Mana pe data de 13 Martie, R2753 – Ianuarie 1901, pag. 6
“Fraţilor, eu nu mă socot că am apucat-o: dar un singur lucru fac, uitând cele ce sunt în urmă, şi aruncându-mă spre cele ce sunt înainte, alerg spre ţintă pentru premiul chemării înalte a lui Dumnezeu în Hristos Isus” – Filipeni 3:13, 14.
Puţini în Biserica nominală văd vreo ţintă anumită sau vreun premiu anumit; – care ar trebui să fie căutată sau atinsă. Majoritatea doar fug de la un imaginat chin veşnic, care-i urmăreşte ca o frică, o groază, un coşmar, o oroare, de la leagăn la mormânt. Altora din poporul Domnului (în special de pe “această cale”) li s-au iluminat ochii înţelegerii de către spiritul sfânt prin Cuvântul divin, şi au primit o licărire a marelui premiu pe care Dumnezeu L-a pus înaintea Bisericii alese a acestui veac Evanghelic. Nu e de mirare dacă aceştia sunt entuziasmaţi de gloriosa scenă pe care ochiul (natural) n-a văzut, nici urechea n-a auzit, nici în inima omului n-a intrat pentru a o înţelege, dar pe care “Dumnezeu ne-a descoperit-o prin spiritul Său!”. Nu-i de mirare, nici dacă ei au dat mai mare atenţie premiului decât ţintei care ar trebui să fie atinsă înainte ca premiul să fie câştigat.
Plini de entuziasm şi apreciere a iubirii divine, aceştia şi-au pierdut pe deplin frica de chinul veşnic, şi au învăţat că această doctrină este de la Satan, şi nu de la Dumnezeu; de la om, şi nu de la spiriul sfânt; din veacurile întunecate, şi nu reprezintă învăţăturile cuvintelor inspirate ale Scripturii. Ei au învăţat, de asemenea, că acele scripturi care par a da ceva culoare de susţinere a acestei blasfemii împotriva caracterului şi planului lui Dumnezeu, sunt anumite parabole, simboluri şi vorbiri tainice, interpretările greşite ale cărora au fost mai mult sau mai puţin tălmăcite şi schimbate în traducerile comune ale Scripturilor.
Este destul de obişnuit pentru această ultimă clasă a gândi şi a vorbi despre “alergarea pentru premiu” şi a scăpa din vedere într-o anumită măsură faptul că noi alergăm nu spre premiu, ci spre ţintă: că premiul este cu totul dincolo de înţelegerea noastră; – după cum Apostolul exprimă aceasta mai sus: “alerg spre ţintă”. Oricine va atinge ţinta caracterului pe care Dumnezeu L-a stabilit pentru cei aleşi va primi premiul; şi oricine va eşua de a atinge ţinta caratcterului nu va obţine premiul. De aceea este o foarte serioasă greşeală a alerga pentru premiu şi a uita sau a ignora sau a disconsidera “ţinta”, care trebuie să fie atinsă mai întâi.
Gândul că un anumit standart sau ţintă a caracterului este necasară tuturor care vor primi aprobarea divină ca “învingători”, şi vor auzi de la Domnul “Bine făcut!”, este un gând uluitor pentru mulţi. Mulţi au gândit despre alergarea Creştină ca despre o simplă evitare a păcatului deschis; alţii au inclus şi evitarea greşelilor secrete; alţii au mers mai departe, şi au inclus o dispoziţie generală de a sacrifica multe interese ale vieţii prezente; alţii au mers încă mai departe, şi au înţeles încercarea uceniciei ca fiind deplina supunere Domnului, deplina sacrificare a vieţii pământeşti şi tututor intereselor sale voinţei Capului nostru, Domnului; – dar aproape nimeni nu are gândul că toate sacrificiile şi experienţele noastre şi negările de sine trebuie să ne ducă către şi în mod eventual să ne aducă la “ţinta” caracterului pe care Dumnezeu a stabilit-o pentru “cei aleşi” – altfel ei nu vor obţine premiul comoştenirii cu Christos în Împărăţia Milenară. Nimic, probabil, n-a contribuit atât de mult la această neglijare a “ţintei” sau a standartului fixat al caracterului, decât falsa interpretare dată conversaţiei Domnului nostru, cu tâlharul pe moarte, de la Calvar.
Este rezonabil în mod indiscutabil, faptul că Dumnezeu are un standart sau încercare prin care El va determina cine este vrednic să primească marile binecuvântări şi onoruri oferite celor aleşi – cine sunt vrednici să fie membri ai corpului lui Christos şi a avea parte în Împărăţia Sa Milenară – care trebuie să constituie credincioşie în cei care “caută slava, cinstea şi nemurirea” şi care sunt “cei chemaţi şi aleşi şi credincioşi”. Apostolul, în textul nostru, indiscutabil declară că există o astfel de ţintă, şi că toţi cei care aleargă cu vreo speranţă de a obţine premiul dorit trebuie să alerge spre acea ţintă, şi trebuie s-o atingă sau va pierde premiul. Şi noi vedem, de asemenea, că Apostolul se apreciază pe sine conform acestui standart, şi declară că la timpul când scria, el încă n-a atins acea ţintă sau standart a dezvoltării caracterului. Astfel de consideraţii nu pot decât să trezească în inimile tuturor care se află în cursa de alergare, cele mai serioase dorinţe de a vedea în mod distinct ţinta către care noi trebuie să alergăm: şi aceasta ar trebui să ne stimuleze pe fiecare din noi şi pe noi toţi să alergăm mai răbdător şi mai perseverent, şi să veghem zi de zi la măsura progresului către marea ţintă pe care Domnul Dumnezeul nostru a stabilit-o înaintea noastră.
Noi observăm că Apostolul are în minte alergările la curse de alergare, şi noi vedem forţa ilustraţiei: (1) Precum alergătorii trebuie să intre în cursă într-un mod legitim, în acelaşi fel trebuie şi noi să intrăm în cursa noastră de alergare într-un mod legitim, prin unica uşă – credinţa în sângele preţios care ne-a răscumpărat şi ne-a îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu. (2) Cei care intră în cursă tebuie să fie în mod normal înscrişi sau înregistraţi ca alergători; ei trebuie să declare hotărât intenţia lor, altfel ei nu vor fi în alergare. La fel este şi cu noi: fiind “îndreptăţiţi prin credinţă” şi fiind informaţi despre privilegiile noastre în legătură cu această alergare, şi cu obţinerea premiului, este obligator pentru noi să declarăm intenţia noastră – să încheiem un legământ cu Domnul, şi astfel să fim intraţi în mod normal – numele noastre fiind scrise, nu în vreo listă a unei biserici pământeşti, ci în cartea vieţii Mielului – “scrişi în ceruri” – Evrei 12:23.
Alergătorilor la curse de alergare la fel li se oferă un premiu, dar nu premiul este acela care le este pus în faţă; nu premiul este acela către care ei aleargă, ci ţinta. Pe pista de alergare există marcaj la o pătrime a unei mile (o milă=1,6 km – n. e.), la jumatea unei mile, la trei pătrimi a unei mile, şi marcajul milei la sfârşitul distanţei; şi fiecare alergător veghează şi se încurajează pe sine în timp ce trece de unul sau de cealălalt din aceste marcaje în timpul alergării, până ce în final ajunge la ultimul, marcajul pentru premiu. Şi această urmărire a marcajelor în timpul alergării, şi socoteala cât mai este până la standart, constituie un mare stimulent pentru el – o încurajare în timp ce el aleargă înainte, o amintire dacă el merge încet. Deci, la fel este şi cu alergătorul Creştin pe calea îngustă către ţinta marelui premiu pe care Dumnezeu L-a promis – comoştenirea cu Fiul său, Domnul slavei. Pe calea noatră ne va încuraja să observăm marcajele, şi să vedem progresul nostru – dacă venim mai aproape şi mai aproape către “ţinta premiului” – marcajul la care câştigăm premiul. Şi dacă cineva va fi neatent, indiferent, încet, în alergarea sa, nimic nu poate fi un stimulent mai mare pentru el decât cunoaşterea că doar neglijenţa sau moleşeala sa îl pot face să piardă premiul.
Care este această mare “ţintă” a caracterului
pusă înaintea noastră de Dumnezeul nostru?
Noi răspundem, că aceasta este declarată sub diferite nume; ca de exemplu, Domnul nostru Isus o menţionează când spune: “Fiţi desăvârşiţi, întocmai cum Tatăl vostru din cer este desăvârşit” – (Matei 5:48). Aceeaşi ţintă este menţionată de către Apostol când spune că Dumnezeu a predestinat ca toţi cei care vor fi din cei aleşi trebuie să fie “asemenea chipului Fiului său” – (Rom. 8:29). Aceste două declaraţii diferă în formă, dar sunt aceleaşi în substanţă. Aceiaşi ţintă este menţionată din nou de către Apostol când zice: “Dreptatea Legii este împlinită în noi care umblăm nu după trup ci după spirit”. Şi din nou ne informează că: “Dragostea este împlinirea Legii” – (Rom. 8:4; 13:10). Aici, deci, avem o definiţie în ansamblu a ceea ce constituie “ţinta” caracterului Creştin, în cei aleşi: este asemănarea cu Dumnezeu, asemănarea cu Christos, Iubirea. Cerinţa, prin urmare, pare a fi că poporul Domnului, sfinţi şi aleşi, trebuie să ajungă la acelaşi caracter sau dispoziţie de iubire ce o posedă Dumnezeu şi care a fost manifestată de către Domnul nostru Isus.
Dar cineva ar zice, Cum putem noi, “care din fire suntem copii ai mâniei, la fel ca şi ceilalţi” să sperăm să ajungem vreodată la un aşa de înalt standart sau ţintă a caracterului ca acesta, că noi trebuie să iubim la fel cum Dumnezeu iubeşte, la fel cum Christos iubeşte? Noi răspundem, că niciodată nu trebuie să sperăm să ajungem la acest înalt standart în ceea ce priveşte carnea, pentru că atâta timp cât suntem în aceste corpuri muritoare, şi obligaţi să folosim creierii acestora, inevitabil vom primi mai mult sau mai puţin rezistenţă din partea egoismului care prin cădere a căpătat o atât de completă posesie asupra rasei noastre prin dereglările mintale, morale şi fizice incidentale celor şase mii de ani de depravare.
Ajungerea acestei ţinte a iubirii perfecte trebuie să fie o ajungere de către inimă, voinţă – a noii voinţe: “concepute, nu din voia firii pământeşti, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu”, prin spiritul sfânt. Noi vom găsi şi nici nu trebuie să ne aşteptăm ca noua minte să ajungă la acest standart la începutul experienţei noastre Creştine. Noua minte, deşi inspirată de Dumnezeu prin făgăduinţele nespus de mari şi scumpe ale cuvântului Său, este totuşi voinţa noastră, şi mai mult sau mai puţin limitată de către canalele şi instrumentele sale, creierul uman.Prin urmare Apostolul ne informează că noua minte trebuie în mod constant să lupte o luptă contra cărnii, şi că victoria sa înseamnă moartea cărnii – că ea nu poate fi în realitate perfectă până va veni “schimbarea”, prin care această voinţă nouă concepută îşi va primi corpul său spiritual la întâia înviere. Dar în timp ce primirea corpului spiritual la întâia înviere va fi primirea premilului, noi vedem că alergarea spre ţintă şi atingerea acestei ţinte trebuie să fie făcută de către noua minte în timp ce ea este încă în corpul muritor sau “vasul de lut” – 2 Cor. 5:2-4.
Cu un cuvânt, noua minte trebuie să crească, trebuie să se dezvolte. După cum ne îndeamnă Apostolul, noi ca creaturi noi, trebuie să creştem în harul şi cunoştinţa şi iubirea lui Dumnezeu – creşterea de aici corespunzând cu alergarea din ilustraţia în consideraţie. Noi trebuie să alergăm sau să călcăm tot mai aproape şi mai aproape de ţintă zi de zi, săptămână de săptămână, an de an, până ce ea va fi atinsă, – dacă dorim să obţinem premiul. Aceasta nu este o chestiune de timp, pentrucă noi cu toţii cunoaştem pe unii care au fost de mult timp în alergare şi care au făcut comparatic puţin progres în cultivarea darurilor spiritului, suma cărora este cuprinsă într-un cuvânt, iubirea perfectă – ţinta.
Şi probabil cu toţii cunoaştem pe unii care au fost comparativ puţin timp pe calea îngustă dar care au făcut mare progres, – înaintând din har în har., din cunoştinţă în cunoştinţă, din glorie în glorie – apropiinde-se repede de ţintă. Şi cunoaştem pe unii, care atât cât poate discerne judecata omenească, au atins această ţintă; dar despre aceştia vom vorbi mai târziu.
Pentru ca să putem înţelege în mod mai clar acest subiect, să ne amintim cât de mici au fost începuturile acestui har al iubirii în inimile noastre; şi fie să sperăm, că mulţi în timp ce urmăresc subiectul aici, şi comparându-l cu experienţele lor proprii, vor fi în stare să găsească mari progrese în caracterele lor proprii – că ei au trecut unul după altul marcajele de pătrimi de milă pe cale, şi că ei se apropie repede de, dacă n-au atins încă, “ţinta premiului”.
(1) Apostolul exprimă începutul experienţei noastre ca Creştini, spunând, că nu noi L-am iubit întâi pe Dumnezeu, ci El “ne-a iubit mai întâi” – ceea ce ne-a atras la El – (1 Ioan 4.19). Simţul dreptăţii ne-a spus că din moment ce Dumnezeu atât de mult ne-a iubit încât ne-a răscumpărat cu un aşa de mare preţ, şi aceasta pentru a ne furniza o aşa de mare salvare, cel puţin ce am putea face – ar fi de datoria noastră să-L iubim şi să-L servim ca răspuns. Acest început al iubirii noi îl vom numi iubirea din datorie. Acesteia îi lipsea în multe privinţe calităţile care acum alcătuiesc iubirea noastră pentru Dumnezeu, care aparţine unui caracter mai înalt, mai avansat, deoarece noi am crescut în har şi în cunoştinţă şi în iubire. Apostolul pare că vorbeşte din nou de această iubire din datorie, când zice: “Iubirea lui Hristos ne constrânge (atrage iubirea noastră ca răspuns); pentrucă astfel socotim că dacă unul a murit pentru toţi, atunci toţi au fost morţi (sub sentinţa divină, blestemul); şi noi care trăim (cei care au fost îndreptăţiţi la viaţă prin credinţa în răscumpărarea lui Isus) trebuie de aici înainte să trăiască nu pentru ei înşişi ci pentru Cel care a murit pentru noi” – (2 Cor. 5:14, 15). Aici din nou avem “trebuie” – să iubim sau iubirea din datorie – prima, cea mai crudă, cea mai simplă dezvoltare a iubirii noastre către Dumnezeu, punctul nostru de pornire în cursa de alergare către iubirea perfectă.
(2) După ce am exercitat iubirea din datorie şi am căutat să ascultăm de Dumnezeu, nu numai în evitarea păcatului, dar de asemenea şi în sacrificarea intereselor şi drepturilor noastre pământeşti pentru cauza Lui şi a adevărului, în ascultare de voinţa Sa – în ascultare de iubirea din datorie – am început să găsim în inimile noastre o apreciere a principiilor dreptăţii; am început să iubim dreptatea – dreptatea, mila, iubirea: de la început nu cu o fervoare a iubirii, ci mai curând cu respect pentru glorioasele calităţi ale caracterului, planului şi legii divine. Aceasta a fost marcajul primei pătrimi de milă, aşa numita – iubirea principiilor dreptăţii.
(3) Cu cât mai mult am învăţat să iubim aceste elemente ale caracterului divin, principiile dreptăţii care îşi găsesc perfecta reprezentare în fiinţa divină, şi prin care fiinţa divină este descoperită ochilor înţelegerii noastre – în acea proporţie adevărata iubire faţă de Dumnezeu (bazată pe principii mai mult decât de datorie), vine în inima noastră. Ca să zicem aşa, aici am atins marcajul celei de a doua pătrimi de milă a cursei noastre de alergare – iubirea faţă de caracterul lui Dumnezeu; chiar dacă n-am discernut încă lungimea şi lăţimea şi înălţimea şi adâncimea acelui caracter, am început să-L iubim pe Domnul într-un mod adevărat – din apreciere nu numai a ceea ce a făcut El pentru noi, dar de asemenea şi în mod special pentru ceea ce El este – din aprecierea caracterului Său.
(4) Iubirea faţă de Dumnezeu din acest ultim punct de vedere ca reprezentanta tuturor harurilor şi a oricărei virtuţi, ca reprezentanta dreptăţii, şi oponenta oricărei nedreptăţi, ne-a condus spre a căuta şi a urmări aceste principii printre oameni, la fel ca şi în caracterele noastre. Din moment ce am început a iubi adevărul, curăţenia, nobleţea caracterului, oriunde acestea ar putea fi găsite, am găsit ceva din acestea într-o condiţie împestriţată şi vărgată chiar şi în omenire: am aflat că legea originală a lui Dumnezeu, scrisă în inima tatălui Adam, deşi în mare măsură ştearsă şi distrusă din inimile şi conştiinţa copiilor săi, totuşi nu este cu totul dispărută; – că într-o anumită măsură, unele din trăsături ale acestei legi perfecte pot fi vag discernute printre oameni. în special sub influenţa Creştinătăţii în ultimele optsprezece veacuri.
Dar examinarea noastră minuţioasă, spriginită de către iubirea în creştere a acestor principii ale dreptăţii, nu găseşte nimic satisfcător printre oamenii simpli – nici chiar printre cei care mărturisesc sfinţenie – mărturisind a fi urmaşi în urmele lui Isus. Găsim pe toţi aceştia, ca şi pe noi înşine, departe de perfecţiune, departe de gloria lui Dumnezeu. Dar în timp ce adevărata iubire, a principiilor drepte, ardea în inimile noastre tot mai fierbinte, am învăţat să simpatizăm cu întreaga “creaţie gemândă”, şi să “iubim pe fraţi”; pentru că în ultimii am distins o clasă inspirată prin acelaşi spirit prin care noi înşine am fost concepuţi de Dumnezeu, spiritul adevărului; i-am văzut pe unii din ei străduindu-se la fel cum şi noi ne-am străduit, având aprecierea doar a iubirii din datorie; am văzut pe alţii care au atins o mai înaltă concepţie decât aceasta, care au învăţat să aprecieze principiile dreptăţii şi să le iubească, şi să urască nedreptatea, şi mai departe, să iubească pe Dumnezeu care este întruchiparea acestora. Şi conştientizarea că aceşti “fraţi”, ca şi noi, treptat se apropiau de standartul divin – “alergând spre ţintă” – ne-a umplut de interes pentru ei şi pentru luptele lor contra păcatului şi a slăbiciunilor lor, şi împotriva Adversarului şi înşelăciunilor lui. Am devenit tot mai mult interesaţi în starea lor şi învingerea lor în proporţia în care ne sileam şi făceam progres pe aceeaşi “cale îngustă”. Această iubire de fraţi n-am avut-o la început; ea marchează un clar progres în cursa noastră de alergare spre “ţintă”; am putea-o numi marcajul pătrimii a treia de milă. Dar cu toate că a fost obţinută o mare realizare când această iubire de fraţi a atins punctul dorinţei de a ne “da viaţa pentru fraţi” – (1 Ioan 3.16), totuşi aceasta nu este deplina atingere a “ţintei” pentru care alergăm.
(5) “Ţinta premiului” este încă o mai înaltă atingere a iubirii; – cea pe care o înţelegem ca indicată de Scripturi ca fiind cea mai înaltă atingere a iubirii este cea a iubirii de vrăjmaşi – nu numai suportându-i, abţinându-ne de a le dăuna, etc, în timp ce gândim rău despre ei; ci cu mult mai mult decât atât, ea înseamnă o deplină lepădare de toată mânia, invidia, ura, gelozia, vrajba, nu numai din acţiunile noastre ci la fel şi din cuvintele noastre, şi chiar din gândurile noastre, sentimentele noastre. Înseamnă un triumf atât de complet a iubitrii în inimile noastre care nu iubeşte numai pe Dumnezeu în mod suprem şi care îşi găseşte plăcerea să se sacrifice în serviciul Său din iubire faţă de principiile reprezentate în caracterul Său, şi iubire pentru fraţi, care ne face atenţi la simţămintele şi interesele lor, şi gata de a ne da vieţile în folosul lor, pentru a-i elibera de rău, sau care ne mai face să evităm a pune pietre de poticnire pe calea lor, dar ea înseamnă adăugător că iubirea faţă de Dumnezeu a fost atât de absolut revărsată afară din inimile noastre încât noi putem iubi şi iubim orice creatură inteligentă, şi ne găsim plăcerea de a face bine tuturor oamenilor, şi să servim toţi oamenii cât avem ocazii, dar în special casa credinţei – (Gal. 6.10).
Asta nu înseamnă că iubirea pe care o avem pentru lume trebuie să fie de acelaşi fel cum o avem pentru Domnul, care este personificarea dreptăţii, şi pentru “fraţi”, care se stăruie să aibă Iubirea, dreptatea Legii, împlinită în ei prin Hristos. Ea înseamnă mai cu seamă o iubire compătimitoare; o bunăvoinţă de felul celeia pe care Dumnezeu însuşi a exercitat-o faţă de întreaga omenire. Nu înseamnă că trebuie să iubim lumea în sensul condamnat de către Apostol când el spune: “Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume” – (1 Ioan 2:15). Înseamnă atingerea condiţiei indicate în expresia: “Dumnezeu atât de mult a iubit lumea, încât a dat pe unicul Său Fiu conceput, pentruca oricine va crede în El, să nu piară ci să aibă viaţă veşnică” – (Ioan 3:16). Este o iubire faţă de omenire, care nu numai că va fi bucuroasă să-i vadă ridicaţi din degradare şi păcat către sfinţenie şi puritate şi dreptate, dar care va fi bucuroasă să coopereze pentru aceste rezultate după cum permit ocaziile – totuşi nu anticipând iubirea lui Dumnezeu şi dezvoltarea planului Său al veacurilor; ci, cooperând cu Dumnezeu în acel mare plan care după cum El a promis va aduce în cele din urmă, în timpul veacului Milenar, binecuvântare fiecărei creaturi prin clasa aleasă care acum aleargă în cursa sa de alergare pentru atingerea “ţintei”, pentru a câştiga marele premiu a comoştenirii cu Fiul Său. Această iubire perfectă, care, incluzând şi alte progrese, se extinde chiar şi la vrăjmaşi şi la cei care ne insultă şi care vorbesc rău de noi în mod fals pentru cauza lui Christos şi a dreptăţii, este al patrulea marcaj în cursa de alergare – “ţinta premiului”.
În timp ce este bine pentru noi să observăm aceste diferite trepte în progresul în cursa noastră de alergare spre “ţintă”, trebuie să ne amintim că ilustraţia nu se potriveşte perfect, ci că chiar dacă există această ordine a progresului ea este mai puţin distinct marcată în experienţele noastre, în care iubirea din datorie ne duce deşi treptat la forme mai înalte, ea însăşi rămânând până la sfârşit, dar în mod inferior. Este o parte a binecuvântatului aranjament a lui Dumnezeu că cei care aleargă în această cursă de alergare nu sunt apreciaţi conform cărnii, ci ca “noi creaţii”, conform spiritului, minţii, intenţiei. Putem nici să nu sperăm să atingem această mare “ţintă” a iubirii perfecte în carnea noastră, în aşa fel ca fiecare faptă şi fiecare cuvând să dea o deplină dovadă a unui spirit real de iubire care umple inimile noastre. Unii pot avea slabiciuni şi defecte mai mari în carne decât alţii, şi prin urmare ar putea fi mai puţin capabili să arate în mod uniform şi deplin sentimentele reale ale inimilor lor. Dar Dumnezeu se uită la inimă; inima este aceea pe care o vede El în această cursă de alergare; inima este aceea care trebuie să atingă această “ţintă” pusă înaintea noastră în Evanghelie – această ţintă a iubirii perfecte, care include chiar şi pe vrăjmaşii noştri. “Binecuvântaţi sunt cei curaţi la inimă, căci ei vor vedea pe Dumnezeu”.
Dacă acum vedem în mod clar că iubirea perfectă este “ţinta premiului”, vedem ceva pentru ce să ne silim în vieţile noastre de zi cu zi; o condiţie pe care o putem atinge prin harul lui Dumnezeu, şi care trebuie să fie atinsă dacă dorim să fim socotiţi vrednici de o parte în Împărăţie. Domnul nu alege membrii Miresei lui Christos printr-o selecţie arbitrară; nici nu Îi alege pe baza simplei sentimentalităţi; El Îi alege pe aceştia pe baza caracterului, dezvoltării inimii; şi aceia care ating această asemănare cu Fiul, această “ţintă” a premiului, acest standart a ceea ce este plăcut şi acceptabil Tatălui – aceştia, şi numai aceştia, pot avea o sigură speranţă a comoştenirii cu Domnul noastru. Cât de important este deci, ca fiecare alergător în această cursă de alergare să urmeze în deaproape porunca Apostolului de a lăsa la o parte orice povară şi piedică, şi să alergăm cu răbdare alergarea pusă înaintea noastră în Evanghelie – “uitându-ne la Isus” autorul credinţei noastre, până ce El va deveni Desăvârşitorul ei – (Evrei 12:1), dându-ne har pentru a birui, şi păstrându-ne prin Cuvânt şi prin providenţele Sale până la sfârşitul cursei.
Fiecare din această cursă de alergare trebuie să se examineze mai cu seamă pe sine însuşi, decât pe alţii, cu privire la progresul pe această cale îngustă; pentrucă fiecare îşi cunoaşte condiţia inimii sale şi slăbiciunile cărnii sale mai bine decât oricare altcineva ar putea şti, doar cu excepţia Domnului. Fie ca fiecare din noi să observăm unde se află pe această cursă de alergare, bucurându-se că el se află în deobşte în cursă; considerând ca un mare privilegiu de a fi astfel chemat şi privelegiat de a intra în această cursă. Dacă găsim că am trecut de marcajul primei pătrimi, să ne bucurăm şi să alergăm mai departe. Dacă observăm că am trecut marcajul celei de a doua, să ne bucurăm cu atât mai mult, dar să nu slăbim alergarea noastră. Dacă vedem că am trecut marcajul celei de a treia, putem în mod potrivit să ne bucurăm cu atât mai mult, şi să alergăm cu energie înainte; şi dacă am atins marcajul celei de a patra pătrimi, al iubirii perfecte, care include chiar şi pe vrăjmaşi, avem cu adevărat motiv pentru o mare bucurie. Premiul este al nostru, dar dacă rămânem credincioşi. Dar, după cum spune apostolul: “Săvârşind toate, să staţi” – îmbrăcaţi cu toată armătura; stând în diferitele încercări care atunci, la fel ca şi de-a lungul întegei curse de alergare, vor fi aduse asupra noastră pentru ca să încecre a ne devia de la această ţintă, înainte ca marele Inspector şi dătător al răsplăţii să ne spună: “Bine, rob bun şi credincios, intră în bucuria Stăpânului Tău” – (Efes. 6:13-17).
Este de neapărată trebuinţă pentru cei ce au ajuns la ţinta iubirii perfecte, să se menţină activi în serviciul Domnului, punându-şi viaţa pentru fraţi; pentrucă cel ce nu-şi iubeşte fratele pe care-l vede, ce garanţie are că el cu adevărat iubeşte pe Dumnezeu pe care nu L-a văzut? – (1 Ioan 4:20). Aceştia trebuie să stea, nu numai ca reprezentanţi ai lui Dumnezeu şi ai principiilor dreptăţii, ci şi ca reprezentanţi ai acelora care sunt tari în Domnul, în puterea tăriei Lui şi în credinţa în Cuvântul său – gata şi doritori şi eficienţi în încurajarea altor alergători aflaţi în cursul alergării, ca şi ei să poată ajunge la “ţintă”. După cum spune Apostolul: “Atâţi, câţi sunteţi prin urmare perfecţi, trebuie să fiţi de acest gând; şi dacă în altceva gândiţi diferit, Dumnezeu vă va lumina şi aceasta; dar la ceea ce am atins, fie ca să umblăm la fel. Fraţilor, urmaţi-mă pe mine, şi uitaţi-vă bine la cei ce umblă astfel, după cum ne vedeţi pe noi ca o pildă” – (Fil. 3:15, 17; Diaglott).
