Mana pe data de 1 Decembrie, R2442 – 1 Aprilie 1899, pag. 67
,,Dar limba nimeni n-o poate îmblânzi: ea este un rău care nu se poate înfrâna, plină de otravă de moarte. Cu ea binecuvântăm pe Dumnezeu, Tatăl, şi tot cu ea blestemăm pe oameni care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu. Din aceeaşi gură iese şi binecuvântarea şi blestemul.
Fraţilor, nu trebuie să fie aşa” – Iacov. 3:8-10.
Aceste cuvinte ale Apostolului inspirat sunt adresate ,,fraţilor” – şi nu lumii. Cu adevărat, întreaga Epistolă este adresată Bisericii: şi faptul că în deschiderea acesteia Iacov se adresează ,,celor douăsprezece seminţii care sunt împrăştiate”, nu este în contradicţie cu aceasta. Trebuie să ne aducem aminte că marile promisiuni ale lui Dumnezeu date lui Avraam iniţial au aparţinut celor douăsprezece seminţii ale lui Israel, seminţei naturale a lui Avraam. Astfel că prin ereditate naturală, oferta sau propunerea lui Dumnezeu de a binecuvânta lumea a aparţinut Israelului trupesc, ca unelte divine, dacă se vor conforma condiţiilor divine. Dar una din condiţiile divine a fost ca ei să aibă credinţa lui Avraam, şi din moment ce Avraam trebuie sa fie Tatăl celor ce cred, ei n-ar putea fi consideraţi ca fiind sămânţa făgăduită a lui Avraam fără de acea credinţă. Domnul nostru şi apostolii, au prezentat clar în Noul Testament, cum şi de ce Israelul natural, ca naţiune, a fost tăiat de la moştenire sub acel legământ: Apostolul reprezentând făgăduinţa ca o rădăcină de măslin, descriind toate seminţiile lui Israel ca ramuri, crescând din acea rădăcină, ne spune că multe din ramurile naturale au fost tăiate, vasta majoritate, şi că la prima venire au fost găsiţi doar o rămăşiţă cu credinţa lui Avraam şi acceptaţi de Domnul ca membri a noii case a fiilor – Ioan 1:12.
Apostolul explică în continuare că respingerea necredinţei Israelului natural a lăsat loc pentru a altoi în locul ramurilor tăiate pe unii dintre Neamuri, care au credinţa lui Avraam. Şi aceasta vedem, a fost lucrarea acestui veac Evanghelic – altoirea în rădăcina originară a făgăduinţei, a credincioşilor dintre Neamuri, care au fost odată fără Dumnezeu şi fără de speranţă în lume, străini şi fără cetăţenie în Israel, dar care acum sunt aduşi mai aproape, uniţi cu Christos, şi prin El uniţi cu rădăcina făgăduinţei Avraamice, şi moşteniroti a grăsimii şi a tuturor bogăţiilor – Efes. 2:12, 13; Rom. 11.
Astfel vedem că aceşti Israeliţi spirituali devin din punct de vedere divin, Israeliţi cu adevărat, moştenitori adevăraţi ai făgăduinţei Avraamice: deşi vedem de asemenea şi unele făgăduinţe îndurătoare pământeşti şi pentru sămânţa naturală a lui Avraam, totuşi ei au pierdut, ca naţiune, ca popor, marele premiu: precum declară Apostolul: ,,Israel n-a căpătat ceea ce a căutat: dar cei aleşi au căpătat, şi restul au fost orbiţi” – Rom. 11:7.
Astfel deci, cele ,,douăsprezece seminţii” ale lui Israel au făgăduinţe făcute lor care se aplică nu numai lor, ci de asemenea şi în mod special Israelului spiritual, pe care aceştia i-au tipificat; cu toate că alegerea sau predestinarea originară a lui Dumnezeu, cu privire la sămânţa lui Avraam, care trebuie să cuprindă 144.000 sau câte 12.000 din fiecare seminţie, rămâne încă în picioare; şi prin urmare fiecare acceptat dintre Neamuri, şi altoit în această rădăcină a făgăduinţei Avraamice, este socotit ca luând locul unuia dintre aceste ramuri tăiate din diferite seminţii. La timpul când veacul Evanghelic îşi va sfârşi lucrarea, Israelul spiritual va fi fost găsit – ,,o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor deosebit”, manifestând laudele Celui care I-a chemat din întuneric la lumina Sa cea minunată – nu va fi cu nici unul mai mult şi cu nici unul mai puţin decât numărul predestinat originar, ales, pentru fiecare ,,altoit” dintre neamuri fiind ,,tăiat” câte un Israelit natural. În acest fel se face referire la Biserică în Apoc. 7:3-8: vorbindu-se despre pecetluirea Bisericii ca fiind atât de mulţi din fiecare seminţie, cu implicaţia că toţi aceştia vor fi ,,pecetluiţi pe frunţile lor” înainte ca marele timp de strâmtorare să vină asupra lumii.
Astfel deci, Epistola lui Iacov trebuie să fie înţeleasă că se adresează acestor Israeliţi adevăraţi, altoiţi în rădăcina făgăduinţei, şi luând locul Israelului natural. Cu acestea sunt în armonie şi cuvintele Apostolului Pavel: ,,Nu toţi sunt Israeliţi, care se coboară din Israel” – (Rom. 9:6, 7). Şi din nou: ,,Iudeu nu este acela care este pe dinafară Iudeu, nici tăiere împrejur nu este cea pe dinafară: ci, Iudeu este acela care este înlăuntru Iudeu, şi tăierea împrejur este cea a inimii” – (Rom. 2:28, 29). Şi din nou cuvintele Domnului nostru adresate Bisericii Sale: ,,Ştiu blasfemia celor care se numesc Iudei, dar nu sânt, ci sânt din sinagoga lui Satan” – Apoc. 2:9; 3:9.
Domnul nostru a recunoscut aceeaşi distincţie între Israeliţii naturali şi cei adevăraţi: când L-a primit pe Nataniel, El a declarat: ,,Iată, un Israelit adevărat”. Israelul natural şi cel spiritual, au fost tipificaţi în Isaac şi Ismael, şi de asemenea, precum declară Apostolul, în Iacov şi Esau – (Rom. 9:8-13, 22-33). În fiecare caz moştenitorul făgăduinţei a fost fratele mai tânăr; ilustrând prin aceasta că Israelul spiritual va fi dezvoltat după cel natural, şi îi va lua locul acestuia ca moştenitor al binecuvântărilor principale menţionate în Legământul Avraamic. Totuşi, trebuie să reţinem că în fiecare caz în tip, a fost asigurată o binecuvântare şi fratelui mai mare; la fel este şi în antitip – în timp ce Dumnezeu L-a orânduit pe Christos să fie moştenitorul tuturor lucrurilor, şi a chemat Biserica ca Mireasă a Sa, să fie comoştenitoarea tuturor lucrurilor împreună cu El, Dumnezeu cu toate acestea a prevăzut ca de la aceştia să curgă o binecuvântare spre sămânţa naturală, şi prin ultimii spre toate familiile pământului – Rom. 11:26-33.
Determinând astfel în mod definit că spiritul sfânt, prin Apostol, se adresează Bisericii, să considerăm în continuare minunata declaraţie a textului nostru, şi să căutăm să determinăm în ce sens acesta ar trebui înţeles; determinând aceasta, vom afla în ce sens sau măsură el se aplică la noi în mod individual, şi cu siguranţă vom răspunde repede învăţăturii spiritului, şi vom corecta o condiţie atât de rea.
BINECUVÂNTÂND PE DUMNEZEU CU LIMBA
Uşor putem vedea în ce sens Apostolul a avut în vedere că poporul lui Dumnezeu Îi binecuvântă sau Îi laudă numele Lui cu limba lor. Ei fac aceasta în rugăciune; ei fac aceasta în cântecele lor de laudă; ei fac aceasta declarând adevărul Său, şi mărturisind despre providenţele Sale care au fost în folosul lor. Cu un cuvânt, noi binecuvântăm pe Dumnezeu cu limba noastră arătând gloria Celui care ne-a chemat din întunerec la lumina Sa cea minunată.
CREŞTINII CARE
BLASTĂMĂ OAMENII CU LIMBA LOR
Dar ce sens a avut în vedere Apostolul spunând că Israeliţii Spirituali blastămă oamenii cu limbile lor? Şi aceasta într-un mod atât de obişnuit, atât de general prevalent încât faptul necesită o mustrare publică? Cu siguranţă nici un Creştin nu blastămă aproapele său prin înjurături şi hule! Dar nu există oare alte căi prin care limbile noastre să poată fi un blestem şi o ofensă pentru aproapele nostru? Trebuie să ne aducem aminte că sensul (în Engleză) a cuvântului ,,blestem” s-a schimbat într-o oarecare măsură în folosirea lui generală de-a lungul ultimului secol, în general pierzându-şi sensul de ,,ofensă” şi asumându-şi doar sensul de înjurătură, hulă. În limba Greacă când este vorba despre o înjurătură blasfemătoare se folosesc alte cuvinte (anathema, şi anathematiso, folosite de zece ori în Noul Testament), şi când este vorba despre o condamnare rostită ca o condamnare sau blestem se foloseşte (katara şi kataraomai, care înseamnă condamnare – de a vorbi împotrivă, de a vorbi rău, de a răni). Apostolul Iacov aici l-a folosit pe cel din urmă: prin urmare limbajul său de fapt a fost – Cu aceeaşi limbă cu care laudăm şi onorăm pe Dumnezeu, ofensăm aproapele nostru, prin vorbire de rău, clevetire, etc. Astfel Domnul nostru folosind acelaşi cuvânt a spus: ,,Binecuvântaţi pe cei ce vă blastămă (care vorbesc rău de voi)”. Apostolul Pavel, folosind acelaşi cuvânt, sfătuie poporul lui Dumnezeu: ,,Binecuvântaţi şi nu blestemaţi” – vorbiţi favorabil despre alţii, dar nu vorbiţi ofensator despre ei. Din nou ni se spune că Domnul nostru a blestemat (acelaşi cuvânt Grecesc) smochinul, spunând: ,,De azi înainte să nu mai fie rod în tine” – Domnul a făcut în pagubă, a făcut o declaraţie nefavorabilă dezvoltării viitoare a acestuia. În acelaşi fel Apostolul declară că Iudeii de sub Lege erau sub blestem – nu că Legea a fost un rău, ci datorită imperfecţiunilor cărnii, Israeliţii au venit sub condamnarea (blestemul) Legii. El a mai declarat că: ,,Christos ne-a răscumpărat (în primul rând pe Iudei) din blestemul (condamnarea) Legii, fiind făcut blestem pentru noi” – suferind pentru noi deplina condamnare sau nimicire pe care a impus-o Legea asupra călcătorilor ei (Gal. 3:10-13). El a ilustrat acelaşi gând în legătură cu cuvântul ,,blestem”, când a spus că pământul care a adus spini şi pălămidă este ,,aproape să fie blestemat” – nu în sensul că este gata pentru a fi profanat, ci pentru condamnare, ca nepotrivit pentru cultivat, până ce va fi ars şi buruienile distruse – Mat. 5.44; Rom. 12:14; Marc 11:21; Ev. 6:8.
Stabilind astfel înaintea noastră cuvântul real, şi semnificaţia lui aşa cum a fost folosită de către Apostol, vedem că în timp ce blestemul este o traducere destul de potrivită a originalului, întreaga dificultate este că educaţia şi folosirea comună din prezent au umbrit această semnificaţie a cuvântului. (În mod similar cuvântul rău şi-a pierdut amploarea originară a însemnătăţii, şi este considerat aproape invariabil că înseamnă imoralitate, răutate, ticăloşie; în timp ce în întreaga sa amploare a însemnătăţii el se poate referi la orice este de nedorit, care nu este bun, ca de exemplu calamităţile, etc).
Privind declaraţia Apostolului din acest punct de vedere, vedem clar că acuzaţia sa este aplicabilă poporului Creştin de astăzi într-o măsură alarmantă. Cât de mulţi sunt care aduc ofensă aproapelui cu limbile lor, care folosesc aceeaşi limbă în lauda lui Dumnezeu. Nu cunoaştem nici un alt rău la care poporul consacrat al Domnului ar fi mai expus decât acesta. Pentru unii a cleveti este la fel de natural ca şi a respira: ei fac aceasta inconştient. Chiar am cunoscut oameni care în cunoştinţă de porunca Scripturală împotriva calomniei şi vorbirii de rău, au fost atât de complet desconcentraţi cu privire la acest subiect, şi atât de inconştienţi de purtarea proprie, încât declară dezgustul său faţă de pronunţarea calomniei în acelaşi moment pronunţând calomnia. Menţionăm aceasta aici ca dovadă că acest rău este atât de înrădăcinat în natura umană căzută încât scapă cu iscusinţă de atenţia din partea noii naturi câteodată şi timp de câţiva ani – şi astfel evită corectarea în dreptate pe care Cuvântul Domnului ne-a orânduit-o, şi pe care toţi din poporul adevărat al Domnului o doresc.
Multe sunt motivele de îndreptăţire pe care le va folosi natura căzută în încercarea sa de a înăbuşi vocea conştiinţei şi astfel să menţină folosirea acestui canal de răutate – mult după ce ea a fost eliberată de practicile rele care sunt mai puţin obişnuite, mai puţin populare, mai general recunoscute ca păcatoase.
(1) Ea va zice: Eu nu am de gând să vatăm pe nimeni; dar trebuie să am ceva despre ce să vorbesc, şi nimic nu va fi atât de interesant pentru prieteni şi vecini ca ceva care are mai mult sau mai puţin de miros bărfitor (scandalos) legat de acesta. Dar este oare vorbirea de rău, calomnia, cu ceva mai potrivită în acest caz pentru copiii luminii? Nici într-un fel. Prin urmare Scripturile ne informează: ,,Conversaţia voastră sa fie ca a unor sfinţi”, ,,Vorbirea voastră să fie cu har, dreasă (întărită – n.e) cu sare, ca să ştiţi cum să răspundeţi oricărui om”, ,,Nici o vorbă stricată să nu iasă din gura voastră, ci una care este bună, ca să zidească – ca ea să poată da har celor ce ascultă” – Fil. 1:27; Col. 4:6; Efes. 4:29.
Dar bârfitorul oricât şi-ar rafina metodele şi cuvintele, ştie bine că prin slujirea calomnioasă a harului faţă de ascultăror, el slujeşte răul; – că ascultătorul este impulsionat prin forţele naturii sale căzute repede să meargă şi să spună bârfa mai departe, altora; dacă este adevărată sau falsă, el nu ştie şi nici nu trage atenţia la aceasta: aceasta a aprins în inima sa o flacără de sentiment carnal care iese pe buzele sale pentru a ,,pune pe foc cursul naturii” în alţii, care sunt la fel de slabi prin cădere. Apoi natura căzută se desfătează şi distrează tocmai în acest fel de lucruri, simţind mai multă libertate de a face astfel deoarece s-au înşelat singuri că astfel ei scot în evidenţă morala – predicând împotriva păcatului, şi că astfel discutând şi denunţând în mod sugestibil ceea ce a fost spus că a fost abaterea altora, ei menţionează lucruri scârboase sufletelor lor drepte. Vai! sărmanele, slabele, raţionamentele umanităţii căzute sunt serios defective atunci când sfaturile Domnului în dreptate sunt ignorate.
Cu privire la presupunerea că ar fi cu mult mai puţin despre ce de vorbit dacă bârfele ar fi cu totul eliminate din conversaţia Creştină, şi dacă toate s-ar menţine la porunca Apostolului: ,,Nu vorbiţi de rău de nimeni”, răspundem: Nu există oare un larg domeniu pentru conversaţie printre poporul Creştin, cu privire la subiectul bogăţiilor harului lui Dumnezeu în Christos Isus Domnul nostru, exprimate în făgăduinţele nespus de mari şi scumpe ale Cuvântului divin? Cu adevărat, în aceste lucruri avem ceea ce nu numai că dă har celor ce ascultă, ci şi care adaogă har şi vorbitorului. Aceasta extinde binecuvântarea în orice direcţie, în ceea ce ţine de ,,Noua Creatură”, şi ajută la omorârea vechii creaturi cu dorinţele, gusturile şi apetiturile ei rele.
Evident aceasta a fost în mintea Apostolului când a spus că poporul Domnului trebuie să: ,,prezinte laudele Celui care ne-a chemat din întunerec la lumina Sa cea minunată”. Şi o inimă umplută cu spiritul iubirii, spiritul lui Dumnezeu, spiritul adevărului, şi din care aceeaşi se revarsă şi prin gură cu siguranţă va revărsa ceea ce are înlăuntru, deoarece: ,,Din plinătatea inimii vorbeşte gura”. O gură rea, prin urmare, o gură care ofensează pe alţii, indiferent cui – membrilor tovarăşi din ,,corpul lui Christos” sau celor ce sunt dinafară, indică o inimă rea – implică că inima nu este curată. ,,Binecuvântaţi sunt cei ce sunt curaţi cu inima, căci ei vor vedea pe Dumnezeu” – 1 Pet. 2:9; Mat. 12:34; 5:8.
(2) O altă scuză pentru bârfeala despre afacerile altor oameni este oferită de către alţii, care spun: Eu pot vorbi despre lucruri religioase cu cei care au înclinaţie religioasă, dar când sunt cu oamenii lumeşti sau cu profesori de religie care nu au nici un interes în probleme de materie religioasă, trebuie să fiu plăcut şi potrivit, şi trebuie cel puţin să ascult bârfele şi noutăţile lor; şi dacă nu mă împărtăşesc şi eu cu ceva în aceste conversaţii voi fi considerat foarte straniu, şi compania mea nu va mai fi dorită. Da, răspundem noi; dar aceasta trebuie să fie una din deosebirile ,,sfinţilor”, ei nu trebuie să fie numai diferiţi de lume, dar de asemenea ei trebuie să fie diferiţi şi de profesorii nominali ai religiei. Religia lor nu trebuie să fie doar la suprafaţă, şi odată pe săptămână, şi sub un anumit fel de îmbrăcăminte; ci trebuie să fie din inimă, în legătură cu toate afacerile vieţii, pentru fiecare zi şi orice moment. Dacă veţi urma în mod strict porunca divină cu adevărat veţi fi separaţi de unii care acum sunt prietenii voştri şi care iubesc astfel de lucruri rele – nepermise nouă care am devenit fiii lui Dumnezeu şi care am primit din spiritul Său de înfiere, spiritul Iubirii.
Faptul că Domnul a înţeles acest lucru şi l-a avut în vedere reiese din faptul că El ne-a prezis că calea uceniciei va fi ,,o cale îngustă”. Deci, prin urmare, dacă eşecul vostru de a fi un musafir, vecin, prieten plăcut, este datorită fidelităţii voastre ca ,,nouă creatură” faţă de legea lui Christos, Iubirea – care ,,nu face nici un rău aproapelui”, nici în fapt nici în cuvânt – atunci aveţi cu adevărat pricină de bucurie, deoarece suferiţi puţin, experienţând pierdere, pentru cauza lui Christos, pentru cauza dreptăţii. Pierderea la început poate părea grea, dar dacă o înduraţi pentru cauza lui Christos, în ascultare de legea sa dreaptă a Iubirii, în curând veţi fi în stare să spuneţi împreună cu Apostolul că astfel de pierderi sunt ,,întristări uşoare”, nevrednice să fie comparate cu binecuvântările compensatoare – Fil. 3:7, 8; 2 Cor. 4:17.
Motivul bucuriei voastre este că aveţi promisiunea Domnului că astfel de suferinţă va lucra pentru voi binele. Tovărăşia cu cei care nu caută să umble conform minţii spirituale, ci conform ,,cursului general al acestei lumi” este dăunătoare sfinţilor, celor care caută să umble în armonie cu mintea nouă. Ei sunt cu mult mai bogaţi fără de astfel de tovărăşii şi prieteni lumeşti, şi în proporţia în care ei sunt separaţi de aceştia, ei vor găsi o mai apropiată tovărăşie cu Domnul însuşi şi cu Cuvântul Său, şi cu toţi care sunt membri adevăraţi ai Corpului Său, şi sub îndrumarea spiritului Său. În armonie cu acestea Scripturile declară cu atât de multe cuvinte că prietenia acestei lumi înseamnă vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu (Iac. 4:4). Dumnezeu în mod intenţionat a aranjat chestiunea într-un astfel de mod încât poporul Său trebuie să-şi facă alegerea sa, şi să piardă ori prietenia şi tovărăşia divină, sau cea lumească; deoarece acele lucruri pe care Le iubeşte Domnul sunt dezgustătoare celor lumeşti, şi acele lucruri pe care le iubesc cei lumeşti – fapte rele şi gânduri rele, vorbire de rău, sunt o urâciune în ochii Domnului, şi cei care iubesc şi practică astfel de lucruri îşi pierd tovărăşia Sa – ei nu sunt de spiritul Său. ,,Dacă cineva nu are spiritul lui Christos, acela nu este al Lui” – Rom. 8:9.
(3) O altă cale prin care unii din poporul Creştin, buni în alte privinţe, evit această întrebare şi se justifică pe ei înşişi în acest cusur comun al umanităţii este prin limitarea lor (precum ei cred) la ceea ce este adevărat: totuşi ei nu-şi dau seama cât de frecvent natura lor iubitoare de bârfe le perverteşte judecata şi-i determină să accepte ca adevăr lucruri cu privire la care ei au o puţină cunoştinţă sau n-au deloc. Aceştia nici nu sunt doritori să afle mai multe, după ce au pus în circulaţie o bârfă cu stampila veridicităţii pusă din partea lor: căci dacă spusele lor se vor dovedi neadevărate aceasta îi va dovedi ,,martori minciunoşi” şi îi va pune în încurcătură în privinţa corectării minciunii; mândria minţii naturale obiectează şi refuză să creadă adevărul în astfel de împrejurări. Astfel un rău duce la alt rău.
Aceştia vor zice: O, eu nu spun despre nimic ca fiind adevăr decât doar după ce am aflat cu adevărat că este aşa – din observaţia mea proprie, din cunoştinţa mea personală. Cu privire la orice dacă nu ştiu personal că este adevărat sunt întotdeauna foarte atent înainte de a declara, şi a zice că am auzit aşa şi aşa, sau mi s-a spus aşa şi aşa; în acest caz eu personal nu garantez că acesta este adevărul. Astfel sunt sigur că întotdeauna evit vorbirea de rău de oricine. Probabil că nu există o mai mare înşelare în acest subiect decât în cele exprimate mai sus. Gustul depravat se ascunde în urma conştiinţei, şi declară că întotdeauna este corect de a vorbi ceea ce este adevărat, şi prin urmare Dumnezeu nu putea avea în vedere că vorbirea a ceea ce este adevărat ar fi calomnie, ci că în condamnarea vorbirii de rău şi a calomniei, ca fapte ale cărnii şi ale diavolului, El a avut în vedere vorbirea a ceea ce este fals, ce nu este adevărat
Aceasta este o mare eroare: calomnia este aceeaşi calomnie, ori ceea ce se spune este adevărat, ori nu, şi este astfel privită nu numai în legea lui Dumnezeu, dar de asemenea şi în legile oamenilor civilizaţi. Cu adevărat, în legea umană, dacă se instituie un proces cu privire la calomnie, dacă se dovedeşte că acuzaţiile făcute de către defăimător au ceva bază de adevăr, aceasta probabil va fi considerat de către Curte şi juriu ca împrejurări de atenuare (??? – smiagciaiuşie obstoiatelistva), şi probabil vor reduce foarte mult mărimea verdictului pentru daună. O calomnie este orice vorbă spusă cu intenţia de a ofensa sau de a dăuna pe cineva, indiferent dacă cele spuse sunt adevărate sau nu, şi legile oamenilor sunt de acord cu legea lui Dumnezeu că astfel de ofensă unul faţă de altul este un prejudiciu.
Cu alte cuvinte, legile divine şi cele umane sunt de acord cu faptul că primul rău nu îndreptăţeşte pe cel de-al doilea. Legile umane spun: Dacă a fost comis un rău, Curtea este deschisă pentru cel ofensat să caute îndreptare sau pedepsirea răufăcătorului; dar celui ofensat nu i se permite să ia remediul în mâinile sale, nici prin efectuarea unui asalt prin forţă fizică, nici prin folosirea armei mai subtile, a limbii, pentru a asasina caracterul cu pumnalul otrăvit de invidie şi răutate. Este adevărat, mulţi defăimători nu sunt urmăriţi în judecată; de asemenea este adevărat, că ziarele Statelor Unite au scăpat câteodată pierderi mari pentru calomnia liberală prin scuza că ei n-au publicat defaimările din răutate, ci pur şi simplu ca noutăţi, care susţin ei, aparţin în mod potrivit publicului, cum este cazul cu politicienii care caută voturile poporului pentru poziţii de încredere publică. În aceste cazuri, din nou, publicul cunoscând că majoritatea declaraţiilor false din partea presei de opoziţie va fi în mod potrivit văzute ca minciuni, consideră ca o politică bună să lase orice bârfă obişnuită să treacă nedisputată în Curţi. Efectul este o treptată creştere a calomniei printre oameni – cu siguranţă cu scopul de a face rău lor şi instituţiilor lor; pentru că funcţionarii de guvern şi din curţi şi în general toţi cei ce au influenţă venind sub astfel de defăimări (care credem că în general sunt neadevărate) îşi pierd influenţa lor pentru bine asupra claselor de mai jos, care sunt ajutaţi astfel în direcţia fărădelegii pe zi ce trece, şi pregătindu-i pentru perioada anarhiei despre care Scripturile ne spun că este aproape chiar la uşi.
Dar Legea lui Dumnezeu, Legea lui Christos, merge bineînţeles cu mult mai departe şi mai adânc în aceste chestiuni, decât o fac legile oameneşti; deoarece ele nu au de aface cu oamenii, ci cu ,,noile creaturi în Christos Isus” – transformaţi prin reînoirea minţii, şi sub o relaţie specială a unui Legământ Nou, şi legaţi prin Legea Noului Legământ – Iubirea – care ,,nu face rău aproapelui”, în orice împrejurare, sub orice provocare: care din contra întoarce ,,bine pentru rău” – ,,binecuvântând ca răspuns la blestem”.
Legea Noului Legământ, Iubirea, porunceşte tăcere tuturor celor care recunosc această lege şi pe Dătătorul ei, spunând: ,,Să nu vorbiţi de rău pe nimeni” (Tit. 3:2). Ea merge mai departe de aceasta şi se exprimă împotriva gândurilor rele, suspiciunilor rele, presupunerilor rele, faţă de aproapele. Ea spune că iubirea umplând inimile noastre nu numai că va opri purtarea rea şi cuvintele înjurioase, ci va împiedica şi gândurile rele: ,,Iubirea nu se gândeşte la rău” – poate fi convinsă de rău numai prin dovezi de necontestat. Cu adevărat, pentru a imprima acest subiect şi importanţa sa în ochii Săi, Marele Învăţător, declară ucenicilor din şcoala Sa: ,,Cu ce judecată judecaţi pe alţii, cu aceea vă voi judeca şi eu” (Mat. 7:1). Şi din nou le spune să se roage Tatălui: ,,Iartă-ne nouă greşelile noastre, precum iertăm şi noi celor care greşesc împotriva noastră” (Mat. 6:12). Din nou declară: ,,Dacă în inimă păstraţi resentiment împotriva altora, nici Tatăl Ceresc nu vă va ierta” (Mat. 18:35). Ah! cu adevărat, un Creştin conform exemplului Domnului, un absolvent al şcolii lui Christos şi pregătit să înveţe pe alţii, este unul care este curat nu numai pe dinafară, ci şi pe dinăuntru – separat, spălat prin apa instrucţiunilor divine, de josnicie, de murdăria cărnii. El nu mai este rob al păcatului, guvernat de dorinţele şi slăbiciunile cărnii sale căzute şi de spiritul său lumesc, care aduc roade spre nelegiuire – mânie, răutate, ură, ceartă, calomnie, vorbire de rău (Col. 3:8; 1 Pet. 2:1, 2). Din acest înalt punct de vedere al aprecierii legii divine, Creştinul avansat vede că în ochii Domnului ura este omor, calomnia este asasinare, şi distrugerea numelui bun al aproapelui este jaf şi hoţie. Şi oricare din aceste lucruri făcut în Biserică, printre poporul declarat al lui Dumnezeu, este un rău dublu – jaf şi ucidere de frate – Compară 1 Ioan 3:15 şi Mat. 5:21, 22.
A pronunţa o defăimare sau o remarcă dăunătoare împotriva aproapelui, şi apoi a adăuga: ,,Nu ştiu precis dacă aceasta este adevărat sau nu”, înseamnă a arăta că vorbitorul este instruit de un spirit rău şi nu de spiritul lui Christos, spiritul iubirii; el doreşte să rănească sau să blesteme pe aproapele său, şi este nerăbdător să facă aceasta. El se va simţi restrâns într-o măsură oarecare de la a spune ceea ce ştie că este absolut incorect, dar îşi găseşte plăcerea în a vorbi de rău, şi este bucuros să cunoască despre ceva rău pe care l-ar putea rula pe limba sa ca pe un dulce fagure, şi prin urmare vorbeşte chiar şi de acele bârfe de care nu ştie dacă sunt adevărate sau nu, şi încearcă să se scuze pe sine cu astfel de explicări cum avem mai sus. Într-adevăr, Scripturile declară cu putere că inima naturală este înşelătoare mai pe sus de toate lucrurile şi de desnădăjduit de rea. Cei care vorbesc astfel, şi care astfel încearcă să-şi justifice purtarea sa greşită, n-au intrat niciodată în şcoala lui Christos, sau sunt încă în clasa minoră, şi nu ştiu că spiritul lor este spiritul de omor, şi nu spiritul iubirii de frate. O! dacă toţi creştinii adevăraţi ar putea învăţa scopul acestei legi a Iubirii, în relaţia sa nu numai faţă de Dumnezeu, ci de asemenea şi faţă de aproapele său; ce înfrânare a limbilor ar însemna aceasta, ce atenţie în vorbire! Precum a zis David: ,,Voi veghea la căile mele, ca să nu păcătuiesc cu gura”. Şi cel care veghează asupra limbii sale îşi pune pază la inima sa înşelătoare şi o poate mai bine cunoaşte şi stăpâni, căci: ,,din plinătatea inimii vorbeşte gura” – Ier. 17:9; Ps. 39:1; Mat. 12:34.
Unica excepţie de la această regulă ,,de a nu vorbi de rău de nimeni”, ar putea veni când am putea vedea o absolută necesitate pentru a face răul cunoscut – când relatarea răului ar fi contrar dorinţeilor inimii noastre, şi fiind menţionat doar din necesitate, datorită iubirii faţă de alţii care, dacă na-r fi informaţi, ar putea fi vătămaţi. De exemplu, legea ţării cere ca în cazul când cunoaştem că a fost comis un omor, faptul de a face cunoscut anumitor funcţiionari ai legii faptele (nu suspiciunile) care au venit sub observaţia noastră, nu va fi considerat ca vorbire de rău, ci din contra va fi considerat ca o datorie. În acelaşi fel, dacă noi cunoaştem ceva slăbiciuni la un frate sau la o soră, şi ne dăm seama că ei aproape că ar putea fi puşi într-o poziţie periculoasă, din cauza neştiinţei din partea altui frate sau soră a acelor slăbiciuni, ar putea deveni datoria noastră să facem cunoscut din faptele (şi nu suspiciunile) de care avem cunoştinţă, atât în mod individual cât şi întregei adunări expuse să fie vătămată, atât cât ar fi necesar pentru ai păzi împotriva daunei cauzate prin slăbiciunile menţionate. Dar aceasta nu va fi vorbire de rău, ci, din contra, vorbire cu motiv bun, cu intenţia de a feri o parte de o ispită teribilă şi pe cealaltă parte de a o feri de vătămare. Şi înainte de a vorbi ceva asupra subiectului, trebuie să ne satisfacem conştiinţa într-un mod cât mai pozitiv cu privire la faptul că motivul nostru în vorbire este unul bun, şi nu este unul rău, că suntem pe cale să ne folosim limba pentru a binecuvânta, şi nu pentru a vătăma. Şi chiar şi atunci, determinaţi de spiritul iubirii şi bunăvoinţei faţă de fratele slab, la fel ca şi faţă de alţii, trebuie să evităm menţionarea oricărui singur punct care n-ar fi necesar chestiunii în cauză.
Dar unii vor obiecta pentru limitarea acestei libertatăţi la cazurile cunoştinţei pozitive, şi vor cere să se spună foarte puţin, datorită faptului că o cunoaştere absolută fiind în general puţină. Răspundem că aceasta este în armonie cu legea Divină: ,,Iubeşte pe aproapele tău, ca pe tine însuţi”. N-ai vrea ca aproapele tău să-şi folosească mintea şi limba în presupuneri rele şi vorbire de rău împotriva ta; la fel n-ar trebui să-i faci nici tu lui. Legea ţării nu cere ca să spui nici un singur cuvânt mai mult decât ceea ce ştii (din cunoştinţa personală) împotriva aproapelui – ea nu-ţi cere suspiciunile şi presupunerile tale. Şi din contra, legea Domnului, porunceşte ca toţi cei de sub Noul Legământ să nu rostească nici măcar o singură suspiciune împotriva aproapelui: şi că dacă suspiciunea este forţată asupra minţii dincolo de ceea ce cunoaştem ca real, de către împrejurări legate de caz, mintea nouă cu bunăvoinţa ei înnăscută ar trebui în mod foarte prompt, să contrabalanseze suspiciunile prin sugestii de o posibilă informare greşită sau înţelegere greşită şi întotdeauna să dea celui ce pare vinovat beneficiu de a-i pune la îndoială vinovăţia.
Un altul va obiecta: O! Eu nu pot pierde atâta timp pentru a cerceta realitatea. Viaţa este atât de scurtă. De ce? Nu mi-ar rămâne deloc timp pentru afacerile mele personale, dacă aş căuta cu atenţie realităţile încât întotdeauna să vorbesc doar din ceea ce cunosc şi nu din ceea ce aud că se spune!
Chiar aşa! şi lecţia pentru tine ar trebui să fie să urmezi regula Scripturală: ,,Să nu vorbiţi de rău de nimeni”.
(1) Pentrucă nu ai timp să cercetezi realităţile, şi destul de probabil n-ai nici capacitatea de a judeca imparţial, dacă ai avea toate faptele la îndemână.
(2) Deoarece, dacă ai spiritul lui Christos, iubirea, locuind în tine din belşug, vei prefera să nu spui nimănui faptele, chiar dacă ai lanţul dovezilor complet: nu vei putea suferi chestiunea cu atât mai mult cu cât faptele cunoscute vor fi nefavorabile. Atunci, care este condiţia celor care au urechi setoase după bârfe şi a celor a căror limbă îşi găseşte plăcerea în acestea ca într-o fagure dulce şi care sunt nerăbdători să răspândească o veste rea despre care n-au nici o cunoştinţă – ci doar un zvon prejudiciat? Cea mai generoasă posibilă vedere asupra acestora este că ei au puţin din spiritul lui Christos; că ei sunt dificienţi în iubirea de fraţi şi n-au învăţat niciodată cu adevărat ,,regula de aur”.
Apostolul întreabă: ,,Poate oare un izvor să scoată apă amară şi apă dulce?”. Forma întrebării implică răspunsul: Nu; va fi doar apă bună sau doar sălcie. El evident a dorit să sugereze să aplicăm aceeaşi regulă la inimile şi gurile noastre. Dacă inimile noastre au fost reînoite, cum este posibil ca gurile noastre să răspândească dulceaţă iubitoare faţă de Dumnezeu şi răutate amară, invidie, ură, ceartă, faţă de sau cu privire la aproapele nostru?
Există doar o cale de a înţelege şi de a considera acestea în mod Scriptural. Ea este exprimată de către Apostolul Pavel (2 Cor. 4:7): ,,Noi avem această comoară (noua inimă – noua natură) într-un vas de pământ”. Faptul nu este că Creştinii au două naturi, căci acest gând este contrar învăţăturii Bibliei. Nici un fel de amestec de naturi nu poate fi recunoscut, prin urmare natura noastră umană a fost mai întâi îndreptăţită prin credinţă şi renunţare de la păcat, şi apoi tot ea a fost consacrată sau sacrificată până la moarte, ca în locul ei să putem avea natură spirituală şi să devenim ,,Creaţii Noi în Isus Christos”. Noua Creatură, totuşi, este încă în embrion, este doar noua minte care locuieşte în corpurile muritoare şi care are de gând să le guverneze şi să le potrivească, fiind recunoscute moarte în ceea ce priveşte voinţa cărnii.
Prin urmare, fiecare Creştin poate folosi în mod potrivit limbajul Apostolului, şi să vorbească şi să gândească despre sine şi despre alţi Creştini din două puncte de vedere diferite – 1). noua minte (noua natură) recunoscută vie şi învestită cu controlul, şi 2). vechea minte (vechea creatură) recunoscută moartă, şi deposedată de control. Dar precum noua natură trăieşte doar o existenţă recunoscută prin credinţă, la fel vechea minte este moartă doar în sensul recunoaşterii prin credinţă. Şi precum declară Apostolul, acestea două sunt contrare una alteia. Nu poate fi nici un progres spiritual dacă guvernarea este împărţită. De aceea, noua minte care trebuie să folosească ,,comoara”, concepută de spiritul Domnului, prin cuvântul adevărului, trebuie să ţină mintea veche sau naturală, voinţa, sau dispoziţia, gusturile şi apetiturile – moarte; pentru ca noua minte să poată controla şi folosi cu totul şi în mod complet aceste corpuri muritoare, în fapte şi cuvinte şi gânduri care să fie în armonie cu mintea nouă, în armonie cu noua lege a iubirii, în armonie cu spiritul dreptăţii şi al adevărului.
Când gurile noastre răspândesc laude din inimă lui Dumnezeu, care ne-a binecuvântat, ne-a ridicat picioarele din oribila groapă, şi din ţărâna cu noroi, şi ne-a aşezat pe Stânca, Isus Christos, şi ne-a pus o cântare nouă în gurile noastre, în acest caz laudele noaste implică faptul că mintea nouă este la cârmă în acest timp, că comoara din inima nouă umple corpurile noastre muritoare, şi iese de pe buzele noastre pentru laudă şi zidire, mângâiere şi încurajare, a celor ce aud. Astfel izvorul din inima noastră răspândeşte ape dulci, aducând cu ele viaţă, împrospătare. Dar când gurile noastre vorbesc de rău de cineva, indiferent dacă este adevărat sau nu, aceasta implică că noua natură este cel puţin temporar, biruită de către vechea natură; aceasta implică că un alt izvor este acum în operare şi foloseşte gura, limba, în răspândirea cuvintelor de răutate sau mânie sau ceartă sau reproş sau vorbire de rău de orice fel – blestemând sau vătămând pe alţii în măsură mai mare sau mai mică. Aceasta implică că natura veche, vechea voinţă, voinţa cărnii, nu este stăpânită precum spune Apostolul – nu este ţinută moartă, îngropată, nu este neluată în seamă: aceasta dovedeşte că există o înţelegere între mintea nouă şi cea veche, prin care cele două folosesc corpul muritor între ele, câteodată pentru bine câteodată pentru rău, sau că o amorţire sau letargie a venit asupra noii minţi, de care fapt se foloseşte mintea cărnii. O astfel de condiţie prin urmare implică o dezvolatere spirituală înceată sau regres – un eşec din partea ,,noii Creaturi”. Toţi cei ce se află în această stare să-şi aducă aminte că precum declară apostolul Pavel: ,,Ajunge pentru noi că în trecut am făcut voia Neamurilor” şi din nou spune ,,Nu daţi mădularele voastre ca unelte ale nedreptăţii; ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca cei ce sunt vii din morţi, şi daţi lui Dumnezeu mădularele voastre ca unelte ale dreptăţii” – 1 Pet. 4:3; Rom. 6:13.
Din acest punct de vedere ne putem consola dacă privind înapoi vedem că în cazuzile noastre proprii aceiaşi gură a rostit laude lui Dumnezeu şi vătămare şi defăimare şi clevetire şi vorbire de rău şi răutate şi ură şi ceartă, sau oricare din acestea împotriva aproapelui nostru. Aceasta totuşi nu dovedeşte că inimile noastre n-au fost îndreptăţite cu adevărat, şi sfinţite prin spiritul sfânt al înfierii; aceasta nu dovedeşte că nu suntem fii ai lui Dumnezeu şi părtaşi ai spiritului Său. Aceasta dovedeşte, totuşi, că suntem într-o condiţie întristător de nepotrivită – bolnavi spiritual şi că avem nevoie de curăţire, precum exprimă Apostolul spunând: ,,Aşadar, curăţiţi aluatul cel vechi (răutatea, etc), ca să puteţi fi o plămădeală nouă (curată, ne alterată)” sau pâine – reprezentanţi potriviţi ai Corpului lui Christos – 1 Cor. 5:7.
Putem şti cu siguranţă că atâta timp cât ,,noua natură” nu va obţine o deplină victorie asupra voinţei cărnii, nu vom fi câştigători ai premiului înalt care este promis doar ,,celui care va birui”. Biruinţa totuşi, nu va consta în perfecţionarea cărnii, ci în perfecţionarea inimii – a voinţei, a intenţiilor. Aceasta din cauza cusururilor cărnii, unele dintre care fără îndoială, în ciuda oricărui efort din partea noastră de a le stârpi, vor rămânea cu noi atâta timp cât suntem în carne. Perfecţiunea la care trebuie să sperăm, şi să năzuim, şi la care ar trebui să ne aşteptăm şi care tebuie să fie căpătată de către învingători, este perfecţiunea voinţei, a inimii, a intenţiilor. ,,Binecuvântaţi sunt cei curaţi în inimă; căci ei vor vedea pe Dumnezeu”. Mai mult ca atât, slăbiciunile noastre fizice şi defectele noastre nu variază doar în natura lor ci şi în intensitate. Unii prin natură sunt mai înclinaţi la gentileţe, blândeţe, etc; alţii, până a fi acceptaţi de Christos, ar fi putut avea nişte vase foarte necioplite, aspre, brutale, dezordonate: şi în timp ce influenţa comorii din interior ,,noua minte”, va exercita în fiecare caz cu siguranţă un efect de schimbare, de transformare asupra vasului pământesc, nu ne putem aştepta la atât de multă schimbare din partea unora cum o vedem la alţii. Nu ne putem aştepta la o atât de completă corectare în dreptate în omul pe dinafară acolo unde asprimea, brutalitatea, neîngăduinţa au fost aşa vorbind înnăscute în oase şi în fire, de care ne-am putea aştepta de la cel care a fost născut în sensibilitate delicată.
În timp ce recunoaştem această diferenţă a ,,vaselor de pământ”, cu siguranţă ar trebui să ne folosim cele mai bune eforturi pentru ca fiecare să se corecteze pe sine însuşi. Trebuie să ne aducem aminte că relaţia noastră a unuia faţă de altul în corpul lui Christos nu este conform cărnii, ci conform spiritului; prin urmare, precum declară Apopstolul, nu ne mai cunoaştem după carne, cu slăbiciunile sale, imperfecţiunile şi tendinţele dezgustătoare şi dezastruoase. Noi ne cunoaştem numai după spirit, conform intenţiilor, conform inimii – ca ,,noi creaţii”, nu ca şi creaturi vechi (2 Cor. 5:16). Aceasta ne va face să fim foarte compătimitori faţă de imperfecţiunile cărnii altora, atâta timp cât avem asigurarea că carnea nu reprezintă personalitatea reală a fratelui nostru, nici mintea sa, nici voinţa sa. De aceea trebuie să fim foarte binevoitori faţă de toţi, cu afecţiuni foarte prietenoase unul faţă de altul, astfel încât din punctul de vedere al rănirii unuia de către altul, sau al vătămării unuia de către altul, sau al devorării unuia de către altul cu limbile noastre, să putem simpatiza unul cu altul, să facem bine unul altuia, şi prin cuvinte de har şi mângâiere, sau de sfat şi mustrare spusă în iubire, să ne putem zidi unul pe celălalt în credinţa preasfântă – în asemănarea Domnului şi Învăţătorului nostru.
Continuând cu acest subiect, Apostolul menţionează că există două feluri de înţelepciune: cea cerească şi cea pământească, şi că toţi din poporul Domnului trebuie să le discearnă pe acestea şi trebuie să aibă grijă ca a lor să fie cea cerească. Sugestia Apostolului este că pot fi unii în Biserică, care s-ar putea socoti în Biserică, care s-ar putea asocia pe ei înşişi cu Biserica din motive bazate pe înţelepciunea lumească – unii care au observat faptul că există ceva rezonabil şi o înţelepciune în învăţăturile Scripturilor, pe care ei o admiră şi pe care ei o pot folosi probabil spre avantajul lor. Aceştia, implică el, vor fi înclinaţi să fie impetuoşi şi să facă o manifestare a înţelepciunii lor, şi să fie ,,umflaţi de mândrie” prin aceasta, şi în timp ce pe dinafară mărturisesc conformitatea la harurile Creştine, amabilitatea frăţească, bunăvoinţa, blândeţea, răbdarea, iubirea, în inimile lor ei au gelozii amare şi vrajbă – luptă de a avea nume şi faimă – gelozie faţă de cei care ar putea părea că au mai multe din acestea.
Aceştia, precum sugerează Apostolul, vor găsi dificil, da, imposibil chiar, să ocolească (vorbirea de rău, vătămarea) fraţilor. Pentru ei va fi atât de natural să facă acest lucru încât să nu-l poată evita, deoarece ei nu au o inimă curată – ei n-au inimi regenerate. Dacă inimile lor au fost odată regenerate, în acest caz rezultă că ei s-au întors cum se întoarce o scroafă la mocirlă – cum se întoarce un câine la vărsătură. Sfatul Apostolului, pentru astfel de persoane care găsesc în inimile lor simţăminte de invidie şi de amărăciune, este că ei n-au nici un motiv de cinste sau fală, ci din contra aceştia trebuie să recunoască faptul că având aceste condiţii rele în inimă, ei nu sunt deloc Creştini, şi ei ar trebui să înceteze să amăgească împotriva adevărului – să înceteze să acţioneze necinstit, ipocritic – să înceteze a mai pretinde că au inimi reînoite, sfinţite în Christos Isus.
El ne spune destul de clar că înţelepciunea lor, cunoştinţa lor, nu este de la Dumnezeu, nu este de la spiritul sfânt: ,,Această înţelepciune nu coboară de sus, ci este pământească, carnală, diavolească; pentru că acolo unde este mânie şi invidie, acolo este confuzie şi (se poate aştepta) orice lucrare rea” – Iac. 3:15, 16.
Pare evident că, deşi acuzaţia Apostolului se aplică la oricine care mărturiseşte a fi Israelit cu adevărat, cu toate acestea el îşi îndreaptă remarcile sale spre cei care pretind a fi învăţători în Biserică, că au înţelepciune într-o măsură considerabilă. Şi cuvintele sale ne amintesc de cuvintele Apostolului Pavel, când vorbind despre diferitele daruri distribuite Bisericii, el aparent indică pericolele cunoştinţei mari, şi ca o ilustraţie a acestui principiu pe care îl prezintă Iacov, el zice: Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, şi n-aş avea Dragoste, aceasta ar implica că am devenit ca o aramă răsunătoare sau ca un chimval zângănitor, făcând cu adevărat un sunet, dar ne având nici o simţire proprie din partea mea asupra faptului – n-am parte şi nici soţ cu cei care posedă spiritul lui Christos. Deşi am darul profeţiei, şi înţeleg toate tainele şi am toată cunoştinţa, şi chiar dacă am toată credinţa, şi nu am Dragoste, nu sunt nimic, şi chiar dacă îmi vând toate bunurile mele pentru a hrăni săracii, şi îmi dau trupul ca să fie ars. şi nu am Dragoste, aceasta nu mă ajută la nimic – 1 Cor. 13:1-8.
Astfel Apostolul arată clar că cunoştinţa şi oratoria nu sunt cele mai vitale calificative, ci Iubirea abundând în inimă şi extinzându-se în toate aspectele vieţii, care pune în mişcare şi operează corpurile noastre muritoare, aceasta este calificativul real – reala dovadă a relaţiei noastre divine. El arată că cei care au primit daruri de la Dumnezeu înainte de a veni într-o relaţie potrivită cu Dumnezeu, ar putea deveni ca nişte sunete răsunătoare sau chimvale zângănitoare, şi astfel să devină ,,nimic” dacă aceştia pierd iubirea, dacă pierd spiritul lui Christos, deoarece ,,dacă nu are cineva spiritul lui Christos, nu este al Lui”.
Ar fi bine pentru poporul Domnului să ia în seamă cu precauţie aceste instrucţiuni de la doi dintre cei mai proeminenţi Apostoli, şi să ţină minte că oricât de valoroşi n-ar fi fraţii, nici oratoria nici cunoştinţa nu trebuie considerate printre ,,fraţi” ca dovezi sigure ale aflării posesorilor pe calea cea dreaptă, nici că influenţa acestora n-ar putea fi dărâmătoare în loc de a fi ziditoare. Caracteristica principală care trebuie căutată la toţi cei acceptaţi ca servitori în Biserică, ca să slujească în cele sfinte, mai întâi de toate ar trebui să fie – spiritul iubirii. Nu vrem să spunem că cunoştinţa şi priceperea trebuie să fie ignorate, ci ceea ce dorim să spunem este că acestea trebuie să fie considerate de o importanţă secundară şi nu primară, precum întotdeauna este tendinţa. Căutaţi printre voi oameni sfinţi, plini de spiritul sfânt, încât să poată avea grijă de interesele spirituale ale diferitor adunări din poporul Domnului. Şi ca o precizare a modului cum acest spirit sfânt se va manifesta şi a calităţilor care prin urmare ar trebui căutate la servitorii Bisericii, vedeţi 1 Cor. 13:4-8; şi 1 Pet. 1:22, 23; 2 Pet. 1:1-13. Toţi ceilalţi care având alte însuşiri dau dovadă de a fi umflaţi de mândrie şi de dorinţă de a stăpâni asupra moştenirii lui Dumnezeu, Biserica, sau care manifestă invidie, vrajbă, amărăciune, vorbire de rău – aceştia trebuie să fie ocoliţi, pentru binele lor propriu, cât şi pentru binele Bisericii – ca unii care dau dovadă de spirit greşit care nu coboară de sus, ci este pământesc, carnal, diavolesc. Ei sunt nişte învăţători nesiguri, şi probabil ar face mai mult rău decât bine, indiferent ce cunoştinţă ar putea poseda.
În continuare, Apostolul nu lasă nici o îndoială în privinţa înţelesului pe care îl avea în vedere, deoarece el scoate în evidenţă în mod distinct cursul şi roadele înţelepciunii de sus, spunând: ,,Înţelepciunea care vine de sus este întâi curată” – (roditoare, onestă, sinceră, nu doar îmbrăcată, nu este folosită ca o haină de lumină ca să înşele şi să acopere egoismul, invidia, ura, vrajba; ea nu face nici un compromis cu păcatul, necurăţia, nici într-o formă şi nici într-un aspect). Ea este ,,paşnică“ (În ceea ce priveşte certurile, dispoziţia de ciondăneală, ,,mintea nouă” doreşte pace – ea se va lupta cu sinceritate pentru credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna, dar nu se va lupta doar din iubirea de luptă, iubire de ceartă; din contra, noua minte este înclinată spre pace, va prefera atât cât este posibil, să cedeze în punctele ne-esenţiale din contraversă, ea iubeşte oponenţii săi şi simpatizează cu dificultăţile lor). Ea este ,,blândă” (nu este brutală nici aspră, nici violentă, nici în fapte, nici în cuvinte, nici în ton; şi dacă vasul pământesc prin care ea vorbeşte are aceste severităţi imprimate prin natură, ,,noua minte” le regretă, se luptă contra lor, şi caută să le biruie; şi când face o vătămare altora este gata şi doritoare, bucuroasă să-şi ceară scuze, şi să îndepărteze suferinţa). Ea este ,,uşor de înduplecat” (este uşor de a te apropia de ea, nu este trufaşă, nu este dispreţuitoare, nu este crudă sau nemiloasă; totuşi, este fermă în chestiuni de principii – principiile nu pot fi cedate sau modificate; ele sunt ale lui Dumnezeu. Dar în timp ce afirmă principiile, acest spirit al înţelepciunii îşi arată dorinţa sa de moderaţie, recunoscând orice caracteristică bună în oponenţii săi, şi clarificând motivul pentru care nu este posibilă nici o modificare în legătură cu legile şi principiile divine). Ea este ,,plină de îndurare şi de roduri bune” (Îşi găseşte plăcerea în toate lucrurile insuflate din iubire şi bunăvoinţă; îşi găseşte plăcerea în facerea de bine pentru alţii; îşi găseşte plăcerea nu numai în manifestarea îndurării faţă de animalele necuvântătoare de sub grija sa, ci în mod special îşi găseşte plăcerea în a avea de a face cu fraţii cu îndurare faţă de slăbiciunile lor. Este îndurătoare de asemenea şi în familie – nu în mod supra exigent, ci generos, blând, binevoitor. Ea este generoasă în acelaşi fel şi cu oponenţii, şi cu cei care sunt gâlcevitori – ne dorind să împingă victoria, nici chiar pentru adevăr, în aşa fel încât să fie vătămător, jignitor, feroce faţă de oponent). Ea este ,,fără părtinire” (Ea iubeşte binele, adevărul, acolo unde acestea se pot găsi; şi se opune neadevărului, necurăţiei şi nesfinţeniei, indiferent unde acestea s-ar putea afla printre prieteni sau printre duşmani. Dreptatea sa este de rangul cel mai înalt, combinată cu îndurarea; ea nu va aproba o greşeală la un frate, deoarece acesta este un frate, ci o va respinge cu îndurare şi blândeţe, amintindu-şi de expunerea tuturor la asalturile din partea lumii, cărnii şi a adversarului. Nu va eşua să vadă o virtute într-un duşman, nu va ezita s-o recunoască. Adevărul este standartul său, nu prejudecăţile, nici parţialitatea, nici sectarismul). Ea este ,,fără făţărnicie” (Ea este în totalitate neprefăcătoare; ea nu are nevoie să simuleze iubirea, deoarece ea este iubirea; nu are nevoie să-şi îmbrace un exterior binevoitor şi să înăbuşe simţăminte de mânie şi invidie şi ceartă, deoarece ea este fără invidie, fără ceartă. Căci aceste lucrări ale cărnii şi ale diavolului, prin harul lui Dumnezeu, au fost văzute ca fiind pământeşti, carnale, diavoleşti, şi au fost respinse, şi inima a fost îndreptăţită, curaţită, sfinţită pentru Dumnezeu, reînoită în gând, intenţie, voinţă şi acum este plină de comoara spiritului sfânt).
Cu aceste gânduri în minţile noastre, fie ca fiecare din noi, dragi cititori, să ne păzim împotriva vechii noastre naturi, şi a încercărilor sale subtile de a obţine control asupra limbilor noastre, într-un mod cu mult mai serios decât oricând înainte. Tot mai mult şi mai mult, să căutăm să apreciem în noi înşine şi în alţii, această înţelepciune cerească, a cărei operare este atât de puternic zugrăvită de Apostol. Cu cât sunt mai importante membrele noastre, cu cât mai influente, cu atât mai tare trebuie să ne străduim să le ţinem în deplină supunere Domnului, ca unelte ale Sale. Picioarele noastre sunt membre folositoare, consacrate Domnului; le putem folosi în multe misiuni de caritate, spre slava numelui Său şi spre profitul poporului Său. Mâinile noastre sunt la fel de folositoare, dacă sunt cu adevărat consacrate serviciului Domnului. Urechile noastre sunt de asemenea folositoare în serviciul Său, pentru a asculta de El, pentru a refuza de a auzi răul, pe care astfel l-am aproba, şi astfel refuzând să dăm un exemplu bun pentru alţii. Ochii noştri sunt o mare binecuvântare din partea Domnului, şi ei la fel trebuie să fie ţinuţi departe de rău, de pofta ochilor şi de mândria vieţii, şi ei trebuie să fie unelte sau servitori ai dreptăţii, văzând binele, apreciind binele, şi sprijinind binele, şi ajutându-ne să cunoaştem voinţa Dumnezeului nostru.
Dar din toate membrele corpului nostru, cel mai influent este limba. Influenţa limbii întrece pe cea a tuturor celorlalte membre luate împreună: prin urmare, controlarea ei, în serviciul Domnului, este cea mai importantă lucrare a poporului Domnului în privinţa corpurilor lor muritoare şi serviciul acestora făcut pentru Domnul.Câteva cuvinte de iubire, de bunătate, de ajutor – cât de des au schimbat atât de mult întregul curs al vieţii umane! Cât de mult au avut de a face cu modelarea destinului naţiunilor! Şi cât de des cuvintele rele, aspre, defăimătoare, au făcut mari nedreptăţi, au asasinat numele bun, etc! sau după cum declară Apostolul: ,,au pus pe foc întregul mers al vieţii” – trezind pasiuni, certuri, vrăjmăşii, la primul cuvânt negândit. Nu ne mirăn când el declară astfel de limbi ,,puşi pe focul Gheenei” – moartea a doua!
Servitorii publici ai Bisericii într-o careva măsură sunt ,,limbile” speciale ale ei şi ce influenţă ei exercită pentru bine sau pentru rău, în binecuvântarea şi zidirea poporului Domnului, sau pentru dauna lor – pentru blestemare! Cât este de necesar ca toţi servitorii cu limba ai Corpului lui Christos, să fie dintre aceia, şi doar dintre aceia, care sunt de spiritul Său! Influenţa lor se extinde nu numai asupra celor ce sunt în Biserică, ci şi într-o măsură considerabilă ei sunt purtătorii de cuvânt auziţi de cei de afară. Şi acelaşi principiu se aplică la fiecare membru individual din Biserică, la folosirea de către acesta a membrului corpului său, a limbii. El o poate folosi în mod înţelept, şi o poate folosi într-un mod neânţelept, cu o înţelepciune cerească, sau cu o înţelepciune pământească. El o poate folosi pentru ceartă, şi dărâmarea credinţei şi a caracterului fraţilor, dând jos iubirea şi încerderea, sau el o poate folosi în zidirea acestor haruri ale spiritului. Cât de mulţi şi-au dovedit adeveritatea cuvintelor Apostolului, că limba are mari posibilităţi, chiar şi pentru abaterea întregului corp, a Bisericii, şi punerea pe foc a cursului vieţii, prin stârnirea veninurilor rele şi a înclinaţiilor naturii căzute! Cât de puţini din poporul Domnului şi-au cucerit limbile până la măsura de a o aduce în supunere faţă de voinţa lui Dumnezeu, încât să poată răspândi binele, şi numai binele, spre toţi cu care vin în contact! Preaiubiţii mei, să fim deplin hotărâţi că prin harul divin (promis să ne ajute) anul prezent să mărturisească spre marele progres în controlul nostru asupra acestui membru foarte important al corpului nostru, aducându-l într-o deplină supunere şi ascultare şi serviciu faţă de Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor – faţă de Cel care ne-a chemat din întunerec la lumina Sa cea minunată.
,,Iată Eu sunt cu tine”
,,Domnul Secerişului” să fie cu tine,
Să te mângâie, putere şi ajutor să-ţi deie;
,,Prezenţa” Sa să fie cu tine, să te încurajeze,
În boală, şi suferinţă, şi-n umbră!
Să te conducă El spre înălţimile ambiţiei,
Spre serviciu, mare şi mic;
,,Focul” vieţii lui Christos în tine,
Consumând întregul sacrificiu al tău.
- W. WATTS
