Străbunica Împăratului David

Rut 1

O istorie frumoasă — Viaţa de familie în Israel — Sub suprafaţă — Oameni buni rătăciţi — Întoarcerea Naomei — Convertirea lui Rut — Ce a costat-o — Ce a primit ea.

„Poporul tău va fi poporul meu şi Dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu.” Rut 1:16.

R5613 W. T. 15 ianuarie 1915 (pag. 23-24)

Se spune că atunci când Benjamin Franklin era ministru american la Paris, a petrecut o seară cu unii dintre oamenii de literatură de acolo, timp în care i s-a cerut să contribuie la discuţie. Scoţând din buzunar un manuscris pregătit pentru acea ocazie, el a remarcat: „Citind o carte foarte veche, am dat peste un fragment de literatură încântător, care cred că se va dovedi pentru mulţi dintre voi tot atât de interesant ca şi pentru mine. L-am copiat; şi dacă-mi permiteţi îl voi citi”. Era istoria din lecţia noastră — de fapt toată istoria din Cartea ((704)) lui Rut. Naraţiunea ne spune că ascultătorii au fost încântaţi şi au dorit să ştie unde a putut fi găsită în istoria antică o povestire atât de frumoasă şi de idealistă. Ei au fost peste măsură de surprinşi când le-a spus că-l copiase din Biblie; fiindcă Franţa, la vremea aceea, în cercurile oficiale şi literare, era agnostică, dacă nu atee.

Istoria din Cartea lui Rut ne dă o mică idee despre afacerile israeliţilor, arătându-ne că sub suprafaţa ideii de războaie şi captivităţi etc., exista un adânc spirit religios, care în mod natural se impune atenţiei noastre în fiecare istorie a fiecărui om. Începutul a fost la Betleem, „cetatea lui David”, unde cu secole mai târziu S-a născut Isus, „Fiul şi Domnul lui David”. Sentimentul religios al familiei este arătat prin semnificaţia numelor. Elimelec, numele soţului, înseamnă „Dumnezeul meu este Împărat”. Numele soţiei lui, Naomi, se spune că înseamnă „plăcerea lui Iehova”. Ei aveau doi fii tineri: Mahlon (cel bolnăvicios) şi Chilion (cel tânjitor).

Ei s-au descurajat din cauza invaziilor vrăjmaşilor şi a frecventelor pierderi ale rodului muncii lor, şi în final, din cauza unei secete aspre, care aproape a produs o foamete, şi-au părăsit casa, au trecut Iordanul în ţara Moabului şi au locuit acolo zece ani. Acolo cei doi băieţi s-au căsătorit. Amândoi au murit, lăsând văduve; şi Elimelec a murit. Evident, părăsirea Ţării Promise, Ţara Legământului, pentru a trăi printre oameni idolatri, care nu erau în nici un fel în relaţie de legământ cu Dumnezeu, n-a fost spre beneficiul mare al familiei, căci atunci când Naomi a hotărât să se întoarcă în ţara natală nu avea practic nimic.

Aici merită să luăm o învăţătură în sensul că niciodată nu este bine să sacrificăm interesele noastre religioase pentru cele pământeşti. Pentru toţi creştinii deviza să fie „Dumnezeu întâi”. Nu va fi deajuns să spunem că poate ei au plecat în Moab ca să facă puţină lucrare misionară; căci chiar dacă moabiţii erau coborâtori din Lot şi de aceea înrudiţi cu israeliţii şi vorbeau într-o măsură aceeaşi limbă, totuşi Legământul lui Dumnezeu a fost numai cu descendenţii lui Avraam, iar ceilalţi erau înstrăinaţi, străini de naţiunea lui Israel, ca toate celelalte neamuri. N-ar fi fost potrivit pentru ei nici să încerce să-i convertească pe moabiţi, căci Dumnezeu nu-i chemase pe moabiţi, ci numai pe israeliţi — după cum citim: „Eu v-am ales numai pe voi, dintre toate familiile pământului”. Amos 3:2.

Totuşi, mulţi creştini au făcut aceeaşi greşeală pe care a făcut-o această familie; şi dacă sunt creştini într-adevăr, ei sunt cu atât mai răspunzători, fiindcă creştinul are o relaţie mai înaltă cu Dumnezeu şi ar trebui să aibă o cunoştinţă mai clară a voinţei Lui şi mai mult „duh al chibzuinţei”. A fost neînţelept să ia doi băieţi într-o ţară păgână, unde era posibil să fie contaminaţi; în loc de aceasta, trebuia pusă în jurul lor orice influenţă raţională posibilă, pentru a le păstra loialitatea faţă de Iehova.

Fără îndoială Naomi şi-a dat seama de toate acestea, aşa cum se vede prin cuvintele ei din această lecţie: „Eu sunt mult mai amărâtă decât voi, pentru că mâna Domnului s-a întins împotriva mea”. Aici iarăşi observăm că mâna Domnului împotriva ei a fost de fapt în favoarea ei şi că a avut o influenţă potrivită asupra ei şi a adus-o înapoi în Ţara Făgăduinţei.

Două caractere frumoase

Naomi (plăcerea lui Iehova) trebuie să fi fost un caracter frumos. Aceasta se vede prin afecţiunea adâncă manifestată faţă de ea de către cele două nurori. Ambele au preferat să i se alăture şi să meargă în ţara ei, să-şi lase legăturile de acasă; şi au pornit cu ea. Dar reflectând că ele vor fi străine într-o ţară străină şi vor tânji după casă, întocmai cum ea tânjea acum, ea le-a îndemnat cu blândeţe să se mai gândească — să se întoarcă la casa şi la rudele lor, la obiceiurile şi datinile lor, şi să se recăsătoarească etc.

Una dintre ele a ajuns la această concluzie şi a sărutat-o de bun rămas; dar cealaltă, Rut, a vorbit în termeni atât de elocvenţi, încât cuvintele ei au ajuns să fie permanent identificate cu literatura clasică:

„Nu mă îndemna să te părăsesc
Şi să mă întorc de la tine!
Încotro vei merge tu, voi merge şi eu;
unde vei locui tu, voi locui şi eu;
poporul tău va fi poporul meu
şi Dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu;
unde vei muri tu, voi muri şi eu
şi acolo voi fi îngropată.
Facă-mi Domnul ce o vrea,
dar numai moartea mă va despărţi de tine.”

Când spunem că Rut a fost convertită, desigur nu vrem să spunem că a devenit creştină sau că a devenit moştenitoare a făgăduinţelor creştine; căci acestea nu existau până după ce Isus, prin moartea Sa, a deschis „o cale nouă şi vie” dincolo de Văl. Ea a fost convertită la iudaism, şi aceasta este încă o mărturie a vieţii credincioase a Naomei. Versetele 16, 17.

Valoarea deciziei hotărâte

Un lucru merită remarcat aici, şi anume, hotărârea cu care Rut a luat decizia. N-a fost o propunere să încerce pentru un timp să vadă cum ar fi să trăiască în Iudeea. A fost o decizie până la moarte. În această privinţă toate convertirile adevărate sunt asemănătoare. Creştinul, de exemplu, nu devine de fapt creştin până când face chiar o astfel de consacrare de sine clară, hotărâtă, să părăsească lumea, afacerile, iubirile, speranţele şi ambiţiile ei, şi să cheltuie şi să fie cheltuit chiar până la moarte în serviciul Domnului. Valoarea deciziei hotărâte ((705)) în privinţa vieţii nu poate fi destul apreciată de noi. Mii de vieţi sunt distruse din cauza lipsei de hotărâre. Hotărârea în favoarea lui Dumnezeu este singura condiţie în care putem spera să „ne întărim chemarea şi alegerea”.

Sincere faţă de făgăduinţa lui Dumnezeu pentru poporul evreu, Naomi şi Rut au fost binecuvântate în întoarcerea lor la Domnul — la poporul Său — la ţara Sa de Legământ şi de Făgăduinţă. Trebuie să ne amintim că toate făgăduinţele pentru Israelul trupesc au fost pământeşti, în timp ce toate acelea pentru cel spiritual sunt cereşti.

Atât nobleţea cât şi înţelepciunea caracterului Naomei se văd în calea pe care a urmat-o la sosirea în Betleem, practic fără bani şi incapabilă să-şi recapete profitul pentru partea de pământ a soţului şi a fiilor ei. Ea n-a cerşit, nici nu i-a cerut lui Rut să cerşească. N-a fost nici plâns fals, nici modestie falsă. Rut a ieşit, ca alte femei sărace, să spicuiască ceva cereale după secerători. Sub Lege, făcea parte din prevederea lui Dumnezeu pentru săraci ca nimeni să nu secere colţurile lanului, ci să le lase săracilor. Naomi a sfătuit-o pe Rut să meargă să spicuiască în lanurile uneia din rudele sale bogate, numit Boaz.

Străbunica Împăratului David

Aşa cum presupusese Naomi, bogatul Boaz a observat-o pe femeia tânără modestă care spicuia zilnic în câmpul său, şi apoi a aflat că era o rudă prin căsătorie. El a urmat cursul Legii evreieşti şi Rut a devenit soţia sa. Numele fiului lor a fost Obed, numele fiului lui a fost Isai, iar numele celui mai mic dintre fiii lui Isai a fost David. Astfel Rut, femeia dintre neamuri, s-a identificat cu familia regală ca străbună şi cu cel mai mare Fiu şi Domn al lui David — Isus.

Biblia este o carte foarte onestă. Ea nu ascunde faptul că Rahav, desfrânata din Ierihon, a fost primită în naţiunea evreiască prin căsătorie şi a devenit străbuna Împăratului David, a lui Solomon şi a lui Isus. Ea nu ascunde faptul că Rut a fost prin natură o străină, dintre neamuri, şi cândva o idolatră. Nici o altă carte nu este atât de onestă. La fel Noul Testament, cu minunată sinceritate, spune toate detaliile cum unul dintre propriii Săi ucenici L-a vândut pe Învăţătorul, cum toţi L-au părăsit şi au fugit, cum mai apoi nobilul Sf. Petru s-a lepădat de Învăţătorul său cu jurăminte, cum Sf. Petru şi Sf. Ioan, când predicau în Templu, au fost recunoscuţi de popor că erau ignoranţi şi neînvăţaţi.

La fel slăbiciunile şi păcatele Împăratului David şi ale altora din familia regală nu sunt în nici un sens acoperite sau ascunse. Toate sunt arătate deschis şi sunt mustrate, pedepsele pentru ele sunt declarate şi căinţa vinovaţilor este remarcată. Putem avea încredere în asemenea scriitori oneşti, întocmai cum şi în istoria de astăzi am fi dispuşi să avem încredere în astfel de scriitori. Într-adevăr, nu cunoaştem nici o istorie de astăzi care să se compare în sinceritate cu istoria biblică.

Cum să devii creştin

În aceste studii nu încercăm să facem un apel febril, ci mai degrabă sugerăm în cuvintele lui Isus ca fiecare, când se gândeşte dacă se va alătura sau nu Domnului, dacă va deveni sau nu urmaş al lui Cristos, să „stea mai întâi şi să-şi facă socoteala cheltuielilor”, în mod liniştit cum a îndrumat Învăţătorul. Îndemnăm însă cu seriozitate să se vadă importanţa deciziei, şi a unei decizii hotărâte, ca esenţială pentru o pace cuvenită a minţii, pentru un progres creştin cuvenit şi pentru o moştenire împreună cu sfinţii sub termenii acestui Veac Evanghelic. Colos. 1:12.

Cei care decid să-şi dea inima lui Dumnezeu trebuie să ştie că „nu este sub cer alt Nume dat oamenilor”, prin care putem fi recuperaţi în favoarea lui Dumnezeu, aşa încât să ni se permită să intrăm în Casa Fiilor, decât numele lui Isus. În numele Lui înseamnă în şi prin tot ceea ce reprezintă numele Său, să ai credinţă în Dumnezeu, ascultare de condiţiile Lui etc. Dar când se ajunge la decizie, aceasta înseamnă „Dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu”.

La decizia de a se alătura Casei Fiilor se ajunge prin Cristos. Să se remarce că noi n-am recomandat alăturarea la vreo denominaţie, nici Biblia nu recomandă. Instrucţiunea Bibliei este că fiecare, pentru a fi membru al Casei Fiilor, trebuie să se alăture Domnului — lui Cristos, şi prin El Tatălui — pentru a fi moştenitor al lui Dumnezeu şi comoştenitor cu Isus Cristos. Celor care fac aceasta li se scrie numele, nu într-un catalog de membri pământeşti, ci în „Cartea vieţii Mielului”, „ale căror nume sunt scrise în ceruri”.

Pasul lor următor trebuie să fie să spună „poporul Tău va fi poporul meu”. Şi când se găseşte unul din poporul lui Dumnezeu, este sigur că face parte dintre fraţii unei familii, fie că va fi găsit printre romano-catolici sau baptişti, printre metodişti sau presbiterieni, printre luterani sau anglicani, fie că va fi găsit în afara tuturor denominaţiilor. Poporul lui Dumnezeu sunt una, fiindcă printr-un spirit toţi sunt botezaţi în acel Corp spiritual, al cărui Cap este Cristos, al cărui Spirit trebuie să pătrundă pe toţi membrii Săi. 1 Cor. 12:13.

Nu numai că noi trebuie să căutăm poporul lui Dumnezeu, ci trebuie să-i recunoaştem şi să avem părtăşie cu ei, fie că sunt albi sau negri, bogaţi sau săraci, învăţaţi sau ignoranţi; căci „toţi sunteţi una în Hristos Isus” şi „unul singur este Îndrumătorul vostru: Hristos”.

Calea potrivită pentru toţi cei care vin în Cristos este să se intereseze şi să caute „cărările vechi” — urmele lui Isus şi ale apostolilor, ((706)) învăţăturile lor, practicile lor — şi să nu fie influenţaţi de digresiuni moderne, filosofii şi ştiinţe, pe nedrept numite astfel, sau de crezuri şi teorii ale Veacurilor Întunecate. „Toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu” este o făgăduinţă care aparţine întregii Case a Credinţei; şi Cuvântul lui Dumnezeu este „hrană la timp”, şi este puterea dată pentru întărirea, zidirea şi pregătirea lor pentru o parte în Împărăţie.