Scopul final al legii lui Dumnezeu

„Scopul poruncii este dragostea care vine dintr-o inimă curată, dintr-o conştiinţă bună şi dintr-o credinţă neprefăcută.” 01577″> 1 Tim. 1:5 .

R 5755 W. T. 1 septembrie 1915 (pag. 261-263)

În textul de mai sus avem rezumatul Legii divine, în cuvântul „poruncă”. De fapt sunt diferite porunci, toate acestea fiind prezentate în mod general în Decalog. Domnul nostru a împărţit aceste porunci în două părţi, spunând că aceste două părţi sunt o declaraţie sinoptică a întregii Legi a lui Dumnezeu. O lege este o poruncă impusă de o autoritate îndreptăţită — o regulă de conduită pe care suntem obligaţi s-o respectăm. Copiii lui Israel n-au apreciat poruncile date în Lege. Pentru ei aceasta a constat numai dintr-un număr de declaraţii legate de ceea ce să facă şi ceea ce să nu facă — nu mai mult. Ei n-au înţeles sfera cuvenită a acestei probleme. Nici chiar Biserica creştină n-a primit o vedere cuprinzătoare a Legii divine.

Nu trebuie să gândim că Legea este imperfectă, căci Dumnezeu fiind perfect nu putea da o lege imperfectă. Legea sau porunca lui Dumnezeu este deci perfectă. Scriind despre Lege, apostolul Pavel spune: „Legea negreşit este sfântă, şi porunca este sfântă, dreaptă şi bună” (Rom. 7:12). Motivul pentru care israeliţii n-au putut ţine Legea n-a fost că Legea era imperfectă, ci acela că erau vânduţi sub păcat, după cum spune apostolul (vers. 14). Noi recunoaştem Legea ca fiind standardul perfecţiunii. Domnul nostru când a venit „a înălţat Legea şi a făcut-o minunată”. El a arătat cât de mare şi largă este Legea când este înţeleasă pe deplin.

Este imposibil pentru cineva din rasa căzută să trăiască la înălţimea cerinţelor Legii perfecte a lui Dumnezeu, din cauza imperfecţiunilor şi slăbiciunilor cărnii. În cazul Bisericii această imposibiliate este îndepărtată prin Cristos. „Dreptatea Legii este împlinită în noi” pentru că Dumnezeu a făcut acest aranjament pentru noi, ca meritul lui Cristos să ne acopere imperfecţiunile şi neajunsurile. Aceasta ne face în stare să trăim în armonie deplină cu această Lege; pentru că o putem ţine în spirit, dar nu pe deplin în literă, iar sângele lui Isus completează pentru restul — pentru imperfecţiunile noastre fără voie.

IUBIREA CURATĂ, ALTRUISTĂ

Apostolul vorbeşte aici despre „scopul poruncii”. Expresia pare cumva neclară. Ideea pare a fi aceasta: scopul final al Legii, ceea ce ea intenţionează să producă, este iubirea — să ne aducă la punctul unde să fim în deplină armonie cu Cel care a făcut această Lege şi care este întruchiparea Iubirii. Acesta va fi rezultatul final al Legii lui Dumnezeu pentru toţi câţi o primesc. El doreşte ca cei care sunt perfecţi să rămână perfecţi, iar cei care sunt imperfecţi să vadă că standardul pentru toate creaturile lui Iehova este standardul drept, iubitor; că Dumnezeu trebuie să fie ascultat nu din obligaţie, ci din iubire pentru El şi pentru principiile dreptăţii. Scopul Său final pentru toate creaturile Sale inteligente căroara li se va acorda viaţă veşnică este că trebuie să fie perfecte, în deplină armonie cu Creatorul lor.

Apostolul continuă şi arată că această iubire cerută de Legea lui Dumnezeu trebuie să aibă o anumită calitate. Putem înţelege iubirea unui părinte pentru copil, iubirea unei persoane pentru un animal — cu totul potrivită dacă nu este dusă la extremă. În astfel de iubire ar putea fi mai mult sau mai puţin egoism. O persoană ar putea iubi un câine fiindcă este câinele său, sau şi-ar putea iubi copilul fiindcă este copilul său. Prin urmare această iubire ar avea un aspect egoist şi n-ar fi de felul celei dezinteresate, a iubirii binevoitoare, n-ar fi cea mai înaltă formă de iubire. Iubirea care ar împlini toate cerinţele Legii lui Dumnezeu ar fi „iubirea dintr-o inimă curată”.

Iubirea poate fi nutrită într-o inimă nu cu totul curată. Poate fi un amestec de iubire şi egoism, şi acesta este cazul foarte general cu umanitatea decăzută. Chiar ca şi creştini, iubirea noastră poate fi la început numai în parte curată, dar treptat, spiritul poruncii primit în inima noastră trebuie să cureţe egoismul. Iubirea asemenea lui Dumnezeu ar însemna iubire faţă de Adevărul lui Dumnezeu, iubire faţă de Legea Sa sfântă, iubire faţă de creaturile Sale. Este o iubirea altruistă, cum este iubirea lui Dumnezeu. Dumnezeu n-are nimic de câştigat din toate câte face pentru Biserică sau din câte intenţionează să facă pentru lume. El le face dintr-o inimă curată, dintr-o inimă bună, binevoitoare, iubitoare — nu ca să vadă ce poate scoate din ea.

O inimă curată este una care n-are nici un egoism în motivele ei; are o dorinţă să facă bine tuturor, să nu facă rău nimănui, să vadă pe alţii binecuvântaţi ca şi pe sine, să iubească şi să servească pe Dumnezeu perfect, cu toate puterile ei. Domnul nostru a lăudat această stare de inimă zicând, „Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu”. Este ca atare foarte evident că o astfel de persoană curată cu inima nu este unul care numai începe cu intenţie bună în viaţa creştină. Toţi cei care încep în viaţa creştină încep cu intenţie bună, dar ei trebuie să fie instruiţi şi educaţi. Trebuie să dezvolte această curăţenie a inimii până la perfecţiune. Deci experienţele creştinului sunt tocmai cu scopul de a-i aduce inima în această stare de iubire curată, neegoistă.

La începutul căii noastre creştine inimile ne sunt curate, în sensul că sunt sincere, adevărate. Suntem serioşi în ceea ce spunem, ceea ce declarăm. Ne apropiem de Dumnezeu cu inima, nu numai cu buzele. Dar la iubirea dintr-o inimă curată, la această puritate a iubirii la care se face referire în textul nostru se ((457)) ajunge prin dezbrăcarea tot mai mult de lucrurile egoismului şi îmbrăcarea tot mai deplin cu Spiritul Domnului. Apostolul adresează aceste cuvinte creştinilor, implicând că au de dezbrăcat unele dintre acestea după ce au devenit creştini. „Dezbrăcaţi-vă de toate acestea — mânie, răutate, invidie, ură, ceartă”, lucruri ale cărnii şi ale diavolului. Aceste lucruri sunt legate de voi mai mult sau mai puţin. Şi îmbrăcaţi-vă cu toate acestea — smerenie, stăpânire de sine, răbdare, credinţă, îndelungă răbdare, blândeţe, iubire frăţească, iubire. Făcând aceste lucruri, inima noastră va fi în atitudinea menţionată de apostol. Vom fi ajuns la ceea ce intenţionează Dumnezeu, adică, „iubirea dintr-o inimă curată”.

DEFINIŢIA „CONŞTIINŢEI BUNE”

Apostolul continuă şi spune, „dintr-o conştiinţă bună”. Conştiinţa pare să fie acea calitate morală a minţii care indică în privinţa a ceea ce este drept şi nedrept. Unele persoane au o conştiinţă ascuţită şi pot discerne repede ce este corect şi ce este greşit. Alţii au o conştiinţă foarte opacă şi le este greu să determine între corect şi greşit, sau sunt într-o măsură indiferenţi la calitatea morală a cursului lor. În timp ce Dumnezeu a creat pe om cu o conştiinţă bună, cu capacitatea de a determina exact ce este corect şi ce este greşit, păcatul a depravat această conştiinţă. Aşadar, este de datoria fiecărui creştin să-şi formeze o conştiinţă dreaptă, să-şi educe conştiinţa pentru a discerne corect. Dumnezeu aşează principiile dreptăţii în Cuvântul Său. Prin Legea lui Dumnezeu, creştinul este în stare să discearnă aceste principii, să vadă ce este corect sau greşit în principiu.

Regula de aur ne sfătuieşte, fă aproapelui ce ai vrea să-ţi facă şi el ţie în aceeaşi situaţie. Gândeşte-te ce ţi-ar place să-ţi facă aproapele în anumite împrejurări şi condiţii, şi astfel ajuţi conştiinţa să vadă care este lucrul corect ce trebuie făcut. Există multe lucruri care sunt greşite din punct de vedere moral, care sunt interzise în Legea lui Dumnezeu. Acestea vor fi mai prompt observate de conştiinţă, fiind doar un singur mod de a acţiona în armonie cu voinţa exprimată a lui Dumnezeu. Dar există alte lucruri care cer o conştiinţă exersată pentru o discernere fină. Regula de aur este în mod deosebit folositoare aici. Când principiile dreptăţii devin ferm stabilite în caracterul nostru, rareori există dificultate în discernerea a ceea ce ţine de datorie şi de iubire.

Cel a cărui conştiinţă n-a fost instruită în mod cuvenit prin Cuvântul lui Dumnezeu, ar putea fi cu totul onest şi totuşi să urmeze o cale greşită. Un om ar putea urma un anumit curs ani de zile; ar putea face astfel cu o conştiinţă întru totul bună, ceea ce înseamnă cu toată sinceritatea. Poate că la mult timp după ce a devenit creştin ar ajunge să vadă că un anumit lucru pe care-l practica nu era înţelept sau potrivit. El ar spune: „Văd acum că am avut o vedere greşită asupra chestiunii. De aici înainte voi fi mai capabil să văd calea potrivită în astfel de împrejurări. Îmi dau seama că principiul dreptăţii trebuie să fie înrădăcinat adânc în fiinţa mea ca să fiu mai plăcut lui Dumnezeu. Iubirea creştină merge dincolo de dreptate, dar dreptatea trebuie să fie întâi”. Un creştin dezvoltat în mod adecvat are o conştiinţă educată în mod adecvat.

„O conştiinţă bună”, aşa cum se foloseşte în textul nostru, este o conştiinţă corect educată. Nu este cea care acuză mereu pe posesorul ei, făcân-du-l să simtă că totdeauna procedează greşit. Există conştiinţe bolnave, care acuză constant, nefiind în stare să ajungă la un echilibru potrivit. O conştiinţă cu adevărat bună este bine echilibrată. De exemplu, cineva poate avea un cântar care să fie stricat, fie într-o parte, fie în cealaltă. Un cântar corect ajustat va sta în echilibru. Te poţi baza pe el. Tot aşa este şi cu o conştiinţă bună — este cea care poate determina cea mai slabă deviere de la Legea lui Dumnezeu.

SINCERITATEA ÎN PRIVINŢA CREDINŢEI ESTE NECESARĂ

La sfârşit Sf. Pavel adaugă „şi o credinţă neprefăcută”. Credinţa neprefăcută este credinţa care este prezentată corect celorlalţi. Nu este înşelătoare. A te preface înseamnă a denatura. Trebuie să avem o credinţă care să nu fie denaturată, care este neprefăcută, aşa cum spune apostolul. Noi, în calitate de creştini, avem un anumit standard pus înaintea noastră în Cuvântul Domnului. Trebuie să trecem dincolo de Lege. Suntem sub o Lege mai înaltă — Legea iubirii jertfitoare. Credinţa noastră ia în stăpânire lucrurile care nu se văd încă, acea parte a aranjamentului Domnului pentru noi care merge dincolo de ceea ce este acum vizibil cu ochiul natural. Orice lucru pe care ni l-a descoperit Domnul, pe care credinţa noastră a fost în stare să-l accepte ca fiind voinţa Lui, trebuie ţinut cu onestitate şi cu credincioşie. Trebuie să fim oneşti în privinţa credinţei noastre şi în privinţa vieţii noastre.

Sunt mulţi care pot avea o concepţie bună despre dreptate şi care pot fi oameni buni în multe privinţe şi totuşi ar putea să se prefacă în ceea ce priveşte credinţa lor. Ei ar putea gândi mai mult sau mai puţin că scopul scuză mijloacele şi că ar putea declara ceva în privinţa credinţei lor, care ar fi spre binele altcuiva, chiar dacă n-ar fi adevărat. Există oameni în toată lumea care se prefac astfel în ceea ce priveşte credinţa lor. Îşi denaturează credinţa. Ei nu cred ceea ce învaţă pe alţii sau ceea ce declară că cred.

Mulţi învaţă pe alţii chinul veşnic. Dacă-i întrebi ce cred despre acest subiect, vor spune: „Nu cred această doctrină, dar mi se pare necesar s-o predic”. Alţii învaţă Critica Radicală, Evoluţia, Noua Gândire etc. — înşelând şi fiind înşelaţi — totuşi pretinzând în continuare că sunt creştini. Toţi aceşti oameni sunt într-o stare greşită. Dacă nu corectează rapid acest lucru, nu vor fi potriviţi pentru Împărăţie; pentru că ţinta Legii, Iubirea, trebuie să fie împlinită în cei care vor fi acceptaţi pentru acea poziţie înaltă şi onorabilă. Această iubire cere mai întâi loialitate supremă faţă de Dumnezeu, care înseamnă loialitate faţă de Cuvântul ((458)) Său. Cu ce scop să existe o ţintă a Legii, un obiectiv final al Legii, dacă acea ţintă, acel obiectiv nu va fi atins niciodată? Cristos a împlinit acest scop sau obiectiv al Legii. Dreptatea Legii a fost împlinită în El în mod real. Adevărata Biserică ajunge acum la aceasta în spirit. Adică, inimile, minţile lor sunt în armonie cu această Lege şi ei se străduiesc zi de zi să-şi aducă din ce în ce mai mult vieţile — cuvintele, gândurile şi faptele — în deplin acord cu această Lege perfectă a Iubirii.

LEGEA NOII CREAŢII

Scripturile prezintă pretutindeni că în aprecierea lui Dumnezeu iubirea este lucrul principal. Nici dreptatea, nici alte calităţi, alte virtuţi nu sunt neglijate, dar această însuşire este aşezată chiar în capul listei roadelor creştine. Din lista roadelor Spiritului sfânt dată de apostolul Pavel vedem că el pune mai întâi iubirea, apoi vin bucuria, pacea, îndelunga răbdare, blândeţea, bunătatea, credinţa, smerenia, înfrânarea (Gal. 5:22, 23). Apostolul Petru dă lista roadelor spiritului ca fiind cumulativă — ca un proces de adăugare, ducând la suma tuturor roadelor. El începe cu credinţa, temelia. Apoi trebuie adăugate cu sârguinţă virtutea, cunoştinţa, stăpânirea de sine, răbdarea, iubirea frăţească, apoi iubirea largă care cuprinde pe toată lumea, chiar şi pe duşmanii noştri.

Totuşi, trebuie să ne amintim că iubirea nu este ceva ce se dezvoltă într-un moment. Ea creşte. De aceea, cei care au ceva iubire astăzi, ceva din acest Spirit sfânt, mâine ar putea avea mai multă şi în-tr-un an încă mai multă, pentru că este o chestiune de dezvoltare. Deoarece Dumnezeu Însuşi este iubire, implantarea în umanitate a asemănării divine acum şase mii de ani când a fost creat Tatăl Adam înseamnă că Dumnezeu i-a dat omului însuşirea iubirii. Chiar în condiţia decăzută a omului o vedem manifestându-se mai mult sau mai puţin peste tot — iubirea naturală. În multe cazuri aceasta a devenit pervertită în egoism. Dar există unii oameni foarte nobili care au în mod natural un grad considerabil de iubire, în care a rămas mult din asemănarea cu Dumnezeu originară. Ei au mult mai puţin de învins în această privinţă, faţă de cei egoişti. Toate elementele păcatului par să fie legate mai mult sau mai puţin de egoism — luptându-se astfel cu cele mai bune interese ale individului.

Iubirea pe care Biblia ne-o recomandă nouă ca Noi Creaturi este iubirea care îşi are începutul în conceperea noastră de spirit. Oricine a fost conceput de Spiritul lui Dumnezeu are o măsură din această iubire curată, neegoistă, despre care vorbeşte Sf. Pavel. În măsura în care cineva creşte ca Nouă Creatură, creşte în iubire — ca să poată fi umplut treptat, capacitatea sa de iubire creşte în măsura creşterii sale. La începutul experienţei noastre creştine am avut numai cum ar fi un început de iubire. Aceasta trebuie să se răspândească şi să ne umple tot organismul. Această iubire a lui Dumnezeu ne va face mai iubitori, mai amabili, mai blânzi faţă de prietenii noştri, faţă de toţi, chiar şi faţă de animale.

Dar Scripturile atrag atenţia asupra faptului că pe măsură ce iubirea lui Dumnezeu se dezvoltă în noi, ea va avea un interes deosebit pentru fraţi — cei care au primit acelaşi Spirit. Prin urmare, oriunde este Spiritul lui Dumnezeu, va avea loc o revărsare compătimitoare către alţii cu acelaşi spirit. Oricine are ceva din Spiritul lui Dumnezeu îşi va iubi fraţii, pentru că va vedea în ei mintea lui Dumnezeu; şi această iubire va creşte pe măsură ce se dezvoltă şi vede dezvoltare în fraţi.

Totuşi, toţi fraţii în Cristos au corpuri imperfecte şi prin urmare nu pot da decât expresie imperfectă spiritului iubirii. Şi deoarece fraţii sunt aduşi tot mai aproape prin speranţele şi ambiţiile lor comune, este posibil ca ei să devină o încercare unul pentru altul mai mult decât lumea. Uneori sunt ispitiţi să spună unui frate sau unei surori: „Ei bine, nu prea arăţi mult din spiritul iubirii!” Astfel apare spiritul criticii şi iubirea este pusă la încercare. Pe măsură ce creştem în iubire, vom avea acest spirit al iubirii şi vom privi mai binevoitor slăbiciunile fraţilor. Experienţele noastre zilnice ar trebui să ne înveţe tot mai mult despre propriile noastre neajunsuri. Descoperirea propriilor noastre greşeli şi lupta cu ele ar trebui să ne smerească. Oricine îşi dă seama de neajunsurile sale trebuie să-şi extindă sentimentul de compătimire către peregrinii tovarăşi de pe calea cerească, aceia care luptă lupte asemănătoare. Dacă nu facem aşa, nu vom fi plăcuţi Dumnezeului nostru.

Faptul că fraţii au acest Spirit al lui Dumnezeu şi caută să dezvolte iubirea, oricât de mult le-ar lipsi până să ajungă la propriile lor idealuri sau la ale noastre pentru ei, cere să-i iubim. Simpatia noastră pentru ei trebuie să se lărgească şi să se adâncească, aşa încât dacă-i vedem biruiţi de vreo greşeală, vom căuta să-i restabilim în iubire, amintindu-ne de noi înşine ca nu cumva să fim şi noi ispitiţi. Cât despre adâncimea iubirii pe care trebuie s-o arătăm, este clar înfăţişată în Scripturi. Noi trebuie să ne iubim fraţii cum ne-a iubit Cristos. Acest este lucru foarte larg. Cristos ne-a iubit până acolo încât a voit să-Şi jertfească viaţa pentru noi. Noi trebuie să fim plini de iubire, simpatie pentru fraţii noştri în Cristos, dorind să le fim de ajutor. Orice facem pentru ei este o manifestare a iubirii noastre pentru Domnul.

Domnul nostru a aranjat ca iubirea pentru fraţi şi darea vieţii pentru ei şi pentru apărarea lor este făcută pentru El; şi aşa o consideră El. Dacă ar veni timpul când ar fi necesar să ne dăm viaţa pentru ei, ar trebui să fim gata s-o facem. Dar mai ales trebuie să o jertfim puţin câte puţin în serviciul lor, fie că aceasta ar fi curăţând zăpăda de pe caldarâm, fie îngrijindu-ne de ei când sunt bolnavi, fie gătind cina sau micul dejun, fie trimiţându-le articole prin poştă ca să-i încurajăm pe calea cea bună — n-are importanţă care serviciu. Toate aceste moduri şi multe altele sunt căi de a sluji celor care sunt ai Domnului — dându-ne viaţa ((459)) pentru ei. Ne bucurăm că avem astfel de privilegii, astfel de ocazii — folosindu-ne timpul şi puterea aşa cum Domnul în providenţa Sa ne va indica, dându-ne seama că singurul rost al vieţii prezente este s-o jertfim în serviciul fraţilor Domnului şi ai noştri, şi să facem bine oricui, după cum avem ocazia, dar mai ales fraţilor.

Cât suntem în trup s-ar putea să nu ajungem niciodată la punctul unde să nu spunem nici un cuvânt, să nu facem nici un fapt care să rănească un frate. Cu toţii avem imperfecţiuni împotriva cărora luptăm. Dar „Domnul se uită la inimă” şi nu la fapta imperfectă. Dacă vede străduinţa serioasă de a-I face voia, El va acoperi deficienţele şi imperfecţiunile cu meritul Mântuitorului nostru. Dacă comitem o greşeală, trebuie să fim bucuroşi s-o corectăm, să ne cerem scuzele de rigoare şi să facem reparare — asigurâdu-l pe frate că n-am vrut să-i rănim sentimentele. Sau, dacă sub ispită am simţit mai puţină preocupare decât ar fi trebuit în legătură cu rănirea lui, ar trebui să ne cerem iertare, mărturisindu-ne părerea de rău, iar apoi mărturisindu-ne greşeala la Tronul Harului, în numele lui Isus.

Dacă prin urmare sperăm să fim dintre cei cărora li se va da un loc cu Cristos pe Tronul Său, să căutăm ca prin harul Său să ajungem la ţinta poruncii, ţinta Legii, aşa cum îi este dată Noii Creaţii. Să fie „iubire dintr-o inimă curată, o conştiinţă bună şi o credinţă neprefăcută” — o iubire care inspiră la sacrificarea voioasă, bucuroasă a fiecărei speranţe şi ambiţii pământeşti, şi care-şi dă chiar şi viaţa cu bucurie pentru fraţi, pentru ca noi să fim socotiţi vrednici de moştenirea cerească ce-i aşteaptă pe cei „mai mult decât biruitori”. Rom. 8:37.