PROFEŢII ASCUNSE, ÎMPLINITE

Ier. 39

„Şi să fiţi siguri că păcatul vostru vă va ajunge.” Num. 32:23.

R 4866 W. T. 1 august 1911 (pag. 236-237)

Profeţiile ascunse pe care Domnul le-a trimis prin Ieremia profetul au ajuns în final la împlinire. Armata asediatoare a caldeilor, după un an şi jumătate de asediu, în final, cu berbeci de atac, a reuşit să facă o spărtură în zid prin care a fost efectuată o intrare şi cetatea a fost forţată să capituleze. Împăratul Zedechia şi mica sa armată au scăpat spre sud, mergând în direcţia Iordanului, dar au fost repede ajunşi din urmă de caldei. Nebucadneţar în persoană era la câteva mile distanţă de Ierusalim, la Ribla, şi acolo Zedechia, prizonierul regal, a fost luat pentru condamnare — ca să fie pedepsit pentru că a încălcat contractul cu Nebucadneţar, care de fapt îl pusese pe tron.

Pedeapsa a fost, după maniera timpului, ilustrată pe unele din tăbliţele care încă se păstrează. Împăratului i s-au scos ochii şi ca prizonier orb a fost dus în Babilon. Astfel s-au împlinit două profeţii remarcabile, care, până să fie împlinite, păreau chiar contradictorii. În aceasta avem o lecţie, şi anume, cât de atent trebuie să studiem profeţia divină şi cu câtă credincioşie trebuie să ne încredem în fiecare detaliu al ei dacă vrem să primim lumină în loc de întuneric.

Una din aceste profeţii cu privire la Zedechia se găseşte în Ezechiel 12:10-13. Cealaltă se găseşte în Ieremia 32:3-5. Ezechiel a declarat că împăratul Zedechia va fi luat captiv în Babilon, şi că va trăi acolo şi va muri acolo, şi totuşi, iarăşi a declarat că el nu va vedea niciodată cetatea, aparent o contradicţie. Ieremia a prezis căderea Ierusalimului, declarând că Zedechia va vorbi cu Nebucadneţar gură către gură şi-i va vedea ochii. Aceasta părea să contrazică afirmaţia lui Ezechiel, căci dacă el va vorbi gură către gură cu împăratul şi-i va vedea ochii, cum era posibil să nu vadă cetatea Babilonului?

Împlinirea a satisfăcut toate cerinţele. Împăratul Zedechia l-a văzut pe Nebucadneţar şi i-a vorbit la Ribla, în Palestina. Acolo i-a fost luată vederea şi a fost luat prizonier în Babilon. El a trăit şi a murit în Babilon dar nu l-a văzut.

„Căinţa a fost singurul lui tovarăş

Şi trist tovarăş a fost el.”

Cruzimile din Trecut

„În basoreliefurile care reprezintă capturarea lui Lachiş de către Sanherib, prizonierii sunt prezentaţi, unii ţintuiţi la pământ pentru a fi jupuiţi de vii — alţii cu ochii scoşi. Într-una din sculpturile de la Kosshabad, Sargon se reprezintă pe sine personal ţinând un prizonier de o chingă ataşată de un inel trecut prin buza de jos. Victima îngenunchează în faţa lui, în timp ce el cu o suliţă îi străpunge ochii. Alţii sunt încătuşaţi şi, cu cârlige trecute prin buze, sunt ţinuţi aşteptându-şi rândul. În alte cazuri împăratul îl ucide pe prizonier cu propria-i suliţă. În altul, un executor jupoaie un captiv înlănţuit de perete. În special în Persia a predominat acea practică crudă a orbirii prizonierilor şi este menţionată de cei mai mulţi istorici greci. În Turcia era odinioară obiceiul ca un sultan la ascensiunea lui la tron, fie să ucidă fie să orbească pe fraţii săi vitregi, ca să nu aibă niciun rival sau pe cineva periculos aproape de tron. În Persia modernă şahii, fără excepţie, chiar până în secolul prezent, scoteau ochii tuturor fraţilor lor care scăpau la timp fugind în provincii îndepărtate.” Canon Tristan.

Strămoşii noştri au fost odată sălbatici şi probabil la fel de cruzi şi lipsiţi de inimă ca aceia descrişi de Canon. Mulţumim lui Dumnezeu pentru o civilizaţie care într-o mare măsură a ridicat „creştinătatea” pe un plan mai înalt de civilizaţie — la o moderaţie mai mare în purtarea lor cu vrăjmaşii — la un grad mai mare de compătimire umană! Mulţumim lui Dumnezeu că închisorile de astăzi sunt reformatoare în loc să fie carcere! Mulţumim lui Dumnezeu că ne dăm seama treptat că noi ca rasă am fost născuţi şi concepuţi în nelegiuire! (Psa. 51:5). Conştientizarea acestui lucru este de ajutor ca să ne facă mai compătimitori faţă de cei depravaţi şi degradaţi — nu în măsura de a aproba răul lor, ci în măsura de a încerca în mod inteligent să-i ajutăm să obţină vederi mintale mai bune şi autocontrol mai bun.

PE SEAMA CUI TREBUIE SĂ PUNEM ACEaSTA?

Pe seama cui deci trebuie să punem progresul şi civilizaţia noastră? Nu putem să le punem pe seama vreunei biserici, secte sau partide. Trebuie să recunoaştem în mod cinstit că fiecare sectă la rândul ei a dat dovadă de mai multă sau mai puţină amărăciune, bigotism, superstiţie şi persecuţie — contrar chiar propriilor ei standarde. În ultimă analiză trebuie să admitem că marea influenţă care a modelat civilizaţia zilelor noastre ne-a venit din cuvintele şi exemplul „Omului Isus Cristos, care S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răcumpărare, pentru a fi mărturisit la timpul cuvenit” (1 Tim. 2:6). Marile Adevăruri pe care El le-a rostit au avut ecou de-a lungul secolelor, spunând dreptate, pace şi iubire, chiar şi faţă de duşmani. Pretutindeni „minunatele Sale cuvinte ale vieţii” au făcut impresie, şi ici şi colo au realizat transformarea caracterului.

Tot mai mult să ne simţim obligaţia faţă de marile adevăruri care ne vin din Biblie, şi tot mai puţină obligaţie faţă de sectele şi partidele care s-au certat şi s-au bătut asupra acestor Cuvinte ale Vieţii.

Astfel, treptat, vom ajunge să discernem adevărul declaraţiei Bibliei, şi anume, că există doar un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez, un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, şi o singură Biserică a Dumnezeului celui viu, Biserica întâilor-născuţi, ale căror nume sunt scrise în ceruri. Aceştia, găsiţi împrăştiaţi în toate denominaţiile şi în afara tuturor, îi constituie pe puţinii evlavioşi care au promisiunea Primei Învieri, în calitate de comoştenitori cu Mesia în Împărăţia Sa glorioasă care se va stabili curând pe pământ şi care va impune dreptatea.