Vinderea unui drept de întâi-născut

 

“ … Esau, care pentru o mâncare şi-a vândut dreptul de întâi-născut. Ştiţi că mai pe urmă dorind să moştenească binecuvântarea, a fost respins.” Evr. 12:16, 17.

În timpurile vechi, şi în unele ţări chiar şi acum, dreptul de întâi-născut aparţinea fiului întâi-născut. La moartea tatălui, fiul cel mai mare îi lua locul în capul familiei; şi averea, de obicei constând din turme şi cirezi, devenea proprietatea lui. Dar lecţia de astăzi ne prezintă un drept de întâi-născut care cuprindea cu mult mai mult decât bunurile pământeşti. Cuprindea moştenirea unor mari promisiuni divine.

Averea lui Avraam a trecut la Isaac, ceilalţi din familie primind părţi din ea şi prin el. Avraam a fost foarte bogat, dar proprietatea pe care el a preţuit-o mai mult decât toate lucrurile pământeşti a fost promisiunea divină sau legământul făcut cu el — că binecuvântarea Domnului va fi în mod special asupra seminţei sale, urmaşilor săi; şi că în cele din urmă toate popoarele pământului vor fi binecuvântate şi favorizate de Dumnezeu prin ei.

Această mare promisiune a moştenit-o Isaac. În timpul la care se referă lecţia noastră el avea mai mult de o sută de ani şi era orb. El a înţeles că venise timpul să dea binecuvântarea sa moştenitorului său, binecuvântare care servea în locul unui testament scris — care este obiceiul de azi. De aceea el l-a instruit pe Esau, vânătorul, să-i pregătească o cină specială din vânat, astfel să facă pregătiri pentru a primi binecuvântarea sa.

Isaac avea doi fii, Esau şi Iacov — gemeni, Esau fiind mai mare numai cu câteva clipe. Dar aceşti gemeni, contrar cu ce este obişnuit, erau foarte diferiţi. Esau era păros şi roşcat, plin de vigoare, atletic, un vânător. Iacov era opusul acestuia — cu piele catifelată, ten închis, om de interior sau om de casă, în contrast cu un vânător. Iacov pare să fi moştenit calităţile tatălui său, Esau mai mult vioiciunea mamei sale. Deoarece temperamentele opuse se înţeleg mai bine, Isaac îl iubea pe Esau mai mult, în timp ce Rebeca, mama, îl iubea mai mult pe Iacov.

Liniştitul, studiosul Iacov se gândea des la marea binecuvântare pe care Dumnezeu o promisese bunicului său Avraam, din care se părea că el nu poate avea o parte printr-un accident de naştere ­— numai de câteva minute. Cu cât studia mai mult, cu atât înţelegea mai mult valoarea acelei mari promisiuni. Esau, din contră, plin de spirit senzual, se gândea mai mult la plăcerile vieţii actuale şi considera promisiunea divină cu totul secundară şi mai degrabă imaginară.

Aceşti doi oameni trecuseră de treizeci de ani, nu ştim cu cât. Esau aştepta nerăbdător moştenirea sa din masa averii tatălui său. Iacov, umilit prin ghinionul naşterii sale, era deprimat. Lui îi plăcea foarte mult ciorba de linte şi îşi făcuse pentru sine să mănânce. Tocmai când era gata să mănânce, la faţa locului a sosit fratele său Esau flămând, tocmai întorcându-se de la vânătoare, şi a cerut să mănânce din ciorba lui Iacov.

Atunci Iacov i-a zis lui Esau în esenţă: “Tu ai toate avantajele. Eu nu am nimic decât această ciorbă. Dacă doreşti, vom schimba locurile. Tu poţi lua ciorba şi eu voi lua avantajul”. Esau a replicat: “Sunt obosit de moarte, oricum. Dă-mi ciorba”. Iacov a răspuns: “Vorbesc serios însă, solemn. Dacă juri că îmi vei ceda dreptul de întâi-născut, rezolvăm această chestiune; şi ciorba va fi a ta”. Nepăsător Esau a dat sub jurământ dreptul său de întâi-născut pentru o ciorbă, şi astfel a făcut cunoscut că nu avea credinţă specială în Dumnezeu sau în promisiunile Sale.

Timpul trecea. Esau s-a căsătorit cu neveste păgâne când el avea patruzeci de ani, iar tatăl său Isaac o sută de ani. Puţin după aceea a venit deznodămânul — acordarea binecuvântării celui care a cumpărat-o spre întristarea şi mânia celui care a vândut-o în modul cel mai solemn.

Rebeca, mama, a auzit instrucţiunile lui Isaac către Esau şi şi-a amintit că dreptul de întâi-născut fusese vândut sub jurământ lui Iacov, favoritul ei. Ea i-a explicat situaţia lui Iacov şi l-a asigurat, ca mamă, că n-ar greşi dându-se drept fratele său Esau şi primind binecuvântarea ca împuternicitul sau reprezentantul lui. Ea a pregătit felul de mâncare preferată de Isaac, folosind pieile de ied ca să acopere gâtul şi mâinile lui Iacov, ca astfel tatăl său să-l poată confunda cu Esau. Deoarece el cumpărase toate drepturile lui Esau, ea s-a gândit că nu era nepotrivit să-l îmbrace cu hainele lui Esau, şi l-a informat că orice vină care venea din înşelăciune va fi a sa. Ea şi-a luat întreaga responsabilitate. Iacov a executat programul şi a primit binecuvântarea principală.

Esau a venit mai târziu cu tocana sa din vânat, pregătit să încalce contractul său făcut sub jurământ, şi a fost tare dezamăgit să afle că binecuvântarea s-a dus. I se părea mai valoroasă decât atunci când a vândut-o. Deşi a primit o binecuvântare inferioară de la tatăl său, el a avut dispoziţia de omor faţă de fratele său pentru că a dus la bun sfârşit termenii şi condiţiile legate de vinderea dreptului de întâi-născut.

 

Pierdere pământească, câştig spiritual

Relatarea arată că interesul lui Iacov faţă de binecuvântarea legată de dreptul de întâi-născut nu a fost pentru moştenirea temporară sau pământească, ci pentru promisiunea spirituală de care el era legat. El şi-a părăsit casa şi toată averea pe care o moştenea, şi a mers fără nici un ban ca să lucreze pentru unchiul său. Esau putea să aibă toate bunurile pământeşti. Iacov a dus cu el, oriunde a mers, privilegiul dreptului de întâi-născut al promisiunii făcute lui Avraam. Acesta nu putea fi înstrăinat de la el. Cu acesta era bogat.

 

Iacov iubit — Esau iubit mai puţin

Nu ne revine nouă să-l apărăm pe Iacov şi pe mama sa în prezentarea falsă a faptelor — în înşelarea lui Isaac. Nu ne revine nouă să recomandăm altora să urmeze conduita lui. Totuşi, este potrivit să observăm că Biblia ne spune clar că favoarea binevoitoare a lui Dumnezeu a fost cu Iacov. “Pe Iacov l-am iubit, pe Esau l-am urât.” El a fost iubit datorită iubirii sale respectoase faţă de Dumnezeu şi faţă de marea promisiune făcută prin jurământ.

Nu este dat nicăieri nici un cuvânt de condamnare a lui Iacov în legătură cu această chestiune. Prin urmare, nici un învăţător în numele Domnului nu are dreptul să fie mai înţelept decât ceea ce este scris în Cuvântul lui Dumnezeu. Esau, din contră, este acuzat în mod serios şi este numit lumesc şi rău, pentru că şi-a vândut dreptul de întâi-născut, pentru o ciorbă de linte sau pentru alt considerent. Dragostea lui Iacov pentru dreptul de întâi­-născut ne este arătată pentru a fi imitată de noi. Nepăsarea lui Esau este arătată ca o avertizare că dacă vreunul dintre noi este nepăsător în privinţa dreptului nostru de întâi-născut, nu numai că-l va pierde, ci va pierde şi favoarea lui Dumnezeu. Evr. 12:15-17.

 

Lecţia din pierderea dreptului de întâi-născut

Apostolul ne atrage atenţia asupra faptului că experienţele acestor doi oameni de demult au fost intenţionate de Domnul să fie tipuri. Sămânţa naturală a lui Avraam va avea într-adevăr o binecuvântare, reprezentată prin binecuvântarea lui Esau; dar sămânţa spirituală va avea o binecuvântare mai mare, simbolizată prin moştenirea lui Iacov. Sămânţa pământească moşteneşte binecuvântarea pământească. Sămânţa spirituală renunţă la toate drepturile pământeşti, pentru a putea fi posesorii promisiunilor spirituale, de care omului natural nu-i pasă.

Apostolul arată că aceasta nu se aplică numai la israelitul natural, ci la toţi cei care, după ce au avut privilegiile şi ocaziile să devină împreună moştenitori cu Cristos în Împărăţia Sa Mesianică, iubesc plăcerile lumii acesteia. Aceştia sunt reprezentaţi ca vânzându-şi dreptul de întâi-născut de pe planul spiritual pentru o mâncare de linte — avantaj pământesc.

Promisiunea avraamică este încă aceea, şi numai aceea, care este oferită de către Atotputernicul. Mesia este sămânţa lui Avraam prin care trebuie să vină toate binecuvântările lui Dumnezeu. Isus este Capul şi Biserica sunt membrele corpului, după cum arată sfântul Pavel: “Şi dacă sunteţi a lui Hristos, sunteţi “sămânţa” lui Avraam, moştenitori potrivit făgăduinţei îavraamiceş” — Gal. 3:29.

Pentru evreu a venit mai întâi ocazia de a constitui sămânţa spirituală; dar marea majoritate a iubit şi s-a încrezut mai mult în lucrurile vieţii actuale. Puţini au iubit şi s-au încrezut în Isus şi au devenit urmaşii Lui. De când uşa spre această “chemare cerească” s-a deschis pentru neamuri, rezultatele au fost la fel; majoritatea a iubit viaţa actuală, puţini au apreciat lucrurile nevăzute încă.

Pentru puţinii evlavioşi, reprezentaţi prin Iacov, obţinerea acestui drept de viaţă înseamnă sacrificiu de sine, pierderea favorurilor pământeşti — predarea acestora pentru alţii care iubesc lumea de acum. Pentru alţii înseamnă primirea unei mâncări de linte — avantajele pămâteşti ale timpului de acum — şi pierderea unui mare premiu, pe care Isus l-a asemănat cu un “mărgăritar de mare preţ”, pentru obţinerea căruia ar trebui să fim dispuşi să vindem tot ce posedăm — pentru a obţine o parte în Împărăţia Mesianică, care în curând va binecuvânta pe Israel şi întreaga lume.

Nimeni nu poate să-şi vândă dreptul de întâi-născut decât dacă-l are. Deci aplicarea acestui fapt în antitip este numai la poporul conscrat a lui Dumnezeu. Numai aceia care au fost concepuţi de Spiritul sfânt au drept de întâi-născut în sensul cel mai înalt. Şi numai aceia l-ar putea vinde pentru o mâncare de linte. Lumea poate lupta pentru diferitele sale premii şi mărgăritare, şi este în mare măsură îndreptăţită să facă aşa pentru că nu are nimic altceva.

Dar moştenitorii promisiunii divine concepuţi de spirit au devenit astfel promiţând credincioşie absolută faţă de Domnul şi de principiile dreptăţii şi milei. Aceştia trebuie prin sacrificiu de sine să continue să umble în urmele Învăţătorului; altfel ei nu pot avea parte cu el de rezultatul glorios. Numai cei care vor obţine o parte în Împărăţie vor avea parte în lucrarea minunată a binecuvântării şi ridicării omenirii. Deci, aşa cum ne îndeamnă apostolul, să lăsăm la o parte orice ne îngreunează şi păcatul care ne înfăşoară   aşa de uşor şi să alergăm cu stăruinţă alergarea care ne stă în faţă, privind la Isus, Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, până când El va deveni Desăvârşitorul ei. Evr.12:1-3.

R ­— 5198 / martie 1913