Iubiţi fraţi şi surori, speranţa menţionată în acest verset este că noi am fost adoptaţi ca fii ai lui Dumnezeu, cu făgăduinţa că dacă vom fi credincioşi vom fi ca El, Îl vom vedea cum este şi-I vom împărtăşi slava.

Pe măsură ce inimile noastre se lărgesc în această speranţă şi începem să-i măsurăm lungimile şi lăţimile, înălţimile şi adâncimile, desigur că ea pune în faţa noastră iubirea Tatălui ceresc şi iubirea Răscumpărătorului în culori de curcubeu, şi iubim tot mai mult pe Tatăl ceresc şi pe Fiul, fiindcă ei ne-au iubit întâi.

Forma divină a iubirii ajunge să fie tot mai mult idealul nostru; şi pe măsură ce căutăm să răspundem la ea şi să o copiem, urmează curăţirea şi purificarea inimii noastre: căci privind în legea perfectă a libertăţii – Iubirea – ne ruşinăm tot mai mult de josnicia şi egoismul pe care le-a adus căderea.

Treptat, inimile noastre (voinţele, intenţiile) devin pure şi punem pază nu numai asupra buzelor noastre, ci şi asupra gândurilor noastre – pentru ca acele cuvinte ale gurii noastre şi meditaţii ale inimilor noastre să poată fi acceptabile pentru Domnul.

Prin urmare, este necesar mai întâi de toate ca voinţa să fie corect îndrumată, şi apoi să fie tare şi să folosească puterea în stăpânirea gândului; în înfrânarea acelor gânduri care sunt recunoscute ca rele.

Inima predată Domnului caută să cunoască voia lui Dumnezeu şi să prindă gândul divin, şi să i se supună în cuvânt şi faptă.

În Psalmul 19:12-14 citim: „Cine îşi cunoaşte greşelile? Iartă-mi greşelile pe care nu le cunosc! Păzeşte de asemenea pe robul Tău de păcate de mândrie, ca să nu pună ele stăpânire pe mine! Atunci voi fi integru, nevinovat de un păcat mare. Primeşte cu bunăvoinţă cuvintele gurii mele şi cugetarea inimii mele, Doamne, Stânca mea şi Răscumpărătorul meu!” Această rugăciune profetică reprezintă bine atitudinea inimii creştinilor deplin consacraţi şi serioşi.

Deşi sufletul bine instruit îşi dă seama de iertarea „păcatelor făptuite mai înainte, prin îndelunga răbdare a lui Dumnezeu”, prin harul lui Dumnezeu care este în Cristos Isus, care I-a atribuit Lui păcatele noastre, iar dreptatea Lui nouă, celor care credem în El, totuşi acesta îşi dă seama de greşelile sale, de neajunsurile sale.

Aceste greşeli ascunse pot fi de două feluri: Pot fi greşeli care au fost ascunse de noi la timpul când au fost comise – scăpări, erori neintenţionate.

Desigur, inima serioasă, care doreşte părtăşie deplină cu Domnul, va regreta chiar şi neajunsurile sale neintenţionate şi se va strădui şi se va ruga pentru har divin ca să obţină   biruinţă asupra lor; dar în afară de acestea, sunt alte greşeli ascunse, care sunt ascunse în sensul că sunt necunoscute de alţii în afară de noi şi de Domnul: imperfecţiuni sau greşeli ale gândirii, înainte ca ele să ia formă exterioară a păcatelor reale sau îndrăzneţe.

Toţi creştinii cu experienţă pe calea cea bună şi în lupta împotriva păcatului şi a eului au învăţat că nu pot fi păcate exterioare sau îndrăzneţe care să nu-şi fi avut mai întâi începutul în greşelile ascunse ale minţii.

Gândul păcătos poate fi unul de mândrie care sugerează înălţarea de sine, poate fi unul de avariţie care sugerează obţinerea ilegală a bogăţiei, sau poate fi altă dorinţă trupească; dar simpla sugestie a gândului în mintea noastră nu este păcat; este numai funcţionarea facultăţilor noastre şi a influenţelor care ne înconjoară, care întreabă voinţa noastră dacă vom consimţi sau nu la astfel de gânduri.

Mulţi consimt la gânduri rele, care la vremea aceea ar respinge orice sugestie de a comite fapte rele; dar dacă se întreţine gândul, aceasta este o greşeală ascunsă, şi tendinţa crescândă va fi desigur spre conduită păcătoasă mai vizibilă şi mai îndrăzneaţă, a cărei tendinţă este din rău în mai rău.

De exemplu, pentru a ilustra, să presupunem că ne-ar veni în minte sugestia de a folosi o metodă prin care am putea promova interesele noastre de faimă, onoare şi reputaţie, prin subminarea influenţei şi reputaţiei altuia; ce repede gândul rău, egoist, dacă ar fi întreţinut, ar duce la invidie şi posibil la ură şi ceartă. Aproape sigur ar duce la vorbire de rău, defăimare şi alte fapte ale cărnii şi ale diavolului.

Începuturile sunt întotdeuna mici şi în mod corespunzător sunt mult mai uşor de tratat decât în forma lor dezvoltată. De aceea este rugăciunea profetică, „Curăţeşte-mă de cele îgreşelileş ascunse” şi astfel împiedică-mă sau opreşte-mă de la păcatele îndrăzneţe.

În Epistola lui Iacov (1:14, 15) citim: „Ci fiecare este ispitit când este atras şi ademenit de pofta lui însuşi. Apoi pofta, când a conceput, dă naştere păcatului; şi păcatul, odată făptuit, aduce moartea”. Aici avem aceeaşi idee exprimată diferit.

Ispita constă la început în prezentarea în minte a sugestiilor necurate sau nedrepte sau necredincioase în privinţa obligaţiilor; dar încă nu este un păcat, greşeală. Greşeala începe când întreţinem sugestiile rele, când le învârtim în mintea noastră şi analizăm atracţiile pe care le au de oferit.

Acolo dorinţa (prinzându-se de lucrul rău în loc să i se împotrivească), face un început de greşeală ascunsă; şi este numai un proces de dezvoltare care în multe cazuri, în împrejurări favorabile, poate fi foarte rapidă, până când rezultă păcatul, faptele păcătoase îndrăzneţe sau exterioare – de exemplu, mărturia falsă împotriva aproapelui, defăimarea sau alte fapte rele.

Şi cursul rău fiind început prin nutrirea sugestiei rele şi progresând până la păcatul îndrăzneţ, este un mare pericol ca întreg cursul vieţii lor să fie în cele din urmă afectat şi să ducă pe încălcător în acea stare în care va comite păcatul mare – păcatul cu voia, deliberat, intenţionat – a cărui plată este moartea, a doua moarte.

Altă lecţie de aici este că ispita nu implică păcat. După cum Domnul nostru a fost ispitit dar „fără păcat”, tot aşa pot fi şi fraţii Săi dacă Îi urmează exemplul, şi cu puritatea inimii, puritatea intenţiei, caută numai voia Tatălui. Păcatul poate veni numai prin cedare la ispită. Dar să nu uităm că ezitarea, după ce este văzut răul, creşte puterea ispitei.

Putem observa că în timp ce Satan este un ispititor, străduindu-se să ne ademenească spre cărări greşite şi conduită greşită, Dumezeu nu este aşa: „El Însuţi nu ispiteşte pe nimeni” (Iac. 1:13), şi chiar dacă El permite Adversarului şi agenţilor lui să-i asalteze pe cei din poporul Său, nu o face cu scopul de a-i ademeni, ci cu un scop opus acestuia, pentru ca prin astfel de probe şi încercări ei să poată fi întăriţi, caractere dezvoltate prin deprindere în împotrivirea la rău.

Să ne amintim de asemena, pentru întărirea noastră, asigurarea scripturală că Dumnezeu nu va îngădui să fim ispitiţi peste puterile noastre de a ne împotrivi şi a birui, ci odată cu ispita va da şi o cale de scăpare.

Ar părea deci, că fiecare creştin inteligent ar trebui să se roage continuu cu această rugăciune inspirată, pentru curăţirea de greşelile ascunse, pentru a putea astfel să se reţină de la păcatele întrăzneţe; şi astfel rugându-se din inimă, ar trebui să şi vegheze împotriva acestor începuturi ale păcatului şi să-ţi ţină inima intr-o stare curăţită şi pură, mergând încontinuu la fântâna harului pentru ajutor la orice timp de lipsă.

Cel care caută să trăiască o viaţă de sfinţenie şi apropiere de Domnul numai prin păzirea şi străduinţa împotriva păcatelor exterioare sau îndăzneţe, şi care neglijează începuturile păcatului în ascunzişurile inimii sale, încearcă un lucru corect într-un mod foarte nechibzuit şi neraţional.

Tot aşa am putea căuta să evităm o boală molipsitoare, cum ar fi vărsatul, prin curăţenie exterioară, în timp ce permitem agenţilor bolii să intre în organismul nostru.

Bacteriile sau germenii păcatelor îndrăzneţe intră prin minte, şi antisepticele şi bactericidele adevărului şi ale spiritului lui trebuie să le întâmpine acolo şi să le ucidă prompt înainte de a germina şi a ne duce la o aşa stare de rău care se va manifesta în conduita noastră exterioară.

De exemplu, ori de câte ori se prezintă bacteriile mândriei şi ale propriei importanţe, să fie prompt administrat antidotul din marele laborator medical pentru vindecarea sufletului: doza potrivită pentru anihilarea acestei specii de bacterii se găseşte în cuvintele „Oricine se va înălţa, va fi smerit; şi oricine se va smeri, va fi înălţat”; şi „Mândria merge înaintea distrugerii şi un duh îngâmfat înaintea căderii”.

Dacă gândul care ni se prezintă în minte este bacteria invidiei, atunci să aplicăm prompt antidotul care declară că invidia este una din faptele cărnii şi ale diavolului, şi contrară Spiritului lui Cristos, pe care noi l-am adoptat prin legământ. Şi să ne amintim că invidia este strâns legat de răutate, ură şi ceartă, şi poate fi urmată de acestea, care în anumite împrejurări înseamnă ucidere, potrivit Noului Legământ şi interpretării Domnului nostru.

1 Ioan 3:15 „Oricine urăşte pe fratele său este un ucigaş; şi ştiţi că nici un ucigaş n-are viaţa veşnică rămânând în el.”

Matei 5:21, 22 „Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: „Să nu ucizi; oricine va ucide va cădea sub pedeapsa judecăţii. Dar Eu vă spun că oricine se mânie pe fratele său va cădea sub pedeapsa judecăţii; şi oricine va zice fratelui său: „Prostule!” va cădea sub pedeapsa Soborului; iar oricine-i va zice: „Nebunule!” va cădea sub pedeapsa focului gheenei”.

Dacă bacteria care se prezintă minţii noastre este avariţia, cu sugestii de metode nedrepte pentru mulţumirea ei, să aplicăm prompt medicamentul dat în Cuvântul Domnului, şi anume: „Ce foloseşte unui om să câştige toată lumea, dacă îşi pierde sufletul?” „Căci iubirea de bani este o rădăcină a tot felu de rele şi unii care au umbalt după ea au rătăcit de la credinţă şi s-au străpuns singuri cu multe dureri.”

Cu cât vom da mai mare atenţie acestui subiect, cu atât vom fi mai convinşi, din propriile experienţe, de adevărul declaraţiilor scripturale în privinţa începuturilor păcatului ca greşeli ascunse în minte; şi cu atât vom aprecia mai mult declaraţia Cuvântului: „Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice este de păzit căci din ea ies izvoarele vieţii.” Prov. 4:23.

Dar să nu ne mirăm că Dumnezu aşa ne-a constituit încât să permită să vină ispite în mintea noastră, şi nici să nu ne rugăm să nu avem ispite; căci dacă n-ar veni astfel de ispite, atunci n-ar putea fi biruinţă din partea noastră, nici învingere a păcatului şi a Celui Rău.

Dar ştim că tocmai pentru acest motiv suntem în şcoala lui Cristos; nu pentru ca acolo să fim protejaţi de toate ispitele, ci să putem învăţa de la marele Învăţător cum să-l întâmpinăm pe Ispititor, şi prin harul şi cu ajutorul Stăpânului nostru să ieşim biruitori, victorioşi în lupta împotriva păcatului.

Gradul succesului în acest conflict va depinde în mare măsură de forţa credinţei şi încrederii noastre în marele Învăţător, luând învăţătură din cuvântul Său.

Efeseni 6:10-16: „Încolo, fraţilor, întăriţi-vă în Domnul şi în puterea tăriei Lui. Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţine piept împotriva uneltirilor diavolului. Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti. De aceea, luaţi toată armura lui Dumnezeu, ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea şi să rămâneţi în picioare, după ce veţi fi biruit totul. Staţi gata, dar, având mijlocul încins cu adevărul, îmbrăcaţi cu platoşa neprihănirii, având picioarele încălţate cu râvna Evangheliei păcii. Pe deasupra tuturor acestora, luaţi scutul credinţei, cu care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale celui rău”.

Dacă suntem încrezători în înţelepciunea Sa, vom urma îndeaproape instrucţiunile Sale şi ne vom păzi inimile (minţile) cu toată sârguinţa. Credinţa în înţelepciunea Domnului şi în ajutorul Său pentru orice timp de lipsă ne este necesară pentru a fi cu totul ascultători de El; şi ca atare este scris: „Ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră”; adică, prin exercitarea credinţei şi a ascultării care decurge din ea vom fi făcuţi capabili să fim „mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit” şi S-a dat pe Sine pentru noi.

Pavel a privit la lucrurile care erau înainte, credinţa lui a îmbrăţişat făgăduinţele lui Dumnezeu cu o asemenea stăruinţă, încât pentru el erau realităţi vii care-i inspirau zel şi credincioşie. El a îngăduit minţii sale să stăruiască asupra subiectelor cereşti, aşa cum i-a sfătuit pe alţii spunând: “Tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice virtute şi orice laudă, la acestea sa vă gândiţi”.

În acest fel a privit el la lucrurile care erau înainte; şi tot astfel trebuie ca şi noi să ne adunăm inspiraţia spre sfinţenie şi curajul spre îndurare şi credincioşie stăruitoare, chiar până la moarte.

Fiecare ar trebui să cultive credinţa în propria sa inimă: a) Împrospătându-şi continuu memoria cu făgăduinţele divine, devenind foarte familiar cu acestea din Cuvântul Tatălui; b) El ar trebui să caute tot mai mult să-şi aducă aminte că, fiind în legământ cu Domnul, aceste făgăduinţe sunt ale sale şi în inima sa şi cu buzele sale ar trebui să le susţină ca fiind ale sale înaintea Domnului în rugăciune cu mulţumiri. Ar trebui să le susţină ca ale sale în gândurile şi în convorbirile sale cu fraţii cu privire la lucrurile sfinte.

Când se ivesc încercări, dificultăţi sau încurcături, el trebuie să se gândească la aceste făgăduinţe, amintindu-şi că ele îi aparţin – pentru că Dumnezeu le-a promis celor care Îl iubesc astfel – care au făcut un legământ prin sacrificiu de sine.

Dacă făgăduinţele Cuvântului divin nu vor fi primite în inimă pentru a-i satisface acesteia dorinţele şi aşteptările, ea se va hrăni cu alte lucruri; lumea, carnea şi diavolul se vor îngrămădi toate în jurul ei, oferindu-i atracţii variate, dintre care unele vor fi primite dacă inima nu va fi umplută şi ţinută umplută.

Pentru adevărata Evlavie nu poate fi găsit un stimulent mai mare decât făgăduinţele scumpe date nouă. Bucuria noastră depinde în mare măsură de studierea Cuvântului şi de cunoştinţa pe care o avem cu privire la făgăduinţele scumpe pe care le conţine pentru cei care biruiesc.

Iubiţi fraţi şi surori, Dumnezeu ne asigură că El ne cunoaşte slăbiciunile şi fragilitatea, şi uneltirile marelui adversar, diavolul, şi influenţa spiritului lumii, care este contrară spiritului iubirii: El ne spune că putem merge liber la tronul harului ceresc şi să căpătăm milă în privinţa eşecurilor noastre de a trăi la înălţimea marilor standarde pe care inimile noastre le recunosc şi caută să se conformeze lor; şi de asemenea să găsim har pentru ajutor la orice timp de lipsă. Şi folosindu-ne de aceste îndurări şi privilegii prevăzute prin Marele nostru Preot, suntem făcuţi în stare să luptăm o luptă bună împotriva păcatului, să-i respingem atacurile împotriva inimii noastre şi să-l alungăm dacă va reuşi să ne invadeze carnea.

Astfel, şi numai astfel, se poate păzi creştimul cu o inimă curată, păstrându-şi poziţia ca unul din luptătorii luptei bune, ca unul din biruitorii lumii şi al spiritului ei.

Din partea cărnii şi a minţii ei va fi o tendinţă să ne înşele în privinţa acestei porunci a Iubirii. Mintea cărnii va căuta să intre în parteneriat cu mintea cea nouă, şi va fi repede gata să recunoască iubirea ca regulă şi lege a vieţii, în anumite condiţii. Mintea cărnii va recunoaşte iubirea în cuvinte, în declaraţii, în maniere – o formă de evlavie fără puterea ei.

Maniere blânde, aşa cum ar cere iubirea, pot fi practicate de o inimă egoistă, înşelându-se pe sine şi căutând să înşele pe alţii; pe buze poate fi un zâmbet, un cuvânt de laudă, de amabilitate, de gentileţe, în timp ce în inimă pot fi sentimente de egoism, de ranchiună, de amărăciune, de animozitate, care, în condiţii favorabile, se pot manifesta prin defăimare în cuvinte exprimate cu mai multă sau mai puţină grijă, sau prin bârfă sau prin reproşuri.

Ori, acestea continuând în inimă şi otrăvind-o, pot în condiţii favorabile să producă mânie, ură, răutate, ceartă şi alte fapte rele ale cărnii şi ale diavolului, cu totul contrare căii potrivite unei inimi curate şi cu totul deosebite de porunca legii Noului legământ – Iubirea.

Trebuie, prin urmare, să avem clar în minte faptul că obiectivul final al tuturor procedurilor divine cu noi şi pentru noi şi semnificaţia finală a tuturor făgăduinţelor divine făcute nouă, este dezvoltarea iubirii, care este asemănare cu Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu este iubire.

Şi pentru a avea această iubire dezvoltată în noi, în sensul şi gradul intenţionate de Domnul, este necesar ca aceasta să vină dintr-o inimă curată, în deplină armonie cu Domnul şi cu legea Lui de iubire, şi cu totul antagonistă Adversarului şi legii lui de egoism.

Pentru a avea această formă de iubire în dezvoltarea ei cuvenită se cere şi o conştiinţă bună: căci să ne amintim că este şi o conştiinţă rea – conştiinţa noastră cere să fie reglată, cum au avut nevoie toate celelalte aspecte ale naturii noastre căzute. Dacă conştiinţa noastră trebuie reglată, avem nevoie de un standard după care s-o fixăm şi s-o reglăm.

Conştiinţa este ca un ceas pe cadranul căruia sunt marcate corect orele, dar a cărui corectitudine, ca indicator al timpului, depinde de reglarea corectă a resortului, astfel încât să poată indica exact orele.

Tot aşa şi conştiinţa noastră, este gata să ne indice binele şi răul, dar numai atunci ne putem baza pe ea că ne arată cu adevărat ce este bine şi ce este rău, dacă a fost reglată în legătură cu noul resort, noua inimă, voinţa curată, adusă în deplină armonie cu legea iubirii, aşa cum ne este prezentată în Cuvântul lui Dumnezeu.

Recunoaşterea câştigurilor şi pierderilor noastre ca noi creaturi şi unde, când şi cum ne-au ajuns ele în lupta noastră continuă cu lumea, trupul şi diavolul, va fi, în mod sigur, folositoare tuturor celor care-şi fac socotelile cu singurul scop de a plăcea Domnului.

Israeliţii spirituali trebuie, în fiecare zi şi în fiecare ceas, să vieţuiască în apropierea Marelui Preot. Sângele preţiosului nostru Răscumpărător trebuie cerut în mod continuu pentru a curăţa şi cele mai mici pete ale conştiinţei, ca astfel haina noastră de nuntă – dreptatea Domnului acordată nouă – să nu se murdărească, ci, îndepărtând de pe ea şi cea mai mică pată, s-o putem păstra „fără pată, fără încreţitură sau altceva de felul acesta”.