PREŢUL UCENICIEI
Luca 14:25-35
„Oricine va vrea să-şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine, o va găsi.” Matei 16:25.
R 5425 W. T. 15 martie 1914 (pag. 90-92)
Era la încheierea slujirii marelui Învăţător. Mulţimi mari Îl urmau, toţi, potrivit cerinţelor Legii, suindu-se la Ierusalim să ţină Sărbătoarea Paştilor, la care Isus ştia că va muri ca Mielul de Paşti antitipic. Ocazional în călătorie Se întorcea şi Se adresa unora din mulţime. Lecţia de astăzi ne dă unele din învăţăturile Sale. În zilele acelea era obiceiul învăţătorilor să accepte ucenici sau elevi — pe aceia care îi considerau pe ei învăţători mari şi doreau să înveţe de la ei şi să profite de învăţătura lor. Până în zilele noastre creştinii pretind că sunt ucenicii sau urmaşii lui Isus, ((1021)) pretind că dau atenţie cuvântului Său şi caută binecuvântarea pe care El a promis-o urmaşilor Săi credincioşi.
Termenii uceniciei pe care Isus i-a prezentat, se va observa, sunt foarte diferiţi de cei declaraţi de unii care pretind că sunt purtătorii Lui de cuvânt, slujitorii Lui. Ei declară uneori că este un semn suficient de ucenicie ca o persoană să se ridice întro adunare şi să declare că el doreşte rugăciunile poporului Domnului. Aceştia sunt socotiţi convertiţi. Ca aceştia să fie determinaţi să facă chiar şi acest pas se cere să fie atraşi. Uneori atragerile sunt de felul celor comerciale — mai mare prosperitate în afaceri pentru comerciant, mai mare favoare din partea angajatorului pentru funcţionar, intrare în societate sau mai bună perspectivă de avansare politică.
Dacă comparăm aceste metode cu cuvintele lui Isus din această lecţie, vom înţelege că marea majoritate a creştinilor nominali au fost, ca să zicem aşa, ademeniţi să declare ceva ce n-au intenţionat niciodată. Mulţi sunt prinşi în capcana de a declara că sunt creştini, când n-au devenit niciodată creştini, potrivit condiţiilor de ucenicie ale Învăţătorului, şi care nu ascultă de Cuvântul Său.
„Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său, pe mama sa, pe soţia sa, pe copiii săi, pe fraţii săi şi pe surorile sale, ba chiar însăşi viaţa sa, nu poate fi ucenicul Meu. Şi oricine nu-şi poartă crucea şi vine după Mine, nu poate fi ucenicul Meu”. Desigur că nu avem nici o scuză să înţelegem greşit astfel de termeni şi condiţii clare. Învăţătorul nu a spus că numai ucenicii Săi vor putea câştiga vreodată viaţa veşnică. Învăţătura Sa generală a fost că toată lumea este pierdută, înstrăinată de Dumnezeu şi fără drept la viaţă veşnică. Dar El a venit să moară, „Cel drept pentru cei nedrepţi”, pentru ca toţi cei nedrepţi să poată avea ocazia să se întoarcă în favoare divină. El n-a spus că nimeni în afară de urmaşii Săi nu va avea o astfel de ocazie de viaţă viitoare. Cei care declară acest lucru adaugă la Cuvânt şi contribuie astfel la ruşinea lor în cele din urmă.
Ceea ce a învăţat Isus a fost că la timpul cuvenit El va fi „adevărata lumină … care, venind în lume, luminează pe orice om”. Lumea existase deja de 4.000 de ani când a venit Isus, şi nimeni nu va contesta că cei care au murit înainte de venirea Sa n-au avut nici o ocazie de a-L cunoaşte şi de aI fi ucenic. Totuşi, El a murit ca să-i binecuvânteze pe ei şi pe toţi cei care s-au născut în lume de atunci. Această binecuvântare a lumii, a declarat El, va fi realizată prin Împărăţia Sa; şi El le-a spus clar că Împărăţia Sa nu era din lumea, veacul sau epoca aceasta, ci dintr-o perioadă viitoare. În acel timp El numai Îşi invita ucenicii şi nu încerca să lumineză lumea.
Ucenicii au fost invitaţi să devină comoştenitori cu Isus în Împărăţia Sa, ca să poată sta cu El pe Tronul Său şi să participe cu El la marea lucrare de ridicare umană — Restabilirea a tot ce a fost pierdut în Adam şi a fost răscumpărat la Calvar. El le-a spus clar că numai prin multă strâmtorare vor putea intra în clasa Împărăţiei; că strâmtorările le vor proba iubirea pentru dreptate, loialitatea faţă de Dumnezeu; şi că Dumnezeu a făcut în mod intenţionat calea atât de îngustă pentru ca numai puţini, chiar cei mai aleşi din omenire în ochii lui Dumnezeu, să o poată găsi — foarte puţini care merg pe acea cale până la capătul ei cel mai îndepărtat, al gloriei, onoarei şi nemuririi.
Cu această vedere în mod clar în faţa ochilor minţii noastre, există raţiune în termenii grei ai uceniciei. Numai celor doritori să se supună acestor termeni, şi astfel să-şi demonstreze iubirea şi loialitatea faţă de Dumnezeu, li se pot încredinţa marea putere, glorie şi onoare care vor fi acordate clasei Împărăţiei, în asociere cu Răscumpărătorul, imediat ce ea va fi completată. Să examinăm cu atenţie aceste cuvinte, între timp măsurându-ne pe noi înşine — nu carnea noastră, ci spiritul nostru, intenţiile noastre, dorinţele noastre.
Bine a spus Henry Ward Beecher în privinţa acestei declaraţii făcute de Învăţătorul: „Niciodată înainte şi niciodată după aceea, înţeleg eu, n-au fost spuse astfel de cuvinte celor care au declarat a fi dispuşi şi doritori să urmeze pe altul”. Şi probabil că o declaraţie paralelă se găseşte în Evenghelia lui ei (10:37): „Cine iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine”. Cuvântul urăşte este folosit se pare în contrast cu iubeşte. A fi ucenic al lui Cristos deci, înseamnă că trebuie să iubim în grad suprem pe Domnul şi principiile pe care El le reprezintă, aşa încât, comparativ, iubirea pentru alţii ar fi ură.
Această declaraţie, chiar de la începutul ei, înseamnă o îndepărtare — în ceea ce-l priveşte pe om, voinţa, scopul — a oricărei alte iubiri care ar veni în conflict cu iubirea noastră pentru Domnul şi cu ascultarea noastră de voinţa Sa. În comparaţie, iubirile noastre pământeşti trebuie să fie socotite ca nimic. Trebuie să fim gata să sacrificăm la porunca Domnului fiecare speranţă, scop, obiectiv pământesc, şi să ne dăm viaţa de bunăvoie, cu bucurie. Celor care manifestă devotare de acest fel li se poate încredinţa orice. Despre aceştia Domnul vorbeşte profetic spunând: „Ei vor fi ai Mei, zice Domnul oştirilor, Îmi vor fi o comoară deosebită, în ziua pe care o pregătesc”. Maleahi 3:17.
Faptul că Isus a avut acest fel de caracter şi a pus voinţa Tatălui mai presus de toate celelalte considerente, este o asigurare că toţi comoştenitorii Lui în Împărăţie vor avea aceeaşi minte, acelaşi spirit. El ne asigură că Împărăţia nu va fi egoistă, ci tocmai contrariul. Împăraţii şi prinţii şi judecătorii acelei Împărăţii vor fi nu numai irezistibili în putere, ci şi incoruptibili, nu vor putea fi mituiţi. Pentru ei standardul divin va fi primul, în sensul absolut.
Astfel de devotare faţă de Domnul cum este descrisă aici va însemna în mod necesar ruperea multor legături pământeşti. Înseamnă că urmaşii lui Isus vor fi consideraţi un popor ciudat; şi că mulţi vor considera cursul lor straniu, nenatural, nesănătos. Ca atare, cum a spus apostolul Pavel, suntem socotiţi nebuni în toate zilele pentru Cristos — fiindcă predicăm Înţelepciunea lui ((1022)) Dumnezeu şi Iubirea lui Dumnezeu cu preferinţă faţă de înţelepciunea omenirii şi iubirea omenirii. Despre aceştia sf. Ioan scrie, spunând: „Cum a fost El, aşa suntem şi noi în lumea aceasta” — proscrişi, înţeleşi greşit, mustraţi, defăimaţi. Numai cei care pot rezista la astfel de experienţă pot fi câştigătorii cununii la care Se referă Isus când zice: Celui care va birui îi voi da cununa vieţii şi-i voi îngădui să stea cu Mine pe Scaunul Meu de Domnie.
Cine este destoinic în aceste lucruri, întreabă apostolul. Şi el dă răspunsul: „Destoinicia noastră este de la Dumnezeu”; şi în făgăduinţele Sale — „Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune se desăvârşeşte”; „Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi”.
Definiţia purtă
Adăugând la severitatea termenilor, Isus a declarat: „Oricine nu-şi poartă crucea şi vine după Mine, nu poate fi ucenicul Meu”. Nu este destul să pornim cu intenţie curajoasă, cu o recunoaştere îndrăzneaţă a lui Isus şi cu o declaraţie îndrăzneaţă de ucenicie. După ce am fost credincioşi luând poziţie de partea Domnului, trebuie să fim probaţi. Nu doar acei care au puţin entuziasm la început, ci acei care-şi vor demonstra vrednicia prin credincioşie vor fi socotiţi vrednici şi în final vor fi acceptaţi de Domnul. Purtarea crucii trebuie să fie o chestiune zilnică. Crucile noastre sunt acele împotriviri ale lumii, al cărnii şi ale diavolului care vin în conflict cu voinţa divină aşa cum este aşezată pentru noi în Cuvântul Domnului. Singurul sentiment potrivit este cel pe care-l exprimă Învăţătorul spunând: „Nu voia Mea, ci a Ta”.
Ca un îndemn pentru toţi să nu se angajeze la ucenicie fără o deliberare matură, Domnul nostru a dat o pildă cu un om care a început să zidească un turn punând temelia, dar care n-a putut să-l termine şi astfel şi-a irosit efortul şi s-a făcut de râs, nechibzuit. Altă ilustraţie a fost aceea a mersului la război fără pregătire adecvată — un lucru care ar avea rezultat dezastruos. Toţi urmaşii lui Cristos au pornit să-şi zidească un caracter şi să „lupte o luptă bună”. Oricine se înrolează sub steagul lui Isus ia poziţie împotriva lui Satan şi a păcatului, şi trebuie să se aştepte să aibă o bătălie grea şi să nu se aştepte să primească cununa învingătorului, nici să audă cuvântul „bine”, decât prin stăruinţă credincioasă în facerea binelui.
Ce binecuvântare ar fi dacă toţi cei care îmbrăţişează cauza lui Cristos ar face aşa cu o înţelegere deplină, clară a ceea ce fac, şi cu hotărârea fixă de a merge înainte pe calea cea bună, fără măcar să se uite înapoi! Cauza lui Cristos ar fi cu mult mai înaintată printre oameni; şi deşi numărul lor ar fi cu mult mai mic, influenţa şi puterea lor în lume ar fi fără îndoială cu mult mai mari.
„Sarea este bună, dar —”
Sarea are calitatea de a păstra ceea ce atinge. Ea de asemenea serveşte să dea gust mâncării. În vechime era folosită ca simbol al credincioşiei, loialităţii; şi se spune că chiar şi acum unii arabi ar fi credincioşi până la moarte unei persoane în casa căreia au mâncat sare. Pentru ei pare să însemne un angajament de loialitate.
Isus a folosit sarea ca simbol, reprezentând propria Sa loialitate faţă de Dumnezeu şi loialitatea pe care trebuie să o aibă toţi urmaşii Săi, şi nu numai atât, dar pe care ei trebuie să o menţină. Dacă sarea îşi pierde valoarea pentru scopul de a condimenta, este inutilă pentru altceva. Nu va servi ca îngrăşământ, căci are un efect opus. Este absolut inutilă pentru altceva, decât pentru scopul intenţionat al ei. Tot aşa creştinul are un scop special în lume — să fie o putere păstrătoare, să aibă, cum ar fi, calităţi antiseptice şi să scoată toate însuşirile bune din aceia cu care este el în legătură. Aceasta este misiunea creştinului în privinţa lumii. Dacă nu reuşeşte în aceasta, nu reuşeşte în scopul pentru care a fost chemat şi nu are o valoare anume în serviciul Domnului.
„Cine are ureche de auzit, să audă”, a spus Isus în concluzie. Toţi urmaşii Săi trebuie să dea atenţie acestor cuvinte. Oricine le neglijează, dispreţuieşte pe Cel care le-a dat şi sigur va pierde o binecuvântare pe care altfel şi-ar fi putut-o asigura. Dar în privinţa lumii, „au urechi, dar nu aud; au ochi, dar nu văd”. Noi nu trebuie să măsurăm lumea după aceleaşi standarde după care ne măsurăm pe noi şi pe toţi cei care declară a fi urmaşii lui Isus. Cel mai înalt standard al lumii este Regula de Aur. Cel mai înalt standard al creştinului este sacrificul de sine, a face voia lui Dumnezeu cu orice preţ.