DACĂ FACEŢI ACESTE LUCRURI

Mana pe data de 20 Noiembrie, R2154 – 15 Mai 1897, pag. 145

,,Căci dacă faceţi aceste lucruri, nu veţi cădea niciodată; şi astfel vi se va da din belşug intrare în Împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Christos” – 2 Petru 1:10, 11.

Declaraţia Apostolului Petru sugerează câteva gânduri importante: (1) Ea indică posibilitatea ,,intrării din belşug în Împărăţia Domnului şi Măntuitorului nostru Isus Christos”, clasei căreia i se adresează. Acesta este premiul chemării înalte pentru biruitorii veacului Evanghelic. Cu adevărat, când îi considerăm gloria nespus de mare, credinţa este înclinată să se uimească cu privire la promisiunea că, oricum de slabi şi imperfecţi am fi, Dumnezeu intenţionează ca în veacurile care urmează să-Şi arate bogăţiile peste măsură ale harului său în bunătatea Sa faţă de noi prin Isus Christos (Efes. 2:7). Totuşi, faptul este că: ,,nouă ne-au fost date făgăduinţele nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să ne facem părtaşi naturii divine, scăpând de stricăciunea care este în lume prin poftă” – prin dorinţele lumeşti, ,,pofta cărnii, pofta ochilor şi mândria vieţii” – 2 Pet. 1:4; 1 Ioan 2:16.

Aceste făgăduinţe nespus de mari şi scumpe preconizează înfierea acestor chemaţi de către Suveranul întregului univers ca fiii şi moştenitorii Săi; ca comoştenitori cu Fiul Său unicul conceput, moştenitorul tuturor lucrurilor: ei vor fi cu El acolo unde este El şi vor privi gloria Lui; şi ei vor dezbrăca acest corp muritor, şi, ca şi El care este ,,imaginea exactă a personalităţii Tatălui”, se vor îmbrăca în nemurire. Astfel ei vor fi cu Domnul pe vecie, şi-L vor vedea aşa cum este; pentrucă vor fi ca El. Biruind lumea, ei vor şedea cu El în Împărăţia Sa, precum şi El a biruit şi a şezut cu Tatăl în Împărăţia Lui – Apoc. 3:21.

,,Nu te teme, turmă mică”, zice Mirele, viitorul Mire al Bisericii, ,,pentrucă este buna plăcere a Tatălui vostru să vă dea împărăţia”, ,,pentrucă Tatăl Însuşi vă iubeşte, pentrucă m-aţi iubit pe Mine şi aţi crezut că am venit de la Dumnezeu”. El nu va da Împărăţia iubitei Sale fără tragere de inimă; pentrucă Petru spune: ,,vi se va da intrare din belşug”, va fi o glorioasă primire călduroasă, o veselă primire cordială şi o încoronare jubilară între toate oştile cereşti când laurii victoriei vor fi puşi pe capurile ostaşilor crucii biruitori, eroilor care nobil au luptat lupta cea bună – care au păstrat credinţa, au luptat lupta împotriva lumii, cărnii şi diavolului, şi şi-au terminat cursul cu credincioşie chiar până la moarte.

Toată această abundenţă a graţiei şi gloriei reprezintă posibila moştenire chiar a celui mai slab sfânt care, pentru a-şi face chemarea şi alegerea sigure nu se încrede în abilitatea sa proprie, ci cu umilinţă priveşte spre Dumnezeu pentru întărire din zi în zi pentru a îndura dificultăţile ca un bun ostaş. Dacă cineva va încerca să realizeze acest lucru prin puterea sa proprie, acesta va eşua cu siguranţă; pentrucă încercarea de foc care va încerca pe fiecare va fi prea grea pentru mintea carnală; dar Dumnezeu care lucrează în cei consacraţi pentru a dori şi a face buna Sa plăcere, astfel fortifică şi echipează pe cei care depind de harul Său, încât, aceştia pot spune împreună cu Psalmistul: ,,Dumnezeu mă încinge cu putere… Prin Tine mă năpustesc asupra unei oştiri înarmate, şi prin Dumnezeul meu sar peste un zid” şi împreună cu Pavel: ,,Pot totul în Christos, care mă întăreşte” – Ps. 18:32, 29; Fil. 4:13.

(1) Să nu ne fie frică, deci, să ne ţinem străns de făgăduinţele nespus de mari şi scumpe, fiind atât de deplin asiguraţi că Acela care a început în noi această bună lucrare, o va sfârşi, dacă Îl vom lăsa s-o facă (Fil. 1:6). ,,Ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este chiar credinţa voastră” – nu credinţa în noi înşine; deoarece nu putem avea încredere în carne. Sărmana, slaba şi şovăitoarea carne nu ne asigură o încredere liniştitoare, în abilitatea sa pentru marile responsabilităţi ale ostaşilor crucii. Proviziile noastre de înţelepciune şi putere trebuie să le luăm de sus: acestea nu sunt în noi, cu excepţia cazului când ar fi implantate în noi prin spiritul lui Dumnezeu.

(2) Observăm în continuare că în timp ce cuvintele lui Petru în mod încurajator indică posibilitatea moştenirii glorioase pentru care sunt chemaţi, este implicată o posibilitate de nereuşită de a intra în aceasta. Există un ,,dacă”, o probabilitate, de care depinde balanţa judecăţii divine în ceea ce priveşte vrednicia sau nevrednicia noastră pentru moştenire. Şi în privinţa acestei probabilităţi Pavel îndeamnă pe toţi cei chemaţi la o mare seriozitate a minţii şi prudenţă a conduitei, spunând: ,,Cel care crede că stă în picioare, să ia seama să nu cadă”, şi din nou ,,Să ne temem ca nu cumva, fiindu-ne dată făgăduinţa intrării în odihna Sa, cineva din voi să se pară să nu o ajungă”. Prin urmare, nu este deajuns că ne-am consacrat pe noi înşine lui Dumnezeu ca sacrificii vii; că am încheiat un legământ de a păşi pe urmele lui Isus; pentrucă consacrarea, legământul, făgăduinţa, nu ne va folosi la nimic dacă ne dovedim necredincioşi acestora, cu excepţia că ne va ridica în aprecierea proprie împotriva noastră. ,,Mai bine să nu faci nici o juruinţă, decât să faci o juruinţă şi să n-o împlineşti” – Ecl. 5:4, 5. Vezi la fel Deut. 23:21-23; Prov. 20:25; Ev. 10:38, 39; Ps. 15; Luca 9:62; Ioan 15:6; Fapte. 5:4, 5.

(3) În continuare ne este atrasă atenţia asupra ceea ce este implicat în această probabilitate declarată – ,,Dacă faceţi aceste lucruri”. Care lucruri? – Referinţa este la lucrurile menţionate în versetele precedente, şi anume: ca cu toată silinţa să adăugăm la credinţa noastră tăria; la tărie cunoştinţa; la cunoştinţă stăpânirea de sine; la stăpânirea de sine răbdarea; la răbdare evlavia; şi la evlavie bunăvoinţă frăţească; şi la bunăvoinţa frăţească iubirea.

Este important să observăm aici că în timp ce toate aceste virtuţi sunt cerinţe necesare pentru cei care vor fi estimaţi de Dumnezeu ca credincioşi, ele au valoare doar dacă sunt adăugate, sau zidite pe deasupra fundaţiei credinţei – ,,Dându-vă toate silinţele adăugaţi la credinţa voastră” – ,,credinţa voastră preţioasă”, după cum este descrisă în versetul 1. Această credinţă este încrederea noastră statornică în planul divin al veacurilor, care se centrează în răscumpărarea îndeplinită prin sângele preţios a lui Christos, care de bună voie s-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi. Nici un fel de dreptate a noastră proprie fără această temelie a credinţei nu ne poate recomanda lui Dumnezeu. Toate faptele noastre de dreptate trebuie să fie zidite pe această credinţă.

Dar nu este suficientă credinţa în Christos pentru salvare, fără de a mai face ceva ulterior? Acestora Scripturile răspund în mod clar că o credinţă că Christos ne va salva în păcatele noastre – în timp ce încă mai iubim păcatul şi mai făptuim lucrările păcatului – este o credinţă greşită; căci Christos niciodată n-a sugerat să ne salveze în păcatele noastre, ci din păcatele noastre; şi Dumnezeu este credincios şi drept ca să ierte păcatele şi să curăţe de orice nedreptate pe cei care vin la El prin Christos – prin credinţa în sângele Său vărsat (viaţa sacrificată) ca fiind împăcarea sau satisfacerea pentru păcatele noastre, şi în puterea Sa curăţitoare. ,,Cel care zice ,,Îl cunosc, (pe Christos, ca Domnul şi Salvatorul meu)“ şi nu păzeşte poruncile Lui (îndeplinind lucrările dreptăţii, şi aducând roadele căinţei de păcate) este un minciunos”, spune Apostolul Ioan, ,,şi adevărul nu este în el” (1 Ioan 2:4). De aceea Apostolul Pavel îndeamnă credincioşii, spunând: ,,Prea iubiţilor, duceţi până la capăt mântuirea voastră, cu frică şi cutremur; căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi atât de a dori cât şi de a face buna Sa plăcere” – Fil. 2:12, 13.

Dumnezeu este Acela care a asigurat pentru noi răscumpărarea care este în Isus Christos, şi Dumnezeu este Acela care ne-a atras la Sine şi care ne-a promis tot harul necesar pentru a umbla în căile neprihănirii; şi mai mult, chiar pentru a păşi pe urmele lui Isus pe calea sacrificiului de sine. Prin urmare, în timp ce, ne stăruim cu frică şi cutremur – cu mare atenţie – să ducem până la capăt mântuirea noastră, avem privilegiul să sesizăm harul promis spre ajutor la timp de nevoie, şi să fim convinşi că eforturile noastre cele mai bune pentru dreptate sunt acceptabile înainte lui Dumnezeu când sunt prezentate prin meritul dreptăţii lui Christos, atribuit nouă prin credinţă.

Deci, având această temelie, şi ,,scăpând de stricăciunea care este în lume prin pofte” – prin dorinţele cărnii – şi ţinându-ne strâns prin credinţă de ,,făgăduinţele nespus de mari şi scumpe” de a fi făcuţi părtaşi ai naturii divine şi comoştenitori cu Christos a Împărăţiei şi gloriei Lui, şi fiind dornici de a ne face ,,chemarea şi alegerea sigure” – să luăm în considerare aceste adăugiri la credinţa noastră, care, dacă vor fi posedate şi cultivate în mod continuu, reprezintă asigurarea noastră că niciodată nu vom cădea, şi că ni se va da din abundenţă intrare în Împărăţie.

Prima virtute de adăugat este tăria sau puterea caracterului în dreptate. Aceasta implică cultivarea celei mai stricte onestităţi, atât cu Dumnezeu cât şi cu aproapele nostru – onestitatea conştiincioasă, dreptatea şi adevărul fiind unicul standart. Psalmistul în mod clar defineşte aceasta spunând: ,,Cel care umblă în neprihănire, şi lucrează cu dreptate, şi spune adevărul din inimă. Acela care nu cleveteşte cu limba lui, şi nu face rău aproapelui său, şi nu aruncă reproş împotriva aproapelui său; în a cărui ochi cel rău este condamnat; dar care cinsteşte pe cei ce se tem de Domnul. Cel care a făcut un jurământ în paguba lui, şi nu-l schimbă (care nu va viola un contract care este nefavorabil pentru el). Cel care nu-şi dă banii cu dobândă (profitând nedrept de nevoile altora), care nu ia plată împotriva celui nevinovat. Cel care face aceste lucruri nu va fi clătinat niciodată” (Psalm 15). Un astfel de om este un om virtuos, un om de un caracter întărit sau puternic.

A doua virtute de adăugat este cunoştinţa – cunoaşterea lui Dumnezeu şi a voii Sale drepte cu privire la noi (descoperită prin Cuvântul Său, prin Spiritul sfânt). Neglijarea acestor mijloace a cunoştinţei stabilite în mod divin este echivalentă cu stabilirea standartului nostru propriu imperfect al dreptăţii şi ignorarea standartului divin. De aceea este important să dăm toată atenţia studiului zicerilor divine pentru ca să putem fi fortificaţi în credinţă şi corespunzător şi în fapte .

A treia virtute de adăugat stăpânirea de sine, este unul dintre cele mai importante elemente ale unui caracter bun. Cel care îşi stăpâneşte mintea sa este mai puternic decât cel care cucereşte o cetate, este sfatul omului înţelept; şi un general victorios are mult de învăţat cum să se cucerească şi să se stăpânească pe sine însuşi. Stăpânirea de sine are de a face cu toate sentimentele noastre, gândurile, gusturile, apetiturile, eforturile, plăcerile, necazurile şi speranţele noastre. Prin urmare, cultivarea acesteia înseamnă o înaltă treaptă de dezvoltare a caracterului. Stăpânirea de sine, însoţită de credinţă, tărie, înţelepciunea de sus, implică zel crescut şi activitate în lucrurile divine şi o crescută moderaţie în lucrurile pământeşti, în judecată, în conduită, în reglementarea afacerilor temporale, etc, ,,moderaţia voastră să fie cunoscută de toţi oamenii”.

A patra virtute de adăugat este răbdarea. Timpul este un element foarte important în procesul perfecţionării oricărui lucru bun. Fructul cules în grabă este necopt, dur, crud, amar. Timpul, la fel ca şi tăierea şi fertilizarea şi prelucrarea pământului şi udarea şi razele solare, toate acestea sunt necesare pentru o roadă coaptă şi dulce care desfătează gustul. La fel este şi cu roada planurilor şi scopurilor, a educaţiei şi harului. Scopurile adânci ale lui Dumnezeu se dezvoltă încet, nu numai în marea Sa stăpânire universală, ci şi în inimile şi minţile creaturilor Sale inteligente. Dumnezeu administrează toate lucrurile conform voinţei Sale proprii pe liniile principiilor fixe a legilor Sale înţelepte şi drepte – fizice, morale şi intelectuale. De a fi nerăbdător în orice caz înseamnă a insista în mod nechibzuit de a avea roadă necoaptă, pripită, crudă, amară, care, dacă a fost permisă de Domnul, se va dovedi a fi o pedeapsă întristătoare pentru nerăbdarea care a provocat-o. ,,Răbdarea trebuie să-şi facă desăvârşit lucrarea”, aşteaptă timpul lui Dumnezeu: ,,Odihneşte-te în Domnul, şi aşteaptă-L cu răbdare”. Aşteaptă timpul şi calea Domnului şi indicaţiile voinţei Sale în orice caz, atât în ceea ce te priveşte pe tine cât şi în ceea ce priveşte pe alţii şi ,,cei care se încred în El niciodată nu vor fi daţi de ruşine”.

Credinţa, tăria şi cunoştinţa pregăteşte poporul lui Dumnezeu să aibă răbdare cu orice efort faţă de oamenii buni, oricât de slabi ar fi, – răbdare cu sărmana şi orbita lume, cu ,,copiii în Christos”, cu cei înceţi şi căscaţi, cu cei excitabili şi cu cei grei de cap, cu cei prea încrezuţi ca Petru şi cu cei sceptici ca Toma. Dar de a avea răbdare sau părtăşie cu ,,lucrările neroditoare ale întunericului” şi păcatului, este o denaturare a harului; deoarece acestea, oriunde s-ar găsi, trebuie să fie imediat şi prompt condamnate şi mustrate conform intenţiei lor rele; totuşi cu răbdare, faţă de risipitorul care se căieşte, şi întotdeauna cu blândeţe.

A cincia virtute de adăugat este evlavia, cucernicia, pietatea, – acea sinceră, reverenţă conducătoare faţă de Dumnezeu care produce o conformitate sinceră, bucuroasă, din iubire faţă de voia Sa – fierbinţeală a spiritului în serviciul Domnului. Aceasta reprezintă o dezvoltare mai tărzie şi un element vital în caracterul creştin. Pieteatea, evlavia, izvorăşte în mod spontan din inimile apreciative şi recunoscătoare, a căror plăcere este în legea Domnului, în meditarea asupra învăţăturilor şi promisiunilor Sale, şi în comuniunea secretă cu Dumnezeu în rugăciune şi laudă. Activitatea iubitoare, bucuroasă trebuie să rezulte dintr-o astfel de viaţă lăuntrică; căci din prisosul inimii vorbeşte gura, şi întreaga fiinţă este trezită la o nouă viaţă. Doar cei ce au o credinţă vie în Dumnezeu, şi care îşi fortifică caracterele împotriva răului şi cresc în cunoştinţă şi stăpânire de sine şi răbdare sunt pregătiţi pentru a aprecia grandoarea caracterului divin; şi numai aceştia sunt cu adevărat stimulaţi de către dorinţa spre asemănare cu Dumnezeu.

A şasea virtute de adăugat este bunăvoinţa frăţească, care din necesitate creşte din evlavie. După cum asemmănarea cu Dumnezeu presupune şi celelalte haruri menţionate, la fel dezvoltarea acesteia implică o apreciere a dreptăţii şi binefacerii divine, şi va lărgi şi adânci sentimentele noastre faţă de cei binevoitori, deşi imprefecţi, şi în mod special aceasta ne va lărgi inimile faţă de toţi care sunt din casa credinţei – ,,fraţii”.

A şaptea virtute de adăugat este caritate, iubire – legătura desăvârşirii care întruneşte toate celelalte haruri, şi le defineşte pe toate ca calificativ.

Iubirea doar faţă de Dumnezeu nu este o manifestare deplină a acestui har; conform învăţăturilor Cuvântului lui Dumnezeu nu poate fi o sinceră iubire faţă de Dumnezeu fără de o corespunzătoare iubire faţă de oameni: ,,Dacă zice cineva – iubesc pe Dumnezeu”, zice Apostolul Ioan, ,,şi urăşte pe fratele său, este un minciunos, pentrucă cel care nu-şi iubeşte fratele pe care-l vede, cum poate el să iubească pe Dumnezeu pe care nu-L vede?” (1 Ioan 4:20). Şi Isus a spus: ,,Prin aceasta vor cunoaşte toţi oamenii, că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii” – Ioan 13:35.

Anume abundenţa acestor haruri ale caracterului adăugate la credinţa noastră în Christos ca Răscumpărătorul şi Salvatorul nostru ne asigură sufletul împotriva posibilităţii căderii: ,,Dacă faceţi aceste lucruri, nu veţi cădea niciodată”. Probabilitatea nu este în a face aceste lucruri în mod perfect, şi neluând în considerare dreptatea lui Christos pentru a ne acoperi abaterile şi a ne compensa neajunsurile zilnice; dar dacă adăugat la credinţa noastră în dreptatea acordată a lui Christos, am cultivat aceste haruri în măsura capacităţilor noastre, nu vom cădea. Când am făcut tot ce putem face, suntem încă tot robi netrebnici, ne îndrăznind a ne încrede în dreptatea noastră proprie, ci în larga haină care este a noastră prin credinţa în Christos, în timp ce, cu o consistentă ,,stăruinţă” ne ducem până la capăt mântuirea noastră cu frică şi cutremur, ştiind că dreptatea lui Christos este aplicată numai acelora care doresc să renunţe la păcat şi să urmărească acea ,,sfinţenie fără de care este cu neputinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu” – Evrei 12:14.

DACĂ FACEŢI ACESTE LUCRURI

Mana pe data de 20 Noiembrie, R2154 – 15 Mai 1897, pag. 145

A şaptea virtute de adăugat este caritate, iubire – legătura desăvârşirii care întruneşte toate celelalte haruri, şi le defineşte pe toate ca calificativ.