SĂ LUPTAŢI PENTRU CREDINŢĂ”

Să luptaţi pentru credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna.” Iuda 3

R 5056 W. T. 1 iulie 1912 (pag. 215)

Lupta pe care Scripturile o dezaprobă este cea a egoismului — lupta pentru loc, pentru putere, pentru prietenii noştri împotriva prietenilor altora, pentru ideile noastre împotriva celor ale altora. Şi implicaţia este că acei care luptă astfel nu vor intra niciodată în Împărăţie; căci acest spirit de luptă indică o atitudine sau condiţie greşită.

Un lucru este însă să fii înşelat în ceva sau să fii surprins într-o greşeală, şi cu totul alt lucru este să lupţi pe linia egoismului. Printre poporul Domnului, chiar în zilele apostolilor, exista uneori o tendinţă să lupte unii cu alţii mai degrabă decât să lupte împotriva diavolului, a spiritului lumii şi a slăbiciunii proprii. Funcţiile de distrugere şi combativitate, care ar servi unui soldat creştin ca avantaj dacă ar fi direcţionate împotriva propriilor slăbiciuni şi neajunsuri, sunt din păcate nelalocul lor când, ignorând propriile slăbiciuni, el numai luptă cu fraţii — adesea fără motiv sau asupra unor chestiuni a cărei importanţă o exagerează, din cauza spiritului său certăreţ. Aceştia să-şi amintească afirmaţia scripturală că „cine este stăpân pe sine preţuieşte mai mult decât cine cucereşte o cetate”. Prov. 16:32.

Apostolul Pavel dojeneşte acea direcţionare greşită a energiei creştinului prin care „se muşcă şi se sfâşie” unul pe altul, şi avertizează împotriva ei ca o tendinţă de distrugere a tot ceea ce este spiritual printre poporul Domnului. Nu înseamnă că apostolul a favorizat neglijenţa în privinţa principiilor importante ale Revelaţiei divine, căci el a arătat întotdeauna hotărârea de a lupta pentru dreptate; ca un exemplu la aceasta ne amintim cuvintele lui cu privire la mustrarea unuia dintre ceilalţi apostoli, mai bătrâni în credinţa creştină decât El — „I-am stat împotrivă în faţă, căci era de condamnat”.

LUPTA LĂUDABILĂ

Dar în timp ce tot poporul Domnului trebuie să fie în gardă împotriva spiritului de ceartă, veghind îndeaproape ca nu cumva să facă ceva într-un mod muşcător şi sfâşietor, în loc de a arăta răbdare şi îndelungă răbdare, bunătate frăţească, iubire, totuşi ei s-au înrolat ca Noi Creaturi, concepuţi de spirit, pentru a umbla potrivit Spiritului, şi ei trebuie să recunoască în mod continuu acest fapt şi să continue să fie atenţi să umble întotdeauna pe linia spiritului Adevărului; şi textul nostru ne spune despre o luptă care este nu numai potrivită, ci şi necesară pentru toţi cei care umblă pe această cale. Ei trebuie „să lupte pentru credinţă” — pentru Cuvântul lui Dumnezeu, pentru promisiunile pe care Dumnezeu le-a făcut, pentru lucrurile bune pentru care Dumnezeu a făcut aranjamente.

Necesitatea pentru acest curs constă în faptul că această lume nu este prietenă cu harul; nu este prietenă, prin urmare, cu poporul lui Dumnezeu. Egoismul, care este spiritul lumii, stă pe partea opusă a Spiritului sfânt al iubirii; şi interesele noastre egoiste sunt pe linia lumii în general. În consecinţă, nimeni n-ar putea să lupte în mod potrivit pentru credinţă cu un motiv egoist, căci „credinţa dată odată pentru totdeauna sfinţilor” ar interzice un astfel de motiv şi l-ar condamna imediat. Un motiv, fără îndoială, pentru care Domnul a permis ca această cauză a Sa să fie desconsiderată şi supusă atacurilor lumii şi în special ale spiritelor rele din lume este că El doreşte să aibă pentru poporul Său în această „turmă mică” un popor încercat, un popor de caracter. Caracterul implică o astfel de fixitate a scopului şi a intenţiei, încât individul să lupte o „luptă bună” împotriva oricărei influenţe care lucrează spre a-l îndepărta de la Cuvântul Domnului şi de la fraţii Domnului.

Lumea şi teoriile ei sunt în opoziţie cu sfinţii; de aceea, noi trebuie să luptăm împotriva aranjamentelor umane şi diavoleşti care predomină în timpul de acum. Este posibil ca cineva să fie luptător în chestiuni religioase, şi „să lupte serios”, şi totuşi astfel de curs să nu fie luptă „pentru credinţa dată odată pentru totdeauna sfinţilor”. Unul ar putea fi luptător pentru ceva teorie proprie îndrăgită, mai degrabă decât pentru acele principii de dreptate pe care le învaţă Biblia.

Uneori ar putea părea ca o luptă pentru credinţa dată odată sfinţilor când o persoană ar discuta aprins cu altă persoană asupra unor subiecte scripturale, şi totuşi motivul real în a proceda astfel ar putea fi mândria. Mândria este o parte a egoismului; de aceea, în lupta pentru propriile sale idei ar putea să cultive mândria. Lupta pe care Dumnezeu o aprobă este acea dorinţă serioasă de a avea orice învaţă Cuvântul lui Dumnezeu. Nu trebuie să luptăm cu limba în mod nepotrivit, nici să vorbim calomniator. În toate luptele noastre să manifestăm roadele Spiritului sfânt — gentileţe, bunătate frăţească, iubire. Astfel lupta potrivită nu se va împărtăşi din mânie, ură, răutate sau ceartă.