia Daniel nu i-a putut găsi nici un nume şi care avea o asemenea putere de a răni şi de a nimici. ((B299)) Şi, mergând mai departe, vom găsi că istoria lui Anticrist corespunde exact nu numai cu profeţia lui Daniel, ci şi cu toate profeţiile consemnate cu privire la el.

Caracterul lui Anticrist În istorie

După ce am găsit locul lui Anticrist, mergem mai departe să comparăm caracterul papalităţii cu profeţiile consemnate, care descriu caracterul şi faptele lui Anticrist sau ale Omului Păcatului.

Unii ar putea întreba dacă este corect să trecem peste împăraţii Romei (care au pretins a fi conducători religioşi supremi), fără a numi sistemul lor Anticrist, şi să aplicăm acest titlu complet şi în întregime sistemului papal organizat. Răspundem că în mod cert este corect, şi trimitem din nou pe cititor la definiţia dată deja lui Anticrist, aşa cum este folosită în Scripturi, adică în locul, în loc de, adică, a fi un imperiu spiritual: el trebuie să pretindă a conduce împărăţiile pământului prin această autoritate spirituală; el trebuie să fie nu numai un împotrivitor, ci şi o falsificare, denaturând şi pretinzând că este Împărăţia lui Cristos şi exercitând ceea ce la timpul potrivit al lui Dumnezeu va fi autoritatea adevăratului Cristos, Biserica glorificată şi completă sub singurul Cap şi Domn adevărat — adevăratul Pontifex Maximus.

Papalitatea nu numai că pretinde a fi Împărăţia glorificată a lui Cristos făgăduită de Domnul, de apostoli şi de profeţi, ci ea îşi aplică sieşi şi capilor săi succesivi (papii, care, după cum pretinde ea, iau locul lui Cristos, ca Pontif, Şef sau Împărat al acestei împărăţii) toate acele pasaje din profeţiile care descriu gloria Milenară a lui Cristos. Şi „ducând în rătăcire pe alţii şi fiind duşi şi ei în rătăcire” (prin teoriile lor false, dezvoltate încet în decursul veacurilor prin ambiţia păcătoasă după mărire), papii au aranjat piesă cu piesă titlurile tuturor celor asociaţi în ierarhie, îmbrăcămintea lor strălucitoare, ceremoniile lor ((B300)) impunătoare, catedralele lor grandioase cu slujbe solemne, copleşitoare, pe o scară care să corespundă cât mai mult posibil cu pretenţiile lor — ambianţă strălucitoare, îmbrăcăminte şi ceremonii potrivite, cât puteau de bine, cu splendorile şi cu măreţia prezentată de profeţi.

De exemplu, citim în Psalmul 2:12: „Sărutaţi pe Fiul, ca să nu Se mânie şi să nu pieriţi pe calea voastră, căci mânia Lui este gata să se aprindă”. Aceasta nu este o poruncă să sărutăm literal, ci să ne supunem de bună voie şi cu bucurie Domnului nostru, şi se aplică la ora actuală, când, în pregătirea marii şi adevăratei domnii Milenare a adevăratului Cristos, împăraţii sau mai-marii pământului, din punct de vedere politic, social, financiar şi eclesiastic, sunt încercaţi dacă sunt sau nu dispuşi să se aplece în faţa reglementărilor drepte care îşi au acum timpul să intre în acţiune. Cei ce se împotrivesc dreptăţii se împotrivesc sceptrului acestui Împărat al slavei, şi toţi aceştia vor fi răsturnaţi în marele timp de strâmtorare care introduce domnia Milenară a noului Împărat: toţi cei care nu-I vreau domnia vor fi ucişi (Luca 19:27). „Vrăjmaşii lui vor linge ţărâna” — vor fi învinşi.

Aplicând greşit această profeţie la împărăţia sa falsă, capul reprezentativ al lui Anticrist, papa, în zilele înfloritoare ale prosperităţii sale, a făcut pe regi şi pe împăraţi să se închine înaintea lui, ca înaintea lui Cristos, şi să-i sărute degetul mare de la picior — aplicând aceasta ca o împlinire a acestei profeţii.

Asemenea pretenţii sunt în mod foarte general trecute uşor cu vederea de către cei care studiază profeţia şi de către scriitori, deşi ei găsesc şi în mod special remarcă imoralităţile; dar în aceasta ei greşesc mult, deoarece nedreptăţile au fost destul de abundente în fiecare veac şi n-ar necesita asemenea descrieri profetice speciale, cum sunt date despre Anticrist. Chiar dacă s-ar fi dovedit că cei aflaţi în legătură cu sistemul papal au fost adevărate modele de moralitate, totuşi el ar fi ((B301)) identic cu personajul indicat în Scripturi ca marele Anticrist — falsificarea care şi-a atribuit titlurile, privilegiile, puterile şi reverenţa aparţinând Unsului Domnului. Ca falsificare, el a denaturat şi planul lui Dumnezeu cu privire la alegerea unei „turme mici” sau a unei Biserici în timpul prezent; şi a pus cu totul la o parte adevărata speranţă a Bisericii şi pregătirile Domnului pentru binecuvântarea lumii în timpul domniei Milenare a lui Cristos — pe care Anticrist o prezintă ca împlinită în propria sa domnie.

Efectele rele ale unei asemenea pervertiri şi denaturări a planului lui Dumnezeu cu greu pot fi evaluate. Ele au fost sursa directă din care au izvorât toate doctrinele stricate introduse una după alta pentru a sprijini pretenţiile şi a mări demnitatea Anticristului. Cu toate că Reforma, cu trei secole în urmă, a introdus o eră de studiere a Bibliei şi de libertate a gândirii, şi a dus la respingerea multor rele şi erori, totuşi falsificarea a fost pe o scară atât de elaborată, atât de completă în toate părţile şi aranjamentele ei, şi a amăgit atât de complet întreaga lume, încât, chiar după ce Luther şi mulţi alţii au recunoscut papalitatea ca rezultatul marii lepădări de credinţă — Anticristul din profeţie — ei, în timp ce au denunţat-o ca sistem, au ţinut cu tărie la teoria falsă care a condus la erorile ei specifice de doctrină şi practică. Până în ziua de azi, marea majoritate a protestanţilor din toate confesiunile sprijină teoria lui Anticrist, că Împărăţia lui Cristos a fost stabilită. Unii s-au străduit să facă aşa cum a făcut papalitatea — să-şi organizeze biserica sub conducerea unei persoane ca şi cap — în timp ce alţii pun în locul acestui cap un conciliu sau sinod; dar toţi sunt sub înşelarea impusă de interpretarea falsă şi amăgitoare a doctrinelor Scripturii, începută de Anticrist — că domnia Împărăţiei lui Cristos este acum şi nu într-un timp viitor, şi tăgăduind veacul viitor, cum face Anticrist, ei, ca şi acel sistem, sunt nepăsători în privinţa deplinei dezvoltări a ((B302)) sfinţeniei printre credincioşi şi sunt mai degrabă zeloşi pentru realizarea acum a lucrării veacului viitor (convertirea lumii) — aşa de mult încât adesea sunt dispuşi să denatureze planul şi Cuvântul lui Dumnezeu şi să inventeze teorii pentru a speria lumea şi a o duce la o pretenţie de evlavie; şi sunt dispuşi de asemenea să recurgă la metode îndoielnice şi lumeşti pentru a le creşte atracţia, pentru a face diferitele lor sisteme cu atât mai ademenitoare pentru cei neconvertiţi, pe care ei, ca Anticrist, sunt dispuşi să-i numere în rândurile lor din mândrie şi ca să facă impresie bună.

Aceştia cu greu pot să vadă că papalitatea este Anticristul. Cum ar putea, atâta timp cât credinţa este otrăvită, iar judecata este încă în mare măsură orbită de însăşi esenţa erorii lui Anticrist. Trebuie să fie văzute mărimea, grandoarea şi necesitatea Împărăţiei Milenare a lui Cristos şi a operei ei de binecuvântare a tuturor familiilor pământului, înainte de a putea fi apreciată măsura falsificării lui Anticrist, sau de a putea fi evaluate corect pagubele acestuia pentru adevăr şi influenţa lui pustiitoare şi profanatoare în biserica nominală sau în templul lui Dumnezeu.

Nimeni nu trebuie să fie surprins de caracterul complet al acestei falsificări, dacă ne gândim că ea este opera lui Satan şi că a fost copiată după tipurile şi ilustraţiile gloriei viitoare prezentată în Scripturi. Văzând că venise timpul pentru alegerea Bisericii şi că adevărurile sădite de Domnul nostru şi de apostoli câştigaseră repede avans faţă de toate religiile păgâne, căutând pe cei blânzi oriunde mergeau, marele adversar a încercat să distrugă puritatea Bisericii şi să întoarcă pe alte căi şi pe căi false ceea ce nu putea opri. Astfel triumful lui Anticrist, precum şi puterea lui actuală, a fost în realitate succesul lui Satan. Dar vedem aici înţelepciunea lui Dumnezeu; căci în timp ce succesul lui Anticrist părea să prevestească înfrângerea planului lui Dumnezeu, în

((B303))

BISERICA LUI DUMNEZEU,
PREOŢIMEA ÎMPĂRĂTEASCĂ

———-

TIPUL ADEVĂRAT

Aaron şi urmaşii săi — preot principal sau mare preot, cap, reprezentant şi purtător de cuvânt.
——–
Preoţii subordonaţi, a căror demnitate oficială, drepturi
şi privilegii în serviciu sunt primite prin Aaron, al cărui corp
ei îl reprezintă, au fost tipuri ale Bisericii lui Cristos.

REALITATEA ÎN TIMPUL MILENIULUI

Isus Cristos, Domnul, Capul şi reprezentantul nostru;
Marele Preot al mărturisirii sau rânduielii noastre.
——–
Biserica glorificată, Corpul lui Cristos, părtaşi ai gloriei,
maiestăţii şi funcţiei Sale de conducător, ale căror funcţii vor diferi,
după cum stea de stea se deosebeşte în slavă.

FALSIFICAREA

Papii, fiecare la rândul lui, mare preot al ierarhiei papale;
domnul, capul şi purtătorul ei de cuvânt.
——–
Biserica Romei, constând din episcopi şi prelaţi, care
au parte de demnităţile ierarhiei, deşi diferen-ţiindu-se în grade
de onoare — cardinali, episcopi etc.

Supuse ierarhiei sunt ajutoarele, după cum urmează:

TIPUL ADEVĂRAT

Leviţii care făceau servicii legate de Tabernacolul tipic
— învăţarea etc., etc. Un ordin inferior de preoţi
cărora nu le era permis să intre sau să privească
în Sfânta Sfintelor (tipică pentru natura spirituală).

——–

Întregul Israel era învăţat şi îndrumat de ierarhia descrisă
mai sus. În Moise, care a fost un tip al Cristosului complet,
ei au avut profet, preot şi rege, tip al autorităţii Milenare a
lui Cristos (Fapt. 3:22).

REALITATEA ÎN TIMPUL MILENIULUI

Faza pământească a Împărăţiei lui Dumnezeu prin care Biserica
glorificată va avea contact mai direct cu lumea, învăţând-o,
guvernând-o etc., şi care de asemenea va avea comuniunea cea
mai strânsă cu Biserica spirituală în glorie.
——–
Lumea va fi învăţată, îndrumată, condusă şi ajutată de Împărăţia lui
Dumnezeu, descrisă mai sus, şi de reprezentanţii ei pământeşti
care vor avea toată puterea şi va trebui să li se dea ascultare;
toţi cei care vor asculta nu vor fi „nimiciţi” (Fapt. 3:23).

FALSIFICAREA

Preoţii subordonaţi papalităţii, care nu sunt părţi sau membri ai
bisericii sau ierarhiei, ci sunt numiţi „fraţi” şi „surori”.
Dintre ei sunt învăţătorii, infirmierele etc., în contact direct
atât cu poporul cât şi cu ierarhia.
——–
Papalitatea pretinde supunerea lumii la conducerea şi la
învăţăturile ei — ca fiind Împărăţia lui Dumnezeu. Preoţimea de
rând este agentul ei. Când era în putere încerca să-şi
impună legile şi să-i „nimicească” pe cei ce nu se supuneau.

((B304))

realitate el conlucra, deşi fără să ştie, la asigurarea succesului planului Său, căci adevăraţii consacraţi încercaţi, iar credincioşia lor faţă de Cuvântul lui Dumnezeu atât de amănunţit probată, ca prin îngăduirea acestei mari falsificări.

Tabela însoţitoare va servi să arate cât de completă a fost falsificarea organizării viitoare a Împărăţiei lui Cristos în papalitate şi cum ea a fost luată din preoţia evreiască tipică.

Mosheim, explicând ridicarea sistemului ierarhic în Biserică, arată foarte clar această falsificare, în cuvintele următoare, din Volumul 1, pagina 337:

„Câtă vreme rămânea cea mai mică probabilitate ca Ierusalimul să-şi ridice iarăşi cândva capul din ţărână, învăţătorii creştini şi bătrânii nu şi-au luat nici un titlu sau distincţie, cel puţin nici unul din cei mai modeşti şi mai umiliţi; dar când soarta acestei cetăţi a fost pecetluită de către Hadrian [135 d. Cr.] şi când evreii nu mai puteau nutri nici cea mai vagă speranţă de a vedea vechiul lor guvernământ restabilit, aceiaşi pastori şi slujitori au conceput dorinţa ca turma lor să creadă că ei au urmat la drepturile preoţimii iudaice. În consecinţă episcopii s-au preocupat să dea ca învăţătură ideea că ei au fost înzestraţi cu un caracter asemănător cu cel al Marelui Preot al evreilor, şi prin urmare posedau toate drepturile care fuseseră recunoscute ca aparţinând Pontifului Evreu. Funcţiile preoţilor evrei obişnuiţi au fost, în acelaşi mod, declarate ca revenindu-le presbiterilor din Biserica Creştină, dar sub o formă mai desăvârşită; şi în cele din urmă diaconii au fost aşezaţi pe aceeaşi treaptă cu leviţii, sau slujitori inferiori.”

CAPUL ŞI GURA LUI ANTICRIST
Marile sale cuvinte pline de mândrie

Papa (fiecare papă la rândul său) este capul bisericii false, care este corpul său, întocmai cum Cristos Isus este ((B305)) capul Bisericii adevărate, care este corpul Său. Deoarece capul este reprezentantul corpului şi gura lui vorbeşte pentru corp, aflăm acest aspect al lui Anticrist, după cum trebuie să ne aşteptăm, menţionat în mod proeminent de Scripturi. În Daniel 7:8, 11, 25 şi în Apocalipsa 13:5, 6, gura lui Anticrist ne este arătată în mod special ca o caracteristică principală. Daniel spune că acest corn „avea nişte ochi ca ochii de om” — simbolul inteligenţei şi al unei politici clarvăzătoare. Acest „corn” trebuia să fie deosebit de toate celelalte puteri; trebuia să fie mai înţelept, mai iscusit decât celelalte imperii care au încercat să guverneze lumea; puterea lui trebuia să fie puterea gurii sale (ceea ce rostea), îndrumată de ochii săi (cunoştinţa), mai degrabă decât cea a forţei fizice. Şi nimeni cunoscând istoria papalităţii nu poate tăgădui că imaginile folosite pentru a ilustra puterea şi metodele ei sunt remarcabil de bune.

I s-a dat o gură care rostea lucruri mari şi hule … Ea şi-a deschis gura şi a început să rostească hule împotriva lui Dumnezeu, să-I hulească Numele, cortul şi pe cei care îşi au locuinţa în cer.” „El va rosti cuvinte împotriva Celui Prea Înalt.” Apoc. 13:5, 6; Dan. 7:8, 25.

Nu trebuie să uităm că acestea sunt expresii figurative care descriu caracterul şi pretenţiile „fiarei” simbolice (guvernământ) şi ale „cornului” (putere) care iese din vechea fiară sau vechiul Imperiu Roman. În unele privinţe papalitatea a fost un guvernământ nou („fiară”), deosebit de vechiul Imperiu Roman; iar în alte privinţe ea a fost un corn sau o putere printre altele ieşite din acest imperiu, care pentru un timp a deţinut control superior asupra celorlalte coarne sau puteri. Ea este prezentată în simbol din ambele puncte de vedere, aşa încât să fie cât mai complet localizată şi indicată.

Marile cuvinte arogante, sau hule, ale lui Anticrist, acoperă întreaga perioadă a îndelungatei sale cariere. Cuvântului „hulă” în zilele noastre i se atribuie de obicei numai un sens ((B306)) vulgar, ca şi cum ar fi legat numai de cele mai vulgare forme de blestem şi de blasfemie. Însă cuvântul „hulă”, în adevăratul lui sens, se aplică la orice ofensă „Hulă înseamnă a atribui lui Dumnezeu ceea ce este contrar naturii Sale şi nu-I aparţine — şi a tăgădui ceea ce-I aparţine”. (Vezi dicţionarul Webster neabreviatla cuvintele blasfemie şi blasfemator.) Şi ca dovadă că acesta este sensul în care este folosit cuvântul „hulă” în Scripturi, observaţi modul în care l-au folosit Domnul nostru şi fariseii: „Nu pentru o lucrare bună aruncăm noi cu pietre în Tine, ci pentru hulă şi pentru că Tu, care eşti un om, Te faci pe Tine Însuţi Dumnezeu”. Isus le-a răspuns: „Cum ziceţi voi Aceluia pe care Tatăl L-a sfinţit şi L-a trimis în lume: «Huleşti!», pentru că am spus: Eu sunt Fiul lui Dumnezeu?” Ioan 10:33, 36; vezi şi Marcu 14:61-64.

Având înaintea noastră definiţia potrivită a cuvântului „hulă”, cât de evident trebuie să fie chiar şi pentru cele mai simple minţi că marile cuvinte arogante şi pretenţiile lăudăroase ale papalităţii au fost, toate, hule. Stabilirea unei împărăţii false a lui Dumnezeu a fost o calomnie la adresa guvernământului lui Dumnezeu, o hulă grosolană şi o denaturare a caracterului, a planului şi a cuvântului Său. Caracterul lui Dumnezeu, adică „numele” Său, a fost hulit în miile de edicte monstruoase, de bule şi decrete scoase în numele Său de către lungul şir al celor care au pretins că-L reprezintă pe Fiul Său ca locţiitori; şi cortul lui Dumnezeu, adevărata Biserică, a fost hulit prin sistemul fals care a pretins că-i ţine locul — care a pretins că credincioşii lui erau adevăratul şi singurul cort sau Biserică a lui Dumnezeu. Dar să lăsăm istoria să ne spună despre aceste mari cuvinte arogante, despre aceste pretenţii hulitoare pe care papii succesivi le-au rostit şi aprobat în calitate de capi ai lui Anticrist.

Într-o lucrare intitulată „Papa, vicarul lui Cristos, capul Bisericii”, scrisă de celebrul romano-catolic, Monseniorul ((B307)) Capel, se găseşte o listă cuprinzând nu mai puţin de şaizeci şi două de titluri hulitoare aplicate papei; şi, să se noteze, acestea nu sunt doar nişte titluri moarte din trecut, căci ele au fost puse în ordine de unul dintre cei mai de frunte scriitori ai papalităţii care sunt în viaţă. Cităm din listă după cum urmează:

„Cel mai divin dintre toţi capii”
„Sfântul Părinte al părinţilor”
„Pontif suprem peste toţi prelaţii”
„Supraveghetorul religiei creştine”
„Păstorul suprem — păstorul păstorilor”
„Cristos prin ungere”
„Avraam prin patriarhat”
„Melhisedec după rânduială”
„Moise în autoritate”
„Samuel în funcţia de judecător”
„Mare preot, episcop suprem”
„Prinţul episcopilor”
„Moştenitor al apostolilor; Petru în putere”
„Purtătorul cheii Împărăţiei cerurilor”
„Pontif numit cu deplinătatea puterii”
„Vicarul lui Cristos”
„Preot suveran”
„Capul tuturor sfintelor biserici”
„Şeful bisericii universale”
„Episcop al episcopilor, adică Suveran Pontif”
„Conducătorul casei Domnului”
„Domn apostolic şi părinte al părinţilor”
„Păstor şi învăţător principal”
„Medicul sufletelor”
„Stâncă pe care porţile îngâmfate ale iadului n-o biruie”
„Papă infailibil”
„Capul tuturor sfinţilor preoţi ai lui Dumnezeu”.

Pe lângă lunga listă de titluri din care cele de sus sunt exemple, autorul dă citatele următoare dintr-o scrisoare pe ((B308)) care Sf. Bernard, abate de Clairvaux, i-a scris-o papei Eugenius al III-lea, în 1150 d. Cr.:

„Cine eşti tu? Marele preot, supremul episcop. Tu eşti prinţul episcopilor, tu eşti moştenitorul apostolilor. Tu eşti Abel în întâietate, Noe în guvernare, Avraam în rang patriarhal, Melhisedec în rânduială, Aaron în demnitate, Moise în autoritate, Samuel în funcţia de judecător, Petru în putere, Cristos În ungere. Tu eşti cel căruia îi sunt date cheile cerului, cel căruia îi sunt încredinţate oile. Sunt într-adevăr şi alţi portari ai cerului şi alţi păstori ai turmelor; dar tu eşti cu atât mai glorios cu cât ai şi moştenit, în altă manieră, aceste două nume înaintea tuturor celorlalţi. . . . Puterea altora este limitată prin hotare clare; a ta se întinde chiar şi asupra acelora care au primit autoritate peste alţii. Nu poţi tu, atunci când survine un motiv just, să închizi cerurile împotriva unui episcop, să-l destitui din funcţia sa episcopală şi să-l predai Satanei? Astfel privilegiul tău este neschimbător, atât în privinţa cheilor date ţie, cât şi în privinţa oilor încredinţate în grija ta.”

Toate aceste titluri linguşitoare, hulitoare, le-au fost aplicate pontifilor romani şi au fost primite de ei cu mulţumire de sine şi cu o evidentă satisfacţie, ca aparaţinându-le pe drept.

De la papa Bonifaciu al VIII-lea avem următorul decret, care încă mai există în legea comună: „Declarăm, spunem, definim, pronunţăm că este necesar pentru mântuire ca fiecare fiinţă umană să fie supusă pontifului roman”. Papa Grigorie al VII-lea, care în anul 1063 a poruncit ca papa să fie numit părinte al părinţilor, extrage ceea ce urmează din Geneza 1:16 pentru a sprijini pretenţiile papale: „Dumnezeu a făcut cei doi mari luminători pe întinsul cerului; luminătorul cel mare ca să stăpânească ziua şi luminătorul cel mic, ca să stăpânească noaptea; amândoi sunt mari, dar unul este mai mare. Pe „întinderea cerului”, care este biserica universală, «Dumnezeu a făcut doi mari luminători», adică a instituit două demnităţi, care sunt autoritatea pontificală şi puterea regală, dar cea care conduce ziua, adică cea spirituală, este mai mare; dar cea care conduce lucrurile trupeşti este mai mică; deoarece, aşa cum ((B309)) soarele se deosebeşte de lună, tot aşa şi papii se deosebesc de împăraţi”. Şi alţi papi au adoptat această interpretare, care a făcut mult pentru a întări ideea de supremaţie papală.

Sfântul Antoniu, arhiepiscopul Florenţei, după ce citează Psalmul 8:4-8, „L-ai făcut cu puţin mai prejos decât îngerii” etc. şi aplicându-l la Cristos, îl transferă la papa prin cuvintele următoare: „Şi fiindcă El ne-a părăsit, nemaifiind prezent în trup, a lăsat pe vicarul [înlocuitorul] Său pe pământ, adică pe suveranul pontif, care se numeşte papa, ceea ce înseamnă părintele părinţilor; aşa că aceste cuvinte pot fi în mod potrivit spuse despre papa. Deoarece papa, după cum a spus Hostiensis, este mai mare decât un om dar mai mic decât un înger, pentru că el este muritor; cu toate acestea, el este mai mare în autoritate şi în putere. Pentru că un înger nu poate consacra corpul şi sângele lui Cristos, nici absolvi sau lega, putere pe care papa o posedă în cel mai înalt grad; un înger nici nu poate rândui sau acorda indulgenţe. El este încoronat cu glorie şi onoare: gloria laudei, pentru că el este numit nu numai fericit, ci preafericit. Cine s-ar îndoi să-l numească fericit, pe cel pe care chiar vârful unei asemenea demnităţi mari l-a înălţat? El este încoronat cu onoarea veneraţiei, aşa încât credincioşii pot să-i sărute picioarele. O veneraţie mai mare nu poate exista. „Închinaţi-vă înaintea aşternutului picioarelor Lui” (Ps. 99:5). El este încoronat cu mărirea autorităţii, pentru că îi poate judeca pe toţi, dar nu poate fi judecat de nimeni — decât dacă se dovedeşte că s-a abătut de la credinţă [credinţa lui Anticrist, fireşte]. Astfel el este încoronat cu o triplă coroană de aur şi este pus „peste toate lucrările mâinilor sale”, pentru a dispune de toţi subordonaţii. El deschide cerul, trimite pe vinovaţi în iad, confirmă imperiile, reglementează întregul cler”.

Conciliul de la Lateran în prima lui sesiune i-a dat papei numele de „Prinţul Universului”, în a doua sesiune l-a numit „Preot şi Rege care trebuie să fie adorat de toţi oamenii şi care este foarte asemănător lui Dumnezeu”, iar în a cincea sesiune a atribuit lui Leon al X-lea profeţiile despre glorioasa domnie a lui Cristos, în aceste cuvinte: „Nu plânge, fiica ((B310)) Sionului, căci iată Leul din seminţia lui Iuda, rădăcina lui David; iată, Dumnezeu ţi-a ridicat un mântuitor”.

Din „Dicţionarul eclesiastic” al lui Ferraris, autoritate etalon romano-catolică, cităm următoarea prezentare condensată despre puterea papală, aşa cum este dată la cuvântul „papa”, art. 2:

„Papa este de o asemenea demnitate şi înălţime, încât el nu este doar om, ci, ca şi cum ar fi Dumnezeu şi vicarul [reprezentantul] lui Dumnezeu. . . . Astfel papa este încoronat cu triplă coroană, ca rege al cerului, al pământului şi al iadului. Ba mai mult, excelenţa şi puterea papei sunt nu numai în privinţa lucrurilor cerului, pământului şi infernului, ci el este şi mai presus de îngeri şi este superior acestora; astfel încât dacă ar fi cu putinţă ca îngerii să se abată de la credinţă sau să nutrească sentimente potrivnice acesteia, ei ar putea fi judecaţi şi excomunicaţi de papa. . . . El are atât de mare demnitate şi putere încât ocupă unul şi acelaşi tribunal cu Cristos; astfel încât tot ceea ce face el pare a ieşi din gura lui Dumnezeu. . . . Papa este ca Dumnezeu pe pământ, singurul prinţ al credincioşilor lui Cristos, cel mai mare împărat al tuturor împăraţilor, având deplinătatea puterii, căruia i s-a încredinţat guvernarea împărăţiei pământeşti şi cereşti”. El adaugă mai departe: „Papa are o atât de mare putere şi autoritate, încât poate modifica, declara sau interpreta legea divină”. „Papa poate uneori contracara legea divină prin limitare, explicare etc.”

Astfel, Anticrist nu numai că s-a străduit să stabilească Biserica în putere înainte de timpul Domnului, dar a fost şi destul de cutezător ca să încerce să „contracareze” şi să „modifice” legile divine pentru a se potrivi cu propriile sale planuri. Cât de clar a împlinit el astfel profeţia care cu peste o mie de ani înainte a declarat, el „se va gândi să schimbe timpurile şi legea”. Dan. 7:25.

Într-o bulă sau edict, Sixtus al V-lea declară:

„Autoritatea dată sfântului Petru şi succesorilor săi, prin nemăsurata putere a Împăratului veşnic, depăşeşte toate puterile împăraţilor şi prinţilor pământeşti. Ea dă sentinţă necontrolabilă asupra tuturor. Şi dacă află că vreunii dintre ((B311)) ei se împotrivesc poruncii lui Dumnezeu, se răzbună pe ei mai aspru, dându-i jos de pe tronurile lor, oricât de puternici ar fi ei, şi coborându-i până în părţile cele mai de jos ale pământului, ca slujitori ai râvnitorului Lucifer”.

O bulă a papei Pius al V-lea, intitulată „Osândirea şi excomunicarea Elisabetei, regina Angliei, şi a aderenţilor ei — cu adăugarea altor pedepse”, spune după cum urmează:

„Cel care domneşte în înălţimi, căruia I s-a dat toată puterea în cer şi pe pământ, a încredinţat o biserică sfântă, catolică şi apostolică (în afara căreia nu există mântuire) unuia singur pe pământ, lui Petru, Prinţul apostolilor, şi succesorului lui Petru, episcopul Romei, pentru a fi guvernată în plinătatea puterii. Pe el singur l-a făcut prinţ peste toate popoarele şi împărăţiile, să smulgă, să distrugă, să risipească şi să nimicească, să zidească şi să sădească”.

Sfântul Bernard afirmă că „nimeni afară de Dumnezeu, nu este ca papa, nici în cer, nici pe pământ”.

Papa Nicolae I spune că „împăratul Constantin i-a conferit papei numele Dumnezeu, care, de aceea, fiind Dumnezeu, nu poate fi judecat de om”.

Papa Inocenţiu al III-lea spune: „Papa ţine locul adevăratului Dumnezeu”; iar legea canonică, în comentariu, îl numeşte pe papa — „Domnul Dumnezeul nostru”.

Inocenţiu şi Iacobaţiu afirmă că „papa poate face aproape tot ce poate face Dumnezeu”, în timp ce Decius respinge cuvântul „aproape”, ca nefiind necesar. Iacobaţiu şi Durand susţin că „nimeni să nu îndrăznească să i se adreseze lui, mai mult decât lui Dumnezeu — Doamne, ce faci?” Iar Antonius a scris:

„Lui [papei] îi aparţine să rânduiască lucrurile care ţin de binele public şi să le înlăture pe acelea care împiedică acest scop, ca vicii, abuzuri care înstrăinează pe om de Dumnezeu. . . . Şi aceasta în conformitate cu Ieremia 1:10 [aici iarăşi atribuind lui Anticrist o profeţie care aparţine domniei Milenare a lui Cristos]: „Iată, astăzi te-am rânduit peste popoare şi peste împărăţii, ca să smulgi şi să tai, să dărâmi şi să distrugi”, adică, în ceea ce priveşte viciile; iar în ceea ce priveşte virtuţile, „să ((B312)) zideşti şi să sădeşti”. . . . Cât despre puterea papei asupra celor din iad, care sunt simbolizaţi prin peştii mării (Ps. 8) — pentru că, după cum peştii sunt continuu agitaţi de valurile mării, tot aşa cei din purgatoriu sunt continuu apăsaţi de suferinţele pedepsei — Dumnezeu a supus papei şi peştii mării, adică pe cei din purgatoriu, ca să-i uşureze prin indulgenţe.

„Păgânii sunt supuşi papei, care conduce în lume în locul lui Cristos. Dar Cristos are deplină putere peste fiecare creatură. Papa este vicarul lui Cristos şi nimeni nu se poate sustrage legitim de la ascultare faţă de el, după cum nimeni nu se poate sustrage legitim de la ascultare faţă de Dumnezeu. . . . Papa poate pedepsi popoarele păgâne şi barbare. . . . Şi chiar dacă păgânii nu pot fi pedepsiţi cu pedeapsa spirituală a excomunicării şi cu alte asemenea, ei pot fi totuşi pedepsiţi de biserică cu pedepse băneşti, iar de către prinţi şi cu pedepse trupeşti. . . . Biserica poate pedepsi, indirect, pe evrei cu pedepse spirituale, excomunicând prinţii creştini cărora evreii le sunt supuşi, dacă ei neglijează să-i pedepsească cu pedeapsă naturală atunci când fac ceva împotriva creştinilor. . . . Dacă convertirea unora ar fi dorită, ei pot fi obligaţi prin teroare şi lovituri, nu ca să primească de fapt credinţa, ci să nu pună nici o piedică credinţei printr-o voinţă încăpăţânată. Pentru convertirea necredincioşilor, trebuie imitată judecata lui Dumnezeu”.

Aici este o ilustraţie a modului în care eroarea în doctrină produce nedreptate. Oamenii pot fi repede conduşi spre orice formă de cruzime şi de asuprire, dacă mai întâi se pot convinge pe ei înşişi că prin exercitarea unor astfel de nelegiuiri ei sunt cu atât mai asemenea lui Dumnezeu — imitatori ai lui Dumnezeu. Este de mirare că oamenii sunt atât de buni şi de cumpătaţi cum îi găsim, cu toate ideile şi doctrinele îngrozitoare, false, privitoare la planul lui Dumnezeu pentru omenire, cu care Satan i-a orbit şi i-a amăgit prin fântâna papală a erorii, conducându-i pe o cale care se potriveşte cu natura lor decăzută. În continuare acelaşi scriitor adaugă:

((B313))

„Puterea papei este exercitată asupra ereticilor şi schismaticilor, indicaţi şi prin boi, pentru că ei se împotrivesc adevărului cu cornul mândriei. Dumnezeu i-a supus şi pe aceştia sub picioarele papei spre a fi pedepsiţi împătrit, şi anume cu excomunicarea, concedierea, privarea de bunuri materiale şi persecuţia militară. Dar trebuie luaţi ca eretici numai când refuză să-şi îndrepte învăţăturile lor dăunătoare şi sunt pregătiţi să le apere cu încăpăţânare. . . . Papa poate alege sau numi pe împărat. Împăratul este slujitorul [servul] papei în sensul că el este slujitorul lui Dumnezeu, al cărui loc este ocupat de papa, căci Dumnezeu a delegat pe împărat ca slujitor al papei. . . . Cred că se poate afirma ca adevăr faptul că papa, vicarul lui Cristos, are jurisdicţie universală asupra lucrurilor spirituale şi naturale din lumea întreagă, în locul Dumnezeului celui viu.

Următoarele declaraţii ale papilor, spicuite din „Acts and Monuments” („Fapte şi Monumente”) a lui Fox de către H. G. Guinness, un scriitor englez de seamă, merită un loc de frunte; şi putem fi de acord din inimă cu comentariul acestui scriitor asupra sistemului a cărui gură rosteşte asemenea declaraţii, când zice: „Dacă «oricine se înalţă va fi smerit», ce degradare poate corespunde unei asemenea înălţări de sine?”

„De aceea, văzând că o asemenea putere i-a fost dată lui Petru, iar prin Petru mie, ca succesor al său, cine este acela din lumea întreagă care să nu se supună decretelor mele, care am atâta putere în cer, în iad, pe pământ, asupra celor vii şi a celor morţi. . . . Plinătatea puterii mele este atât de mare, prin jurisdicţia cheii ce mi s-a dat, încât în timp ce toţi îmi sunt supuşi — da, chiar şi împăraţii trebuie să-mi supună mie actele lor executive — numai eu nu sunt supus nici unei creaturi, nu, nici chiar mie însumi; astfel maiestatea mea papală rămâne pururea întreagă, superioară tuturor oamenilor, de care toţi trebuie să asculte şi pe care s-o urmeze, pe care nimeni nu trebuie s-o judece sau s-o acuze de nici o crimă, nimeni n-o destituie, afară de mine însumi. Nimeni nu mă poate excomunica, da, chiar dacă am legături cu excomunicaţii, căci nici un canon nu mă leagă; nimeni nu trebuie să mă mintă, căci acela care mă minte este un eretic şi o persoană excomunicată. ((B314)) Astfel deci, se arată că măreţia preoţiei a început cu Melhisedec, i-a fost dat un caracter solemn în Aaron, a fost perfecţionată în Cristos, reprezentată în Petru, înălţată în jurisdicţie universală şi manifestată în papa. Astfel că prin această întâietate a preoţiei mele, toate lucrurile fiindu-mi supuse, pare să se dovedească bine în mine ceea ce s-a zis despre Cristos: «Toate le-ai supus sub picioarele Lui».

Şi, de asemenea, trebuie presupus că episcopul acestei biserici este întotdeauna bun şi sfânt. Da, chiar dacă ar cădea în omucidere sau adulter, ar putea păcătui, totuşi nu poate fi acuzat, ci mai degrabă scuzat prin crimele lui Samson, prin furturile evreilor etc. Tot pământul este dioceza mea şi eu sunt supraveghetorul tuturor oamenilor, având autoritatea Împăratului tuturor împăraţilor asupra supuşilor. Eu sunt totul în toţi şi mai presus de toţi, aşa încât Dumnezeu Însuşi şi cu mine, vicarul lui Dumnezeu, avem un singur consistoriu, eu sunt în stare să fac aproape tot ce poate face Dumnezeu. În toate lucrurile pe care le doresc, voinţa mea trebuie să fie luată ca raţiune, pentru că eu sunt capabil prin lege să dau dispense mai presus de lege, iar din rău să fac dreptate, corectând legile şi schimbându-le. Prin urmare, dacă se spune că lucrurile pe care le fac nu sunt făcute de om, ci de Dumnezeu — Ce mĂ puteŢi face decÂt Dumnezeu? Iarăşi, dacă prelaţii bisericii sunt numiţi şi socotiţi de Constantin drept Dumnezei, atunci eu, fiind deasupra tuturor prelaţilor, tuturor dumnezeilor. De aceea, nu-i de mirare dacă stă în puterea mea să schimb timpul şi timpurile, să schimb şi să desfiinţez legi, să dispun de toate lucrurile, chiar aşa, de principiile lui Cristos; căci, unde Cristos îi porunceşte lui Petru să-şi bage sabia în teacă şi-i îndeamnă pe ucenicii Săi să nu facă uz de nici o forţă exterioară pentru a se răzbuna, oare nu scriu eu, papa Nicolae, episcopilor din Franţa îndemnându-i să-şi scoată săbiile adevărate? … Şi, în timp ce Cristos a fost El Însuşi prezent la nunta din Cana Galileii, oare nu interzic eu, papa Martin, în distincţia mea, clerului spiritual să fie prezent la ospeţe de nuntă şi de asemenea să se căsătorească? Mai mult, unde Cristos porunceşte să împrumutăm fără speranţă de câştig, oare nu dau eu, papa Martin, dezlegare de această poruncă? Ce să mai spun despre ucideri, făcând să nu fie crimă sau omucidere a-i ucide pe cei excomunicaţi? La fel, împotriva legii ((B315)) naturii, ceva împotriva apostolilor şi de asemenea împotriva scrierilor apostolilor, eu pot da şi dau dezlegare; căci acolo unde ei în scrierile lor poruncesc ca un preot să fie destituit pentru păcatul desfrânării, eu, prin autoritatea lui Silvestru, modific rigoarea acelei constituţii, considerând că azi minţile şi trupurile oamenilor sunt mai slabe decât erau atunci. . . . Dacă doriţi să ascultaţi pe scurt numărul întreg al acestor cazuri care aparţin pe drept de dezlegarea mea papală, care se ridică la numărul de cinci zeci şi unu de puncte, în care nici un om nu se poate amesteca afară de mine singur, le voi expune. [Aici urmează lista.]

După ce am declarat îndeajuns cât de mare este puterea mea pe pământ, în cer şi în purgatoriu, şi care este plinătatea ei de a lega, a dezlega, a porunci, a permite, a alege, a confirma, a dispensa, a face şi a desface etc., acum voi vorbi puţin despre bogăţiile mele şi despre marile mele proprietăţi, pentru ca fiecare om să poată vedea bogăţia şi belşugul meu în toate — rente, dijme, tributuri; mătăsurile mele, mitrele de purpură, coroanele, aurul, argintul, perlele şi mărgăritarele, pământurile şi domeniile mele. Căci mie îmi aparţin mai întâi cetatea imperială Roma, palatul Lateran; regatul Siciliei este în proprietatea mea. Apula şi Capua sunt ale mele. De asemenea regatele Angliei şi Irlandei, nu-mi sunt, sau n-ar trebui oare să-mi fie tributare? La acestea adaug de asemenea, pe lângă alte provincii şi ţări, atât în Occident cât şi în Orient, de la miazănoapte la miazăzi, aceste domenii cu numele [aici urmează o listă lungă]. Ce să spun aici despre veniturile mele zilnice, despre pârga roadelor, anate, mantii papale, indulgenţe, bule, spovedanii, favoruri şi rescripte, testamente, dispense, privilegii, alegeri, venituri bisericeşti, case religioase şi altele asemenea, care se ridică la o sumă nu mică de bani? . . . din care se poate presupune în parte ce avantaj intră în vistieria mea. . . . Dar ce să mai zic despre Germania, unde toată lumea este dioceza mea, după cum spun canoniştii mei şi toţi oamenii trebuie să creadă. De aceea, după cum am început, tot aşa şi închei, poruncind, declarând şi spunând, ca necesitate pentru mântuire, se cere ca fiecare creatură umană să-mi fie supusă.”

În zilele noastre mulţi presupun că aceste lăudăroşenii ale papalităţii aparţin doar trecutului îndepărtat şi că în timpurile din urmă s-a produs o mare schimbare în acest ((B316)) sistem; dar puţină reflecţie şi observaţie dovedesc că aceste sentimente ale papalităţii sunt încă neschimbate. Ar trebui să ne gândim, de asemenea, că pretenţia constantă a papalităţii este că doctrinele ei sunt neschimbătoare, că decretele papilor şi ale conciliilor sunt infailibile şi că aceste decrete, răsuflând blasfemie împotriva lui Dumnezeu şi persecuţii împotriva sfinţilor Săi, sunt încă ţinute ca sacre de către Biserica Romano-Catolică de astăzi. Schimbarea survenită în papalitate este doar pierderea puterii produsă de deşteptarea adusă de Reformă. Voinţa încă există, dar puterea de a face este micşorată prin înmulţirea cunoştinţei şi a libertăţii, în care Biblia a fost principalul factor. Anticrist este treptat „făcut fără putere” de către adevăratul Cristos — prin „suflarea gurii Sale” — Cuvântul Său. În curând strălucirea prezenţei lui Emanuel va nimici cu desăvârşire glorioasa falsificare şi va elibera complet lumea de lanţurile pretenţiilor şi erorilor ei înşelătoare.

Spre a ilustra pretenţiile din ultimul timp, observaţi faptul că actualul papă, când s-a urcat pe tronul papal, şi-a luat titlul de Leon al XIII-lea, şi puţin după aceea se iscălea „Leo de tribus Iuda”, adică „Leul din seminţia lui Iuda” — unul din titlurile adevăratului Cap. În pretenţii arogante el desigur nu este în urma celor care au ocupat aceeaşi funcţie în timpul veacurilor întunecate.

Ceea ce urmează, numită Adoraţia, este încă o parte din ceremonia legată de instalarea unui nou papă. Noul papă, înveşmântat în alb, împodobit cu multe nestemate strălucitoare şi purtând pantofi roşii cu cruci mari de aur ca şi catarame, este condus la altar unde îngenunchează. Atunci — „papa se ridică şi, purtându-şi mitra, este luat pe sus de către cardinali şi aşezat pe tronul-altar ca să stea acolo. Unul dintre episcopi îngenunchează şi începe imnul «Te Deum» [Te lăudăm, o Dumnezeule]. În acest timp cardinalii sărută picioarele, mâinile şi obrazul papei”. O monedă reprezentând această ceremonie, turnată în monetăria papei, poartă inscripţia „Pe cel pe care ei îl creează, îl adoră”.

((B317))

Cardinalul Manning, reprezentantul principal al papalităţii în Anglia, susţine şi atrage atenţia publicului asupra clauzei următoare din credinţa catolică:

„Declarăm, afirmăm, definim şi pronunţăm ca necesar pentru mântuire, ca orice fiinţă umană să fie supusă Pontifului roman”. Iar într-o cuvântare publicată, el îl prezintă pe papa care a zis: „Pretind că sunt Judecătorul Suprem şi Îndrumătorul conştiinţelor oamenilor; al ţăranului care lucrează pământul, al prinţului care şade pe tron, al familiei care trăieşte în umbra izolării şi al corpului de legiuitori care fac legi pentru împărăţii. Eu sunt singurul, ultimul şi Supremul Judecător a ceea ce este corect şi incorect”.

Desigur, observând exemplele moderne de „cuvântări deşarte, pline de mândrie” ale papalităţii, n-ar trebui să trecem cu vederea importantul decret al Conciliului Ecumenic ţinut la Roma în 1870 d. Cr., care declara infailibilitatea papei. Este adevărat, s-a pretins din când în când în trecut de către papi încrezuţi că sunt infailibili; iar episcopii şi prinţii dornici să le linguşească orgoliul i-au declarat virtual astfel, în declaraţia „Tu eşti un alt dumnezeu pe pământ ”; dar a rămas ca un conciliu papal din acest luminat secol al XIX-lea să informeze lumea, calm şi deliberat, cât este de mare acest „dumnezeu pe pământ” — că el este aproape la fel de perfect ca celălalt Dumnezeu, din cer; că el, ca şi celălalt, nu poate greşi; că în cuvintele sale ex catedra,

Votul conciliului a fost făcut la 13 iulie 1870 d. Cr., iar în 18 decretul a fost promulgat formal, cu ceremonie, la marea Catedrală Sf. Petru din Roma. Următoarea descriere a acestui eveniment, făcută de dr. J. Cummings din Londra, va fi citită cu interes. El zice:

„Papa avea un tron mare, ridicat în faţa ferestrei de răsărit a bisericii Sf. Petru, şi se înveşmântase într-o desăvârşită revărsare de pietre preţioase şi se înconjurase de cardinali, de patriarhi şi de episcopi în veşminte strălucitoare, pentru o scenă spectaculoasă, magnifică. Alesese ora timpurie a ((B318))

A sosit timpul

dimineţii şi fereastra dinspre răsărit — pentru ca soarele care răsărea să-şi arunce din plin razele strălucitoare asupra splendorii sale, şi prin aceasta, diamantele, rubinele şi smaraldele aşa să le refracte şi să le reflecte încât să pară că nu este un om, ci ceea ce-l proclama decretul, unul care avea toată slava lui Dumnezeu. . . . Papa se postase diminieaţa devreme la fereastra dinspre răsărit . . . dar soarele a refuzat . . . să strălucească. Zorile posomorâte au devenit tot mai întunecate. Slava orbitoare n-a putut fi produsă. Ochii îmbătrâniţi ai pretinsului Dumnezeu nu puteau vedea să citească la lumina zilei şi a trebuit să trimită după lumânări. Lumina lumânării i-a forţat nervii vederii prea mult şi a predat citirea unui cardinal. Cardinalul a început să citească în mijlocul unei întunecimi mereu crescânde, dar abia citise câteva rânduri când aşa o strălucire orbitoare de foc aprins şi aşa un bubuit a izbucnit din cerul negru ca smoala, cum nu mai fusese niciodată la Roma. Pe toţi i-a apucat groaza. Citirea a încetat. Un cardinal a sărit de pe scaun tremurând şi a exclamat: «Este vocea lui Dumnezeu care vorbeşte, tunetele de la Sinai»”.

Printre pretenţiile blasfematoare ale lui Anticrist trebuie amintite câteva dintre doctrinele lui, îndeosebi doctrina Liturghiei, despre care vom vorbi într-un volum următor. Trecând peste adorarea sfinţilor şi a Mariei, notăm câteva erori încă şi mai regretabile.

Infailibilitatea Bisericii a fost una din primele erori, şi ea a pregătit calea pentru altele. Aceasta a fost pretinsă înainte ca funcţia papei să fi fost recunoscută. A fost o greşeală foarte gravă, şi ea a închis calea spre corectarea erorilor când acestea au fost după aceea descoperite. A pus decretele conciliilor bisericii în afara oricărei contraziceri sau examinări, fie prin raţiune, fie prin Scriptură, şi a făcut din ignoranţa, slăbiciunile şi concepţiile greşite omeneşti standarde de credinţă, în locul Cuvântului lui Dumnezeu — Biblia; căci, odată ce s-a recunoscut că glasul conciliului bisericii era infailibil fiecare conciliu se simţea obligat să nu ia nici o decizie contrară ((B319)) conciliilor precedente; iar cei care făceau altfel erau pasibili de a fi respinşi. Astfel că o eroare odată afirmată nu putea fi negată, nici chiar nu se putea renunţa la ea, iar Biblia şi raţiunea au trebuit să fie interpretate şi contorsionate ca să se potrivească cu decretele infailibile ale oamenilor failibili. Nu este de mirare că s-a constatat că era nevoie de un teolog foarte priceput ca să interpreteze Scripturile aşa încât să le facă să fie în acord cu aşa-zisele decrete infailibile. Nu este de mirare nici că, pentru eficacitate, Anticrist —

A proscris Biblia. Istoria papalităţii arată clar că, în timp ce pretindea că respectă Biblia ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu, a ţinut-o pe ultimul plan, iar cuvintele lui Dumnezeu, ca nepotrivit să fie citit, şi primejdios pentru popor, pentru ca propriul său cuvânt infailibil să poată avea control deplin. Ea ştia prea bine că Biblia era primejdioasă pentru puterea sa şi o permanentă denunţare a pretenţiilor sale blasfematoare.

În zilele puterii papale, faptul de a poseda sau a citi Biblia de către popor era tratat ca o infracţiune. Arta tiparului şi reînsufleţirea generală a învăţării care a rezultat din ea, în jurul secolului al XVI-lea, au asigurat învierea Bibliei din mormântul limbilor moarte, în care Anticrist o ţinuse de multă vreme ascunsă, interzicând traducerea ei sub ameninţarea cu pedepse aspre. Şi când spiritul de trezire al independenţei a început s-o răspândească printre popor în limbile vorbite, arderea Bibliilor nu era un lucru neobişnuit; şi lungi şi răsunătoare au fost blestemele neîndurătoare ieşite de la Vatican împotriva păcătoşilor obraznici care au îndrăznit să traducă, să publice sau să citească Cuvântul lui Dumnezeu.

Când Wycliffe şi-a publicat traducerea, papa Grigorie a trimis o bulă Universităţii din Oxford, condamnând pe traducător ca fiind „căzut într-un fel de răutate detestabilă”. Traducerea lui Tyndale a fost de asemenea condamnată; iar când Luther şi-a publicat traducerea în germană, papa Leon al X-lea a emis o bulă împotriva lui. ((B320)) Cu toate acestea, lucrarea mergea înainte pe scară largă şi constant: Biblia trebuia să aibă o înviere deplină şi era hărăzită să-şi reverse lumina asupra oamenilor din orice neam şi de orice limbă. Biserica Romei a ajuns cu timpul să înţeleagă aceasta şi a hotărât ca atare să permită traducerea Scripturilor în limbile moderne, de către traducători catolici, însoţită de adnotări catolice. Acestea însă nu trebuiau date poporului, decât acolo unde era pericolul de a primi traduceri protestante. Traducerea Rhemish declară acest lucru.

Cele ce urmează arată caracterul unora dintre notele la traducerea Rhemish — care însă în anii din urmă a fost înlocuită cu traducerea Douay, foarte asemănătoare, dar cu note mai puţin tăioase. O notă la Matei 3 spune: „Ereticii pot fi pedepsiţi şi reprimaţi; şi pot şi trebuie, prin autoritate publică, fie spirituală fie laică, să fie pedepsiţi sau executaţi”. O notă la Galateni 1:8 spune: „Catolicii n-ar trebui să cruţe pe propriii lor părinţi, dacă aceştia sunt eretici”. La Evrei 5:7 nota spune: „Traducătorii Bibliei protestante ar trebui mutaţi în adâncurile iadului”. Iar la Apocalipsa 17:6 comentariul zice: „Dar sângele protestanţilor nu este numit sângele sfinţilor, cu nimic mai mult decât sângele hoţilor, al ucigaşilor şi al altor răufăcători, pentru vărsarea căruia, din ordinul justiţiei, nici o obşte nu va răspunde”.

Cele ce urmează sunt câteva din restricţiile care s-au impus când s-a constatat că citirea Bibliei nu putea fi cu totul împiedicată. A patra regulă din Index Expurga to ris spune:

„Dacă cineva va avea îndrăzneala să citească sau să posede Biblia fără permisiune scrisă, acela nu va primi iertare de păcate până ce nu va preda această Biblie trebnicului. Librarii care vor vinde vreunei persoane, sau în alt mod vor dispune de Biblii în limba populară, fără a avea o asemenea permisiune, vor pierde costul cărţilor . . . şi vor fi supuşi de către episcop şi la alte asemenea pedepse pe care acesta le va socoti potrivite, după gravitatea păcatului”.

((B321))

Conciliul din Trent, în sesiunea din 1546 d. Cr., a spus:

„Pentru a ţine în frâu minţile nemulţumite, conciliul decretează ca în materie de credinţă şi de morală, şi de orice priveşte menţinerea doctrinei creştine, nimeni să nu aibă îndrăzneala, încrezându-se în propria sa judecată, să interpreteze Scripturile sacre după cum le înţelege el, contrar celor ce au fost susţinute şi încă se mai susţin de către sfânta biserică mamă, care are dreptul să judece asupra sensului adevărat.”

Cităm din bula lui Pius al VII-lea, trimisă Primatului Poloniei la 29 iunie 1816 împotriva Societăţilor Biblice:

„Am fost cu adevărat şocaţi de acest şiretlic foarte abil prin care înseşi temeliile religiei sunt subminate; şi dată fiind marea importanţă a acestei chestiuni, după ce am discutat în conciliu cu venerabilii noştri fraţi, cardinali ai sfintei Biserici Romane, am deliberat cu grijă şi atenţie extremă asupra măsurilor potrivite care trebuie adoptate de către autoritatea noastră pontificală, pentru a remedia şi a desfiinţa pe cât este cu putinţă această molimă . . . De bunăvoie aţi arătat deja o arzătoare dorinţă de a depista şi a răsturna intrigile necuviincioase ale acestor inovatori; totuşi, în conformitate cu funcţia noastră, vă îndemnăm iarăşi şi iarăşi ca tot ceea ce puteţi realiza prin putere, da prin sfat sau îndeplini prin autoritate, să executaţi zilnic cu maximă seriozitate . . . Biblia tipărită de eretici trebuie pusă în rândul altor cărţi interzise, potrivit regulilor Indexului.”

Acelaşi papă, în anul 1819, a emis o bulă împotriva folosirii Scripturilor în şcolile din Irlanda. Cităm din ea următoarele:

„La urechile sfintei congregaţii a ajuns informaţia că aproape în toate părţile Irlandei au fost înfiinţate Şcoli Biblice, susţinute din fondurile heterodocşilor, în care persoanele fără experienţă de ambele sexe sunt împresurate cu otrava fatală a doctrinelor depravate. . . . Trebuie făcut orice efort posibil pentru a ţine la distanţă tineretul de aceste şcoli distructive. . . . Trudiţi cu toată puterea voastră pentru a feri tineretul ortodox de coruperea prin ele — un obiectiv care se va putea realiza cu uşurinţă, nădăjduiesc, prin înfiinţarea de şcoli catolice în toată dioceza voastră.”

((B322))

Avem aici o recunoaştere sinceră a scopului real al înfiinţării de şcoli parohiale catolice în Marea Britanie şi în America de Nord, adică pentru a-şi proteja domeniul. Anticrist n-are nici un alt scop în a oferi educaţie poporului de rând. Ignoranţa şi superstiţia sunt bastioanele papalităţii; şi secolele ei de putere, inclusiv ceea ce este cunoscut ca „veacurile întunecate”, dovedesc acest lucru. Educaţia clerului sub „restricţii” n-a fost neglijată; dar că nu s-a depus nici o străduinţă pentru educaţia poporului o dovedeşte puternic ignoranţa densă din toate vechile ţări catolice. Şcolile şi Biblia au fost dintotdeauna duşmanii insuportabili ai lui Anticrist şi n-au fost tolerate decât atunci când au devenit necesităţi — asupra cărora trebuie să fie aruncată o lumină falsă pentru păstrarea existenţei lui Anticrist.

Cităm dintr-o bulă a lui Leon al XII-lea, emisă în 1825 d. Cr. către clerul romano-catolic din Irlanda:

„Nu este un secret pentru voi, venerabili fraţi, că o anumită societate, vulgar numită Societatea Biblică, se întinde cu insolenţă în lumea întreagă. După ce a dispreţuit tradiţiile sfinţilor părinţi, şi în opoziţie cu decretul bine cunoscut al Conciliului din Trent, această societate şi-a adunat toate forţele şi-şi îndreaptă toate mijloacele spre un singur scop: spre traducerea, sau mai degrabă spre pervertirea Bibliei în limbile autohtone ale tuturor neamurilor.”

Chiar răposatul papă Pius al IX-lea şi-a exprimat îngrijorarea inimii în faţa triumfului pretutindeni al marelui duşman al lui Anticrist — Biblia. El a zis: „Blestemate fie aceste societăţi viclene şi înşelătoare, numite Societăţi Biblice, care vâră cu forţa Biblia în mâinile tineretului lipsit de experienţă.”

Este adevărat, s-a decretat la Conciliul Plenar Romano-Catolic din Baltimore, din 1886, că în şcolile catolice din Statele Unite va fi îngăduită o Biblie aprobată. Aceasta însă nu înseamnă nici o schimbare în sentimentul adevărat al lui Anticrist; este numai o altă lovitură a politicii sale ((B323)) prevăzătoare, din respect faţă de spiritul de libertate din această ţară, care nu poate suferi asemenea restricţii. Ei ştiau bine, totuşi, că libertatea era dorită şi nu Biblia; iar ancheta descoperă că acum, după doi ani, Biblia nu se găseşte în şcolile catolice de pe aici.

Doctrina nemuririi naturale, inerente a omului (că o existenţă umană odată începută nu poate înceta niciodată) a fost o altă eroare rodnică, împrumutată din filosofia greacă. Şi fiind admisă, a dus fireşte la concluzia că dacă existenţa trebuie să continue veşnic, atunci expresiile Bibliei cu privire la nimicirea în final a păcătoşilor cu voia, moartea a doua etc., trebuie interpretate în aşa fel încât să însemne contrariul a ceea ce spun, adică viaţă veşnică într-o anumită stare. Apoi a fost uşor să se decreteze că pentru cei răi trebuie să fie o viaţă de suferinţă; şi chinurile au fost adesea zugrăvite pe pereţii bisericilor precum şi prin cuvintele preoţilor şi călugărilor zeloşi. Această eroare s-a imprimat cu atât mai uşor asupra convertiţilor cu cât filosofii greci (atunci conducătorii lumii în materie de ştiinţă, religie şi filosofie — ale căror idei, după cum arată Iosefus, începuseră chiar să atingă iudaismul) susţinuseră şi învăţaseră de mult timp o pedeapsă în moarte pentru cei răi. Spre cinstea lor totuşi, să se remarce că ei n-au coborât niciodată până la blasfemiile oribile împotriva caracterului şi guvernării lui Dumnezeu, propovăduite lumii de către Anticrist. Apoi, trebuia să se fixeze un loc pentru acest chin şi să-l numească iad, şi să caute pasaje din Scripturi referitoare la şeol, hades şi gheena care descriu adevărata plată a păcatului — întâia şi a doua moarte — şi să le aplice cu îndemânare pe acestea şi pildele Domnului nostru şi simbolurile Apocalipsei, în aşa fel încât să se înşele pe ei înşişi şi să înşele lumea întreagă în privinţa acestui subiect, şi, mai întristător, să calomnieze şi să aducă hulă la adresa caracterului şi planului lui Dumnezeu, atotînţeleptul şi îndurătorul nostru Tată Ceresc.

((B324))

A fost introdus Purgatoriul, ca să aline şi să facă suportabilă această teribilă doză de doctrină, şi în plus să dea lui Anticrist o autoritate mai fermă asupra poporului. El pretindea că deţine cheile cerului şi ale iadului şi că are puterea să atenueze durerile din purgatoriu: nu numai pedeapsa adamică şi slăbiciunile moştenite prin ea, ci şi pedepsele pentru păcatele voite, intenţionate. Se poate uşor imagina ce mecanism de putere a dat aceasta asupra unui popor ignorant — în special când împăraţii şi oamenii importanţi ai pământului au recunoscut şi s-au închinat înaintea amăgitorului.

Au urmat liturghiile pentru morţi; bogaţii şi săracii, deopotrivă, au socotit de datoria lor să plătească, şi încă generos, pentru a le avea. Eficacitatea liturghiilor pentru atenuarea suferinţelor din purgatoriu se pretinde a fi atotputernică __ aşa încât nici Iehova, nici Cristos nu se puteau amesteca. Acestea au devenit un izvor de venituri mari pentru Anticrist, căci preoţii nu întârziau să reamintească muribunzilor, dacă aceştia erau bogaţi, că era potrivit a lăsa moşteniri generoase pentru propriile lor liturghii — ca nu cumva moştenitorii lor să neglijeze chestiunea. Şi într-adevăr, în cursul acestui an au apărut în ziarele romano-catolice preveniri de felul acesta, îndemnând să se cheltuiască mai puţini bani pentru florile de la înmormântare, ca să se poată cheltui mai mulţi pentru liturghiile pentru morţi.

S-au introdus indulgenţele, cu câtva timp înainte de „cruciade”; ştim că indulgenţele au fost oferite ca un dar pentru a asigura voluntari în aceste „cruciade” sau „războaie sfinte”. Prin edict papal, oricine voia să se angajeze în aceste războaie sfinte urma nu numai să fie iertat de păcatele trecute, dar şi merita să-i fie plătite păcatele viitoare şi astfel să fie asigurat împotriva anumitor suferinţe din purgatoriu. Romano-catolicii ne spun că aceste indulgenţe nu sunt intenţionate a fi nişte permise să se comită păcate, ci sunt răsplăţi pentru merit care compensează sau anulează un anumit număr de zile sau ani de chin în purgatoriu; astfel încât dacă păcatele unui om îl făceau pasibil de o mie de ani de suferinţă, iar el şi-a asigurat, o dată sau în ((B325)) momente diferite, indulgenţe pentru o mie de ani, fie prin bani, fie prin servicii făcute papalităţii, sau prin ispăşirile făcute, el va fi eliberat; dacă ar avea în creditul său indulgenţe de nouă sute de ani, el ar avea de îndurat o sută de ani de suferinţă; şi dacă s-ar socoti că indulgenţele depăşesc cu mult pedepsele lui, el ar fi probabil considerat un sfânt, cu influenţă specială în cer, către care să se facă rugăciuni şi care să fie adorat. Din această clasă Ludovic Cruciatul, rege al Franţei, ar fi un exemplu. El a fost canonizat, iar acum este adorat şi se fac rugăciuni către el sub numele de Sfântul Ludovic.

Este într-adevăr o diferenţă între această vedere asupra indulgenţelor şi o autorizaţie de a comite păcate; şi totuşi ea este foarte mică; deoarece papalitatea a fixat pentru diferite păcate obişnuite un anumit volum de suferinţă, şi nu numai păcatele din trecut puteau fi astfel compensate şi anulate, dar cei care aveau motiv să creadă că ar putea comite anumite păcate în viitor îşi puteau asigura dinainte merit pentru a le anula. Pe lângă aceasta, unele indulgenţe, numite „indulgenţe plenare” [complete, întregi], se înţelege desigur că acoperă toate păcatele, trecute şi viitoare.

Această practică chiar şi astăzi pare puţin verosimilă. Catolicii au anumite rugăciuni a căror repetare constituie o bază de indulgenţă pentru o perioadă limitată; şi multe rugăciuni adunate, pretind ei, îi va proteja de mânie multă vreme. Astfel, celor care zic „Ave, sfântă regină” li se acordă patruzeci de zile de indulgenţă, în timp ce pentru cei care zic „Litania binecuvântatei Fecioare” au o indulgenţă de două sute de zile; iar pentru cei care zic „Binecuvântată fie sfânta, neprihănita şi preacurata zămislire a Fecioarei Maria” se acordă o sută de ani de indulgenţă etc., etc. Se poate uşor imagina la ce corupţie a dus această doctrină blasfematoare în „veacurile mai întunecate”, când indulgenţele erau oferite nestingherit pe bani şi pentru servicii făcute în persecutarea necredincioşilor şi a ereticilor.

Pentru crimele comise în general de către cei bogaţi, care puteau plăti cu dărnicie, erau fixate pedepse enorme, în timp ((B326)) ce încălcările cele mai josnice ale dreptăţii, mai obişnuite la clasele mai sărace, erau cu uşurinţă scuzate. Astfel, căsătoria cu un verişor primar costa 5.000 de dolari, în timp ce uciderea soţiei sau a unui părinte costa numai 20 de dolari. Spanheim spune: „Instituţia Indulgenţei a fost pentru Biserica Romano-Catolică monetăria care fabrica bani, minele de aur pentru nepoţii depravaţi şi pentru copiii nelegitimi ai papilor, forţa războaielor papale, mijlocul de lichidare a datoriilor şi fântâna nesecată de lux pentru papi”.

Pentru a reglementa acest trafic a fost stabilită o scară gradată de pedepse pentru diferite păcate — atâtea zile sau ani în purgatoriu pentru fiecare, şi de asemenea a fost aranjată o scară de preţuri corespunzătoare, aşa încât cei care obţineau indulgenţă pentru o crimă sau un furt, o pruncucidere sau un adulter sau un jurământ fals, sau alte păcate, să poată fi taxaţi cu tarife diferite. Prin acest mijloc pedepsele erau anulate şi chinurile din purgatoriu erau îmblânzite sau sfârşite, după plăcerea agenţilor lui Anticrist. Nu ne putem mira că poporul a ajuns repede să înţeleagă că atâta păcat se plătea cu atâţia bani.

În aşa măsură a crescut nelegiuirea prin aceste indulgenţe, încât indignarea claselor mai bune ale societăţii a fost îmboldită la revoltă împotriva Bisericii. Ochii oamenilor au început să se deschidă şi au văzut clerul, de la cei mai înalţi demnitari ai bisericii până la categoriile cele mai joase ale persoanelor oficiale, afundat în nedreptate.

După cum cel mai întunecos ceas precede furtuna, tot aşa cel mai întunecos ceas, din punct de vedere moral, al domniei întunecoase a lui Anticrist a fost chiar înainte de începerea marii mişcări a Reformei. Atunci traficul deschis şi ruşinos cu indulgenţe a produs scârbă şi l-a făcut pe Luther şi pe alţi papişti zeloşi să pună sub semnul întrebării şi să examineze întregul sistem, atât în aspectul lui moral, cât şi mai târziu în aspectul lui doctrinar. În cele din urmă Luther a atins ideea adevărată — că papalitatea era într-adevăr Anticristul. Şi după ce a descoperit acest lucru, el a scos în evidenţă fără ((B327)) teamă unele din simbolurile Apocalipsei şi a arătat aplicarea şi împlinirea lor parţială în ierarhia papală.

Cu privire la aceasta cităm cele ce urmează, de sub pana binecunoscutului cleric Lyman Abbott. El spune:

„Printre alte condiţii pentru care indulgenţele erau acordate altădată mai mult decât acum a fost contribuţia în bani pentru biserică. Acest trafic şi-a atins apogeul la începutul secolului al XVI-lea, sub Leon al X-lea, care a pus în circulaţie indulgenţe pentru toţi cei care urmau să contribuie la ridicarea catedralei Sfântul Petru din Roma. Principalul său agent pentru vânzarea indulgenţelor în Germania a fost John Tetzel. Viciile notorii ale lui Tetzel n-au împiedicat alegerea lui ca purtătorul acestor iertări către alte suflete mai curate, şi nici o extravaganţă nu i se părea prea mare, ca să aducă bani în cuferele sale. El a declarat că crucea roşie, care-l însoţea peste tot unde mergea, avea o eficacitate tot atât de mare ca şi crucea lui Cristos — că nu exista păcat atât de mare încât el să nu-l poată ierta. «Indulgenţele mântuiesc nu numai pe cei vii, ci şi pe cei morţi. Chiar în momentul când banii zăngăne pe fundul cufărului, sufletul scapă din purgatoriu şi zboară liber spre cer.» Astfel erau unele din declaraţiile sale blasfematoare. A fost stabilită o scară de preţuri fixe. «Poligamia costă şase ducaţi; sacrilegiul şi mărturia mincinoasă nouă; omorul opt; vrăjitoria doi.» Acest trafic deschis şi neruşinat a fost cel care, mai mult ca orice, a dus la Reformă. Indulgenţele au continuat să fie acordate nu numai pentru fapte de cult, ci şi pentru contribuţii în bani în folosul bisericii; dar vânzarea publică şi deschisă a indulgenţelor este acum în cea mai mare parte îndepărtată din Biserica Romei”.

Un alt scriitor citează mai departe limbajul lui Tetzel, astfel:

„Apropiaţi-vă şi vă voi da scrisori corect pecetluite, prin care chiar şi păcatele pe care veţi dori să le comiteţi în viitor vă vor fi toate iertate. Nu există păcat atât de mare pe care indulgenţa să nu-l poată ierta. Plătiţi, plătiţi numai cu dărnicie şi veţi fi iertaţi. Voi preoţi, voi nobili, voi negustori, voi soţii, voi fete, voi tineri, ascultaţi la părinţii şi prietenii voştri plecaţi, care strigă către voi din abisul fără fund: «Îndurăm chinuri groaznice, o ((B328)) mică milostenie ne-ar scăpa. Voi o puteţi face. Oare n-o veţi face?» Cu zece groşi vă puteţi elibera părintele din purgatoriu. Domnul Dumnezeul nostru nu mai are de-a face cu noi ca Dumnezeu — El a dat toată puterea papei”.

Ceea ce urmează ne-a fost transmis ca model de formular folosit de Tetzel — completat cu numele cumpărătorului, păcatele sale etc.:

„Domnul nostru Isus Cristos să aibă milă de tine . . . şi să te ierte prin meritul preasfintelor Sale suferinţe. În virtutea puterii apostolice încredinţate mie, eu te iert de toate . . . excesele, păcatele şi crimele pe care le-ai fi putut comite, oricât de mari şi enorme ar fi ele, şi de orice fel. . . . Te scutesc de durerile pe care ar fi trebuit să le înduri în purgatoriu. . . . Te restabilesc la nevinovăţia şi curăţenia botezului tău, aşa încât, în clipa morţii, porţile locului de chin să fie închise în faţa ta, iar porţile paradisului să-ţi fie deschise. Şi dacă vei trăi încă mult timp, acest har să continue neschimbat până la timpul sfârşitului tău. În numele Tatălui al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin. Fratele John Tetzel, comisar, a semnat aceasta cu propria sa mână. …….. .”

În privinţa prezentului imediat nu ne putem pronunţa, dar ştim că doar acum câţiva ani continuau să se vândă indulgenţe tipărite cu preţurile fixate, la mese în unele dintre marile biserici romano-catolice din Mexic şi Cuba.

„I s-a dat să facă război cu sfinţii şi să-i biruiască” — „Va nimici pe sfinţii Celui Prea înalt”

Oare împărăţia papală falsă a deţinut şi a exercitat putere asupra adevăraţilor copii consacraţi ai lui Dumnezeu şi i-a biruit — „i-a asuprit”, printr-o lungă perioadă de opresiune sau zdrobire, după cum dă de înţeles textul ebraic? Răspundem, da; orice mijloc ce s-a putut imagina a fost folosit pentru a zdrobi însuşi spiritul adevăratului creştinism (Ioan 8:36; Gal. 5:1; 2 Cor. 3:17) şi a-l înlocui cu spiritul, doctrinele şi formele lui Anticrist. La început a ((B329)) fost nu atât un atac deschis împotriva credincioşilor, cât o asuprire lentă, persistentă, zdrobitoare, având de-a face mai ales cu învăţătorii împotrivitori şi epuizând răbdarea şi credinţa multora. Această tulburare şi nimicire persistentă este bine ilustrată prin instituirea spovedaniei, în care Anticrist nu numai că lua cunoştinţă de orice critică şi orice cuvânt de obiecţie împotriva acestui sistem, rostite la audierea celui care se spovedea, dar sub ameninţarea cu pedepse viitoare îl obliga să mărturisească şi să se căiască de orice gânduri sau fapte potrivnice. Şi acest lucru a fost curând atât de susţinut de puterea civilă încât a rosti vreun protest împotriva bisericii putea fi interpretat ca trădare împotriva puterii civile, care era susţinută de autoritatea papală.

În avântul iniţial al înălţării papale, oamenii în general erau cu numele membri ai bisericii, sau altfel erau păgâni; şi se aştepta de la toţi cei care mărturiseau pe Cristos să se conformeze obiceiurilor şi reglementărilor ierarhiei care se autoînălţa treptat. Eroarea, întotdeauna mai populară decât adevărul, când a fost înălţată la influenţă şi putere, a vânat, a exilat şi a făcut ca adevărul, precum şi toţi cei care-l susţineau să aibă o proastă reputaţie. Acesta a fost timpul când, după cum este ilustrat în Apocalipsa, adevărata Biserică (femeia) a fugit în pustie — în singurătate (Apoc. 12:6) — exilată din pricina credincioşiei sale faţă de adevăr şi faţă de adevăratul Domn şi Cap al Bisericii. În acest timp, când apostaţii erau înălţaţi ca prinţi, sfinţii adevăraţi, umili, trăiau experienţa a ceea ce Domnul îi avertizase, şi toţi cei care vor trăi evlavios (în prezent) să se aştepte la persecuţii. Soacra era împotriva nurorii, tatăl împotriva fiului, fratele împotriva fratelui, iar duşmanii omului adesea erau într-adevăr cei din casa lui. S-ar putea concepe ceva mai potrivit pentru a-i epuiza sau nimici pe sfinţii Celui Prea Înalt, decât un astfel de mod în care s-a persistat timp de secole?

((B330))

Pentru a ne putea face o idee despre caracterul feroce şi necruţător al acestei persecuţii trebuie să mergem iarăşi la paginile istoriei.

Persecuţiile creştinilor sub Roma păgână nu sunt vrednice să fie comparate cu cele de sub Roma papală, fiind mai rare, mai restrânse ca proporţii şi mult mai puţin aspre. Se declară, pe autoritatea creştinilor timpurii, că majoritatea magistraţilor romani care exercitau în provincii autoritatea împăratului sau a senatului, şi în a căror mâini se afla puterea vieţii şi a morţii, se purtau ca nişte oameni cu maniere rafinate şi cu educaţie liberală, care respectau regulile justiţiei. Adesea ei refuzau odioasa sarcină a persecuţiei, respingeau cu dispreţ acuzaţiile împotriva creştinilor (cum au încercat să facă Pilat şi Irod în cazul Domnului nostru — Luca 23:14-16, 20, 22; Mat. 27:24), sau sugerau creştinilor acuzaţi vreun mijloc legal de scăpare. Când era posibil îşi foloseau puterea pentru uşurarea creştinilor mult mai adesea decât pentru asuprirea lor; iar tribunalele păgâne erau adesea refugiul lor cel mai sigur împotriva acuzatorilor lor evrei.* Cruda persecuţie sub groaznicul tiran Nero, care a ars pe unii creştini pentru a îndepărta de la el suspiciunile publice, formează una din paginile cele mai întunecate ale istoriei Romei păgâne, dar victimele lui au fost comparativ puţine. În general victimele persecuţiilor păgâne n-au fost comunităţi, ci persoane importante. Chiar şi aceste persecuţii împotriva reprezentanţilor de frunte nu erau atât de mult o hotărâre de împotrivire fixă şi persistentă din partea guvernului, cât rezultatul unei vociferări populare de necontrolat, stârnită de superstiţie, care stăpânitorilor le părea că trebuia să fie satisfăcută în interesul păcii şi ordinii. Câteva exemple grăitoare în acest sens se găsesc în cariera apostolului Pavel,


*Gibbon, Vol. II, pag. 31-33


((B331))

precum şi a altor apostoli. Vezi Fapt. 19:35-41; 25:24-27; 26:2, 3, 28. Chiar şi persecuţiile mai generale de sub împăraţii romani au durat doar perioade scurte, cu excepţia celei de sub Diocleţian, care a continuat cu asprime variată timp de zece ani. Între aceste persecuţii au fost adesea lungi perioade de pace şi linişte. Sub împăraţi, deşi foarte hărţuită, creştinătatea n-a fost nimicită, ci, după cum am văzut, a prosperat mult.

Cât de diferite au fost persecuţiile papalităţii, care a pus mâna nu numai pe împotrivitorii proeminenţi, ci pe toţi, şi ale cărei persecuţii au durat nu câteva luni, ci neîncetat! Ceea ce sub împăraţii păgâni fusese doar o furie sau o nebunie trecătoare, sub papi s-a redus la un sistem obişnuit, animat de fanatism religios şi de ambiţie intrigantă — şi inspirat de un zel, o energie şi o cruzime satanică, fără egal în analele istoriei. Biserica apostată a pus deoparte sabia spiritului, şi înşfăcând braţul imperiului şi-a îndreptat armele trupeşti cu o furie neînduplecată împotriva fiecărui împotrivitor mai slab care stătea în calea ambiţiei ei, în timp ce a curtat, a linguşit şi a amăgit pe cei în autoritate până când le-a câştigat încrederea şi le-a uzurpat locul şi puterea.

Atât păgânismul cât şi erezia au devenit atunci subiecte de persecuţie — în special cea din urmă. Aşa-zisul cler creştin, spune Edgar, „a aplicat greşit legile teocraţiei iudaice şi deciziile din analele iudaice în scopul necreştinesc şi josnic de a deştepta demonul persecuţiei împotriva rămăşiţelor în descompunere ale superstiţiei [păgâne] greacă şi romană. . . . Ei au dizolvat vechea structură a politeismului şi i-au transferat veniturile în folosul bisericii, statului şi armatei. . . . Păgânismul a fost scos afară de pe teritoriul roman. . . . Constrângerea în general a luat locul convingerii şi teroarea locul evangheliei. Te ruşinezi citind despre Symmachus şi Libanius, doi oratori păgâni, care pledau pentru raţiune şi convingere în propagarea religiei, în timp ce un Theodosius ((B332)) şi un Ambrosius, un împărat creştin şi un episcop creştin, îndeamnă la violenţă şi constrângere”.

După ajungerea lui Constantin la suveranitatea Romei, el a fost înclinat să tolereze toate religiile, după cum se arată prin celebrul edict din Milano, care acorda libertate religioasă fiecărui individ din Imperiul Roman. O asemenea măsură trebuia să fi fost aclamată cu bucurie de biserica creştină, care tânjise atât de mult după libertate sub persecuţiile anterioare; dar nu s-a întâmplat aşa. Adevăratul spirit al creştinismului se depărtase, iar acum ambiţia bisericii era să se înalţe cât mai repede posibil, zdrobind orice scânteie de libertate şi supunându-şi toate lucrurile. Drept care, Gibbon spune:* „Slujbaşii lui bisericeşti [ai lui Constantin] au reuşit curând să reducă obiectivitatea magistratului şi să trezească zelul prozelitului . . . şi din clipa când a adunat trei sute de episcopi între zidurile palatului său, el a stins speranţa de pace şi de toleranţă”. Împăratul a fost convins acolo să declare că cei care se împotriveau judecăţii acestui corp clerical în chestiuni de credinţă să se pregătească de exil imediat. Iar hotărârile lor au fost declarate ca fiind de autoritate divină. Acest spirit de intoleranţă s-a copt curând în amare şi neîndurătoare persecuţii. Constantin a promulgat două legi penale împotriva ereziei, iar exemplul lui a fost urmat de împăraţii care i-au urmat: Valentinian, Graţian, Theodosius, Arcadius şi Honorius. Theodosius a publicat cincisprezece, Arcadius douăsprezece şi Honorius nu mai puţin de optsprezece legi de felul acesta. Acestea sunt consemnate în Codicele Theodosian şi în cel Justinian, spre ruşinea autorilor lor preoţeşti şi imperiali.


*Vol. II, pag. 236


Ceea ce-i plăcea lui Anticrist să numească erezie (din care mult era adevăr şi dreptate, străduindu-se să menţină ((B333)) teren) era clasat ca ceva mai rău decât necredinţa, şi ambele au avut împotrivire din partea regilor, împăraţilor şi teologilor, şi ambele au fost persecutate de Inchiziţie, dar în special erezia. Când, pe la începutul secolului al XIII-lea, s-a produs o renaştere a învăţăturii şi când oamenii au început să se trezească din somnul şi din visurile neplăcute ale „veacurilor întunecate”, cei din a căror minte nu fusese în întregime stârpit adevărul au fost stimulaţi şi stindardul adevărului a fost ridicat împotriva erorilor mai mari ale lui Anticrist. Atunci spiritul prigonitor al lui Anticrist a fost stârnit la acţiune furioasă pentru a zdrobi împotrivirea.

Regii şi prinţii care tremurau pentru siguranţa coroanelor lor, dacă îşi atrăgeau în vreo măsură nemulţumirea papei, şi ale căror domenii puteau fi puse sub o interdicţie de temut dacă ei sau poporul lor refuza să dea ascultare absolută poruncilor papei, erau puşi să jure că vor extermina erezia şi erau preveniţi să-şi cureţe provinciile de perversitatea eretică, sub pedeapsa de a li se smulge cu forţa domeniile; iar nobilii care neglijau să sprijine lucrarea de persecutare îşi pierdeau proprietăţile. De aceea regii şi prinţii nu întârziau în eforturile lor de a se supune mandatelor papalităţii, iar baronii şi slujitorii acestora erau în slujba lor, ca să ajute în lucrarea de nimicire.

Chiar înainte de această deşteptare, deja în anul 630 d. Cr., Conciliul din Toledo a obligat pe regele Spaniei, la urcarea sa pe tron, să jure că nu va tolera nici un supus eretic pe domeniile spaniole; şi s-a declarat că suveranul care va călca asemenea jurământ va „fi blestemat în ochii veşnicului Dumnezeu şi va deveni combustibil pentru focul veşnic”. Dar teribila însemnătate a unor asemenea pretenţii s-a înţeles mult mai bine când a început deşteptarea şi când Anticrist a atins culmea puterii sale.

((B334))

Conciliul din Oxford, în 1160, a dat un grup de valdenzi, care emigraseră din Gasconia în Anglia, pe mâna puterii laice pentru a fi pedepsiţi. În consecinţă, regele Henric al II-lea a poruncit ca aceştia, bărbaţi şi femei, să fie biciuiţi în public, însemnaţi pe obraz cu fierul roşu şi alungaţi din oraş pe jumătate goi în toiul iernii; şi nimănui nu i-a fost îngăduit să le arate milă sau să le acorde nici cea mai mică favoare.

Împăratul Frederic al Germaniei, în 1224 d. Cr., a condamnat pe ereticii de orice categorie să fie arşi de vii, să li se confişte proprietatea, iar urmaşii lor, dacă nu deveneau persecutori, să fie dezonoraţi. Ludovic, regele Franţei, a publicat în 1228 d. Cr. legi pentru stârpirea ereziei şi a impus executarea lor. El a obligat pe Raymond, conte de Toulouse, să întreprindă nimicirea ereziei de pe domeniul său, fără să cruţe pe prieten sau pe vasal.

De la cele mai timpurii uzurpări de putere care treptat s-au dezvoltat în sistemul papal, s-a opus rezistenţă; dar au opus rezistenţă numai un număr mic de credincioşi, a căror influenţă făcea puţină impresie asupra valului copleşitor al deşertăciunii lumeşti ce s-a năpustit asupra bisericii. Treptat, pe măsură ce au observat eroarea, unii s-au retras în linişte din marea apostazie, pentru a se închina lui Dumnezeu după cum le dicta conştiinţa, chiar cu riscul persecuţiei. Însemnaţi printre aceştia au fost unii numiţi mai târziu valdenzii, albigenzii, wycliffiţii şi hughenoţii. Aceştia, cu toate că erau cunoscuţi sub mai multe nume, au avut, după cât putem noi judeca, o origine şi o credinţă comună. „Valdenzianismul”, zice Rainerous (3. 4), faimosul inchizitor din secolul al XIII-lea, „este cea mai veche erezie; ea exista, după unii, de pe timpul lui Silvestru [papa], iar după alţii din zilele apostolilor”. Silvestru era papă când Constantin era împărat şi când acesta a recunoscut creştinismul; şi astfel vedem că de la început adevărul n-a fost fără aderenţi, care, deşi umili şi ((B335)) nepopulari, s-au împotrivit cu hotărâre papalităţii şi doctrinelor papale ale purgatoriului, închinării la icoane, invocării sfinţilor, adorării Fecioarei Maria, rugăciunilor pentru morţi, transsubstanţierii, celibatului clerului, indulgenţelor, liturghiei etc., şi au dezaprobat pelerinajele, sărbătorile, arderea de tămâie, înmormântarea sacră, folosirea apei sfinţite, veşmintele preoţeşti, monahismul etc., şi au susţinut că trebuie primită învăţătura Sfintelor Scripturi, în opoziţie cu tradiţiile şi pretenţiile Bisericii Romei. Ei îl priveau pe papa drept capul tuturor erorilor şi pretindeau că iertarea păcatelor se obţine numai prin meritele Domnului nostru Isus.

Credinţa şi faptele acestor oameni au fost un sprijin pentru reformă şi un protest împotriva erorii cu mult timp înainte de zilele lui Luther; iar ei şi alţi împotrivitori ai catolicismului au fost vânaţi, urâţi şi persecutaţi cu furie nemiloasă de către emisarii papali. Valdenzii şi albigenzii au fost cele mai numeroase grupuri de protestanţi împotriva papalităţii; şi când a sosit deşteptarea literară din secolul al XIII-lea, mai cu seamă de la ei a strălucit adevărul, chiar dacă Wycliffe, Huss, Luther şi alţii l-au reflectat şi l-au intensificat în exprimare. Şi învăţăturile lor, susţinute prin simplitate şi moralitate, au strălucit mai intens în contrast cu mândria pompoasă şi cu imoralităţile flagrante ale papalităţii pe atunci înălţate.

S-a întâmplat atunci că papii, conciliile, teologii, regii, cruciaţii şi inchizitorii şi-au unit puterile diavoleşti pentru a extermina orice împotrivitor şi a stinge şi cele mai slabe raze ale luminii care apărea. Papa Inocenţiu al III-lea a trimis mai întâi misionari în districtele unde doctrinele albigenzilor câştigaseră teren, pentru a propovădui catolicismul, a face minuni etc.; dar aflând că aceste metode erau inutile, el a declarat o cruciadă împotriva lor şi a oferit tuturor celor ce se vor angaja în ea iertarea ((B336)) tuturor păcatelor şi un paşaport imediat spre cer, fără să treacă prin purgatoriu. Plini de credinţă în puterea papei de a le acorda răsplăţile făgăduite, cinci sute de mii de oameni — francezi, germani şi italieni — s-au adunat în jurul steagului crucii pentru apărarea catolicismului şi stingerea „ereziei”. Apoi au urmat o serie de bătălii şi de asedii întinzându-se pe o perioadă de douăzeci de ani. Cetatea Beziers a fost asaltată şi luată în 1209, iar cetăţenii, fără a ţine seama de vârstă sau sex, au pierit de sabie în număr de 60.000, după cum raportează câţiva istorici. Sângele celor care s-au refugiat în biserici şi care au fost ucişi acolo de către sfinţii cruciaţi uda altarele şi curgea pe străzi.

Lavaur a fost asediat în 1211. Guvernatorul a fost atârnat într-o spânzurătoare, iar soţia lui aruncată într-o fântână şi zdrobită cu pietre. Cetăţenii au fost ucişi fără deosebire, 400 fiind arşi de vii. Înfloritorul ţinut al Languedocului a fost devastat, cetăţile arse, iar locuitorii trecuţi prin foc şi sabie. Se estimează că o sută de mii de albigenzi au căzut într-o singură zi; trupurile lor au fost puse grămadă şi arse.

Toată această dezlănţuire de sânge şi ticăloşie a fost făcută în numele religiei; în mod pretins pentru gloria lui Dumnezeu şi pentru onoarea bisericii, dar în realitate pentru a susţine pe Anticrist, care şedea în templul lui Dumnezeu [biserica], arătându-se că este un dumnezeu — unul puternic — capabil să cucerească şi să-şi distrugă duşmanii. Clerul a mulţumit lui Dumnezeu pentru lucrarea de distrugere, şi a fost compus şi cântat un imn de laudă lui Dumnezeu pentru glorioasa victorie de la Lavaur. Groaznicul măcel de la Beziers a fost considerat ca o „vizibilă judecată a cerului” împotriva ereziei albigenzianismului. Cruciaţii au participat la înalta liturghie de dimineaţă şi au continuat toată ziua să pustiască ţinutul Languedocului şi să-i asasineze locuitorii.

((B337))

Să ne amintim însă că aceste cruciade deschise împotriva albigenzilor şi valdenzilor au fost întreprinse numai din cauză că aşa-zisa „erezie” câştigase o influenţă puternică asupra unor mari părţi din aceste comunităţi. Ar fi o mare greşeală să se presupună că cruciadele au fost singurele persecuţii; zdrobirea tăcută, neîntreruptă a indivizilor, în total numărându-se cu miile, peste tot în vastul domeniu al papalităţii, mergea constant înainte — nimicindu-i pe sfinţii Celui Prea Înalt.

Carol al V-lea, împărat al Germaniei şi rege al Spaniei şi al Ţărilor de Jos, a persecutat pe prietenii Reformei din toate întinsele sale domenii. Sprijinit de Dieta din Worms, el a exilat pe Luther, pe urmaşii săi şi scrierile sale, şi a condamnat pe toţi cei care-l ajutau pe Luther sau îi citeau cărţile, la confiscarea proprietăţii, la izgonirea din imperiu şi la pedeapsa pentru înaltă trădare. În Ţările de Jos oamenii care-l urmau pe Luther trebuia să fie decapitaţi iar femeile îngropate de vii, sau dacă erau încăpăţânate, să fie încredinţate flăcărilor. Deşi această lege generală a fost suspendată, lucrarea morţii sub toate formele ei odioase a continuat. Ducele de Alva se mândrea cu executarea a 18.000 de protestanţi în şase săptămâni. Paolo evaluează la 50.000 numărul celor executaţi în Ţările de Jos din pricina credinţei lor, iar Grotius ne dă lista de 100.000 a martirilor belgieni. Cu ultima sa suflare, Carol l-a îndemnat pe fiul său, Filip al II-lea, să completeze lucrarea de persecutare şi de exterminare a ereziei începută de el — sfat pe care Filip n-a întârziat să-l urmeze. El a stimulat cu furie spiritul persecuţiei, dând pe protestanţi flăcărilor, fără deosebire sau milă.

Francisc şi Henric, regi ai Franţei, au urmat exemplul lui Carol şi al lui Filip în zelul lor pentru catolicism şi pentru exterminarea ereziei. Masacrele de la Merindol, Orange şi Paris sunt ilustraţii convingătoare ale zelului lor pentru ((B338)) cauza lui Anticrist. Masacrul de la Merindol, plănuit de regele Franţei şi aprobat de parlamentul francez, a fost încredinţat spre executare preşedintelui Oppeda. Preşedintele a fost însărcinat să masacreze populaţia, să ardă oraşele şi să dărâme castelele valdenzilor, dintre care mulţi locuiau în partea aceea. Istoricii romano-catolici admit că în acord cu această însărcinare au fost masacraţi mii de oameni, cuprinzând bărbaţi, femei şi copii, douăzeci şi patru de oraşe au fost ruinate, iar ţara a fost lăsată pustie şi devastată. Bărbaţi, femei şi copii au fugit în păduri şi în munţi pentru a scăpa, şi au fost urmăriţi şi trecuţi prin ascuţişul săbiei. Mulţi dintre cei care au rămas în oraşe au avut aceeaşi soartă, sau una şi mai rea. Cinci sute de femei au fost aruncate într-un hambar căruia i s-a dat foc, şi când vreuna sărea pe fereastră era întâmpinată de vârfurile suliţelor. Femeile erau violate iar copiii ucişi sub privirile părinţilor, care erau neputincioşi în a-i proteja. Unele au fost aruncate în prăpăstii, iar altele au fost târâte goale pe străzi.

Masacrul de la Orange, din 1562 d. Cr., a avut un caracter asemănător celui din Merindol şi este descris cu precizie de istoricii catolici. Oastea italiană trimisă de papa Pius al IV-lea avea ordin să ucidă bărbaţi, femei şi copii; şi ordinul a fost executat cu înspăimântătoare cruzime. Ereticii fără apărare au fost ucişi cu sabia, împinşi de pe stânci, aruncaţi în ascuţişuri de cosoare şi pumnale, spânzuraţi, fripţi la foc mic şi expuşi ruşinii şi torturii de toate felurile.

Masacrul de la Paris, din ziua Sfântului Bartolomeu, 24 august 1572, a fost tot atât de crud, dar a depăşit în întindere masacrele de la Merindol şi Orange. Şi acesta a fost descris amănunţit de către scriitorii catolici, dintre care unul, Thuanus, îl înfierează drept „o cruzime feroce, fără pereche în toată antichitatea”. La 23 august, la miezul nopţii sunetul clopotului de alarmă a dat semnalul ((B339)) pentru distrugere şi groaznicele scene de la Merindol şi Orange au început să se repete împotriva nesuferiţilor hughenoţi. Carnavalul morţii a durat şapte zile; cetatea era inundată de sânge uman; curtea a fost umplută de cei ucişi la care regele şi regina se uitau cu extremă satisfacţie. Corpul amiralului Coligny a fost târât pe străzi, iar fluviul Sena a fost acoperit de cadavre plutitoare. Relatările despre numărul celor ucişi variază între 5.000 şi 10.000. Lucrarea de nimicire n-a fost limitată numai la Paris, ci s-a extins foarte mult în toată naţiunea franceză. Cu o zi înainte, mesageri speciali au fost trimişi să ducă în toate părţile ordinul pentru masacrarea generală a hughenoţilor. Aceleaşi scene s-au desfăşurat prin urmare în aproape toate provinciile, şi estimările numărului celor ucişi variază între 25.000 şi 70.000.

Anticrist găsea o extremă satisfacţie în aceste groaznice scene de măcel. Papa şi curtea lui jubilau la victoria catolicismului asupra valdenzianismului la Merindol, iar ticălosul Oppeda a fost numit „apărătorul credinţei şi eroul creştinismului”. Regele Franţei a mers la liturghie şi a adus lui Dumnezeu mulţumiri solemne pentru victoria asupra hughenoţilor la Paris şi pentru masacrarea lor. Acest măcel, aprobat de regele Franţei, de parlament şi de supuşii romano-catolici, a avut loc probabil la instigarea directă a papei şi a ierarhiei papale. Faptul că a fost foarte aprobat, cel puţin, este evident din aceea că la curtea papală ştirea a fost primită cu mare bucurie. Papa Grigorie al XIII-lea a mers în mare procesiune la biserica Sfântul Ludovic să aducă mulţumiri lui Dumnezeu pentru această victorie însemnată. El a proclamat numaidecât un jubileu şi a trimis un nunţiu la curtea franceză, care în numele papei a lăudat „faptele vitejeşti atât de îndelungat plănuite şi atât de fericit executate pentru binele religiei”. Regele a bătut o medalie în amintirea masacrului, purtând ((B340)) inscripţia: „Pietas Excitavit Justitiam” — Evlavia Provoacă Dreptate.

Medalii comemorative ale evenimentului au fost de asemenea bătute în monetăria papală din ordinul papei. Una dintre acestea este acum expusă în Memorial Hall din Filadelfia, Pennsylvania. Faţa ei prezintă o figură în relief a papei şi inscripţia prescurtată: „Gregorius XIII, Pontifex Maximus Anno 1”, primul an al pontificatului său, adică 1572 d. Cr. Pe reversul acestei medalii se află reprezentarea unui înger nimicitor ţinând în mâna stângă o cruce, iar în mâna dreaptă o sabie, înaintea căruia este reprezentat un grup de hughenoţi, bărbaţi, femei şi copii, căzuţi la pământ şi fugind, ale căror feţe şi figuri exprimă groază şi disperare. Sub aceasta se găsesc cuvintele: „Ugonottorum Strages 1572”, ceea ce înseamnă „Măcelul hughenoţilor, 1572”.

Un tablou al masacrului Sfântului Bartolomeu a fost expus la Vatican. El avea în partea de sus un sul, pe care erau scrise în limba latină cuvintele care înseamnă: „Pontiful aprobă soarta lui Coligny”. Coligny era un conducător important al hughenoţilor şi unul din primii care au căzut. După ce a fost ucis, capul i-a fost tăiat şi a fost trimis reginei (care a pus să fie îmbălsămat şi trimis la Roma ca trofeu), în timp ce corpul i-a fost târât de către populaţie pe străzile Parisului. La scurtă vreme regele a fost apucat de fiori de remuşcare din care nu şi-a mai revenit niciodată. Este consemnat că el i-a spus medicului său de încredere: „Nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine, dar în minte şi trup sunt zgâlţâit ca de febră. Mi se pare în tot momentul, fie că sunt treaz fie că dorm, că vin la mine trupuri mutilate, cu feţe oribile şi acoperite de sânge”. A murit în grea agonie, acoperit de sudoare cu sânge.

În 1641 Anticrist a proclamat un „război al religiei” în Irlanda şi a făcut apel la populaţie să masacreze pe protestanţi ((B341)) prin toate mijloacele care le stăteau în putere. Oamenii amăgiţi au ascultat porunca drept vocea lui Dumnezeu şi n-au întârziat să execute această însărcinare. Sângele protestanţilor a curs nestingherit în toată Irlanda, casele au fost prefăcute în cenuşă, oraşele şi satele au fost aproape nimicite. Unii au fost siliţi să-şi ucidă propriile rude, iar apoi să se sinucidă — ultimele cuvinte care le-au ajuns la urechi fiind asigurările preoţilor că agonia lor de moarte nu era decât începutul chinului veşnic. Mii de oameni au murit de frig şi de foame, în timp ce se străduiau să emigreze în alte ţări. În Cavan, drumul pe o lungime de aproape 20 kilometri era mânjit de urmele însângerate ale fugarilor răniţi; şaizeci de copii au fost abandonaţi în timpul fugii, de către părinţi vânaţi cu sălbăticie, şi a fost declarat că oricine le va da în vreun fel ajutor acestor micuţi să fie îngropat alături de ei. Şaptesprezece adulţi au fost îngropaţi de vii la Fermaugh şi şaptezeci şi doi la Kilkenny. Numai în provincia Ulster peste 154.000 de protestanţi au fost fie masacraţi, fie expulzaţi din Irlanda.

O’Niel, arhiepiscopul Irlandei, a numit acest lucru „un război pios şi legal”, iar papa (Urban al VIII-lea) a emis o bulă, datată cu luna mai 1643, acordând „deplină şi absolută iertare de toate păcatele” celor care luaseră parte la „ducerea la îndeplinire cu vitejie a ceea ce zăcea în ei, să stârpească şi să smulgă din rădăcini fermentul contagios al molimei eretice”.

Inchiziţia sau „Oficiul Sfânt”

Lui Dominic, spiritul conducător al acestei cruciade, i se atribuie cinstea de a fi născocit infernala Inchiziţie, deşi Benedict, care este zelos în a-i atribui Sfântului Dominic cinstea de a fi primul Inchizitor General, nu este sigur dacă ideea i-a venit mai întâi Papei Inocenţiu sau Sfântului Dominic. Ea a fost instituită de către Papa Inocenţiu al III-lea, la 1204 d. Cr.

((B342))

Sfântul Dominic era un monstru lipsit de orice sentiment de compasiune, care se pare că-şi găsea principala desfătare în scene de tortură şi de suferinţă. În timpul cruciadei împotriva albigenzilor, cu un crucifix în mână el a condus şi a încurajat pe sfinţii războinici la fapte de omor şi de nimicire. Inchiziţia sau Oficiul Sfânt este astăzi un tribunal în Biserica Romano-Catolică pentru descoperirea, reprimarea şi pedepsirea ereziei şi a altor insulte împotriva Bisericii Romei*. Dar în zilele lui Dominic, ea nu avea tribunal legal, nici instrumentele de tortură nu erau aduse la perfecţiunea demonstrată în zilele de mai târziu. Cu toate acestea, Dominic, fără asemenea maşinării, a găsit din abundenţă mijloace de tortură, ca: dislocarea încheieturilor, smulgerea nervilor, sfâşierea membrelor victimelor şi arderea pe rug a celor ale căror convingeri rămâneau neclintite prin folosirea altor proceduri şi care nu voiau să renunţe la credinţa şi libertăţile lor.


*The Chair of St. Peter (Scaunul Sf. Petru), pag. 589


Cu împuternicirea din partea papei Inocenţiu, de a pedepsi cu confiscare, cu exil şi cu moarte pe ereticii care nu primeau evanghelia sa, Dominic a îndemnat magistratura civilă şi populaţia să masacreze pe ereticii valdenzi; şi o singură dată el a încredinţat flăcărilor o sută optzeci de albigenzi. Pentru o asemenea credincioşie în slujba lui Anticrist, el a fost canonizat ca sfânt şi astăzi romano-catolicii i se închină şi se roagă la el. Breviarul roman (ca un fel de carte de rugăciuni), referindu-se la Sf. Dominic, laudă „meritele şi învăţăturile lui care au luminat biserica, iscusinţa şi virtutea lui care au înfrânt pe ereticii din Tolossan, şi numeroasele lui minuni care au mers chiar până la a învia morţii”. Misalul roman (care cuprinde serviciul legat de distribuirea cinei Domnului) îi elogiază meritele şi se roagă pentru ajutor vremelnic prin mijlocirea lui. Astfel susţine şi cinsteşte încă Anticrist pe eroii săi credincioşi.

((B343))

Ar fi cu neputinţă a se reda în câteva cuvinte o concepţie adecvată despre ororile Inchiziţiei sau despre frica îngrozitoare pe care ea o inspira printre oameni. Cei ale căror laude la adresa lui Anticrist nu erau auzite, sau cei care îndrăzneau să-i critice metodele, erau suspectaţi de erezie şi astfel de persoane, fără prevenire sau corectare, erau pasibile de întemniţare într-o carceră subterană pe durată nelimitată, până la un timp convenabil pentru judecată — adeseori atât acuzatorul cât şi acuzaţia nefiindu-le cunoscute. Procesele acestor judecăţi se ţineau în secret şi adesea se folosea tortura pentru a stoarce mărturisiri. Torturile aplicate erau aproape prea înspăimântătoare pentru a fi crezute în acest secol şi în această ţară a libertăţii, totuşi realitatea lor este confirmată de dovezi pe care nici chiar istoricii catolici nu le pot tăgădui; iar zadarnicele lor încercări de a-şi cere iertare pentru ele nu fac decât să le confirme dovada. Instrumente de tortură, relicve ale Inchiziţiei, există şi acum, ceea ce ar face orice tăgăduire fără valoare. „Oficiul Sfânt” angaja chiar şi medici pentru a supraveghea desfăşurarea torturii şi a o întrerupe când moartea părea să-l uşureze pe cel suferind; iar victimei i se îngăduia să se refacă parţial, pentru ca apoi să i se poată aplica tortura a doua şi chiar a treia oară. Aceste schingiuiri nu erau întotdeauna impuse ca pedeapsă pentru păcatul ereziei: ele aveau în general scopul de a forţa pe învinuit să facă mărturisiri, să retracteze sau să implice pe alţii, după cum era cazul.

Chiar în secolul prezent, după ce Inchiziţia şi-a pierdut multe din ororile ei, ea era încă groaznică. Istoricul războaielor lui Napoleon, descriind cucerirea oraşului Toledo de către armata acestuia, menţionează incidental deschiderea închisorii Inchiziţiei şi spune:

„Părea că se deschid morminte şi chipuri palide ca fantomele ieşeau din carcerele subterane care răspândeau un miros de mormânt. Bărbi stufoase atârnând în jos pe piepturi şi unghii crescute ca ghiarele de păsări desfigurau scheletele, care ((B344)) trăgeau în piept cu trudă aerul proaspăt, pentru prima oară după un lung şir de ani. Mulţi dintre ei deveniseră schilozi, cu capul aplecat înainte, cu braţele şi mâinile spânzurând rigide şi neajutorate. Fuseseră închişi în gropi atât de scunde încât nu se puteau ridica în picioare, şi cu toate îngrijirile doctorilor [armatei] mulţi dintre ei au murit în aceeaşi zi. În ziua următoare generalul Lasalle însoţit de mai mulţi ofiţeri din statul-major a inspectat minuţios locul. Numărul instrumentelor de tortură i-a cutremurat de groază chiar şi pe oamenii deprinşi cu grozăviile câmpului de luptă.

Într-un colţ retras, într-o boltă subterană învecinată cu sala pentru interogatorii individuale, se găsea o statuie din lemn făcută cu mâna de călugări, reprezentând-o pe Fecioara Maria. Capul îi era înconjurat de o aureolă, iar în mâna dreaptă ţinea un steag. Ceva suspect i-a izbit pe toţi chiar de la prima privire, că, în ciuda rochiei de mătase care cobora de la umeri pe ambele părţi în falduri largi, statuia era îmbrăcată cu un fel de cuirasă. La o cercetare mai atentă s-a văzut că partea dinainte a corpului era cu totul acoperită de cuie foarte subţiri şi de lame mici şi înguste de cuţit, ambele cu vârfurile îndreptate spre privitor. Braţele şi mâinile erau îmbinate, iar mecanismul de după peretele despărţitor punea figura în mişcare. Unul din servitorii Inchiziţiei a fost silit din ordinul generalului să pună maşina, cum o numea el, în mişcare. Când figura şi-a întins braţele, ca şi cum ar strânge cu dragoste pe cineva la piept, i s-a pus în braţe raniţa bine umplută a unui grenadier polonez, pentru a ţine locul unei victime vii. Statuia a strâns-o în braţe din ce în ce mai tare, iar când servitorul, conform ordinelor, a făcut ca figura să-şi desfacă braţele şi să se întoarcă la poziţia de mai înainte, raniţa era străpunsă până la o adâncime de doi sau trei ţoli, şi a rămas atârnată în vârfurile cuielor şi a lamelor de cuţit.”

„Instrumente de tortură” de diferite feluri au fost născocite şi folosite ca mijloace de tortură. Una din metodele cele mai simple este explicată astfel: victimei, dezbrăcată de toate hainele, i se legau mâinile la spate cu o funie tare, cu care, prin acţionarea unui scripete, era ridicată de pe picioare, de ((B345)) care erau atârnate greutăţi. Victima era lăsată de mai multe ori să cadă şi era ridicată cu o smucitură, care-i dizloca încheieturile braţelor şi picioarelor, în timp ce funia cu care era suspendată îi pătrundea până la os în carnea tremurândă.

O aducere aminte a unor astfel de atrocităţi comise în numele lui Cristos a ajuns recent în atenţia publică. Fiind în lipsă de spaţiu, imprimeria unei Societăţi Biblice din Roma a închiriat o încăpere mare aproape de Vatican. În plafon le-a atras atenţia un inel mare şi ciudat, şi cercetarea a dezvăluit faptul că încăperea în care acum ei se ocupă cu tipărirea Bibliei — „sabia Spiritului, care este Cuvântul lui Dumnezeu”, prin care Anticrist a fost deja făcut „neputincios” a mai asupri şi nimici pe sfinţi, a fost chiar încăperea folosită de Inchiziţie odinioară ca şi cameră de tortură; veriga scripetelui fiind probabil folosită pentru a tortura multe, sărmane victime având căluşul în gură.

Cei învinuiţi de erezie erau uneori condamnaţi la ceea ce se numea un „act de credinţă”. Autoritatea bisericească transfera pe condamnat autorităţii civile, în timp ce clerul, sub pretextul milei, implora magistratura să arate compătimire pentru condamnat, şi, ţinând sus crucea, stăruia pe lângă victimă să retracteze şi să-şi salveze viaţa prezentă şi viitoare. Magistraţii îşi cunoşteau bine rolul şi nu arătau milă decât pentru cei care retractau; în acest fel câştigând binecuvântările şi titlurile de „apărător al credinţei” şi „nimicitor al ereticilor”. „Ereticul” condamnat, îmbrăcat într-o haină galbenă împestriţată cu desene de câini, şerpi, flăcări şi diavoli, era condus la locul de execuţie, era legat pe rug şi încredinţat flăcărilor.

Torquemada, un alt faimos Inchizitor General, a dat o ilustraţie marcantă a spiritului lui Anticrist. Scriitorii romano-catolici admit că el a făcut ca 10.220 de oameni, bărbaţi şi femei, să fie arşi de vii. Llorente, care a fost secretarul general al Inchiziţiei timp de trei ani şi a avut acces la toate dovezile documentare, arată în Rapoartele sale (4 volume) publicate în 1817, că de la 1481 până la 1808 ((B346)) numai din ordinul acestui „Oficiu Sfânt” nu mai puţin de 31.912 persoane au fost arse de vii şi aproape 300.000 torturate şi condamnate să ispăşească pedepse. Fiecare ţară catolică din Europa, din Asia şi din America îşi avea propria Inchiziţie.

Nu putem urmări aici persecutarea de către Anticrist a orice era asemănător reformei, libertăţii de conştiinţă sau libertăţii politice. Este suficient să spunem că aceste persecuţii se întindeau peste tot unde papalitatea avea sprijin — în Germania, Olanda, Polonia, Italia, Anglia, Irlanda, Scoţia, Franţa, Spania, Portugalia, Abisinia, India, Cuba, Mexic şi în câteva state din America de Sud. Spaţiul nu ne permite să înşirăm cazuri particulare, care ar servi să arate că mulţi dintre martiri au fost cu adevărat sfinţi şi eroi, care în cele mai oribile suferinţe au avut har suficient şi adesea, în timp ce mureau încetul cu încetul, au fost în stare să cânte imnuri de laudă şi de mulţumire adevăratului Cap al adevăratei Biserici şi, asemenea Lui, să se roage pentru inamicii lor, care, după cum prezisese El, îi persecutau din pricina Lui.*


*Pentru cei care doresc o relatare mai largă despre aceste timpuri şi scene cumplite recomandăm: Macaulay’s History of England (Istoria Angliei, de Macaulay), Motley’s Dutch Republic (Republica Olandeză, de Motley), D’Aubigne’s History of the Reformation (Istoria Reformei, de D’Aubigne), White’s Eighteen Christian Centuries (Optsprezece secole de creştinism, de White), Elliot on Romanism (Elliot despre romano-catolicism) şi Fox’s Book of Martyrs (Cartea martirilor, de Fox).


Din aceleaşi motive nu vom prezenta individual toate torturile îngrozitoare, revoltătoare, chinuitoare pentru suflet, aplicate unora dintre giuvaierele Domnului din pricina credincioşiei faţă de convingerilor lor. Se estimează, de către cei care se pare că au făcut cercetări amănunţite asupra acestei chestiuni, că papalitatea, în decursul celor 1300 de ani trecuţi, a pricinuit, direct sau indirect, moartea a cincizeci de milioane de oameni. Şi se poate spune cu siguranţă că ingeniozitatea omenească şi cea satanică au fost solicitate la maximum pentru a inventa torturi noi şi groaznice, pentru ((B347)) împotrivitorii atât politici cât şi religioşi ai lui Anticrist; aceştia din urmă — ereticii — fiind urmăriţi cu o furie înzecită. Pe lângă formele obişnuite de persecuţie şi ucidere, cum ar fi tragerea pe roată, arderea, înecarea, înjunghierea, înfometarea şi tragerea cu arcul şi împuşcarea, inimile diavoleşti se gândeau cum ar putea fi afectate cele mai delicate şi mai sensibile părţi ale trupului, susceptibile de durerea cea mai chinuitoare; era turnat în urechi plumb topit; era smulsă limba şi era turnat plumb în gură; erau aranjate roţi care aveau ataşate lame de cuţit în aşa fel încât victimele să poată fi tăiate în bucăţi încet; se aplicau ghiare şi cleşti înroşite în foc pe părţile sensibile ale trupului; erau scoşi ochii; erau smulse unghiile cu fierul înroşit; se făceau găuri în călcâie şi victima era legată prin ele; unii erau siliţi să se arunce de pe înălţimi în ţepuşe lungi fixate dedesubt, unde, tremurând de durere, mureau încet. Unora li se umplea gura cu praf de puşcă, care, fiind aprins, făcea să le explodeze capul în bucăţi; alţii erau sfărâmaţi cu ciocanul pe nicovală în bucăţi; alţii erau umflaţi cu foiul până crăpau; alţii erau sufocaţi cu părţi sfârtecate din propriile lor trupuri; alţii cu urină, excremente etc., etc.

Unele din aceste atrocităţi diavoleşti ar fi aproape cu neputinţă de crezut dacă n-ar fi bine adeverite. Ele servesc spre a arăta până la ce depravare îngrozitoare poate coborî inima omului şi cât de orbi faţă de dreptate şi faţă de orice instinct bun pot deveni oamenii sub influenţa religiei false, contrafăcute. Spiritul lui Anticrist a degradat şi a corupt lumea, după cum Spiritul adevăratului Cristos şi puterea şi influenţa adevăratei Împărăţii a lui Dumnezeu ar fi ridicat şi înnobilat inimile şi faptele oamenilor — şi după cum o vor şi face în cursul Mileniului. Acest lucru este ilustrat într-o mică măsură prin progresul civilizaţiei şi creşterea justiţiei şi milei de când puterea lui Anticrist a început să fie în declin şi Cuvântul lui Dumnezeu a început să fie auzit şi luat în seamă, chiar şi puţin.

((B348))

Într-adevăr, nici un plan pe care l-am putea concepe nu putea fi mai bine calculat pentru a înşela şi asupri omenirea. Se trăgea folos din orice dispoziţie depravată şi din orice slăbiciune a oamenilor decăzuţi; orice patimă josnică era stimulată şi folosită, iar satisfacerea acelor patimi era răsplătită. Vicioşii erau astfel momiţi şi înrolaţi ca devotaţii lui, în timp ce aceia cu o aplecare mai nobilă erau angrenaţi prin alte mijloace — printr-o manifestare exterioară şi ipocrită de cucernicie, tăgăduire de sine şi caritate arătate în instituţiile lui monahale, dar care serveau numai să conducă pe mulţi ca aceştia departe de căile virtuţii. Cei imorali şi uşuratici îşi găseau amplă satisfacţie în parada şi spectacolul lui, în pompa şi ceremoniile lui; cei întreprinzători şi curajoşi în misiunile şi cruciadele lui, cei risipitori în indulgenţele lui, iar bigoţii cruzi în acţiunile lui de oprimare a împotrivitorilor.

Cu groază şi mirare ne întrebăm: de ce au îngăduit regii şi prinţii, împăraţii şi poporul în general asemenea atrocităţi? De ce nu s-au ridicat mai demult şi nu l-au doborât pe Anticrist? Răspunsul se află în Scripturi (Apoc. 18:3): neamurile au fost îmbătate (ameţite), ele şi-au pierdut simţurile, bând vinul amestecat (doctrină falsă şi adevărată, amestecate) dat lor de biserica apostată. Ele au fost înşelate de pretenţiile papalităţii. Şi, ca să spunem adevărul, ele nu s-au trezit decât în parte din stupoarea lor; căci, deşi ambasadorii regilor, căzând înaintea papei, nu i se mai adresează ca altădată zicându-i „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” şi nu-l mai consideră ca un „Dumnezeu care are putere peste toate lucrurile din cer şi de pe pământ”, totuşi ei sunt încă departe de a înţelege adevărul — că papalitatea a fost şi este falsificarea lui Satan a adevăratei Împărăţii.

În timp ce regii şi ostaşii s-au săturat de această lucrare inumană, nu tot aşa a fost cu sfânta (?) ierarhie; şi găsim că Conciliul General din Sienna declara în 1423 că răspândirea ereziei în diferite părţi ale lumii se datora neglijenţei ((B349)) inchizitorilor — spre ofensarea lui Dumnezeu, spre lezarea catolicismului şi spre pieirea sufletelor. Prinţii erau preveniţi, prin mila lui Dumnezeu, să extermine erezia dacă voiau să scape de răzbunarea divină; şi erau acordate indulgenţe plenare tuturor celor care se angajau în lucrarea de distrugere sau furnizau arme pentru acest scop. Aceste hotărâri erau anunţate în fiecare sabat în biserici. În nici un caz nu sunt puţini teologii şi istoricii romano-catolici care şi-au mânuit condeiul în slujba acestei cauze nesfinte, de a justifica, recomanda şi lăuda prigonirea ereziei. Bellarmine, de pildă, declară că apostolii „s-au abţinut de a chema braţul laic, numai pentru că în zilele lor nu erau prinţi creştini”. Doctorul Dens, un vestit teolog romano-catolic, a publicat în 1758 o lucrare de teologie care este considerată astăzi de către papişti o autoritate standard, îndeosebi în colegiile lor, unde este preţuit ca Blackstone în dreptul civil englez. Această lucrare răsuflă de la un capăt la altul spiritul persecuţiei. Ea condamnă pe conducătorii ereziei la confiscarea bunurilor, la exil, la închisoare şi la pedeapsa cu moartea şi privarea de înmormântare creştinească.

Unul din blestemele autorizate publicat în Pontificalul Roman, pentru a fi folosit împotriva protestanţilor, spune după cum urmează:

„Dumnezeu Atotputernicul şi toţi sfinţii Lui să-i blesteme cu blestemul cu care sunt blestemaţi diavolul şi îngerii lui. Să fie nimiciţi din ţara celor vii. Moartea cea mai abjectă să vină peste ei şi să coboare de vii în adânc. Sămânţa să le fie nimicită de pe pământ — să piară de foame şi de sete, de goliciune şi de toată nenorocirea. Să aibă toată mizeria, toată molima şi tot chinul. Să fie blestemat tot ce au. Să fie blestemaţi întotdeauna şi peste tot. Prin cuvinte şi fără cuvinte să fie blestemaţi. Înăuntru şi în afară să fie blestemaţi. Din creştetul capului până în tălpile picioarelor să fie blestemaţi. Ochii să le orbească şi urechile să le asurzească, gura să le amuţească şi limba să li se desfacă de fălci, mâinile să nu-i mai servească, picioarele să nu mai ((B350)) umble. Blestemate să le fie toate membrele trupului. Blestemaţi să fie când stau în picioare sau sunt culcaţi, de acum înainte şi în veci; şi astfel să li se stingă lumânarea înaintea lui Dumnezeu în ziua judecăţii. Înmormântarea să le fie cu câinii şi măgarii. Lupi flămânzi să le devoreze cadavrele. Diavolul şi îngerii lui să le fie tovarăşi în veci! Amin, Amin; aşa să fie, aşa să fie!”

Acesta este spiritul papalităţii; şi toţi cei care au spiritul adevăratului Cristos ar trebui să recunoască repede o contrafacere atât de josnică.

Deoarece erorile de doctrină stau la însăşi temelia tuturor acestor erori de comportament, nu încape nici o îndoială că dacă împrejurările ar fi din nou favorabile, doctrinele fiind neschimbate, spiritul lor rău şi roadele lor rele ar apărea din nou repede, în fapte asemănătoare de nedreptate, asuprire, superstiţie, ignoranţă şi persecuţie; şi s-ar recurge la toate mijloacele imaginabile pentru restaurarea, susţinerea şi extinderea falsei Împărăţii a lui Dumnezeu. Ca dovadă la aceasta să cităm câteva incidente care din întâmplare au ajuns recent în atenţia noastră, după cum urmează:

În ziua de 7 august 1887, la Ahuehuetitlan, Guererro, Mexic, un misionar protestant indigen, cu numele Abraham Gomez, şi două ajutoare ale sale au fost omorâţi cu sânge rece de către indigeni, la instigarea unui preot romano-catolic, părintele Vergara, care, după cum s-a relatat, atunci când a celebrat liturghia cu o zi înainte, i-a îndemnat pe oamenii săi să „facă un exemplu din slujitorul Satanei” care venise printre ei; adăugând că puteau „să-l omoare” în deplină siguranţă, contând pe protecţia şefului poliţiei precum şi a preotului. Cuvântul preotului a fost lege pentru poporul ignorant şi pentru autorităţile civile. Corpul mutilat al bietului misionar, împuşcat şi ciopârţit, a fost târât pe străzi, supus la tot felul de josnicii, un avertisment pentru alţii. Nici o îndreptare nu s-a putut obţine pentru aceasta.

Când ziarul „Independent” din New-York a atras atenţia asupra acestui masacru sângeros, „Freeman”, un influent ((B351)) ziar romano-catolic din New York a dat următoarea replică:

„Ei [misionarii protestanţi] văd oameni cinstiţi că îngenunchiază la auzul lui Angelus, în onoarea Bunei Vestiri şi a Întrupării. Biblia, spun ei, va şterge în curând asemenea «superstiţie». O lumină arde în faţa unei icoane a Mamei lui Dumnezeu. «Aha!», strigă misionarul, «îi vom învăţa curând pe ignoranţi să sfărâme acest simbol!», şi aşa mai departe. Dacă uciderea câtorva misionari de acest fel i-ar ţine acasă pe cei ca ei, am fi aproape înclinaţi — noi papiştii suntem aşa de răi! — să spunem: «Să continue dansul, bucuria să fie nelimitată»”.

Un slujitor al bisericii cu numele C. G. Moule povesteşte o istorie dureroasă care a făcut înconjurul presei, despre persecuţia din Madeira, a lui Robert Kelley şi a convertiţilor care au rezultat din eforturile lui, care, împreună cu copiii lor, cam o mie de persoane în total, au suferit exilul ca pedeapsă pentru că au primit o fărâmă de adevăr.

În aşa-zisa „Prusie protestantă”, pastorul Thummel a fost arestat pentru „că a insultat Biserica Romano-Catolică”. El a publicat o broşură în care a criticat papalitatea şi în care una din observaţiile sale „insultătoare” era în sensul că papalitatea este o apostazie „clădită pe superstiţie şi idolatrie”.

Recent a existat o dispută între Prusia şi Spania asupra insulelor Caroline, şi papa a făcut să fie ales el însuşi ca arbitru sau judecător pentru a rezolva disputa. (Mare parte din aceasta ne aminteşte de puterea şi de politica sa de odinioară ca arbitru sau judecător suprem al naţiunilor.) Papa a hotărât în favoarea Spaniei. Spania a trimis imediat un vas de război cu cincizeci de soldaţi şi şase preoţi; iar la sosirea lor un misionar american, domnul Doane, a fost luat prizonier şi împiedicat să aibă orice legături cu convertiţii săi, fără alt motiv decât acela că a refuzat să-şi predea preoţilor lucrarea de misiune şi bunurile; şi pentru că insulele aparţinând acum Spaniei, iar Spania aparţinând papei, nici o altă religie nu putea fi tolerată decât cea a papei.

((B352))

Un domn, fost romano-catolic, prieten al autorului, spunea că nu de mult călătorind în America de Sud a fost atacat cu pietre şi obligat să fugă pentru a-şi salva viaţa fiindcă nu voise să-şi ridice pălăria şi nici să îngenuncheze împreună cu mulţimea când treceau pe străzi preoţii catolici purtând crucifixul şi anafura. Şi un caz asemănător, în care pentru o ofensă de acelaşi fel trei americani au fost loviţi de preoţi, îmbulziţi de popor şi arestaţi de poliţie în oraşul Madrid din Spania, este fără îndoială încă proaspăt în mintea multora care citesc cotidianele.

The Converted Catholic citează următoarele din Watchman, ziar romano-catolic ce apare la Saint Louis:

„Protestantismul! L-am târî şi l-am tăia în bucăţi. L-am trage în ţeapă şi l-am agăţa să fie cuiburi de ciori. L-am sfâşia cu cleştele şi l-am arde cu fierul roşu! L-am umple cu plumb topit şi l-am scufunda în focul iadului la 100 de stânjeni adâncime.”

În lumina trecutului, având un astfel de spirit, este cu totul posibil ca editorul lui Watchman, dacă ar avea puterea, şi-ar extinde curând ameninţările de la „protestant-ism” la persoanele protestanţilor.

Recent la Barcelona, în Spania, un mare număr de Biblii au fost arse din ordinul guvernului — fireşte la instigarea Bisericii Romei. Cele ce urmează, traduse din Catholic Banner, organul papalităţii acolo, arată că ei au aprobat şi apreciat acţiunea. Ziarul spunea:

„Mulţumim lui Dumnezeu că în sfârşit ne-am întors la vremurile când cei care răspândeau doctrine eretice erau pedepsiţi cu pedepse exemplare. Restabilirea Sfântului tribunal al Inchiziţiei trebuie să aibă loc în curând. Stăpânirea lui va fi mai glorioasă şi mai rodnică în rezultate decât în trecut. Inima noastră catolică se revarsă de credinţă şi entuziasm; şi imensa bucurie pe care o trăim acum când începem să culegem roadele campaniei noastre actuale întrece orice închipuire. Ce zi de bucurie va fi pentru noi când vom vedea pe anticlericali zvârcolindu-se în flăcările Inchiziţiei!”

((B353))

Pentru a încuraja o altă cruciadă, acelaşi ziar spune:

„Credem că este drept să publicăm numele acelor oameni sfinţi sub mâna cărora au suferit atâţia păcătoşi, pentru ca bunii catolici să poată venera memoria lor:

Prin Torquemada
Bărbaţi şi femei arşi de vii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .10.220

Arşi în efigie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 6.840

Condamnaţi la alte pedepse . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .97.371

Prin Diego Deza
Bărbaţi şi femei arşi de vii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2.592

Arşi în efigie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 829

Condamnaţi la alte pedepse . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .32.952

Prin Cardinalul Jiminez de Cisneros
Bărbaţi şi femei arşi de vii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3.564

Arşi în efigie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2.232

Condamnaţi la alte pedepse . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .48.059

Prin Adrian de Florencia
Bărbaţi şi femei arşi de vii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1.620

Arşi în efigie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 560

Condamnaţi la alte pedepse . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .21.835

—-

Numărul total al bărbaţilor şi femeilor
arşi de vii sub ministeriatul celor 45 de
sfinţi Inchizitori Generali . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 35.534

Numărul total al celor arşi în efigie . . . . . . . . . . . . . . . . 18.637

Numărul total al celor osândiţi la alte pedepse . . . . . . . . . . .293.533

Total . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .347.704”

Mileniul papal

După cum adevărata Împărăţie a adevăratului Cristos trebuie să dureze o mie de ani, tot aşa şi falsificarea papală priveşte în urmă la perioada celei mai mari prosperităţi a ei, care a început la 800 d. Cr. şi s-a încheiat în zorii acestui secol, ca fiind împlinirea domniei milenare prezisă în Apocalipsa 20. Iar perioada de atunci încoace, când papalitatea şi-a pierdut treptat toată puterea pământească, ((B354)) a suferit numeroase umilinţe din partea naţiunilor care înainte o susţinuseră şi a fost în mare măsură deposedată de teritorii, venituri şi libertăţi de multă vreme pretinse şi deţinute, catolicii o consideră ca acel „puţin timp” din Apocalipsa 20:3, 7, 8 în care Satan trebuie să fie dezlegat, la încheierea Mileniului.

Iar datele care marchează începutul şi sfârşitul mileniului papal de ignoranţă, superstiţie şi înşelăciune sunt clar arătate în istorie. Un scriitor romano-catolic* se referă astfel la începutul acestui imperiu religios: „Încoronarea lui Carol cel Mare ca împărat al Apusului de către papa Leon în 800 d. Cr. a fost în realitate începutul Sfântului Imperiu Roman”.**


*Chair of St. Peter (Scaunul Sf. Petru).


**„Sfântul Imperiu Roman” a fost titlul marii instituţii politice din Evul Mediu. El a început cu Carol cel Mare. Fisher’s Universal History (Istoria Universală, de Fisher) pag. 262, îl descrie astfel: „În teorie acesta a fost unirea lumii-stat cu lumea-biserică — o comunitate indivizibilă sub Împărat şi Papă, capii ei, laic şi spiritual, numiţi din cer [?]”. Şi deoarece papii, ca locţiitori ai lui Cristos, ungeau pe împăraţi, rezultă că ei erau adevăraţii ei capi.


Cu toate că papalitatea ca sistem religios a fost organizată cu mult timp înainte şi a fost chiar „înălţată” la putere pământească în 539 d. Cr., totuşi Carol cel Mare a fost primul care de fapt a acordat şi a recunoscut formal stăpânirea pământească a papei. După cum Carol cel Mare a fost primul împărat peste „Sfântul Imperiu Roman”, anul 800 d. Cr., tot astfel, Francisc al II-lea a fost ultimul, şi el şi-a predat de bună voie titlul în 1806 d. Cr.*** După cum înainte de 800 d. Cr. papalitatea se ridica, sprijinită de „fiara” romană (poporul) şi de „coarnele”


***Prin bătălia de la Marengo, 1800, şi prin cea de la Austerlitz, 1805, Germania a fost de două ori la picioarele lui Napoleon. Principalul rezultat al acestei din urmă înfrângeri a fost stabilirea Confederaţiei Rinului, sub protectoratul conducătorului francez. Acest eveniment a pus capăt vechiului Imperiu German sau [sfântul] Imperiu Roman, după o durată de o mie de ani” — White’s Universal History (Istoria Universală de White) pag. 508.


((B355))

(puterile) sale, tot aşa, de la 1800 încoace ea a fost izgonită din autoritatea pământească asupra regilor şi popoarelor şi a fost sfâşiată şi jefuită de către cei care altădată i-au dat sprijin (Apoc. 17:16, 17). Astăzi, cu toate că mai primeşte încă onoruri şi mai are încă o mare influenţă asupra conştiinţei oamenilor, papalitatea deplânge pierderea a tot ce seamănă cu stăpânirea vremelnică.

Cel care studiază atent va observa patru perioade mai mult sau mai puţin distinct marcate în dezvoltarea şi înălţarea lui Anticrist, şi acelaşi număr marcând distinct căderea lui.

Cele patru date în dezvoltarea lui sunt:

1. Începutul a fost în zilele lui Pavel, pe la anul 50 d. Cr, un început al lucrării tainice a ambiţiei nelegiuite.

2. Papalitatea, „Omul păcatului”, a fost organizată ca ierarhie; adică biserica a ajuns la o stare organizată, iar papii au ajuns să fie recunoscuţi ca şi Cap, reprezentând pe Cristos, domnind în biserică şi peste popoare, treptat, cam de la 300 d. Cr. până la 494.*


*Papalitatea a luptat multă vreme pentru stăpânire, ca şi cap al bisericii, şi treptat a obţinut recunoaştere şi stăpânire; şi faptul că această stăpânire a fost în general recunoscută încă din 494 d. Cr., este clar arătat de scriitorul catolic al lucrării „The Chair of St. Peter” („Scaunul Sfântului Petru”), pag. 128. După ce dă în detaliu recunoaşterea episcopului roman ca pontif suprem de către diferitele concilii, diferiţii episcopi, împăraţi etc., scriitorul rezumă astfel:

„Aceste cuvinte au fost scrise încă în 494 d. Cr. . . . În linii mari deci, este clar din dovada autentică anterioară că episcopia scaunului Sfântului Petru [episcopia Romei] se dezvoltase ea însăşi în secolul al V-lea până acolo încât papa era privit în mod general ca centrul unităţii creştine — Conducătorul Suprem şi Învăţătorul bisericii lui Dumnezeu, Prinţul episcopilor, Ultimul Arbitru de apel în cauzele eclesiastice din toate părţile lumii şi Judecătorul şi Moderatorul Conciliilor generale, pe care le prezida prin legaţii săi.”


3. Timpul când papii au început să exercite autoritate şi putere civilă, după cum va fi arătat mai încolo, anul 539 d. Cr. (Vol. III, cap. 3).

((B356))

4. Timpul de înălţare, 800 d. Cr., când, după cum am arătat deja, s-a format „Sfântul Imperiu Roman” şi când papa, încoronând pe Carol cel Mare împărat, a fost recunoscut el însuşi ca Rege al regilor, Împărat al împăraţilor, „un alt Dumnezeu pe pământ”.

Cele patru perioade ale decăderii influenţei papale sunt după cum urmează:

1. Perioada Reformei, despre care se poate spune că a început în jurul anului 1400, prin scrierile lui Wycliffe — urmat de Huss, Luther şi alţii.

2. Perioada succesului lui Napoleon, degradarea papilor şi renunţarea în final la titlul de „împărat al Sfântului Imperiu Roman”, de către Francisc al II-lea, între1800 şi 1806 d. Cr.

3. Respingerea definitivă a papei ca şi conducător al Romei şi al aşa-numitelor state papale ale Italiei, de către supuşii papei şi de către regele Italiei, anul 1870 d. Cr., prin care Anticrist a rămas fără chiar cea mai mică autoritate laică.

4. Stingerea finală a acestei ierarhii false, aproape de sfârşitul „Zilei mâniei” şi a judecăţii deja începute — care se va încheia, după cum am arătat în „Timpurile neamurilor”, cu anul 1914 d. Cr.

Mai încape îndoială?

Am urmărit ridicarea lui Anticrist dintr-o apostazie sau „lepădare de credinţă” în Biserica creştină; am auzit pretenţiile lui blasfematoare de a fi Împărăţia lui Cristos şi că papa este vicarul lui Cristos — „un alt Dumnezeu, pe pământ”; am auzit cuvintele lui arogante de hulă, atribuindu-şi titluri şi puteri care aparţin adevăratului Domn al domnilor şi Împărat al împăraţilor; am văzut cât de înfiorător a împlinit prezicerea, „va nimici pe cei sfinţi”; am văzut că adevărul, strivit şi deformat, ar fi fost complet îngropat sub eroare, ((B357)) superstiţie şi intrigi clericale, dacă Domnul n-ar fi intervenit la momentul potrivit, ridicând reformatori, ajutând astfel pe sfinţii Săi, cum este scris: „Înţelepţii poporului vor învăţa pe mulţi. Unii vor cădea, loviţi de sabie şi de flacără, de captivitate şi de jaf, multe zile. Când vor cădea, vor fi ajutaţi puţin!” Dan. 11:33, 34.

În faţa tuturor acestor mărturii, mai încape îndoială că profeţii şi apostolii au fost inspiraţi să scrie în privinţa papalităţii, descriind amănunţit caracteristicile ei importante? Socotim că în nici o minte lipsită de prejudecăţi nu trebuie să fie vreo îndoială că papalitatea este Anticristul, Omul Păcatului, şi că nici un om singur n-ar putea împlini prezicerile. Succesul fără egal al papalităţii ca şi falsificare a lui Cristos, înşelând lumea întreagă, a împlinit pe larg prezicerea Învăţătorului nostru, când, după ce S-a referit la respingerea Sa, a zis: „Dacă va veni un altul [lăudăros] în numele lui însuşi, pe acela îl veţi primi”. Ioan 5:43.

Mulţi vor observa, fără îndoială cu surprindere, că în tratarea acestui subiect am omis în general referirile la ticăloşiile şi imoralităţile grosolane ale papilor şi ale altor oficiali, şi la faptele de „eficienţă” întunecate, practicate de iezuiţi şi de alte ordine secrete, care fac tot felul de munci de detectiv pentru papalitate. Am omis aceste lucruri intenţionat, nu pentru că ele sunt neadevărate, deoarece chiar scriitorii romano-catolici recunosc multe din ele, ci pentru că linia noastră de argumentare nu cere aceste dovezi. Am arătat că ierarhia papală (chiar dacă ar fi compusă din oamenii cei mai morali şi cei mai integri — ceea ce nu este cazul, după cum mărturiseşte întreaga istorie) este „Omul Păcatului”, Anticristul, falsificarea şi denaturarea Împărăţiei Milenare a lui Cristos, aranjată cu dibăcie pentru a amăgi.

Cuvintele lui Macaulay, istoricul englez, servesc pentru a arăta că unii, fără să aibă lumină profetică specială, pot vedea ((B358)) uimitorul sistem al papalităţii — falsificarea celui mai uimitor dintre toate sistemele, Împărăţia lui Dumnezeu încă viitoare.

El spune: „Este cu neputinţă a tăgădui că organizarea politică a bisericii romane este însăşi capodopera înţelepciunii omeneşti [noi am spune satanice]. Într-adevăr, nimic n-ar fi putut susţine asemenea doctrine împotriva unor astfel de atacuri decât o astfel de organizare. Experienţa a 1200 de ani plini de evenimente, ingeniozitatea şi grija răbdătoare a patruzeci de generaţii de oameni de stat au adus această organizare la o astfel de perfecţiune, încât printre născocirile iscusinţei politice ea ocupă cel mai înalt loc”.

Sfârşitul definitiv al lui Anticrist

Am urmărit papalitatea până în prezent, până în Ziua Domnului — timpul prezenţei lui Emanuel. Acest Om al Păcatului s-a dezvoltat, şi-a făcut lucrarea-i teribilă, a fost lovit cu sabia Spiritului — Cuvântul lui Dumnezeu. Suflarea gurii lui Cristos l-a făcut neputincios în a persecuta în mod deschis şi general pe sfinţi, indiferent cât de puternică este această dorinţă; iar acum întrebăm: ce urmează? Ce spune apostolul cu privire la sfârşitul lui Anticrist?

În 2 Tesaloniceni 2:8-12 [N. T. grec-englez, traducerea interlineară, A. Marshall — n. e.] apostolul Pavel declară despre Anticrist: „Pe care Domnul Isus îl va nimici cu spiritul gurii Sale şi-l va anihila cu strălucirea prezenţei Sale”. Lumina adevărului trebuie să pătrundă fiecare subiect. Expunând cele bune şi cele rele, aceasta va duce la marea luptă între aceste principii şi între exponenţii umani ai fiecăruia — cauzând marele timp de strâmtorare şi de mânie. În această luptă neadevărul şi răul vor cădea, iar dreptul şi adevărul vor triumfa. Printre alte rele care acum vor fi definitiv şi complet nimicite este şi Anticristul, de care sunt legate, mai mult sau mai puţin direct, aproape toate relele, de teorie şi practică. Şi această strălucire, această lumină solară a prezenţei Domnului este cea care va produce ((B359)) „ziua strâmtorării”, din cauza căreia şi în care Anticristul cu toate celelalte sisteme rele vor fi nimiciţi. „A cărui prezenţă este cu [însoţită de sau în timpul unei] o energică activitate a lui Satan [energie şi acţiune satanică] cu toată puterea şi cu semne, cu amăgiri mincinoase şi cu orice înşelare nelegiuită pentru cei care pier, pentru că n-au primit dragostea de adevăr, ca să poată fi feriţi. Din acest motiv Dumnezeu le va trimite o putere înşelătoare, ca să poată crede eroarea: aşa încât toţi cei care nu cred adevărul, ci îşi găsesc plăcere în nelegiuire, să poată fi judecaţi” nevrednici de a moşteni Împărăţia Milenară ca împreună moştenitori cu Cristos.

Înţelegem că aceste cuvinte implică faptul că în timpul prezenţei Domnului (timpul prezent — de la 1874) prin sistemul Anticrist (unul din principalele mijloace ale lui Satan pentru înşelarea şi stăpânirea lumii), precum şi prin toate celelalte mijloace ale sale, diavolul va opune cea mai disperată rezistenţă noii ordini de lucruri care este pe punctul de a fi stabilită. El se va folosi de orice mică împrejurare, de toate slăbiciunile moştenite şi de egoismul familiei umane pentru a le înrola inimile, mâinile şi condeiele în această luptă finală împotriva libertăţii şi a elucidării complete a adevărului. Vor fi stârnite prejudecăţi acolo unde n-ar exista nici una dacă adevărul ar fi văzut clar; şi va fi evocat un zel pasionat şi se vor forma uniuni partizane care vor amăgi şi rătăci pe mulţi. Iar aceasta va fi aşa nu pentru că Dumnezeu n-a clarificat adevărul destul pentru a îndruma pe toţi cei deplin consacraţi, ci pentru că cei care vor fi înşelaţi n-au fost destul de serioşi în căutarea şi folosirea adevărului dat ca „hrană la timp”. Şi astfel se va dovedi că clasa indusă în eroare n-a primit adevărul din iubire pentru el, ci numai prin datină, ca formalitate sau de frică. Asigurarea apostolului pare să fie că în această luptă de moarte a lui Anticrist, în ciuda faptului că el va părea să câştige o putere crescută în lume prin noi stratageme, înşelăciuni şi combinaţii, totuşi adevăratul Domn al pământului, Împăratul ((B360)) împăraţilor, în timpul prezenţei Sale, va birui; şi în final, în decursul marelui timp de strâmtorare, El va anihila complet pe Anticrist şi-i va distruge pentru totdeauna puterea şi înşelăciunile.

Cât despre forma exactă în care trebuie aşteptată această luptă finală, putem face numai sugestii, bazate în mare măsură pe tablourile simbolice ale acesteia, date în Apocalipsa. Anticipăm formarea treptată în lume a două mari partide — de care sfinţii biruitori, credincioşi, vor sta separaţi. Aceste două partide mari vor fi formate pe de o parte din socialişti, liberi cugetători, necredincioşi, nemulţumiţi, şi din iubitori ai libertăţii adevărate, ai căror ochi încep să se deschidă asupra faptelor cazului aşa cum ele se leagă de proasta guvernare şi despotismul atât politic cât şi religios; de cealaltă parte se vor alinia treptat împotrivitorii libertăţii şi egalităţii umane: împăraţi, regi, aristocraţi; şi în strânsă simpatie cu aceştia va fi contrafacerea Împărăţiei lui Cristos, Anticristul, susţinând şi fiind susţinut de despoţii civili ai pământului. Ne aşteptăm de asemenea ca politica lui Anticrist să fie întrucâtva modificată şi îndulcită pentru a încerca să-şi recâştige simpatia şi cooperarea practică (nu unirea adevărată) a extremiştilor din toate confesiunile protestante, care şi acum suspină după o unire nominală unele cu altele şi cu Roma — uitând că singura unire adevărată este cea produsă şi perpetuată de adevăr şi nu de crezuri, convenţii şi legi. Improbabilă cum le poate părea unora această cooperare între protestanţi şi catolici, vedem semnele sigure ale apropierii ei rapide. Ea este grăbită de activităţile secrete ale papalităţii printre aderenţii ei, prin care acei politicieni care sunt dispuşi să coopereze cu ea sunt ajutaţi să ajungă în poziţii importante în afacerile guvernamentale.

Se pot aştepta în curând legi prin care libertatea personală să fie încetul cu încetul restrânsă sub pretextul necesităţii şi ((B361)) binelui public, până când, paşii succesivi fiind făcuţi, va fi necesar în cele din urmă să se formuleze ceva „lege simplă a religiei”; şi astfel biserica şi statul vor putea fi într-o măsură unite pentru a guverna Statele Unite ale Americii. Aceste legi, cât se poate de simple, pentru a conveni tuturor vederilor religioase aşa-zise „ortodoxe” (adică populare), vor fi calculate pentru a reprima şi a preveni o creştere mai departe în har şi în cunoştinţa care acum este „hrană la timp”. Pretextul va fi probabil prevenirea socialismului, necredinţei şi izbucnirilor politice ale claselor inferioare şi ale celor independente.

Este evident că într-un viitor apropiat, ca parte a necazului, şi chiar înainte ca partea severă a marelui necaz din această „zi a mâniei” să se dezlănţuie asupra lumii şi să ruineze întreaga structură socială a pământului (ca pregătire pentru cea nouă şi mai bună, promisă a fi sub adevăratul Cristos), va fi un ceas sever de probă şi de încercare a Bisericii cu adevărat consacrată, în mare măsură cum a fost în zilele triumfului papalităţii, numai că acum metodele de persecuţie vor fi mai rafinate şi se vor potrivi mai bine cu metodele mai civilizate din timpul nostru; ţepuşele, cleştii şi roţile de tortură vor avea mai mult forma sarcasmului, a denunţărilor, a restrângerii libertăţilor şi a boicotului social, financiar şi politic. Dar în privinţa acestora şi a noilor combinaţii pe care Anticristul le va forma în această luptă finală împotriva stabilirii adevăratei Împărăţii Milenare, vom vorbi mai pe larg în altă parte.

În încheierea acestui capitol dorim încă o dată să fixăm în mintea cititorilor faptul că papalitatea este Anticristul, nu din cauza devierii sale morale, ci pentru că este falsificarea adevăratului Cristos şi a adevăratei Împărăţii. Din cauza neînţelegerii acestui fapt, mulţi protestanţi vor fi înşelaţi ca să coopereze cu papalitatea, în opoziţie cu adevăratul Împărat al Slavei.

((B362))

Credincios până la moarte
——–
„Sunt eu dar al crucii ostaş
Următor Mielului?
Fricos să merg în al Lui pas,
Purtând dispreţul Lui?

Să ajung eu în paradis,
Mergând, călcând pe flori?
Când alţii-n foc luptau cuprinşi
De sânge şi fiori?

N-am eu vrăjmaşi de alungat?
Sau valuri mari de-nfrânt?
În vifor şi furtuni de luptat
Cu lumea şi-al ei gând?

Trebuie să lupt de vreau să-nving.
Doamne, dă-mi putere.
Să lupt, să rabd tot liniştit,
Sprijinit pe Cuvânt.

Toţi sfinţii tăi vor triumfa
Chiar dacă vor muri.
Ei văd triumful de pe-acum
Şi-n credinţă-l trăiesc.

Când ziua Ta va răsări,
Cu sfinţii strălucind,
Biruinţa va răsuna,
Slava a Ta fiind.”