“TOT ISRAELUL LUI DUMNEZEU”

Un frate scrie: Aveam obiceiul să spun despre biserica adevărată că este Israelul spiritual; recent a fost pus la îndoială faptul că este potrivit acest lucru, de către anumiţi “învăţători avansaţi”, care pretind că din timpul lui Roboam, numele Israel este aplicat în Scripturi numai la cele zece seminţii care s-au răzvrătit. Am căutat aceasta în Concordanţa Young, dar nu am găsit nimic mulţumitor. Nu găsesc expresia Israel Spiritual să fie folosită nici măcar o dată în Biblie. Te rog ajută-mă în această problemă.

Noi răspundem: Ne dăm seama că sunt unii care limitează expresia Israel la cele zece seminţii care s-au răzvrătit împotriva lui Roboam şi a celor două seminţii (Iuda şi Beniamin) care l-au susţinut. Şi ei au un scop să facă aşa — au o teorie că cele zece seminţii s-au “pierdut” şi pretind că acum le-au “găsit” — că oamenii care vorbesc limba engleză în lume sunt cele zece seminţii pierdute — Israel. Patriotismul pământesc, fără îndoială, are mult de-a face cu teoria celor care nu s-au ataşat destul de puternic de cetăţenia cerească. Cu toate că şi noi suntem saxoni după trup, totuşi am învăţat că după cum în Cristos Isus nu este nici evreu nici grec, nici rob nici liber, nici bărbat nici femeie, tot aşa nu este nici francez nici englez, nici german nici spaniol; pentru că toţi care sunt în Cristos sunt o preoţime împărătească, un neam sfânt, un popor deosebit, al cărui Cap este Cristos. Răspândirea influenţei britanice, în ultimul secol şi jumătăte, a fost într-adevăr remarcabilă; dar să nu uităm că la fel şi Spania “a sărit peste zid” cu trei secole în urmă şi a stăpânit mult din America de Nord, toată America Centrală şi de Sud şi multe insule; şi că limba ei încă domină un teritoriu aproape sau la fel de întins ca acel în care limba engleză predomină. A dovedit oare prosperitatea Spaniei că ei sunt Israelul? Dacă nu, de ce prosperitatea anglo-saxonilor ar fi recunoscută ca bază pentru o asemenea presupunere?

Efortul de a-şi susţine teoria (care nu este nici măcar o “tradiţie a bătrânilor”) pare să-i orbească pe cei care ajung să fie interesaţi de ea, aşa încât ignoră şi evident nu pot vedea învăţătura clară a Scripturilor asupra acestui subiect — Israelul. Faptul este că expresia “cele zece seminţii pierdute” nu poate fi găsită în Biblie; poate fi găsită numai în scrierile celor care au adoptat teoria prin care se orbesc pe ei însuşi. Nici expresia “Israelul pierdut”, şi nici vreo expresie asemănătoare nu se găseşte în Scripturi. Expresia “oile pierdute ale casei lui Israel”, folosită de două ori de către Domnul nostru (Matei 10:6; 15:24), nu se referă la seminţiile pierdute, ci la indivizii care s-au rătăcit de la Domnul şi s-au pierdut în pustia păcatului şi a întunericului.

Aşa cum este bine cunoscut studenţilor Bibliei, a fost o separare în cele douăsprezece seminţii timp de patru sute de ani — zece seminţii separându-se de seminţia împă-ratului, Iuda, datorită opresiunii împăratului.

A fost destul de natural ca la timpul revoltei celor zece seminţii, numele Israel să fie păstrat de majoritate, în timp ce Împărăţia lui Roboam a fost în mod natural cunoscută ca Iuda, numele seminţiei care a format majoritatea apărătorilor lui — seminţia lui Beniamin fiind foarte nesemnificativă ca număr. Această distincţie a continuat timp de câteva secole — până la robia babiloniană; cele zece seminţii au fost luate în captivitate primele şi poporul lor a fost împrăştiat în toată Babilonia; cele două seminţii (Iuda şi Beniamin) au fost luate mai târziu şi au fost de asemenea împrăştiate în Babilon. De atunci mândria şi rivalitatea între cele două diviziuni ale lui Israel s-a micşorat tot mai mult. Necazul comun i-a făcut să-şi simtă iarăşi înrudirea, şi numele Israel a devenit, ca la început, numele comun pentru “toată casa lui Israel”.

 

Vechiul Testament dovedeşte acest fapt

Dacă în scrierile Vechiului Testament, care relatează întoarcerea din robia babiloniană, găsim că acei care s-au întors nu s-au mai recunoscut ca două popoare (Iuda şi Israel), ci din contră, găsim că despre tot poporul se vorbeşte ca fiind unul, şi este numit “Israel”, “cele douăsprezece seminţii ale lui Israel” etc., aceasta este o dovadă sigură că cele două bucăţi de lemn (reprezentând poporul despărţit — Ezechiel 37:16, 20) s-au reunit în Babilon înainte de întoarcerea din robia babiloniană. Într-adevăr, aşa cum s-a arătat deja,* decretul împăratului Cirus de eliberare din robie dovedeşte că la acel timp măruntele gelozii între cele două diviziuni scăzuse, şi că cele două părţi deveniseră din nou o singură naţiune cu numele comun Israel; pentru că decretul a ignorat pe Iuda în întregime şi a fost pentru tot poporul Domnului Dumnezeului lui Israel. Şi aşa cum s-a arătat deja*, oameni din diferite seminţii s-au întors în Palestina, deşi seminţia lui Iuda pare să fi fost în mod special credincioasă cetăţii şi ţării; probabil fiindcă acelei seminţii i-a aparţinut promisiunea împărătească şi fiindcă “sceptrul” influenţei, prin intenţie divină, urma să rămână cu acea seminţie până va veni “Şilo”. Pe lângă aceasta, cele zece seminţii merseseră în robie cu mai mult de o sută de ani mai devreme şi copiii lor ajunseseră mai stabiliţi şi mai înrădăcinaţi în diferitele părţi ale Mediei şi ale Babilonului decât seminţia lui Iuda, deci puţini dintre tineri, care văzuseră cetatea Ierusalimului şi templul, au trăit destul de mult pentru a se întoarce. Totuşi, mulţi oameni — marea majoritate — din diferite seminţii, inclusiv Iuda şi Baniamin, deşi erau respectuoşi faţă de Dumnezeu şi de adorarea Lui, nu s-au întors să locuiască în Palestina. Numărul total al celor care s-au întors din tot Israelul a fost mai mic de cincizeci şi cinci de mii, în timp ce avem motiv să presupunem că “Iuda” a numărat câteva sute de mii în timpul robiei, iar cele zece seminţii încă mai mult. — Vezi 2 Cronici 28:6, 8, 15.

Chiar înainte de captivitate s-a născut o prietenie între oamenii din cele două diviziuni, aşa încât atunci când Iosia împăratul lui Iuda a instituit reforme, a reparat templul şi a celebrat marea sărbătoare a Paştilor, rămăşiţa din cele zece seminţii (pentru că majoritatea merseseră în robie aproape cu un secol înainte), s-a unit în lucrarea de reparare contribuind cu bani etc., şi s-au alăturat la sărbătoarea Paştilor la Ierusalim. (Vezi 2 Cronici 24:9, 10; 25:18.) Şi la o dată încă mai timpurie, cei înclinaţi spre pioşenie din cele zece seminţii au părăsit pe regele lor şi s-au aliat cu seminţia lui Iuda, şi au fost cunoscuţi ca “iudei” (2 Cronici 15:9).

Relatarea întoarcerii din robie este dată de Ezra şi Neemia; şi dacă ruptura nu era deja vindecată s-ar arăta în relatările lor. Dar, deoarece Cirus a eliberat “tot poporul Dumnezeului lui Israel”, aşa arată mărturiile, Ezra şi Neemia şi poporul s-au considerat ca Israel. Fiecare să-şi dovedească aceasta pentru sine, mergând şi observând cum sunt folosite cuvintele “copiii lui Israel”, “poporul lui Israel”, “seminţiile lui Isarel”, “tot Israelul” şi aducerea jertfelor pentru tot Israelul, corespunzător celor douăsprezece seminţii, în următoarele pasaje:

Ezra 2:2, 59, 70; 3:1, 11; 4:3; 6:16, 17; 7:7, 11, 13, 28; 8:25, 35; 10:5, 10.

Neemia 1:6; 2:10; 7:7, 61, 73; 9:1, 2; 10:33, 39; 11:3, 20; 12:47; 13:3, 18.

 

Noul Testament dovedeşte că Israel

n-a fost zece seminţii, ci douăsprezece

şi nu au fost pierdute în zilele Domnului nostru şi ale apostolilor

Expresia “oile pierdute ale casei lui Israel” folosită de două ori de către Domnul nostru (Matei 10:6; 15:24) contrazice foarte clar teoria că cele zece seminţii au fost pierdute în zilele primei prezenţe a Domnului nostru; şi de asemenea contrazice ideea că termenul “Israel” aparţine acum numai celor zece seminţii. Citiţi pasajele citate şi vedeţi că “oile pierdute” au fost indivizi ­­— nu seminţii, şi că Isreal nu era pierdut, fiindcă Cristos a venit la singurul Israel pe care El l-a recunoscut, şi cu ucenicii Săi a umblat prin “cetăţile lui Israel” trei ani şi jumătate, căutând în ele “oile pierdute ale casei lui Israel”. — Matei 10:23.

Faptul că numele “iudeu”, a ajuns să fie sinonim cu numele “Israel” este dovedit prin aceea că acele nume sunt folosite de repetate ori înlocuindu-se unul pe altul. De exemplu, Pilat a scris pe cruce — Isus, Împăratul iudeilor; în timp ce soldaţii şi alţii L-au batjocorit spunând: “Dacă este El Împăratul lui Israel, să Se coboare acum de pe cruce” — vezi Matei 27:42; Marcu 15:32.

Natanael a fost “cu adevărat un israelit“, şi mărturisirea lui către Domnul a fost: “Tu eşti Împăratul lui Israel!” (Ioan 1:47-49). Poporul niciodată nu s-a gândit la un rege al lui Iuda, ci mai degrabă când Domnul a intrat călare pe un asin, ca rege împlinind profeţia lui Zaharia, poporul a aşternut pe drum ramuri de palmier etc., strigând: “Binecuvântat este … Împăratul lui Israel!” (Ioan 12:13). Nici ucenicii nu s-au gândit la Iuda ca la o împărăţie; pentru că ei L-au întrebat pe Domnul: “Doamne, în acest timp vei restabili Tu împărăţia lui Israel?” Şi vorbind despre acest subiect pe drum către Emaus, ei au zis cu tristeţe şi dezamăgire: “Noi nădăjduiam că El este Acela care va răscumpăra îvindeca, eliberaş pe Israel“. (Luca 24:21; Fapte. 1:6) Este oare raţional să gândim că toţi aceştia au greşit în alegerea cuvintelor şi au zis Israel, dar s-au referit la Iuda? Nu! Dar este o dovadă sigură că ei nu au recunoscut că erau seminţii “pierdute”, ci un Israel reunit — o parte “risipit … între popoare”, dar venind la Ierusalim din când în când pentru a ţine sărbătorile naţionale, şi o parte acasă în ţara lui Israel, în cetăţile lui Israel, de asemenea călcate în picioare de neamuri.

Îngerul, când l-a îndrumat pe Iosif să se întoarcă din Egipt cu Maria şi cu pruncul Isus, a zis: “… du-te în ţara lui Israel“. Şi apostolul Matei spune: “Iosif s-a sculat … şi a venit în ţara lui Israel.” (Matei 2:20, 21). Au greşit îngerul şi apostolul? Ce ar răspunde ei învăţătorilor de azi care le-ar spune: “Voi aţi înţeles greşit, ţara lui Israel atunci era Marea Britanie şi Irlanda, şi sălbaticii din acele insule au foat adevăraţii israeliţi, şi ei au avut pe singurul rege adevărat al lui Israel reprezentat prin “regele Fergus”, sau pe unii dintre urmaşii săi, şi astăzi reprezentat prin regina Victoria?”

Ioan Botezătorul prezentându-L pe Cristos a declarat că misiunea Sa era pentru Israel. (Ioan 1:31) Misiunea Sa a fost desigur pentru evrei; şi dacă ei nu sunt Israel, Ioan a greşit şi a spus un neadevăr; dar puterea lui Dumnezeu a fost peste el din pântecele mamei sale şi niciodată nu a fost un profet mai mare ca el. (Luca 7:28; Matei 11:11) Dacă Ioan a greşit, care mare profet trebuie să fie acela pe care ne-am putea bizui dacă l-ar corecta?

Domnul nostru Şi-a trimis ucenicii, peste tot în Palestina, să caute “oile pierdute ale casei lui Israel” şi El Însuşi a mers în “toate cetăţile lui Israel”, şi când a lăudat credinţa sutaşului dintre neamuri, El a spus: “… nici în Israel n-am găsit o credinţă aşa de mare”. Şi adresându-se lui Nicodim, El l-a numit “fruntaş al iudeilor”. A greşit Domnul nostru? A greşit El locul, că nu a mers în Insulele Britanice? Sau să nu tragem noi concluzia că aceia greşesc mult, care ar deforma aceste mărturii clare ale Scripturilor ca să sprijine o teorie? “Dumnezeu să fie găsit adevărat”.

 

Mărturia apostolilor cu privire la Israel

Apostolul Petru în ziua Cincizecimii, predicând evanghelia sub influenţa Spiritului sfânt, s-a adresat evreilor spunând: “Bărbaţi israeliţi, ascultaţi cuvintele acestea! Pe Isus din Nazaret, Om adeverit de Dumnezeu înaintea voastră prin lucrări de putere, minuni şi semne pe care le-a făcut Dumnezeu prin El în mijlocul vostru, după cum voi înşivă ştiţi, pe Omul Acesta, dat în mâinile voastre îbărbaţi israeliţiş, … voi L-aţi răstignit şi L-aţi omorât … Să ştie bine, deci, toată casa lui Israel, că Dumnezeu a făcut Domn şi Hristos pe acest Isus, pe care L-aţi răstignit voi îbărbaţi israeliţiş. Fapte. 2:22, 23, 36.

Ioan a fost cu Petru la vindecarea ologului, la câteva zile după discursul de mai sus, şi de aceea s-a asociat la declaraţia: “Bărbaţi israeliţi, pentru ce vă miraţi de lucrul acesta?” (Fapte. 3:12). Aceiaşi doi apostoli au fost împreună predicând, cu câteva zile mai târziu, când au fost arestaţi şi au fost de comun acord în mărturia lui Petru, relatată în Fapte. 4:8, 10: “Petru fiind plin de Duh Sfânt le-a zis: “Mai mari ai poporului şi bătrâni al lui Israel!… s-o ştiţi toţi şi s-o ştie tot poporul lui Israel” etc. Evident aceşti apostoli n-au ştiut nimic despre “zece seminţii pierdute”, nici despre vreun alt popor decât despre evreii îndreptăţiţi la numele de Israel. Mai departe, versetul 27, o profeţie care-l menţionează în mod precis pe Israel este citată ca împlinită de evrei prin răstignirea lui Cristos; şi dovedeşte cui aparţine numele Israel în profeţie.

Toţi apostolii erau împreună când “sinedriul şi toată bătrânimea fiilor lui Israel” s-au adunat şi Gamaliel, un învăţat de frunte al legii (printre elevii căruia, a fost Saul din Tars), un om însemnat printre oameni, pentru învăţătura sa, a arătat că dacă Israel era pierdut, el nu ştia nimic despre aceasta, pentru că el n-a spus la tot sinedriul copiilor lui Israel: voi, bărbaţi ai lui Iuda, ci voi “bărbaţi israeliţi” etc. — Fapte. 5:21, 35.

Apostolul Pavel, unul dintre oamenii învăţaţi din zilele sale şi unul dintre cei mai exacţi şi mai logici oameni ai tuturor timpurilor, n-a ştiut nimic de faptul că zece seminţii au fost “pierdute” şi desigur a gândit cu totul contrarul, cum este dovedit de următoarele declaraţii ale sale în legătură cu Israel:

El a mers în Antiohia Pisidiei — printre Neamuri — şi nu i-a fost greu să găsească israeliţi “împrăştiaţi”, “cele douăsprezece seminţii … împrăştiate” şi sinagoga lor; şi având ocazia să le vorbească oamenilor (fiind recunoscut de către conducătorii sinagogii ca un om educat) el a spus: “Bărbaţi israeliţi şi voi îneamuriş care vă temeţi de Dumnezeu ascultaţi: “Dumnezeul acestui popor, Israel, a ales pe părinţii noştri … Dumnezeu, potrivit promisiunii Sale, a ridicat lui Israel un Mântuitor, Isus. Înainte de venirea îmanifestareaş Lui, Ioan îBotezătorulş vestise botezul pocăinţei la tot poporul lui Israel”” (Fapte. 13:16, 17, 23, 24). În versetele 43, 45 şi 50 aceşti “bărbaţi israeliţi” sunt numiţi cu numele comun, prin care sunt cunoscuţi azi toţi israeliţii; adică evrei (traducerea Diaglott; n. t.). Şi este vrednic de remarcat că deşi un mic grup de evrei, întorşi de curând în Palestina, pretind a fi din seminţia lui Dan şi alt grup din seminţia lui Gad, totuşi în general evreii de astăzi nu ştiu în care din cele douăsprezece seminţii îşi au originea — aşa de complet s-au amestecat cele douăsprezece seminţii într-o naţiune.

Când Pavel s-a întors la Ierusalim, după câtiva ani de absenţă printre neamuri, şi în special printre poporul Israel împrăştiat în diferite părţi şi locuind printre neamuri, ca în zilele noastre, el a mers la templu şi a fost recunoscut; şi s-a făcut o agitaţie printr-un om care striga: “Bărbaţi israeliţi, daţi ajutor” etc. (Fapte. 21:28). Evreul acela evident gândea la fel ca toţi ceilalţi, că Israel era din nou o naţiune unită şi că toţi evreii erau acum, ca înainte de răzvrătire — “bărbaţi israeliţi”.

Când Pavel şi-a apărat cauza înaintea regelui Agripa, el a spus: “Mă socotesc fericit, împărate Agripa, că am să mă apăr astăzi înaintea ta … mai ales că tu cunoşti foarte bine toate obiceiurile şi neînţelegerile dintre evrei” (traducerea Diaglott; n. t.). Când prin urmare a spus, “cele douăsprezece seminţii ale noastre care slujesc necurmat lui Dumnezeu” aşteaptă împlinirea făgăduinţei pe care Dumnezeu a făcut-o părinţilor noştri, aceasta dovedeşte convingător că nici evreul învăţat, nici juristul Pavel, nici bine-informatul guvernator roman nu aveau nici o cunoştinţă că cele zece seminţii au fost mai departe separate de cele două seminţii; nici n-au ştiut că cele zece seminţii au fost “pierdute”; nici n-au recunoscut, în vreun fel sau grad, pe păgânii sălbatici din insulele britanice, de atunci, ca vreo parte din cele douăsprezece seminţii; pentru că despre acestea din urmă el a spus clar că ele slujesc lui Dumnezeu şi nădăjduiesc în promisiunea făcută lui Avraam, Isaac şi Iacov (Fapte. 26:2, 3, 7). Epistola către Evrei a fost scrisă aceloraşi “douăsprezece seminţii care slujesc necurmat lui Dumnezeu” şi nădăjduiesc; în special celor care erau cu adevărat israeliţi şi-L acceptaseră pe Cristos: ea este, prin urmare, aplicabilă şi la toţi aceia dintre neamuri care au fost altoiţi în promisiunea lui Dumnezeu făcută lui Avraam, prin unire cu Cristos, adevărata “sămânţă” credincioasă. La fel Epistola lui Iacov a fost adresată “către cele douăsprezece seminţii care sunt în împrăştiere”. — Iacov 1:1, 2.

În Epistola sa către Romani, apostolul Pavel are multe de spus despre Israel care L-a respins pe Cristos şi astfel i-a adus orbirea, indiscutabil referindu-se la respingerea şi răstignirea lui Cristos de către evrei, “tot Israelul“. El arată că aşa a fost prezis de profeţi, şi astfel arată că profeţii sunt în acord cu această împlinire; şi că ei, când vorbesc despre Israel, nu se referă la strămoşii noştri sălbatici, care, atunci când au fost găsiţi de către “Sfântul Patrick” şi “Sfântul Augustin”, erau complet lipsiţi de cunoştinţa de Iehova şi de Moise şi de Lege, şi de David şi de Solomon şi de profeţi, şi de toate speranţele într-un Mesia. Astfel de totală ignoranţă şi uitare nu pot fi presupuse la nici un popor, nici chiar într-o perioadă mai lungă — cu atât mai puţin la israeliţi care niciodată nu şi-au pierdut respectul pentru Avraam şi pentru circumcizie, nici pentru Moise şi pentru Lege — nici chiar atunci când au devenit “liber­-cugetători”.

Apostolul continuă apoi să arate că acelaşi Israel care a fost orbit din cauza respingerii lui Cristos este cel care va fi scăpat de acea orbire la a doua venire a lui Cristos (compară Rom. 9:27, 31-33; 10:1-3; 11:2, 7, 15, 24-28). Se poate oare presupune că dacă ar fi un alt Israel recunoscut de Spiritul sfânt şi de apostol, el ar fi fost ignorat în expunerea cuprinzătoare a întregului plan al lui Dumnezeu de la început până la sfârşit, dată în această minunată şi logică Epistolă către Romani? Aceasta nu se poate presupune.

Mai mult, israeliţii după trup care ar pretinde ceva sub Legământul lui Dumnezeu cu Avraam trebuie să indice adeziunea lor la acel legământ, respectând porunca circum-ciziei. Dacă, prin urmare, s-ar putea dovedi că poporul anglo-saxon are ceva sânge evreiesc în venele sale (şi noi negăm că s-a dovedit), putem şti că de la timpul când au dat dovadă de neîmplinire a ritualului circumciziei, de atunci au fost rupţi de la partea lor în promisiunile făcute lui Israel. Legea asupra acestui lucru se găseşte în Geneza 17:14, şi este foarte explicită. Aceasta spune: “Cel de sex masculin necircumcis … să fie nimicit din poporul său îdin Israel — nu va mai fi un moştenitor al promisiunii făcute lui Israel; pentru că neglijează astfel a arăta credin-cioşia sa faţă de legământş; A CĂLCAT LEGĂMÂNTUL MEU”.

Aşadar, dacă s-ar putea dovedi că anglo-saxonii sunt descendenţi ai lui Avraam (ceea ce noi negăm), aceasta nu le-ar fi de nici un folos; pentru că fiind necircumcişi timp de două mii de ani, sau de când se întinde istoria lor, legământul lui Dumnezeu a fost călcat în ceea ce i-a privit pe ei, şi nu puteau moşteni nimic sub acesta. Neglijenţa circumciziei de către un israelit îl stabilea ca înstrăinat — străin de legământul promisiunii — unul dintre neamuri.

Concluzia noastră deci, în ceea ce priveşte binecuvântarea asupra poporului anglo-saxon, este că oricine au fost strămoşii lor, ei nu au nici o speranţă de vreo favoare sau binecuvân-tare divină ca israeliţi după trup; pentru că ei nu sunt din aceştia. Binecuvântarea lor a venit din faptul că unii dintre ei au devenit membri ai corpului lui Cristos — Israelul mai înalt, spiritual; şi că un număr mai mare au fost binecuvântaţi prin influenţa acestora şi au devenit membri ai “casei credinţei”; şi că în general lumina evangheliei şi spiritul libertăţii, pe care aceasta întotdeauna îl aduce, au fost revărsate din abundenţă peste acest popor — aducând mari responsabilităţi şi mari binecuvântări.

 

Israelul spiritual

Eliberaţi de unele concepţii false asupra acestui subiect, venim acum la întrebarea principală a corespondentului nostru: “Există un Israel spiritual care ia locul Israelului natural? Şi dacă este aşa, eu de ce nu pot găsi multe dovezi la aceasta în Scripturi”?

Noi răspundem: Există un Israel spiritual, dar el nu a luat locul Israelului trupesc; speranţele sale sunt spirituale, nu pământeşti; ele se bazează pe promisiuni cereşti sau spirituale, nu pe promisiuni pământeşti; de aceea sunt numite de scriitorii inspiraţi “făgăduinţe mai bune”. Israelul spiritual nu doreşte să ia locul Israelului trupesc; mai degrabă el se bucură, că deşi Israelul trupesc, timp de mai mult de optsprezece secole, a fost tratat ca duşman al lui Dumnezeu şi a fost orbit, în favoarea Israelului spiritual, totuşi acum vine timpul când el (Israelul trupesc) prin mila Israelului spiritual va obţine milă şi va moşteni binecuvântarea pământească principală, ca sămânţă naturală a lui Avraam, când Israelul spiritual va fi fost înălţat cu Cristos Isus, Domnul său, la glorie cerească. — Rom. 11:25-30.

Unii care văd că Cristos şi Biserica Sa, “trupul Lui” sau “Mireasa” Sa, formează adevărata sămânţă a făgăduinţei (Galateni 3:16, 29), sunt orbi faţă de faptul că există şi o “sămânţă” pământească, sămânţă care prin Cristos va moşteni lucrurile bune pământeşti ale favorii divine, şi va fi folosită, de asemenea, la binecuvântarea tuturor familiilor de pe pământ, ca reprezentanţi pământeşti ai Israelului (seminţei) spiritual. În decursul acestui Veac Evanghelic, Biserica “aleasă” formează sămânţa prin unire cu Cristos Isus, ca Mireasă a Sa sau comoştenitoare. În decursul veacului viitor, Israelul trupesc va fi favorizat cu posibilitatea de a fi întâiul-născut dintre copiii lui Cristos Isus — care, ca “Omul Hristos Isus”, Şi-a dat viaţa umană pentru ei şi pentru întreaga rasă a lui Adam; şi va da viaţa umană, astfel cumpărată, tuturor celor care o vor primi (prin restabilire) sub Noul Legământ — “întâi peste evreu” (traducerea Diaglott; n. t.).

Există cel mai bun dintre motive, prin urmare, pentru care Spiritul sfânt prin apostoli nu a folosit exclusiv numele Israel referitor la Israelul spiritual; numele acesta va fi dorit mai târziu de sămânţa naturală. Aflăm însă chiar ceea ce trebuie să aşteptăm, având în minte ideea potrivită, şi anume, sugestia că Biserica Evanghelică este Israelul mai înalt, cel spiritual, care primeşte binecuvântări pe care Israelul trupesc niciodată nu le-a avut, dar căruia i-a fost oferită prima ocazie de a le avea şi nu le-a obţinut din cauza necredinţei şi a lipsei de consacrare. Vezi Romani 11:7; 9:31, 32.

De exemplu, apostolul descrie (1 Cor. 10:18) obiceiul evreilor şi îi numeşte “Israelul după trup”, ceea ce dă de înţeles că există şi un Israel spiritual, sau un Israel după spirit; în special când face o comparaţie, ca aici, între obiceiurile lor şi obiceiurile şi aranjamentele noastre mai înalte, spirituale. Şi iarăşi (2 Cor. 3:7; 13-18), se referă la Legământul Legii lui Israel şi la mijlocitorul lui Israel, Moise, şi la vălul pe care şi-l punea pe faţă pentru a ascunde slava, şi arată că acei care sunt numai după trup Israel, sunt încă împiedicaţi să vadă mai mult decât vălul, exteriorul sau ceremonia, pe când noi (Israelul spiritual) putem vedea cu faţa descoperită slava Domnului şi să fim schimbaţi în aceeaşi slavă ca moştenitori împreună cu El. “Dar”, apostolul declară, “când acesta se va întoarce la Domnul, vălul va fi înlăturat” (traducerea Diaglott; n. t.) de pe ochii Israelului după trup­ ­— după ce Israelul spiritual va fi ales şi schimbat în slava Domnului. Apostolul evident se referă iarăşi (Galateni 6:16) la Israelul spiritual, când vorbeşte despre “Israelul lui Dumnezeu”. În Efeseni 2:12, 13, scriind bisericii în privinţa timpului când ei erau păgâni, zice: “… în timpul acela eraţi fără Hristos, fără drept de cetăţenie în Israel, străini … dar acum … aţi fost apropiaţi prin sângele lui Hristos”. Aceasta înseamnă, că prin îndurarea lui Dumnezeu peretele despărţitor a fost dărâmat şi că Noile Creaturi în Cristos sunt părtaşe la acele binecuvântări spirituale şi ocazii care mai întâi i-au fost oferite Israelului trupesc. Într-adevăr, faptul că noi primim cea mai aleasă parte a binecuvântării, oferite Israelului natural, este arătat clar de către acelaşi scriitor (Romani 11:17-24). El descrie relaţia noastră cu promisiunile prin ilustraţia măslinului, ale cărui ramuri naturale au fost rupte şi în care au fost altoite ramuri de măslin sălbatic, şi ale cărui ramuri naturale pot fi mai târziu realtoite. Biserica Evanghelică, în calitate de ramuri altoite, se împărtăşeşte de toată grăsimea şi bogăţia rădăcinii — promisiunea avraamică. Evident, deci, aceste ramuri altoite constituie Israelul spiritual.

De altfel, nu avem noi oare pe un plan mai înalt sau spiritual tot ce Israelul după trup a avut vreodată? Ei au intrat într-un legământ cu Dumnezeu — Legământul Legii sigilat cu sângele viţeilor şi al ţapilor: noi venim în legământ cu Dumnezeu sub Noul Legământ, sigilat cu sângele scump a lui Cristos. Ei au avut un mijlocitor între Dumnezeu şi ei — pe Moise; noi avem un “Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni mai bun: Omul Hristos Isus, care S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi”. Ei au avut jertfe tipice pentru păcate: noi avem “jerfele mai bune” — jertfa pentru păcat adevărată, eficientă. Ei au avut o preoţime sub conducerea unui mare preot şi locuri sfinte, făcute de mâini, cu perdelele, sfeşnicul, masa cu pâinile punerii înainte, altarul de aur, tămâia şi chivotul mărturiei: noi avem realităţile simbolizate prin acele lucruri; pentru că plinătatea este Cristos (Cap şi corp), antitipicul “Israel al lui Dumnezeu”, “preoţia împărătească”, sămânţa promisă a lui Avraam, Isaac şi Iacov. Am putea da mai multe astfel de dovezi, care identifică clar Biserica adevărată cu Israelul mai înalt sau spiritual, dar nu sunt necesare mai multe. Cine are ureche de auzit, să audă!

Turnul de Veghere din 01. 01. 1897

[2084]