PRIVELIŞTE DIN TURNUL DE STRAJĂ

R 5467 W. T. 1 iunie 1914 (pag. 163-165)

Perspectiva doctorului Abbott

„Un slujitor bisericesc pune o întrebare pe care aş putea-o reda în rezumat astfel: Cum poate cineva care a acceptat gândirea mai nouă în teologie să o prezinte astfel încât să mulţumească dorinţele acelora care tânjesc după vechea religie? Este o întrebare pe care şi-o pun mulţi slujitori ai bisericii şi unii laici. Răspunsul implică o luare în considerare a folosului şi a valorii predicilor şi serviciilor bisericii.

* * *

Un motiv pentru care multe persoane în mod natural evlavioase au întrerupt frecventarea bisericii este acela că pentru ei serviciul bisericii nu mai promovează viaţa religioasă. Pentru ei pare ceva nereal. Ei încă doresc să facă ceea ce este drept, să iubească mila şi să umble respectuos, dar serviciul bisericii nu-i ajută să facă astfel. Ei au abandonat biserica, dar n-au abandonat religia. Pentru a-i aduce înapoi la biserică, aceasta trebuie cumva să pună o viaţă nouă în serviciile ei. Ea trebuie să facă exprimarea sentimentului ei religios mai eficientă în promovarea vieţii religioase.

* * *

Când astronomia a impus o nouă teorie a universului, biologia modernă şi antropologia o nouă teorie a originii omului şi a păcatului, critica modernă o nouă teorie a Bibliei, iar sociologia modernă o nouă teorie a răscumpărării, bisericile puritane au început din necesitate să construiască o nouă teologie. Slujitorii care erau familiari cu descoperirea modernă şi cu mintea modernă au început să înveţe o nouă filosofie a religiei.

* * *

Noi nu mai exprimăm căinţa, recunoştinţa şi consacrarea prin oferirea de sacrificii. Ci căinţa, recunoştinţa şi consacrarea sunt în esenţă aceleaşi experienţe cu cele din zilele lui Ezra. Teologia s-a schimbat. Noi nu mai credem că omul a fost creat perfect acum şase mii de ani, şi că păcatul a intrat în lume ca rezultat al faptului că o femeie a fost convinsă de un şarpe să mănânce un fruct oprit. Dar a face drept, a iubi mila şi a umbla smerit cu Dumnezeu sunt în esenţă la fel ca în zilele lui Avraam.

În timpul nostru sunt câţiva filantropi şi învăţători sacrificatori de sine şi evlavioşi, care au dat la o parte atât închinarea cât şi teologia ((946)) şi se străduiesc să promoveze o viaţă superioară prin instruire etică, ilustrată şi aplicată prin exemplu moral. Dar în timp ce se străduiesc să promoveze facerea a ceea ce este drept şi iubirea milei, ei nu fac nici un efort să promoveze tovărăşia reverenţioasă cu Dumnezeu. Ei înlocuiesc religia umanităţii cu umanitatea religiei. Unii dintre ei prezintă predici etice de la amvoanele creştine. Unii dintre ei au ieşit total din biserică şi se devotează diferitelor forme de serviciu social. Ei fac o lucrare neegoistă pentru semenii lor, şi în vieţile multora dintre ei slujitorii creştini ar putea găsi foarte bine atât exemplu cât şi inspiraţie.

Dar eu nu cred că această cultură etică poate lua locul vieţii spirituale. Dacă tot ceea ce doreşte omenirea este conduita bine reglementată, cultura etică ar fi posibil să o dea — deşi acest lucru este îndoielnic. Dar aceasta nu este tot ceea ce vrea omenirea. Ea vrea caracter. Ceea ce gândesc oamenii este important; ceea ce simt este mai important; dar ceea ce sunt, este cel mai important dintre toate. Căci din ceea ce sunt vor veni în mod firesc şi spontan gândirea lor, simţămintele lor şi conduita lor.

* * *

Slujitorul care vrea să satisfacă nevoia poporului său trebuie să-şi dea seama că nevoia oamenilor nu este o formă de închinare, nici o filosofie a religiei, ci o viaţă. Dacă foloseşte o carte de rugăciuni, ea trebuie să-i servească drept expresie a propriei sale căinţe, recunoştinţe şi consacrări. Dacă nu foloseşte o carte de rugăciuni, rugăciunile lui trebuie să fie o reală comuniune cu Dumnezeu, nu o adresare către adunarea sa. Dacă el crede că omul este de şase mii de ani sau de şaizeci de mii de ani pe pământ, că păcatul este consecinţa unei căderi de la perfecţiune cu şase mii de ani în urmă sau consecinţa animalismului din noi, din care nam ieşit încă complet, că Isus Cristos ne salvează prin aceea că a plătit o dată pentru totdeauna pedeapsa păcatelor noastre printr-un sacrificiu suferit cu mult timp în urmă sau prin aceea că trăieşte cu noi şi ne dă viaţă printr-un sacrificiu perpetuu, nu sunt lucruri lipsite de importanţă. Dar sunt nesemnificative când sunt puse alături de faptul că această căinţă pentru păcatele sale şi bucuria în Mântuitorul Său viu sunt experienţe reale sau numai teorii învăţate din cărţi. Dacă acestea sunt experienţe reale şi el le poate comunica ascultătorilor, el va satisface adevăratele lor nevoi. Dacă le comunică prin vechea teologie, unii dintre ascultători îl vor crede învechit în gândire; dacă le comunică prin noua teologie, unii dintre ascultători se vor teme că nu este prea sănătos la minte. Dar dacă reuşeşte să le dea acea viaţă al cărei rod face ceea ce este drept, iubeşte mila şi umblă smerit cu Dumnezeu, ei vor accepta darul cu recunoştinţă, oricare ar fi filosofia pe care o foloseşte în împărţirea darului.” Lyman Abbott.

Comentarii asupra punctului de vedere al dr. Abbott

Ne-am întrebat cum privesc astfel de oameni nobili cu o capacitate de a gândi bine ca doctorul Abbott, viitorul şi propria lor schimbare a sentimentului religios. Avem mai sus cuvintele dr. Abbott asupra subiectului. Exprimarea sa reprezintă probabil în mod corect, generos, sentimentele unei clase mari de oameni învăţaţi printre care el este de frunte. Ei au abandonat cu desăvârşire vechile jaloane. Dumnezeul personal care este în mod personal interesat de afacerile omului este necunoscut acestei clase. Unii dintre ei recunosc o forţă care acţionează în natură şi dau acestei forţe oarbe numele de dumnezeu — dumnezeul Natură. Alţii, admiţând că nu au un motiv real pentru disputa lor, susţin că există un Dumnezeu personal care este atât de mare încât nu ţine cont de om şi de interesele lui, mai mult decât ţin oamenii de furnici, insecte, microbi.

Totuşi mai există în inima omenească o dorinţă după compătimirea unui Prieten divin, care îi face pe unii dintre aceşti conducători nedumeriţi ai gândirii umane să ignore propriile lor teorii şi să tânjească şi să adore un Dumnezeu personal al iubirii pe care nu-L cunosc şi care, cred ei, nu S-a descoperit pe Sine sau planurile Sale, în privinţa cărora ei fac presupuneri largi, adesea modificate, corectate, îmbunătăţite, care se contrazic. Se pare că sf. Pavel a avut în minte pe unii dintre aceşti filosofi când a scris, „fără Dumnezeu şi fără speranţă în lume”. Se pare că Isus a avut pe unele dintre aceste persoane în minte când a vorbit despre „orbi care conduc pe alţi orbi” care cad în groapă.

Condiţia jalnică a necredinţei

În cazul multora dintre aceşti oameni buni, necazul începe cu pierderea încrederii în Biblie ca Revelaţia inspirată a lui Dumnezeu pentru instruirea şi îndrumarea poporului Său. De îndată ce cineva îşi asumă această atitudine faţă de Biblie, este asemenea marinarului în largul mării, care şi-a pierdut hărţile şi busola şi a intrat în ceaţă. Din când în când o mică despicare a ceţii îi permite să vadă o stea strălucitoare; şi pentru un moment se bucură la gândul că cel puţin ştie după stele încotro săşi conducă vasul. Dar când ceaţa se mişcă, el este în mod jalnic dezorientat. Nu îndrăzneşte să mărturisească nici pasagerilor încrezători care sunt sub grija sa adevărata stare a lucrurilor. El trebuie să fie curajos; trebuie să-şi ascundă frica, îndoiala şi neştiinţa.

Aceasta pare să fie condiţia jalnică a Criticilor Radicali şi a Evoluţioniştilor. Dacă îi judecăm greşit, vom fi bucuroşi să ne corecteze. Vom fi bucuroşi să ne informeze prin ce proces de ((947)) gândire au ei vreo cunoştinţă în privinţa unei vieţi viitoare de vreun fel în vreun loc. Vom fi bucuroşi să fim informaţi despre vreun proces de gândire în privinţa prezentării lor pentru a demonstra că ei au, sau ar putea avea, vreo aşteptare a unei vieţi viitoare, în afară de cea reprezentată prin copiii lor, care, cândva în viitor, după mii de ani de acum, ar putea fi dezvoltaţi la o astfel de perfecţiune a minţii şi a corpului şi la o astfel de stăpânire a condiţiilor naturii, încât să le permită să combată cu succes germenii, microbii şi slăbiciunile ereditare şi să trăiască veşnic.

Dar cât de săracă este această perspectivă în comparaţie cu speranţa pusă înaintea noastră în Evanghelie — speranţa unei vieţi personale viitoare prin înviere din morţi, o speranţă de care Evoluţioniştii şi Criticii Radicali îşi bat joc ca fiind himerică! Noi putem doar să întoarcem complimentul declarând că speranţa creştinului, bazată pe Biblie, „speranţa învierii morţilor”, ni se pare mai puţin himerică, mai puţin neraţională şi mult mai avantajoasă pentru noi în toate felurile, decât speranţa Criticului Radical şi a Evoluţionistului, că deşi ei pier, unii dintre stră-strănepoţii lor vor putea ajunge la viaţă veşnică.

Deşi nu suntem de acord cu Critica Radicală şi cu Evoluţia, avem toată simpatia pentru multe minţi nobile care au acceptat aceste teorii, spre distrugerea bucuriei, păcii şi credinţei lor. Experienţa noastră personală ne dă această simpatie. Odată am avut şi noi într-o mare măsură poziţia lor. Mulţumim lui Dumnezeu pentru eliberarea din ea la lumina mai strălucitoare din cer care străluceşte pe faţa lui Isus Cristos Domnul nostru, care străluceşte prin cuvintele Lui, străluceşte prin scrierile şi profeţiile din trecut, aşa cum sunt explicate de către apostolii numiţi şi în mod special inspiraţi ai lui Isus. Foarte probabil că majoritatea celor ale căror vederi le criticăm au ajuns să vadă acum ca şi scriitorul acestui articol.

O mare lecţie care trebuie învăţată

De trei secole încoace întunericul superstiţiei se risipeşte treptat; şi deşi Biblia s-a întors la popor, ea a fost interpretată prin ochelarii crezurilor de diferite nuanţe, dar toate întunecate. Noi ne-am încrezut inconştient în crezuri şi nu în Biblie. Dar absurdităţile acelor crezuri au devenit tot mai evidente în lumina crescândă a Dimineţii Milenare. Noi am ajuns acum la punctul unde practic nici un om inteligent nu mai crede crezurile trecutului. Dar respingând acele crezuri, cu toţii am fost în pericolul erorii de a presupune că acele crezuri reprezintă învăţăturile Bibliei. Prin urmare, pentru aproape toţi, respingerea crezurilor a însemnat respingerea Bibliei, oricât de mult am dorit noi să susţinem Biblia ca fiind Lumina divină într-un loc întunecos.

Marea lecţie de învăţat pentru noi toţi este că deşi a fost corect să respingem crezurile, şi că deşi fiecare ar trebui respins atât public cât şi privat, noi trebuie să ne întoarcem la Biblie şi să o examinăm din nou, total eliberaţi de teoriile trecutului mai întunecat. Trebuie să mergem la Biblie, aşteptând să o găsim în opoziţie cu aceste crezuri — aşteptând să găsim că Mesajul pur al Adevărului divin, aşa cum a fost dat de Isus şi de apostolii Săi autorizaţi, a fost stricat în timpul Veacurilor Întunecate — în timpul când Biblia a fost ignorată în favoarea crezurilor formulate de episcopi care în mod eronat s-au considerat episcopi apostolici, şi care sub conducerea rea a lui Satan au condus creştinătatea în erori cumplite şi „învăţături ale demonilor”. 1 Timotei 4:1.

Numai prin astfel de schimbare radicală a atitudinii faţă de Biblie — numai prin astfel de încredere în Dumnezeu, încredere în Biblie ca Revelarea pentru om a unui Dumnezeu al întregului Har, Tatăl Îndurărilor, suntem noi pregătiţi să privim Cartea Veche din unghiul potrivit, să vedem înţelesul ei real şi să fim convinşi că ea este Mesajul Speranţei pentru lume, şi al gloriei, onoarei şi nemuririi pentru Biserică, şi într-adevăr real şi vrednic de toată acceptarea.

Un nou stimulent pentru studiul biblic

Unul din scopurile principale ale Fotodramei CreaŢiei este de a restabili credinţa în Biblie drept Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu. Convingerea noastră este că mulţi din poporul consacrat al lui Dumnezeu tremură tocmai la limita necredinţei. Învăţăturile Criticii Radicale şi ale Evoluţionismului, care au ieşit din colegii şi de la conducătorii intelectuali ai creştinătăţii în ultimii patruzeci de ani, au pătruns, au dospit gândirea, sentimentul întregii lumi.

Poporul consacrat al lui Dumnnezeu are nevoie de mâna de ajutor pe care El, credem noi, i-o întinde prin această FotodramĂ. Este minunat să observăm cum aceasta ajunge la unii dintre aceştia şi cât de repede răspund unii dintre ei. Un tânăr care a văzut Fotodrama la Templul din New York ( Str. a 63-a W., lângă Broadway), a întrebat dacă mai este sau nu ceva de citit în privinţa celor arătate în Drama. I s-a spus despre cele şase volume de Studii În Scripturi. Le-a cumpărat imediat şi le-a citit. Întorcându-se a spus: „Am avut 700 $ economisiţi pentru a urma un curs teologic. Am ajuns la concluzia că în aceste volume am cursul teologic de care am nevoie”.

Frumuseţea Fotodramei, credincioşia ei faţă de Biblie şi delicateţea cu care tratează opoziţia, o recomandă oamenilor serioşi în gândire, sinceri la inimă: şi în timp ce toate clasele sunt bine venite, această clasă este în special dorită şi apreciată de către promotorii Dramei. Numai cei care au fost salvaţi din întuneric, din beznă şi din starea de „pierdere ((948)) mentală” a Criticii Radicale şi a Evoluţiei pot aprecia pe deplin ce înseamnă a fi salvat din tot acel întuneric, îndoială, ceaţă — ce înseamnă a avea o temelie fermă pentru credinţa într-un Dumnezeu al Dreptăţii, Înţelepciunii, Iubirii şi Puterii — ce înseamnă a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi a avea o apreciere inteligentă a Planului Său mare şi minunat al Veacurilor, în care Biserica are primul loc, dar în care întreaga lume trebuie încă să primească o binecuvântare şi o ocazie glorioasă pentru viaţă veşnică.

Germania abandonează biserica

Frecventarea bisericii în Germania protestantă scade într-un mod pe care corespondentul publicaţiei Lumea Creştină din Berlin, citat în Lucrarea Creştină (New York), îl numeşte alarmant. Conform unui sondaj făcut într-o duminică recentă, numai 11.252 de persoane frecventau cele 68 de locuri de stat Protestante pentru închinare din Berlin. În oraşul Chemnitz, din Saxonia, cu 300.000 de protestanţi, „frecventarea bisericii în această anume duminică a fost de 2.248”. Ori, luând statistica participării la comuniune ca test, „în Berlin, anul trecut, numai 14,81 % din populaţia protestantă s-a împărtăşit”.

Desigur, spune corespondentul nostru, numărul este mai satisfăcător în districtele de la ţară, dar „în oraşe, şi de asemenea în numeroase districte de la ţară, numărul celor care se împărtăşesc nu numai că scade, dar scade rapid şi a scăzut rapid de câţiva ani încoace”. Şi citim în continuare:

„În Berlin, este un fapt stabilit că numărul celor care fac o practică din a merge la biserică scade rapid. Un jurnal serios de aici a investigat cauzele acesteia, şi drept rezultat al întrebărilor printre clasele muncitoare a obţinut următoarele şase motive ale scăderii:

„(1) Influenţa presei antireligioase.

(2) Propaganda social-democrată împotriva bisericii.

(3) Influenţa vecinilor cu înclinaţii rele şi a tovarăşilor de muncă asupra acelora care altfel ar frecventa.

(4) Necredinţa notorie a claselor educate.

(5) Suspiciunea larg răspândită şi aversiunea faţă de cler, în special convingerea că nu crede ceea ce învaţă, şi că evlavia şi adevărul lor sunt numai ipocrizie.

(6) În final, faptul că toate locurile publice de distracţie sunt deschise duminica şi că exact duminica proprietarii acestor locuri depun cel mai mare efort ca să le umple. Alt motiv dat pentru absenţa în creştere a tinerilor de la serviciul divin este instituirea recentă a asociaţiilor cum ar fi cercetaşii, drumeţii şi brigăzile de băieţi şi fete, toate acestea adunându-se duminica. Marile curse de cai sunt ţinute duminica, precum şi evenimentele atletice importante. S-a declarat că toate aceste lucruri ajută la golirea bisericilor.

Un alt ziar care examinează cauzele care lucrează spre golirea bisericilor nu ezită să remarce că metodele învechite folosite de cler în adresarea către turmele lor şi în conducerea serviciilor devin respingătoare pentru cei care merg la biserică. Oamenii moderni în viaţa modernă nu vor tolera un om la amvon care să-i numească preaiubiţi ascultători. Ei urăsc ipocrizia religioasă şi vorbele mieroase care îi caracterizează pe atât de mulţi pastori. Îi irită să audă, în primul rând, preaiubiţii mei, şi în al doilea rând, dragii mei fraţi, şi în al treilea rând şi în sfârşit.

Apoi există o impresie puternică, şi anume că mult s-ar putea face pentru a moderniza serviciul de cântări. Germanii sunt cei mai muzicali oameni din lume şi muzica lor bisericească este una dintre cele mai magnifice scrise vreodată. Dar ei încep să-şi piardă toată răbdarea cu acele corale monotone în care nu este nici forţă nici căldură. Cu un oftat ei se gândesc la serviciile strălucitoare de cântări din bisericile engleze şi americane”. Literary Digest.