Mana pe data de 25 Noiembrie, R3296 – 1 Ianuarie 1904, pag. 5

Mat. 3:13-4:11

,,Şi din cer s-a auzit o voce care a zis:

,,Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea”” – Mat. 3:17.

Această lecţie, ce ne relatează despre botezul spre moarte a Domnului nostru şi ispitele Sale din pustie, care au urmat imediat, ilustreată experienţele tuturor celor care urmează în urmele Sale. În general, pentru a deveni ucenici ai lui Isus, trebuie să facem pasul pe care El nu l-a făcut, şi anume, pasul îndreptăţirii din păcatele noastre la favoarea şi rudenia divină prin credinţa în sângele lui Christos. Făcând acest pas, chemarea veacului Evanghelic este pentru aceştia, care au o condiţie potrivită a inimii pentru a lepăda totul şi a urma Mielul oriunde ar merge El – în încercări, dificultăţi, opoziţii şi persecuţii în viaţa aceasta prezentă şi în onorurile glorioase şi favorurile divine ale vieţii care urmează. Experienţele Domnului nostru, prin urmare, ne furnizează o bază bună pentru a reflecta cu privire la ceea ce trebuie să se aştepte şi să îndure toţi credincioşii Săi.

Botezul Domnului nostru a fost mai mult decât ,,botezul lui Ioan”. Ultimul a fost numai pentru păcătoşi în vederea Legii Mozaice, şi a indicat reântoarcerea la armonia cu acea Lege şi la relaţia cu Dumnezeu pe care a stabilit-o acel Legământ al Legii prin Moise. Domnul nostru Isus nu a avut nevoie de o astfel de căinţă şi reformare, fiind sfânt, nevinovat, şi separat de păcătoşi; de aceea şi Ioan s-a mirat când El s-a prezentat pentru a fi botezat. La început Ioan a refuzat, afirmând că din ei doi, mai curând el are nevoie de acel botez, deoarece ei ambii au fost ascultători din inimă aranjamentelor divine şi nicicând n-au fost călcători conştienţi ai Legii.

 

CA UN PORUMBEL

 

Fără de a explica lui Ioan ceea ce acesta n-ar înţelege cu privire la noua dispensaţie şi la caracterul potrivit al botezului în apă ca simbol al consacrării Sale în moarte, Domnul nostru doar a spus: ,,Ioan, lasă seviciul să se înfăptuiască. Eu am o pricină pentru care doresc atât de mult să-l îndeplinesc, şi este potrivit că Eu trebuie s-o fac ca împlinire a unor lucruri pe care Eu le recunosc ca cuvenite”. Atunci Ioan L-a botezat, şi imediat după ce s-a sfârşit botezul lui Isus şi El a ieşit din apă, Ioan a văzut şi a auzit anumite lucruri, despre care cei de prinprejur evident n-au ştiut. El a văzut de parcă ar fi o deschidere în cer, şi ceva ce el a înţeles că a reprezentat Spiritul sfânt, puterea lui Dumnezeu, coborând asupra lui Isus. Acesta a fost probabil un flux de lumină, care n-a venit violent, ca un tunet, ci domol ca un porumbel, şi a auzit o voce zicând: ,,Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea”.

Orice opinie ar avea Ioan, faţă de vărul său, mai înainte de acest moment, acum el a fost convins prin acele lucruri la care a fost martor, că vărul său era Mesia. Atunci el a proclamat: ,,Iată Mielul lui Dumnezeu, care înlătură păcatele lumii”, şi a mărturisit că atunci când a fost trimis cu misiunea de a boteza şi predica, că Împărăţia cerurilor este aproape, el a fost informat în mod distinct că la timpul cuvenit el Îl va cunoaşte pe Mesia, văzând Spiritul de la Dumnezeu venind asupra lui. Nimic din relatare nu ne indică că şi alţii în afară de Ioan au văzut această viziune, şi nici nu era necesar pentru alţii s-o vadă. Ioan trebuia să proclame acest mesaj, şi cei care l-au auzit au avut aceeaşi ocazie de a cunoaşte despre acest fapt pe care o avem şi noi astăzi.

 

CONSACRAREA ŞI CONCEPEREA

 

Pentru Isus acesta a fost un moment mare – momentul conceperii Sale de Spirit. El a părăsit condiţia spirituală ca să îndeplinească voia şi planul Tatălui devenind reprezentantul omului, înlocuitorul, preţul de răscumpărare; dar i-a fost promis că executarea credincioasă a acestora, îi vor aduce din nou natura spirituală, adăugându-i-se gloria şi măreţia şi favoarea divină. Acum la vârsta de treizeci de ani, de îndată ce a fost posibil pentru El să-Şi înceapă serviciile sub Lege, El a făcut o deplină consacrare a Lui ca om – de a-Şi da timpul, influienţa, energia, viaţa, ,,tot ce avea”, pentru a cumpăra viaţa pierdută şi moştenirea tatălui Adam şi întreaga sa posteritate. Consacrarea făcută de Domnul nostru la momentul botezului Său este reprezentată în Scripturi în cuvintele următoare: ,,Iată, eu vin (în sulul cărţii este scris despre mine) să fac voia Ta, Dumnezeul meu; legea Ta este scrisă înlăuntrul inimii mele”. Această consacrare deplină spre moarte a implicat orice putere umană, şi atunci Tatăl, ca şi cum ar pecetlui un angajament – I-a dat Spiritul Sfânt ca primul rod al naturii spirituale, pe care o va primi complet la înviere. Acea ungere a Spiritului Sfânt a fost conceperea, care la timpul potrivit, dacă Domnul nostru va fi credincios, îl va duce la naşterea din Spirit în înviere. Şi cunoaştem din Scripturi că El a fost credincios şi astfel a devenit primul rod din cei ce au adormit, primul născut dintre cei morţi.

Imediat a fost îndreptat în pustie – Marcu spune: ,,dus în pustie” – de către Spirit, Spiritul Sfânt, care era deja spiritul Său sau mintea Sa sau voinţa Sa. Putem uşor înţelege de ce Spiritul astfel L-a forţat să iasă în afara societăţii celor din jur. Isus a înţeles că El avea o misiune specială în lume, diferită de a altora; că El a părăsit planul fiinţei spirituale şi a devenit om, ca să poată împlini o lucrare pentru omenire. El a înţeles că această lucrare era o lucrare importantă în ochii Tatălui, şi că venirea Sa şi marea lucrare pe care El trebuia s-o facă deja erau prezise în tipurile Legii şi în cuvintele profeţiilor. Chiar de la vârsta de doisprezece ani El S-a simţit doritor să fie în cele ale Tatălui, şi de îndată ce vârsta legală pentru angajarea Sa în lucrările Tatălui a venit, El s-a grăbit să-şi facă votul de consacrare de a face voia Tatălui în orice. Ca om El nu putea înţelege şi cuprinde clar şi pe deplin însemnătatea diferitor profeţii, în acelaşi fel precum şi profeţii nu le înţelegeau; şi, deşi familiar cu litera Scripturilor, El a fost obligat să aştepte o clară înţelegere a acestora, până la timpul ungerii Sale cu Spirit – deoarece ,,omul firesc (oricât de curat şi perfect ar fi) nu poate primi lucrurile Spiritului lui Dumnezeu, nici nu le poate cunoaşte, pentrucă trebuiesc discernute spiritual” – 1 Cor. 2:10, 14.

 

,,DOAMNE CE VREI SĂ FAC?”

 

Atunci Isus s-a grăbit spre pustie, departe de prieteni şi cunoscuţi şi de orice lucru care L-ar abate, ca să se poată folosi de puterea Spritului Sfânt ce a venit asupra Sa, ca să poată folosi noua viziune. Ochii înţelegerii Lui s-au deschis pentru a înţelege lungimile şi lărgimile şi adâncimile şi înălţimile iubirii şi planului divin pe care El trebuia să le împlinească. El nu trebuia să se sfătuie cu carne şi sânge, cu privire la cursul Său viitor, chiar dacă ar fi prezent cineva perfect ca şi El cu care s-ar putea sfătui. El trebuia să se sfătuie cu Tatăl. El trebuia să urmeze cuvintele Tatălui de-a lungul profeţiilor, şi lecţiile oferite de tipuri, şi trebuia să audă şi să vadă în acestea marea lucrare marcată pentru El. El nu trebuia să facă nici o greşeală la începutul misiunii Sale. El nu trebuia să concluzioneze în grabă că sugestiile altora cu privire la cursul pe care trebuie să-l urmeze Mesia, ar fi corecte. El nu trebuia să ia în consideraţie nici chiar concepţiile Sale anterioare cu privire la această lucrare. El trebuia să privească la toate, din punctul de vedere nou – al spiritului. Fără îndoială El a dorit să fie singur cu Dumnezeu, şi cu cuvântul lui Dumnezeu, pe care L-a păstrat încă din copilăria Sa, şi pe care, datorită perfecţiunii minţii Sale, fără îndoială îl avea înaintea Sa la fel de limpede precum ar avea înaintea Sa o carte deschisă.

Patruzeci de zile au trecut, cu toate acestea, El era atât de concentrat asupra studiului lucrării pe care Tatăl I-a dat s-o împlinească, şi atât de perfect fizic, încât n-a flămânzit până atunci, după cum este scris: ,,După aceea a flămânzit”. Această perioadă a fost foarte preţioasă, şi fără îndoială sfârşitul acelei perioade de patruzeci de zile, L-a găsit pe Domnul destul de bine echipat în înţelegerea aranjamentului divin cu privire la necesitatea morţii Sale. El a înţeles că plătirea preţului de răscumpărare pentru lume era o premisă domniei Sale viitoare în glorie şi privilegiilor acesteia de binecuvântare a tuturor familiilor pământului cu o ocazie de a obţine tot ce a fost pierdut prin neascultarea tatălui Adam. Dar chiar în aceste împrejurări, când El era slab datorită postului său lung şi de asemenea probabil din cauza lipsei somnului – deoarece El era probabil atât de adânc preocupat cu privire la studiul planului divin încât n-a mâncat şi nici n-a dormit în acele patruzeci de zile – în aceste împrejurări de extremă slăbire corporală, au venit atacurile principale ale Adversarului. Este adevărat, de-a lungul celor patruzeci de zile, în timp ce se gândea la aranjamentele divine, erau ocazii de a pune la îndoială înţelepciunea aranjamentului divin; dar toate acestea evident au fost anulate de zelul Domnului de a cunoaşte şi a face voinţa Tatălui, şi de aceea ispitele care ne sunt relatate, sunt acelea care au urmat postului.

 

,,EL A FOST UN UCIGAŞ DE LA ÎNCEPUT”

 

Putem destul de bine presupune că marele Adversar – prin a cărui înşelătorie mama Eva a căzut în neascultarea, care a adus cu sine dezastrul şi ruina rasei – a fost un spectator, interesat în orice ţine de planul divin. De sigur el cunoştea profeţiile. De sigur el ştia despre naşterea Domnului nostru şi despre anunţul oştilor cereşti că pruncul născut la Betleem trebuia să fie Salvatorul lumii, acela a cărui venire a fost sugerată mamei Eva – sămânţa femeii care trebuie să zdrobească capul şarpelui. Fără îndoială Satan L-a urmărit pe Isus în tot cursul Său până la timpul prezent, a văzut botezul Său de consacrare şi a văzut recunoaşterea din partea Tatălui prin ungerea Spiritului. Fără îndoială că el nu l-a pierdut din vedere în timp ce Isus era în pustiu. Toate acestea sunt implicate în cuvintele unui înger căzut sau demon, care mai apoi a zis: ,,Noi ştim cine eşti, Sfântul lui Dumnezeu”. Totuşi, aici s-ar putea de precizat, că cuvântul Grecesc daimonion (demoni) este cuvântul care este tradus în general demoni, când este vorba de spirite rele, pe care Domnul nostru şi apostolii le-au scos afară din mulţi oameni, dar în relatarea lecţiei noastre, nu este folosit acest cuvânt. Aici avem cuvântul diabolus, precedat de articolul Grecesc, făcând astfel acest diabolus, în diavolul, cel pe care Evreii câteodată îl numesc Beelzebub, prinţul demonilor – cel la care se referă în Ebraică ca Satan, un oponent a lui Dumnezeu şi a dreptăţii.

Satan şi-a dat seama că cel mai favorabil timp pentru un atac asupra Lui Isus cel uns, ar fi în timpul când El era slab datorită postului Său lung şi insomniei, şi din această cauză ispitele menţionate în această lecţie au fost puse înaintea Domnului la sfârşitul celor patruzeci de zile. Uni ar putea întreba: De ce Tatăl ar permite ispitele, sau de ce ar fi ele necesare, sau cum pot fi ele ispite pentru unul perfect. Există deosebire între ispitele pe care Tatăl le consideră potrivite şi ispite care vin de la adversar. Primele sunt încercări ale loialităţii faţă de Dumnezeu şi faţă de principiile dreptăţii, şi sunt intenţionate să fie o binecuvântare şi un ajutor celor care le rezistă, şi care astfel demonstrează loialitatea lor faţă de dreptate. Ispitele lui Satan, din contra, sunt de natura capcanelor şi curselor spre rău şi fapte rele, ispite pentru a face ca binele să apară ca rău, şi răul ca bine, ca să pună întunerecul în locul luminii, şi lumina în locul întunerecului. În acest sens de denaturare şi ademenire spre rău, Dumnezeu nu ispiteşte pe nimeni (Iacov 1:12,13). A fost necesar ca Domnul nostru să fie probat, şi El a fost probat de-a lungul întregei perioade de trei ani şi jumătate ale misiunii Sale. Din momentul când S-a consacrat şi a intrat în lucrul Său, a fost necesar ca aceste probe să înceapă deodată, pentrucă dacă El n-ar fi manifestat loialitate Tatălui, dacă El ar fi avut o voinţă a Sa proprie, o voinţă care n-ar fi cu totul supusă voinţei Tatălui în toate privinţele, El n-ar fi vrednic să fie Conducător, Căpitanul mântuirii pentru mulţi fii pe care Dumnezeu a intenţionat Să-i aducă la glorie. Şi afară de cazul când s-ar fi dovedit perfect prin încercarea Sa, moartea Sa n-ar fi acceptată ca compensaţie, preţul de răscumpărare pentru păcatul lui Adam şi pentru păcatele întregii lumi. Pentru a experienţa o ispită nu implică numaidecât păcat, ci implică libertate şi independenţă a voinţei.

Cele trei ispite relatate aici, ilustrează practic toate ispitele ce au venit la Domnul nostru în timpul celor trei ani şi jumate ale sacrificiului Său, şi în acelaşi fel toate încercările şi ispitele ce vin asupra urmaşilor Săi. Nu trebuie să gândim că Domnul Isus a fost ispitit de slăbiciunile cărnii, deoarece El nu a avut astfel de slăbiciuni. Nu trebuie să ne gândim că El a fost ispitit ca un tată, deoarece El nu a fost tată. Trebuie să ne aducem aminte afirmaţia că El a fost ispitit în toate ca şi noi – nu ca şi lumea, nici chiar ca şi cei care doar cred, ci ca şi noi, credincioşii consacraţi, care sunt în acelaşi fel concepuţi de Spirit şi de aceea supuşi atacurilor adversarului în punctele unde interesele Spiritului se ciocnesc cu interesele cărnii, oricât de bune şi curate n-ar fi ultimele.

 

,,PORUNCEŞTE ACESTOR PIETRE

SĂ SE FACĂ PÂINI”

 

Prima din aceste ispite are legătură cu înfometarea Domnului nostru. Lui I-a mai fost foame mai înainte, dar acea miraculoasă putere care I-ar permite să prefacă pitrele în pâini, El nu a avut-o la comanda Sa, decât după ce a fost îmbrăcat cu Spiritul Sfânt, după botezul Său. Această ispită, prin urmare, nu înseamnă că este greşit de a mânca, nici că pâinea nu este o hrană potrivită, ci doar că acea metodă de obţinere a hranei nu ar fi potivită sau legitimă. Dar, de ce nu, dacă El avea puterea, dacă El era Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu I-a dat această capacitate – de ce să nu-şi folosească această putere pentru a-Şi satisface pofta normală? Răspundem, că puterea care i-a fost dată, era pentru a-I permite să-Şi ducă consacrarea pe care a făcut-o, şi care în locul menţinerii a implicat sacrificiul cărnii Sale. El putea folosi această putere asupra altora, pentru a demonstra misiunea Sa şi pentru a atrage atenţia poporului la timpurle glorioase de restabilire prefigurate în miracolele Sale; dar El nu putea folosi această putere sfântă nici în vreun fel egoist pentru nimic personal. Dacă ar fi făcut astfel, aceasta ar însemna că ar folosi-o greşit şi aceasta ar însemna păcat.

Să ne oprim aici şi să notăm lecţia pentru urmaşii Domnului care este în această ispită. Noi de asemenea am primit din conceperea de Spirit; şi cu toate că avem Spiritul într-o măsură mai mică decât Învăţătorul nostru, el ne este dat pentru acelaşi scop – nu pentru a fi folosit egoist pentru hrănirea corpurilor noastre materiale nici pentru vindecarea bolilor noastre corporale, ci simplu sau numai pentru al folosi în servciul Domnului, fraţilor şi Adevărului. Precum a declarat Domnul nostru în grădină, El ar putea cere Tatălui şi ar primi douăsprezece legiuni de îngeri pentru a-L proteja; şi în acelaşi fel El ar putea cere Tatălui şi ar avea pietrele prefăcute în pâini, care I-ar hrăni corpul; dar precum Domnul nostru a refuzat să facă aceste lucruri posibile, în acelaşi fel şi urmaşii Săi, consacrându-şi vieţile lor Domnului, ar trebui să refuze să ceară intervenţia divină pentru convenienţa sau avantajul lor temporal personal. A face astfel ar însemna a cere rău, a cere egoist, a cere ceea ce ar fi în opoziţie cu consacrarea făcută.

 

,,SĂ NU ISPITEŞTI PE DOMNUL”

 

Atunci Satan a încercat un alt plan, sugerând folosirea protecţiei divine a Domnului nostru, care repede L-ar duce într-o stare de faimă printre popor, şi ar demonstra că El nu a fost un om obişnuit, ci   obiectivul special al grijii divine. Sugestia a fost că El ar trebui să urce pe cel mai înalt punct al structurii templului, care se ridica deasupra Văii Hinom, fiind la înălţimea de şase sute de picioare (180 m) de la baza sa – şi că El ar trebui să sară de pe acest loc proeminent în faţa poporului, şi astfel să demonstreze crednţa Sa în Domnul şi în misiunea Sa ca Mesia, şi să-şi atribuie Sie-şi veneraţia şi reverenţa poporului care ar vedea întâmplarea sau ar auzi despre ea; pentrucă toţi ar cunoaşte că fără protecţia divină o astfel de săritură ar însemna în mod precis moartea. Ispita a avut şi o faţadă de a părea să fie acceptabilă. Ea părea să implice marea credinţă în Cel Atotputernic, şi un refuz de a urma această sugestie ar părea să implice îndoială din partea Domnului nostru cu privire la calitatea Sa de Mesia şi lipsă de credinţă în puterea divină. Aceasta a fost o propunere sugerată în mod subtil. Mai mult ca atât, ea a fost susţinută de texte Scripturale: deoarece Satan poate cita Scripturile când aceasta convine scopului Său, în acelaşi fel cum şi Spiritiştii şi adepţii Ştiinţei Creştine şi alţi respingători ai Cuvântului lui Dumnezeu, sunt în stare câteodată să citeze ceea ce ei cred că le va servi scopurile. A fost citată o Scriptură foarte iscusită: ,,El va porunci îngerilor Săi, pentru Tine, şi ei te vor duce pe mâini, ca nu cumva să-ţi loveşti piciorul de vre-o piatră” (Ps. 91:11,12). S-ar părea cât pe ce că această Scriptură imlpica că Domnul nostru trebuia să facă o astfel de manifestare propusă de către Satan.

Mai întâi întrebăm: prin ce anume un astfel de curs ar fi nepotrivit – cum ar fi violate poruncile Scripturale sau principiile dreptăţii? Răspundem că dacă Domnul nostru s-ar arunca de pe vârful templului, sau dacă El îndeplinindu-şi serviciul s-ar afla într-o poziţie periculoasă şi picioarele I s-ar aluneca, şi astfel ar cădea cu capul în jos îndreptându-se spre valea de jos, El ar fi cu totul în drept să se aştepte la faptul că puterea divină I-ar putea proteja interesele şi ar determina ca toate lucrurile să lucreze pentru binele Său conform promisiunii. Dar a te pune de sinestătător în mod intenţionat în pericol şi apoi a chema sau a aştepta ca Dumnezeu să răsplătească fapta voită cu protecţie divină ar fi o greşeală. Aceasta ar însemna a-L ispiti pe Dumnezeu. Şi răspunsul Domnului nostru pentru Satan a fost: ,,Este scris: ,,Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău””.

Aici ne este furnizată o lecţie practică a interpretării Scripturii. Atunci când două Scripturi par a fi în conflict, trebuie să examinăm principiile care stau la baza lor, şi spiritul minţii sănătoase, spiritul sfânt al loialităţii faţă de Dumnezeu şi reverenţa faţă de El, trebuie să ne ajute în determinarea legăturii acestor Scripturi, sau care din ele ar trebui urmată dacă ele par a fi în conflict. Este destul de posibil că atunci încă n-a fost timpul pentru ca Scriptura citată de către Satan să fie înţeleasă în mod corect. Este posibil, prin urmare, că nici Domnul nostru la acel timp n-a cunoscut interpretarea cuvenită a cuvintelor citate de către Satan; căci dacă El ar cunoaşte-o, atunci în acea sugestie ar fi puţină ispită. El a fost condus de către principiile dreptăţii la fel ca şi de către mărturia Scrpturală pe care a citat-o. El a înţeles că ar fi greşit să facă un act absurd şi a ispiti pe Domnul să-L ocrotească de la consecinţele naturale ale acelui act. Această concluzie a minţii Domnului nostru a fost pe deplin susţinută de Scriptura pe care a citat-o.

 

ÎMPĂRŢIND DREPT CUVÂNTUL ADEVĂRULUI

 

Scriptura citată de către Satan, acum o putem înţelege clar, şi aceasta dovedeşte că timpul potrivit pentru înţelegerea ei a venit. Acum vedem că Psalmul din care a fost luată, se referă la întreaga Biserică a acestui veac Evanghelic – Isus, Capul, şi credincioşii Lui, membrii corpului Său. Acum vedem că în timp ce în careva privinţe au fost membri picioare de-a lungul întregului veac Evanghelic, totuşi într-un sens particular poporul Domnului din timpul prezent reprezintă ,,picioarele Celui ce aduce veştile bune de pace” (Isa. 52:7). Vedem că, ca picioare, ultimii membri ai casei Iudaice, s-au poticnit de Christos ca de piatra de poticnire sau stânca de cădere a veacului Iudeu, la fel acum, vedem că membrele picioare ale Israelului spiritual în secerişul sau sfârşitul acestui veac Evanghelic vor fi în pericol de a se poticni de stânca de cădere. Precum este scris: ,,El va fi o piatră de poticnire şi o stâncă de cădere pentru ambele case ale lui Israel” – natural şi spiritual (Isa. 8:14). Vedem că precum Israelul natural s-a poticnit de cruce (1 Cor. 1:23), la fel casa spirituală trebuie să se poticnească de acelaşi obstacol – crucea.

Această poticnire o vedem acum având loc, înaltul criticism zdruncină credinţa adevărată în toate denominaţiile, şi teoriile Evoluţioniste fac crucea lui Christos de nici un folos – implicând că Isus şi sacrificiul pentru păcate a fost cu totul inutil, că omul a evoluat şi progresat în sus sub legea naturală a progresului şi evoluţiei, că omul nu are nevoie de răscumpărare, şi că restabilirea la starea de odinioară (Fapte. 3:21) ar fi cel mai rău lucru care i s-ar putea întâmpla. Vedem ca împlinire a promisiunii de mai sus că Domnul a dat slujitorilor Săi un mesaj pentru clasa picioarelor, destinat să le fie de ajutor şi să-i sprijine ca să poată trece peste aceste pietre de poticnire ale acestei zile – să-i facă în stare să ,,stea în picioare” (Efes. 6:13); şi aceasta vedem că corespunde exact ajutorului dat membrelor picioare ale casei Iudaice – Israeliţilor adevăraţi din timpul acela. Ne aducem aminte cum zicerile tainice ale Domnului nu erau pentru toţi, ci pentu cei care erau într-o atitudine specială a inimii, astfel încât alţii auzind să audă şi să nu înţeleagă, şi văzând să nu priceapă. La fel este şi astăzi: marea masă a Creştinătăţii nu aude, nu vede, şi se bucură în condiţiile pe care nu reuşesc a le recunoaşte ca poticniri şi la fel se bucură în depărtarea de la credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna.

 

,,ISPITIT ÎN TOATE CA ŞI NOI”

 

Întorcându-ne la ispită, să vedem dacă există sau nu ispite înaintea corpului lui Christos, similare acesteia de care a avut Capul nostru. Există. Ispitele în mod continuu asaltă poporul Domnului – sugestii de a face unele lucrări miraculoase în numele Său, şi astfel de a-şi dovedi sie însăşi şi altora că ei sunt favoriţii cerului. Lecţia de învăţat pentru noi este că lucrarea pe care ne-a dat-o Tatăl s-o îndeplinim nu este o lucrare de convingere a lumii, de manifestare a favorii Sale faţă de noi şi a măreţiei noatre în El, ci mai curând: ,,Cine are credinţă, s-o aibă pentru sine”, precum a spus Apostolul. Mai curând, ar trebui liniştit şi umil, totuşi efectiv în măsura în care raţiunea şi buna cuviinţă vor permite, să lăsăm luminile noastre să lumineze, şi să vestim puterile minunate ale Celui ce ne-a chemat din întunerec la lumina sa minunată, şi de la dorinţa de a fi făcători de minuni să trecem la poziţia rezonabilă de servitori, slujitori ai Adevărului. Să ne fixăm clar în minţile noastre răspunsul Domnului nostru: ,,Este scris: ,,Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău””. Ca membri ai picioarelor lui Christos să nu acceptăm eliberările exterioare din încercările şi dificultăţile şi responsabilităţile vieţii, ci să ne aşteptăm că protecţia noastră, sprijinul nostru, va fi în cadrul sferei spirituale – că vom fi păstraţi de cădere şi de rănire ca Noi Creaţii în Christos Isus, deoarece credinţa noastră este ancorată în El.

Nu ştim dacă Satan personal a fost văzut de către Domnul nostru în timpul acestor ispite: trebuie să presupunem că el nu era vizibil, nici că a apărut ca om, şi nici în oricare altă formă pipăibilă. Fără îndoială, precum sfinţii îngeri au puterea să apară ca oameni, la fel şi Satan şi îngerii căzuţi au avut într-un timp aceeaşi putere sau privilegiu. Dar sentinţa divină împotriva lor după potop este relatată în mod distinct în Scripturi. Ei sunt: ,,restrânşi în lanţurile întunerecului” până la judecata zilei celei mari, până în zorile dimineţii Milenare. Totuşi pentru noi nu contează în ce mod anume Satan a comunicat Domnului nostru aceste sugestii ispititoare. În a treia ispită, totuşi, este evident că luarea Domnului nostru pe un munte înalt şi arătarea Lui de acolo toate împărăţiile pământului, n-a fost o luare literală, ci o luare în spirit sau în minte sau în gând. Nu există nici un munte în lume de pe care să se poată vedea tot pământul, şi chiar dacă s-a avut în vedere lumea Romană, n-a existat nici un munte nicăieri în Palestina de pe care să se poată vedea vre-o porţiune considerabilă a lumii Romane. Dar în minte, în imaginaţie, orice parte a lumii sau orice parte a universului poate fi proiectată într-o clipă.

Satan a sugerat minţii, imaginaţiei Domnului nostru, un munte mare sau o împărăţie mare, având supravegherea întregei lumi. El a sugerat Domnului nostru că misiunea Sa va fi îndeplinită dacă va reuşi astfel să stabilească o împărăţie asupra tuturor împărăţiilor pământului. Aceasta este într-o măsură oarecare spiritul profeţiei; şi anume, că este scopul lui Dumnezeu ca să stabilească prin Christos o dominaţie mondială care va guverna pe toţi oamenii de pe pământ pentru binecuvântarea şi ridicarea lor din păcat şi degradare la viaţă, bucurie şi pace – sau a atâtor de mulţi dintre ei, câţi vor răspunde la influenţele binecuvântate ale Împărăţiei Milenare. Domnul nostru în mod sigur a înţeles că aceasta a fost misiunea Sa – să pună temelia pentru o astfel de împărăţie: totuşi, nu putem presupune că El până atunci a înţeles sau cuprins pe deplin toate treptele incidentale ale stabilirii acelei Împărăţii. Dacă El ar înţelege aceasta, atunci această sugestie a lui Satan, n-ar fi o ispită.

 

SATAN VA ÎNŞELA CA UN ÎNGER DE LUMINĂ

 

Declarându-şi propunerea într-o formă care imediat apelează la Domnul nostru ca fiind una în mare măsură în acord cu planurile Tatălui pe care a venit să le execute, Satan a vrut ca Domnul nostru să simtă că el simptatiza cu planul lui Iehova şi cu Domnul nostru Isus Christos în execuţia acestuia, şi că a fost doritor să coopereze şi să ajute. De fapt el a zis: ,,Eu ştiu că scopul tău este o astfel de Împărăţie universală, spre civilizaţie, educare, ridicare şi binecuvântare a tuturor familiilor pământului, şi eu sunt în deplină simpatie cu aceasta; dar sunt diferite căi de obţinere a acesteia. Dacă încerci această lucrare grea pe o cale greşită, vei aduce doar dezastru asupra ta şi eşec în planurile tale, dar dacă vei lua o cale potrivită vei avea succes. Eu sunt stăpânul situaţiei – întreaga lume este sub influenţa mea. Eu admit că în multe privinţe este o influenţă dureroasă, şi că ar trebui să fiu cu adevărat foarte fericit s-o am corectată şi ca guvernul lumii să fie drept. Eu am condus lumea în păcat şi răzvrătire şi superstiţie nu atât de mult datorită faptului că le doresc rău, ci deoarece eu ştiu că doar pe această cale îmi pot menţine stăpânirea asupra lor. Acum tot ce cer eu ca cooperare cu tine în această operă a marii împărăţii pentru a binecuvânta omenirea este ca eu să primesc o parte în demnitate şi onoare cu tine – ca tu să mă recunoşti. Să fim parteneri. Eu te voi recunoaşte şi tu mă vei recunoaşte, şi împreună vom realiza această mare lucrare de reformare a întregii lumi, pentru care atât de nobil şi admirabil ai sacrificat orice interes până la acest moment. Acum fii înţelept, pentrucă eu te asigur că orice altă metodă se va încununa doar cu dezastru şi va aduce suferinţă inutilă şi nerezultativă asupra ta”.

După cum deja am sugerat, Domnul a studiat Scripturile din pruncie; memoria Sa perfectă a reţinut orice detaliu a profeţiilor, şi acum, din momentul ungerii Sale cu Spiritul sfânt, El a venit în pustiu pentru a determina în mod special acest punct – cum trebuia marele scop al venirii Sale în lume să fie făcut efectiv pentru binecuvântarea omenirii – cum trebuia El să procedeze pentru a împlini planurile divine şi să devină Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor printre oameni pentru binecuvântarea şi ridicarea lor. El a ascultat propunerea lui Satan foarte atent, şi-a dat seama de greutatea argumentului, a înţeles veridicitatea majorităţii din ceea ce a spus Satan; dar El a văzut în Scritpturi îndeajuns ca Să-i indice că planul Tatălui nu era cel neted sugerat de Satan. El a observat în Scripturi sugestii nu numai cu privire la gloria, onoarea, stăpânirea şi puterea, despre închinarea oricărui genunchi, şi mărturisirea oricărei limbi, şi venirea dorinţei tuturor popoarelor, despre umplerea întegului pământ cu cunoştinţa Domnului, ca fundul mării de apele care-l acoperă, şi despre timpul când nu va mai fi necesar să se zică aproapelui sau fratelui: ,,Cunoaşte pe Domnul”, pentrucă toţi Îl vor cunoaşte, de la cel mai mic, până la cel mai mare; ci El a observat de asemenea Scripturile şi tipurile care clar arătau că trebuia să se îndeplinească o lucrare de sacrificare. Toate jertfele pentru păcat implicau aceasta, şi mărturia: ,,El va fi dus ca un miel la tăiere”, etc.

Cugetând asupra întrebării, El repede a putut vedea că sacrificarea Sa, moartea Sa, etc, nu poate veni după gloria şi binecuvântarea şi educarea omenirii, şi de aceea trebuie să preceadă gloria; deoarece, precum indică Apostolul Petru, profeţii: ,,au vorbit despre suferinţele lui Christos şi gloria care urma”. Fără îndoială la acel timp Domnul a ajuns să vadă ca o învăţătură clară a Scripturilor faptul că fără de vărsare de sânge nu este iertare de păcate, şi că aceasta înseamnă că El trebuie cumva să moară pentru popor. Presupunând că El a văzut aceasta la acel timp, înseamnă că ispita pe care a experienţat-o a fost cu atât mai puternică, deoarece aici Satan Îi propunea o metodă de a proceda în această chestiune dintr-un punct de vedere opus, fără suferinţă, cu înălţare şi onoare chiar de la început.

 

CONSACRAREA COMPLETĂ

ESTE ESENŢIALĂ PENTRU VICTORIE

 

Domnul nostru a fost apărat de orice şovăială sau manifestare de slăbiciune în acest subiect datorită deplinătăţii consacrării Sale, pe care a simbolizat-o la Iordan. Acolo El a spus, cel puţin în inimă: ,,Îmi place să fac voia Ta, O, Dumnezeul meu, legea Ta este scrisă înlăuntrul inimii mele”. Această dorinţă de a-I face plăcere Tatălui, de a asculta legea divină din inimă, L-a îndepărtat pe dragul nostru Răscumpărător de la orice cedare şiretlicurilor lui Satan, şi în mod similar consacrarea noastră ca membri ai Corpului Său, trebuie să fie absolută dacă sperăm să rezistăm încercările care trebuie să vină la fiecare din noi pe măsură ce înaintăm pe calea îngustă, urmând în urmele Sale, căutând gloria, onoare şi nemurirea pe care ne-a promis-o. Răspunsul ferm şi complet îndestulător a fost: ,,Pleacă, Adversarule; căci este scris: ,,Să te închini şi să serveşti numai Domnului Dumnezeului tău”. Eu nu pot fi conlucrătorul tău în nici un sens al cuvântului; a face astfel ar însemna neloialitate marelui Iehova. Eu trebuie să fiu loial Domnului şi însărcinării pe care Mi-a dat-o s-o fac şi împlinirii voinţei Sale pe căile Sale, orice m-ar costa”.

Membrii corpului lui Christos urmând în urmele Sale au ispite din partea Adversarului de acelaşi fel. Care constau nu în faptul că el ne oferă să împartă împărăţia pământului cu noi, pentrucă o propunere astfel de mare nu ne-ar atrage, fiind incredibilă; dar el ne propune să deviem de la păşirea cea mai apropiată pe urmele Învăţătorului. El sugerează în mod continuu urmaşilor Domnului căi mai uşoare prin care se poate de realizat tot atât de mult sau chiar mai mult bine şi fără sacrificiu şi negare de sine. Aceste căi de evitare a sacrificiului şi totuşi de aparentă atingere a unor rezultate bune implică mai mult sau mai puţin colaborare cu Adversarul, direct sau indirect, o recunoaştere a lui, o supunere la rău – la oameni răi sau principii rele.

În astfel de împrejurări trebuie cu grijă să luăm seama la metoda Domnului nostru şi să urmăm pe urmele Sale. În eforturile noastre de a servi pe Domnul şi Adevărul Său, trebuie să refuzăm orice tovărăşie cu păcatul sau influenţele sau metodele rele. Satan nu se apropie de noi în formă de om, nici în formă de demon, ci în general prin mijloace umane, prin ambiţiile umane, partide, secte, etc. Dacă Domnul nostru l-ar întreba pe Satan care ar fi programul, fără îndoială că el imediat ar fi sfătuit să devină Fariseu din Farisei, şi prin astfel de paşi, treptat El ar continua să-l înalţe pe Domnul nostru deasupra poporului Iudeu şi în cele din urmă asupra întregii lumi – dacă acel care a fost un ucigaş de la început şi care nu locuieşte în Adevăr ar putea fi de crezut cu privire la promisiuni.

În mod similar, astăzi, el propune urmaşilor Domnului identificarea cu Creştinătatea nominală. El îi măguleşte cu unele funcţii sau servicii fără importanţă, care se compun mai mult din nume decât însăşi o presupun; el îi convinge că ei au o mare influenţă şi că a se retrage din Babilon ar însemna că-şi atrag asupra lor şi asupra familiilor lor suferinţe şi ar mai însemna a aduce daună lucrării pe care ei caută s-o promoveze. Prin aceste mijloace, dacă nu-i poate conduce înainte pas cu pas spre o deplină cooperare cu el în orbirea altora, cel puţin el îi poate împiedica de a ieşi îndrăzneţ şi curajos îndreptându-se de partea Domnului şi în opoziţie cu superstiţia şi eroarea, pe cei care cedează propunerilor sale. El îi poate împiedica să fie mai mult ca învingători, şi să aibă un loc în corpul lui Christos. Cum ar trebui să fie răspunsul nostru la aceste sugestii? Să răspundem împreună cu Domnul nostru că nu putem intra în nici o tovărăşie, nu putem fi membrii nici unei instituţii, nici nu putem coopera cu nimeni în nici o direcţie care ar fi ori dezonorantă caracterului Tatălui nostru ceresc ori în oricare măsură contrară acelor linii pe care El le-a determinat ca cărare pentru cei care Îl iubesc – cărarea negării de sine, şi incidental cărarea suferinţei pentru cauza dreptăţii şi adevărului.

 

,,ADĂUGAŢI LA CREDINŢA VOASTRĂ TĂRIA”

 

Un alt gând: o mare dificultate cu poporul Domnului, este că, chiar atunci când se determină pentru cursul drept şi astfel rezistă ispitei, ei nu intreprind acţiune pozitivă destul de sufcient. Mulţi zic ispititorului: ,,M-am hotărât să nu cedez de data aceasta”. Astfel ei lasă uşă deschisă în mintea lor prin care ispititorul poate reveni. Cursul Domnului nostru a fost cel potrivit: trebuie să alungăm ispititorul odată pentru totdeauna. Trebuie să ne luăm poziţia atât de ferm încât nici chiar Adversarul să nu mai creadă că ar mai putea reveni în această direcţie; ,,Pleacă, Adversarule” Eu mă voi închina şi voi servi numai pe Domnul Dumnezeul meu.

Ispitele Domnului nostru astfel s-au terminat. De aici înainte El l-a avut pe Satan ca Adversarul Său, dar pe Tatăl ca protectorul Său şi în cele din urmă eliberatorul Său. Dacă Domnul n-ar fi ajuns la această decizie finală, am putea presupune că ispitele lui Satan au continuat încă zile sau săptâmâni sau ani, şi că acestea ar fi o piedică pentru Domnul în lucrarea pe care a venit s-o îdeplinească. La fel este şi cu noi, trebuie să stabilim dacă vom fi de partea Domnului; trebuie să ne decidem că în nici un sens al cuvântului nu vom ceda Adversarului, nici din politeţe, nici pentru a intra în vre-un fel de tranzacţie pentru a ne fi protejată viaţa, numele sau faima. Decizia noastră trebuie să fie fermă, de felul exprimat de către poet:

 

 

,,Adio, zadarnică şi înşelătoare, lume,

Cu toate ce le numeşti tu bune!

Al Domnului meu voi fi cu adevărat,

Care cu sângele Său m-a cumpărat”.

 

 

,,NU VĂ MIRAŢI

DACĂ LUMEA VĂ URĂŞTE”

 

Când urmaşii Domnului iau o poziţie fermă în această privinţă precum a făcut-o Înaintemergătorul lor, rezultatele sunt aceleaşi. Satan este inevitabil oponentul lor; el va vedea necesar ca ei să sufere, că vor avea opoziţie nu numai din partea sa ci şi din partea lumii, care este în mare măsură şi în diferite feluri sub influenţa spiritului său. Luând această poziţie ei nu trebuie să se mire dacă lumea îi urăşte, şi dacă tot felul de rele se spun despre ei în mod fals pentru cauza lui Christos. Şi cu cât mai proeminenţi ei vor fi, ca şi în cazul Domnului nostru, cu atât mai violente atacuri ne putem aştepta împotriva lor – cu atât mai interesat va fi marele Adversar ca să-i învingă. Acest gând al opoziţiei lui Satan faţă de noi, şi că avem de luptat nu numai cu carnea şi sângele, ci şi cu principalităţile şi puterile şi spiritele rele din poziţiile înalte de putere, ne-ar părea îngrozitoare dacă de altă parte, nu ne-am da seama că prin această siguranţă a deciziei dobândim măreţe ajutoare şi sprijin din partea altor puteri nevăzute. Din acel moment al rezistenţei noastre sigure la ispită, şi al ţinerii noastre sigure de Domnul şi cauza Sa, devenim tot mai puternici în Domnul şi în puterea tăriei Lui, şi mai mare este Cel care este pentru noi, decât toţi care sunt împotriva noastră.

Aşa a fost în cazul Domnului nostru. Imediat a fost servit de către mesagerii nevăzuţi ai lui Iehova, şi oricare ar fi teroarea ce există în opoziţia sugerată de către Adversar, aceasta a fost mai mult decât contrabalansată prin asigurările favorii şi ajutorului divin. La fel este şi cu noi. Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine poate fi împotriva noastră – cu ce s-ar echivala toată opoziţia lumii, cărnii şi diavolului, din moment ce Dumnezeu declară că suntem ai Lui şi că toate lucrurile sunt ale noastre, căci noi suntem ai lui Christos şi Christos este a lui Dumnezeu? – 1 Cor. 3:21-23.