Capitolul 9 – Spălarea picioarelor

R — 2449 / aprilie 1889

“V-am dat un exemplu”

Ioan 13:1-17

Misiunea Domnul nostru era aproape sfârşită. El Se întâlnise cu cei doisprezece ucenici aleşi ai Săi pentru a sărbători Cina Pascală, zicând: “Am dorit mult să mănânc Paştile acestea cu voi înainte de a suferi” (Luca 22:15). Mielul de Paşti pe care ei urmau să-l mănânce a simbolizat pe Domnul nostru, iar consumarea lui de către ucenici a reprezentat cum credincioşii Veacului Evanghelic urmau să se hrănească din Cristos în inimile lor şi prin credinţă să-şi însuşească binecuvântările asigurate pentru ei prin moartea Lui, “căci Hristos, Paştele (Mielul) nostru, a fost jertfit. De aceea, să luăm parte la sărbătoare” (1 Cor. 5:7, 8). Dar, deoarece Isus a fost Mielul antitipic, a fost potrivit ca tipul să fie întrerupt; şi ca atare, după această ultimă Cină tipică, Domnul nostru a instituit Cina Memorială a pâinii nedospite şi a rodului viţei care reprezentau antitipul — trupul Său frânt şi sângele Său vărsat.

Potrivit obiceiului evreiesc, Cina de Paşti era celebrată de familii, iar cei doisprezece apostoli, care au fost special aleşi de Domnul nostru şi care se supuneau Lui ca şi Cap al lor, constituiau nucleul familiei lui Dumnezeu — ale căror inimi şi scopuri şi speranţe erau una — “cum şi voi aţi fost chemaţi la o singură nădejde a chemării voastre” (Efes. 4:4). Iuda n-a fost exclus, deşi evident Domnul nostru ştia mai dinainte că el era cel care-L va vinde. Aceasta ne dă învăţătura că, în calitate de urmaşi ai lui Cristos, noi să nu judecăm inimile altora, nici să nu presupunem de rău. După ce răul din inimă s-a arătat în cuvinte sau fapte, este timp destul să ne separăm de alţii care declară numele Domnului şi doresc să aibă părtăşie cu noi. Este adevărat, răul începe în inimă, înaintea faptului exterior, dar noi întotdeauna să sperăm că fraţii pot câştiga victoria şi să căutăm să nu facem nimic spre poticnirea cuiva, ci să facem totul spre a-i ajuta să învingă influenţa Adversarului şi slăbiciunile propriei lor cărni.

Ioan nu dă o relatare amănunţită despre Cina Pascală, ci pare numai să aducă anumite aspecte valoroase şi lecţii în legătură cu ele, omise de alţi evanghelişti. Declaraţia lui este că Domnul nostru ştia dinainte că El ajunsese la sfârşitul cursului Său pământesc, şi era în mod special preocupat de folosirea ultimelor ceasuri împreună cu prietenii şi tovarăşii Săi special aleşi, dându-le nişte învăţături bune. “El i-a iubit până la capăt” — complet, deplin: propriile Sale încercări grele, care erau în curs şi care se apropiau, nu L-au tulburat, nici nu I-au absorbit atenţia. El Se gândea şi Se străduia, ca şi până atunci, să binecuvânteze pe alţii. Nu trebuie să presupunem că această iubire pentru cei doisprezece li s-a aplicat exclusiv lor; mai degrabă că El i-a privit pe cei doisprezece ca reprezentanţii “celor care vor crede în El prin cuvântul lor” — cum a exprimat El acest lucru în rugăciunea Sa către Tatăl. Cu această idee în minte ne putem da seama că ceea ce a spus şi a făcut Domnul nostru pentru apostoli a fost intenţionat să se poată aplica şi să fie spre instruirea tuturor celor care sunt ai Săi de atunci încoace. Ioan 17:20.

Din relatarea lui Luca, ar părea că în această împrejurare a fost o ceartă printre apostoli, o dispută, referitor la care dintre ei să fie considerat cel mai mare (Luca 22:24-31). Această ceartă poate să nu fi fost numai din egoism, în sensul rău al cuvântului, ci în parte determinată de iubire pentru Învăţătorul — poate să fi fost cu privire la cele câteva locuri ale lor la masă, locul râvnit fiind probabil cel mai apropiat de persoana Domnului. Ne amintim cum Iacov şi Ioan ceruseră să fie la dreapta şi la stânga Domnului nostru în Împărăţie, şi ne amintim că în legătură cu această relatare ni se spune că Ioan a fost alături de Domnul nostru şi s-a sprijinit de pieptul Lui.

Foarte posibil că această dispută în legătură cu mărimea s-a iscat în parte din faptul că în acest caz ei n-au fost trataţi ca oaspeţi, ci numai li s-a pus la dispoziţie odaia de sus; neavând gazdă, nu s-a făcut nici o pregătire pentru spălarea obişnuită a picioarelor şi aceasta a fost neglijată. Chestiunea spălării picioarelor în ţările orientale, când se purtau sandale, nu era numai o amabilitate, ci şi o necesitate, căldura climei, faptul că sandalele erau deschise şi praful de pe drumuri făcând ca spălarea picioarelor să fie aproape indispensabilă pentru confort la sosirea într-o casă după o călătorie. Se pare că această întrebare, în legătură cu cine din cei doisprezece era mai mare şi cine să facă serviciul umil de spălare a picioarelor celorlalţi, se născuse din faptul că nici unul dintre ei nu era doritor să ia poziţia de slujitor.

Se pare că Domnul nostru le-a permis să aibă această neînţelegere, nu le-a rezolvat disputa şi nu a numit pe careva dintre ei pentru acel serviciu umil. El le-a îngăduit să se gândească — timp să se înduplece şi să reanalizeze, şi chiar au început să mănânce cina, contrar obiceiului, cu picioarele nespălate.

Atunci Isus S-a ridicat de la masă, Şi-a pus deoparte haina dinafară, şi ataşând un ştergar de cingătoarea hainelor dedesubt, a luat un lighean şi un urcior de apă şi a început să toarne apă şi să spele picioarele ucenicilor Săi. Obiceiul din Orient nu era să toarne apa în lighean şi să pună picioarele în apă, ci să toarne apa pe piciorul care era spălat, astfel că fiecare picior era spălat cu apă curată şi numai puţină se risipea — căci apa este mult mai puţină şi mai preţioasă acolo decât la noi. Trebuie să ne amintim de asemenea că în Răsărit pe vremea aceea mesele şi scaunele de felul celor pe care le folosim noi nu erau la modă. Dimpotrivă, mesele erau joase şi cumva de forma unei potcoave, şi cei care şedeau de fapt erau culcaţi, întinşi la masă, cu cotul sprijinit pe o pernă sau divan, cu capetele spre interiorul potcoavei, unde era un spaţiu pregătit pentru hrană, şi de asemenea un spaţiu pentru ca un slujitor să intre şi să pună mâncarea. Astfel se vede că picioarele se întindeau în spate şi se putea ajunge la ele foarte uşor fără să deranjeze pe cei care mâncau.

Domnul nostru foarte evident spălase deja picioarele câtorva ucenici înainte de a ajunge la Petru. Se pare că nici unul dintre ei nu obiectase, deşi fără îndoială că gândul la disputele lor asupra acestui subiect şi lipsa lor de dorinţă de a se servi unul pe altul i-a făcut să li se înroşească faţa de ruşine şi confuzie. Dar când i-a venit rândul lui Petru, el a protestat. N-ar merge niciodată, s-a gândit el, să permit Domnului să facă un serviciu atât de umil. El a întrebat: “Doamne, Tu să-mi speli mie picioarele?” Dar Domnul nostru nu S-a oprit să-l mustre pe Petru — să-l “pună la punct” bine şi să-l certe, aşa cum ar fi înclinaţi să facă în asemenea împrejurări unii dintre urmaşii Săi: El numai a insistat continuând şi tratându-l pe Petru la fel ca pe ceilalţi, zicând că va explica problema mai târziu, şi că dacă nu-l spăla, nu putea avea parte cu El.

Nu putem să nu admirăm trăsăturile nobile ale conduitei lui Petru, chiar dacă în acelaşi timp am fi forţaţi să recunoaştem unele din slăbiciunile lui, şi în aceasta toţi urmaşii Domnului găsesc o lecţie încurajatoare, căci, chiar dacă ei află slăbiciuni şi imperfecţiuni, dacă află şi loialitatea inimii faţă de Domnul care era în Petru, ei pot continua să aibă curaj şi speranţă pentru a merge mai departe aşa cum a mers el, din victorie în victorie, şi la urmă să aibă premiul, răsplata credincioşiei.

Când Petru a aflat că în spălarea picioarelor se afla mai multă semnificaţie decât numai amabilitatea şi confortul legate de ea şi mustrarea lipsei de spirit al umilinţei printre ucenici, el a vrut să i se spele nu numai picioarele, ci şi mâinile şi capul. Nobilul, seriosul, sincerul, ferventul Petru! Dar Domnul nostru a explicat că nu era necesar, zicând: “Cine are tot trupul spălat, nu are nevoie decât să-i fie spălate picioarele, căci este cu totul curat” (Versetul 10). Pe vremea aceea se foloseau băile publice, dar chiar şi după ce se făcea

o baie generală, se obişnuia ca la întoarcerea acasă să se completeze cu spălarea picioarelor; şi aceasta pare să fie aluzia din remarca Domnului nostru. Apostolii fuseseră cu Domnul nostru şi sub influenţa spiritului Său de iubire, blândeţe, gentileţe, răbdare, smerenie, timp de trei ani, şi fuseseră mult binecuvântaţi “prin spălarea cu apă prin Cuvântul” spus lor. Ioan 15:3; Efes. 5:26.

Există de asemenea o aluzie în cuvintele Domnului, că acest spirit al mândriei care se manifestase printre ei fusese inspirat într-o măsură de casierul lor, Iuda — deoarece comunicările rele strică întotdeauna (1 Cor. 15:33). Această lecţie finală de la marele lor Învăţător a făcut mare impresie asupra celor unsprezece, ale căror inimi erau probabil în starea corectă pentru a primi mustrarea şi lecţia, dar asupra lui Iuda, chiar dacă şi picioarele lui fuseseră spălate, evident efectul n-a fost favorabil. Spiritul răului care intrase în el înainte de cină — dorinţa de a obţine bani şi propunerea de a-i obţine prin vinderea Domnului, evident a continuat la el, şi în loc de a fi mişcat spre bine prin umilinţa şi serviciul Domnului nostru, el a fost cu atât mai mişcat în direcţie opusă

— să nu se prea gândească la El. La fel este cu toţi cei care declară numele Domnului în fiecare timp. Acele instrucţiuni, exemple şi experienţe care produc binecuvântare şi se dovedesc folositoare pentru unii, se dovedesc dăunătoare pentru alţii. Evanghelia, în fiecare fază a ei, este fie “o mireasmă de la viaţă spre viaţă, sau de la moarte spre moarte”. După cum bunătatea şi mila lui Dumnezeu i-au împietrit inima lui faraon, tot aşa iubirea şi smerenia lui Isus i-au împietrit inima lui Iuda, şi aceste principii lucrează încă şi pot fi văzute astăzi în cernerile secerişului. 2 Cor. 2:16; Exod. 7:13.

După ce a spălat picioarele tuturor, Domnul nostru Şi-a pus haina şi S-a aşezat la masă (aceasta era Cina de Paşti — Cina Memorială cu pâine şi vin fiind instituită după aceea). Domnul nostru S-a folosit acum de ocazie şi le-a explicat semnificaţia celor făcute. Le-a arătat că acest serviciu umil nu însemna că El nu era Domnul şi Învăţătorul, ci însemna că El, în calitate de Domn şi Învăţător, era dispus să servească şi pe cei mai mici membri ai familiei lui Iehova şi să Se ocupe de confortul lor, chiar şi în cel mai umil serviciu; şi ei să nu fi fost nedoritori, ci bucuroşi să fi făcut astfel de serviciu unul pentru altul.

Exemplul pe care L-a dat Domnul nostru nu consta atât de mult în felul serviciului (spălarea picioarelor), cât în faptul serviciului în sine. Nimic din acest exemplu, după câte înţelegem, n-a fost de natura unei ceremonii care să fie făcută de poporul Domnului anual, săptămânal, lunar, sau la oricare altă dată, ci principiul acestui serviciu a constituit exemplul, şi trebuie să fie respectat printre urmaşii Săi întotdeauna

— ei trebuie să se iubească unul pe altul, să se servească unul pe altul şi nici un serviciu să nu-l considere prea umil pentru a-l face spre confortul şi binele altora.

Cei care au interpretat că aceasta ar însemna o ceremonie asemănătoare cu ceremonia simbolică a Cinei Memoriale şi cu ceremonia simbolică a Botezului, sunt în eroare, după câte credem noi. Nu pare să fie nimic simbolic în ea. Este numai o ilustraţie a principiului umilinţei care trebuie să însoţească orice afacere a vieţii. Dacă vreunii din poporul Domnului au nevoie de spălare, sau au nevoie de orice alt ajutor umil, fraţii lor să-i servească bucuroşi şi veseli; şi oricine posedă spiritul Domnului va face astfel de serviciu, în mod sigur; dar a insista, cum fac unii, ca fiecare din poporul Domnului să-şi spele întâi picioarele sale şi să-i fie curate, iar apoi să facă ceremonialul spălării picioarelor unul altuia, este contrar exmplului Său, pe care El ne-a învăţat să-l urmăm. Exemplul a fost un serviciu, şi nu o inconvenienţă şi o ceremonie.

O dată pe an, în ziua dinaintea “Vinerii Mari”, papa spală picioarele a doisprezece oameni bătrâni săraci care sunt aduşi de pe străzi şi pregătiţi printr-o spălare preliminară privată. Spălarea ceremonială făcută de papa este în prezenţa multor notabilităţi. O ceremonie asemănătoare este făcută anual de către Împăratul Josef al Austro-Ungariei. Nici una din aceste ceremonii însă nu este, după înţelegerea noastră, conformă exemplului Domnului nostru, ci sunt contrare lui — la fel ca spălările ceremoniale făcute de unele denominaţii ale creştinilor.

Toţi cei care sunt cu adevărat urmaşii Domnului trebuie să dea atenţie cu grijă şi să urmeze cu exactitate exemplul adevărat al spiritului Învăţătorului de blândeţe, umilinţă şi serviciu pentru membrii Corpului Său. Gândul acesta este conţinut în cuvintele Sale: “Robul nu este mai mare decât domnul său, nici apostolul mai mare decât cel ce l-a trimis. Dacă ştiţi aceste lucruri (dacă apreciaţi aceste principii aplicabile la toate afacerile vieţii), ferice de voi dacă le faceţi (dacă trăiţi potrivit acestei reguli, iubindu-vă şi servindu-vă unul pe altul)”. Ioan 13:16, 17.

Sentimente de competiţie, ceartă şi slavă deşartă par să asedieze pe oricare din poporul Domnului care posedă o măsură de talent sau capacitate sau situaţie onorabilă în viaţă, şi în special pe aceia care sunt în poziţii influente în Biserică; şi în timp ce aceştia au nevoie în mod special să fie în gardă împotriva acestor asedii ale cărnii, să nu uite că, aşa cum a spus cineva, “există o mândrie care se uită în sus cu invidie, precum şi o mândrie care se uită în jos cu dispreţ”. Urmaşii Domnului trebuie să-şi amintească faptul că mândria, la orice persoană, în orice stare, cu privire la orice chestiune, este cât se poate de condamnabilă în ochii lui Dumnezeu şi-I este neplăcută. “Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har.” Ca atare, toţi cei care vreau să rămână în iubirea Domnului trebuie să fie foarte atenţi în aceste privinţe — să se păstreze foarte smeriţi, foarte modeşti în purtare şi mai ales în minte. Iacov 4:6; 1 Pet. 5:5.

R — 2278 / martie 1898 (extras)

 Spălarea picioarelor

Dar noi putem servi “corpul altfel” şi să urmăm cu adevărat exemplul. Putem folosi diferitele ocazii de a servi în lucruri naturale şi spirituale. Putem fi atenţi, şi când vedem tristeţe sau descurajare putem da o mână de ajutor pentru a ridica povara fratelui sau necazul surorii, şi-i putem lăsa să vadă prin fapte, precum şi prin cuvinte, dorinţa noastră de a-i servi — figurativ vorbind, să le spălăm picioarele.

Nu aşteptaţi până când ei vă cer ajutorul; căci în măsura în care sunt ucenici dezvoltaţi, ei nu vă vor cere ajutorul. Nu aşteptaţi până vă vor spune despre poverile şi încercările lor, ci vegheaţi pentru a le aniticipa; căci în măsura în care ei se împărtăşesc din spiritul Învăţătorului, nu se vor plânge, ci vor trăi “bucurându-se întotdeauna” — bucurându-se chiar şi în necazuri..

Nu vă ruşinaţi cu un astfel de serviciu pentru “corp”, ci căutaţi-l şi bucuraţi-vă de el — “slujiţi Domnului Hristos”.

Dar încă mai important decât serviciul natural este serviciul nostru pentru alţii ca “noi creaturi”.

Spălarea corpului cu Adevărul — sfinţirea şi curăţirea lui prin cuvânt — este acum în progres (Efes. 5:26, 27). Ce faceţi pentru a curăţi şi purifica credinţa şi viaţa celorlalţi membri confraţi? Vă apropiaţi de ei în smerenie cu adevărul, doritori să-i serviţi sincer, să-i binecuvântaţi şi să-i împrospătaţi cu el? Dacă aşa este, continuaţi; mare este serviciul vostru; Învăţătorul a servit la fel; acesta este exemplul Lui, urmaţi-l mai departe. Cu cât puteţi servi mai mult astfel, şi cu mai mare preţ de timp, efort, convenienţă şi interese proprii, cu atât veţi fi mai mari în ochii Învăţătorului şi mai onoraţi şi mai iubiţi de corp, când vor ajunge să vă vadă şi să vă cunoască, aşa cum Domnul vede şi cunoaşte iubirea şi serviciul vostru.

Urmaţi deci îndeaproape nobilul “exemplu” al lui Isus: spălaţi-vă unii pe alţii, curăţaţi şi scoateţi afară mânjiturile cu care fiecare vine în contact zilnic în lume, ca să puteţi fi curaţi, “din cauza cuvântului pe care vi l-am spus”.