R 4008                               15 iunie 1907

“Îţi scriu aceste lucruri … să ştii cum trebuie să se poarte cineva în casa lui Dumnezeu, care este Adunarea Dumnezului     Celui viu   stilpul  şi susţinerea adevărului.” 1 Tim. 3:14, 15.

Un lucru este să ne consacrăm Domnului, ca să fim ai Lui şi să-I servim Lui chiar până la moarte, şi alt lucru este să ducem la îndeplinire zi de zi acel serviciu în toate amănuntele mici ale vieţii. Cuvintele Domnului nostru — că cel care este credincios în cele mici va fi credincios şi în cele mai mari — sunt bine ilustrate prin faptul că ar fi relativ uşor să ne sfârşim sacrificiul prin sinucidere, sau chiar pe rug, şi un lucru mult mai greu să ne ţinem sacrificul zi de zi pe altar în toate afacerile mici ale vieţii — în negări de sine, în răbdare, în perseverenţă, în amabilitate frăţească, în gentileţe, să primim insulte şi să nu insultăm, să fim loviţi mental şi fizic şi să nu ne răzbunăm; această îndurare a unei morţi lente prin răstignire este mult mai grea. Dar putem uşor vedea că planul Domnului este mult în avantajul nostru, în sensul că în timp ce consacrarea este dovada unui spirit, a unei voinţe şi a unei intenţii corecte, împlinirea ei treptată face tot mai mult ca să dezvolte asemănarea de caracter a Domnului nostru în noi. De aceea apostolul ne îndeamnă să învăţăm să ne bucurăm chiar şi în necazuri, ştiind că ele vor produce în noi diferite roade şi haruri ale spiritului Domnului, pe măsură ce le primim în atitudinea potrivită a inimii şi căutăm să învăţăm lecţiile pe care ele le învaţă.

 

Purtarea bună în biserică

Recunoscând că toţi suntem deficitari potrivit cărnii, că nici unul dintre noi nu ajungem la standarul divin al perfecţiunii şi că singura noastră perfecţiune este aceea a inimii, a voinţei, nu trebuie să ne mirăm dacă ocazional avem unii din partea altora încercări şi probe, supărări, totuşi, voinţa, dorinţa, intenţia fiecăruia trebuie să fie să ne îndemnăm unul pe altul la dragoste şi fapte bune, şi nu la mânie, ură şi fapte rele (Evr. 10:24). Pentru noi înşine trebuie să recunoaştem cel mai înalt standard al asemănării lui Dumnezeu, iar în privinţa altora trebuie să fim pregătiţi să îngăduim ca iubirea noastră pentru ei şi pentru Domnul să acopere o mulţime de neajunsuri dacă le vedem. Şi fiecare, în măsura în care el sau ea urmează această cale, este plăcut Domnului, este curat în inimă — o copie a dragului Fiu al lui Dumnezeu — şi, acoperit cu haina meritului Răscumpărătorului, este privit din punctul de vedere al lui Dumnezeu, nu după carnea sa imperfectă, ci după inima sau voinţa sa perfectă din punctul de vedere al intenţiei. Pentru noi “în biserică” nu înseamnă într-o casă de adunare, ci printre poporul Domnului. Nici nu înseamnă numai când suntem adunaţi laolaltă, ci cuprinde toate procedurile noastre cu ei, în fiecare zi şi tot timpul. Şi toţi trebuie să dorim să învăţăm lecţia în privinţa felului în care trebuie să ne purtăm în biserică sau printre membrii bisericii, corpul lui Cristos, cortul Spiritului sfânt printre oameni.

Peste tot în Biblie Domnul pune în faţa noastră ca standard iubirea perfectă, şi de aceea trebuie să presupunem că toţi care au trecut de standardul de prunci în Cristos şi au ajuns la o măsură de cunoştinţă de Domnul prin Cuvântul şi spiritul său, recunosc acest standard al iubirii şi caută să i se conformeze. De aceea trebuie să presupunem că dificultăţile care se iscă din când în când printre aceştia sunt în mare măsură din cauza dezvoltării imperfecte a cunoştinţei şi a experienţei în aplicarea standardului iubirii, precum şi din cauza imperfecţiunilor cărnii. De aceea este îndemnul scriptural, să creştem în har şi în cunoştinţă şi să fim tot mai mult umpluţi de spiritul Domnului, spiritul iubirii, spiritul minţii sănătoase, spiritul amabilităţii frăţeşti, spiritul blândeţii, spiritul răbdării — Spiritul sfânt.

 

Sunt necesare luptele?

Răspundem că sunt uneori, dar nu atât de des cum survin. Este doar un motiv de luptă autorizat, şi-l găsim în cuvintele: “Luptaţi pentru credinţa care a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna” (Iuda 3). Dar deoarece spiritul luptei este mustrat peste tot în Biblie, trebuie să înţelegem că ideea apostolului este că numai pentru punctele importante ale credinţei trebuie să luptăm. Nu trebuie să dăm loc nimănui care neagă personalitatea Tatălui ceresc şi care învaţă în biserică aceea că Dumnezeu este un nimic mare, este numai un principiu al binelui; şi dacă există ceva bun în sensul de a fi folositor în bucata de fier, sau de lemn sau de piatră, sau în oricare altă materie, există tot atâta şi din Dumnezeu în ea. Trebuie să luptăm serios împotriva unor astfel de filosofii deşarte, fiind nu numai străine de credinţa care a fost dată o dată sfinţilor, dar şi antagoniste ei până la ultimul grad. Trebuie să luptăm de asemenea pentru răscumpărare, fiindcă este însăşi temelia credinţei date o dată sfinţilor — că Cristos a murit pentru păcatele noastre potrivit Scripurilor şi a înviat pentru îndreptăţirea noastră. Aceasta ar însemna o luptă împotriva diferitelor pretenţii false, cum este aceea că Domnul nostru n-a fost făcut trup, ci a rămas fiinţă spirituală, pentru care moartea n-a fost nicidecum posibilă — că El numai a luat pentru un timp corpul uman, pretinzând numai că a fost El şi pretinzând numai că El a murit când a murit corpul.

Trebuie să ţinem la credinţa dată o dată sfinţilor, că Domnul nostru a lăsat gloria pe care o avea la Tatăl înainte de a fi lumea, că S-a umilit şi a fost făcut trup, şi că a făcut aceasta nu ca exemplu, ci El, prin harul lui Dumnezeu, a “gustat moartea pentru toţi”, a murit, cel drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă la Dumnezeu. Aceasta înseamnă în plus că trebuie să susţinem că moartea Lui a fost o moarte reală, Cel drept pentru cei nedrepţi, altfel credinţa noastră în El ca Mântuitor şi Răscumpărător ne-ar părăsi. Mai mult, dacă n-am crede că El a murit în realitate, că S-a dat în realitate ca preţ corespunzător pentru tatăl Adam, cumpărându-l astfel pe el şi rasa lui, cum am putea crede în învierea Lui din morţi? Cum ar putea fi cineva înviat din morţi dacă n-a murit? De asemenea trebuie să susţinem şi să luptăm serios pentru marele fapt că lucrarea lui Dumnezeu de-a lungul acestui veac evanghelic este alegerea miresei lui Cristos — biserica întâilor-născuţi — şi că această alegere, completată la a doua venire a Domnului nostru, îşi va avea împlinirea prin învierea turmei mici la slavă, cinste şi nemurire în împărăţie, ca preoţime împărătească sub Cristos, Capul lor regal şi Marele Preot, pentru ca, în calitate de sămânţă spirituală a lui Avraam, ei să împlinească Legământul Avraamic, “În sămânţa ta vor fi binecuvântate toate familiile pământului”. Pentru toate aceste puncte fundamentale ale religiei noastre, inclusiv declaraţia că păcatul a intrat în lume prin încălcarea lui Adam şi că toţi suntem părtaşi la păcatul lui şi la pedeapsa acestuia şi toţi avem nevoie de răscumpărare — toate aceste prime principii ale credinţei trebuie să le aparăm, să luptăm pentru ele. A fi indiferent la acestea şi a permite eroarea să se strecoare şi să fie promulgată, învăţată în biserică, ar fi un păcat serios şi ar arăta necredincioşie din partea celor care s-au angajat ca soldaţi ai crucii ca s-o apere.

Dar în afara acestor puncte fundamentale, poporul Domnului trebuie să caute să exercite mare moderaţie printre ei asupa oricărui punct de doctrină care nu este clar enunţat, asupra înţelesului oricărei pilde neexplicate în Scripturi. Nu trebuie să fie nici o dispută sau dezbinare nici în privinţa fratelui Russell sau a oricărui alt frate. Fiecăruia să i se permită să-şi exercite propria judecată în privinţa lucrurilor care nu sunt declarate în mod specific în Cuvântul lui Dumnezeu. Fiecare să simtă o timiditate sau rezervă în privinţa promulgării unei doctrine sau chestiuni care nu este învăţată în mod specific şi clar în Scripturi, şi mai presus de toate, el să se asigure să nu înveţe niciodată sau să nu încerce să înveţe speculaţii dacă el însuşi nu este convins în privinţa lor. Fiecare are destul de luptat cu strâmbătatea propriei sale judecăţi imperfecte, fără ca alţii să mai aduge la dificultăţile lui prin a repeta chestiuni pe care ei admit că nu le înţeleg clar. Există mult în Cuvântul lui Dumnezeu care este simplu şi clar şi bine dovedit, despre care putem vorbi şi la care ne putem gândi, încât să nu fim scuzabili pentru speculaţiile largi. Scripturile declară: “Lucrurile ascunse sunt ale Domnului Dumnezeului nostru, iar lucrurile descoperite sunt ale noastre”. Deuter. 29:29.

 

Răbdarea şi îngăduinţa sunt recomandate

Dacă un frate drag are o teorie ciudată sau o idee fixă şi simte că nu poate sta liniştit până când nu o prezintă bisericii, trebuie să i se dea o ocazie să se descarce — chiar dacă n-ar fi recomandabil să fie ascultat în public mai larg, pentru ca vizitatorii să nu tragă concluzia că ideile lui ciudate reprezintă ideea generală a bisericii. Dar după ce a fost ascultat într-o ocazie şi judecata bisericii ar fi că teoriile lui sunt neraţionale, nescripturale, el ar trebui să fie mulţumit cu acea prezentare a ideii sale; şi dacă nu este mulţumit, ci doreşte să-şi prezinte continuu teoria ca o marotă, iritând pe ceilalţi şi intervenind în spiritul general al închinării şi al progresului în studiu, pare că ar fi datoria bătrânilor să atragă atenţia asupra faptului şi să-i aducă aminte că a fost ascultat şi de aceea insistenţa sa asupra subiectului este de natura luptei (certei, n. t), nu pentru un punct fundamental al adevărului, ci pentru o teorie, şi că astfel de luptă (ceartă, n. t.) este mustrată peste tot în Scripturi ca fiind contrară voinţei Domnului şi binelui poporului Său, inclusiv al lor, şi de aceea nu pot permite continuarea acelui lucru. Tit. 3:9.

Apostolul vorbeşte despre cei care “fac dezbinări (certuri, n. t.) şi nu ascultă de adevăr” (Rom. 2:8). Sugestia este că spiritul sau dispoziţia de ceartă se găseşte în general printre aceia care nu trăiesc la înălţimea spiritului adevărului pe care ei deja l-au recunoscut. Ei ai încercat să crească în cunoştinţă fără să crească în har — în iubire, în amabilitate, blândeţe, supunere, răbdare etc.; şi cei care sunt corecţi în inimă vor fi bucuroşi să observe că au această dificultate şi să o corecteze, căci la ce ne-ar folosi să ne certăm pentru teoriile noastre şi să cauzăm confuzie în biserica lui Dumnezeu, şi în final să fim mustraţi de Domnul şi să nu putem trece la examenul iubirii perfecte şi al asemănării cu Cristos, şi de aceea să fim socotiţi nevrednici de un loc în clasa miresei! Sigur astfel de certuri, astfel de teoretizări, sunt vrednice de mustrarea apostolului şi vrednice să le dăm atenţie.

Îndemnul apostolului ca “nimic să nu facem din duh de ceartă şi slavă deşartă” dă o altă sugestie pe această linie, şi anume, că unii au în mod natural un spirit de ceartă, şi de aceea au mai mult de biruit în această privinţă decât alţii. Se face aluzia că unii au un spirit de slavă deşartă, de mândrie şi ambiţie, care îi vâră pe ei şi pe alţii în dificultate. Dar trebuie oare să-i respingem pe cei care sunt din fire combativi, din fire ambiţioşi? Trebuie oare să spunem că de aceea ei nu sunt din corp şi să-i îndepărtăm? În nici un caz; mai degrabă să căutăm să fim exemple în privinţa cursului potrivit prin conduita noastră, aşa încât să imprimăm o lecţie asupra lor şi asupra tuturor cu care avem atingere. Ori de câte ori vedem în altul un spirit greşit, primul nostru gând să fie: Am eu ceva din această dispoziţie? Şi prima noastră corectare să fie în inima şi purtarea noastră. Astfel scoţând paiul sau bârna din ochiul nostru, vom fi mai bine pregătiţi să ne apropiem de fratele cu blândeţe şi amabilitate, şi în mod cuviincios să-l ajutăm să iasă mai bine din această dificultate.

 

Bereenii care “luptă până în pânzele albe”

Unii dintre iubiţii fraţi ai Domnului cu o inimă excelentă şi cu intenţie nobilă par să aibă o idee nepotrivită în legătură cu studiile bereene. Ei par să-şi spună: Nu poate fi decât o singură idee corectă asupra acestui subiect şi aceea este adevărul; şi toţi de aici trebuie să dorească adevărul, şi vom lupta şi vom disputa această chestiune dacă este necesar toată noaptea, şi ne vom împotrivi la această chestiune până când unul renunţă şi vede că este greşit. Acesta este un gând cu totul rău şi este producător de mare neplăcere şi dezavantaj, şi este o piedică pentru spiritualitate în diferite adunări. Pe de o parte trebuie să-i apreciem mai mult pe aceia care gândesc ei înşişi în legătură cu un subiect, decât pe aceia care nu gândesc deloc şi care doar înghit o declaraţie prezentată de alţii. Dar o anumită limită trebuie respectată: Domnul a avut mare răbdare cu noi toţi în toată încetineala noastră în învăţare şi desigur că şi noi ar trebui să fim răbdători unul cu altul. El dă învăţătură peste învăţătură, regulă peste regulă, şi este încet la mânie şi bogat în îndurare, şi foarte generos faţă de aceia care dau dovadă de dorinţa de a face voia Sa.

Noi desigur că nu suntem autorizaţi să facem mai puţin decât aceasta în numele Său şi ca reprezentanţi ai Săi. Mai degrabă, faptul că ne dăm seama de îngustimea noastră în trecut să ne facă foarte compătimitori cu alţii care văd greu, aud greu, înţeleg greu. De aceea, fiecare să fie mulţumit dacă are o ocazie rezonabilă de a-şi prezenta opinia asupra unei chestiuni şi să nu încerce să o impună şi să o preseze asupra altuia. Dacă editorul şi-a declarat opinia şi unul sau mai mulţi nu văd chestiunea exact aşa, şi chestiunea nu este fundamentală, atunci cursul potrivit ar fi să fie lăsată acea chestiune la o parte şi să se permită ca Domnul, marele Învăţător, prin providenţele Sale,   în cele din urmă să ne ducă treptat acolo unde vom putea vedea mai deplin în acelaşi fel. În aceasta avem ocazia de a învăţa lecţia răbdării şi a îngăduinţei, a amabilităţii frăţeşti, a blândeţii, a gentileţei — a iubirii.

 

“Să veghem unii asupra altora ca să ne îndemnăm (provocăm, subsol — n. t.)”

Dacă unul care este certăreţ se lasă în voia lui, nu va avea nici o dificultate să provoce în alţii resentimente şi fapte rele; dar apostolul îndeamnă ca, Spiritul sfânt al iubirii locuind în inimile noastre, să veghem unii asupra altora şi să ne provocăm la dragoste şi la fapte bune. Trebuie să ne studiem reciproc dispoziţiile naturale dintr-un punct de vedere compătimitor, cu scopul de a ne ajuta unul pe altul să trecem peste dificultăţi şi slăbiciuni. Şi cât de posibil este aceasta! Adesea este posibil spunând un cuvânt amabil, blând, compătimitor, iubitor, pentru a ajuta pe un frate sau pe o soră dragă să-şi păstreze echilibrul — să biruie unele din slăbiciunile lui sau ale ei, a căror exprimare i-ar fi dăunătoare atât lui însuşi cât şi bisericii sau altora. Cum ar trebui să studiem acest spirit al ajutorării şi să-l recunoaştem ca spiritul ajutorării, spiritul iubirii! Să nu uităm că un cuvânt blând, amabil şi gentil poate fi de ajutor şi poate îndepărta mânia, dar cuvintele grele şi certăreţe, tăioase, sarcastice, aproape sigur vor stârni mânia (Prov. 15:1). De aceea să studiem tot mai mult să fim blânzi faţă de toţi şi plini de afecţiune unul faţă de altul, iertându-ne unul pe altul, după cum Dumnezeu ne-a iertat pe noi în Cristos. Efes. 4:32.

Un alt punct în care îngăduinţa şi consideraţia par a fi foarte necesare este în privinţa alegerii conducătorilor. Unii fraţi foarte devotaţi par să aibă impresia că ei n-ar trebui să aibă nici o parte în alegerea ca bătrân a unuia pe care ei nu l-ar putea susţine în toate amănuntele. Noi suntem de acord că nici o persoană imorală nu trebuie aleasă sub nici un motiv în funcţia de bătrân, şi dacă se găseşte că un bătrân este imoral, să i se ceară imediat demisia. Dar de obicei nu acesta este motivul neînţelegerii: poporul Domnului n-ar alege niciodată cu bună ştiinţă o persoană imorală ca purtător de stindard sau conducător în lucrurile spirituale. Dar să presupunem că într-o adunare este o persoană pe care majoritatea o consideră cu mult superioară şi mai bine calificată în toate modurile decât orice altă persoană dintre ei să fie bătrân sau conducător, şi să presupunem că unei minorităţi din adunare îi plac prezentările, sau manierele sau altceva, ale unui alt frate, şi să prespunem că o altă minoritate are preferinţă pentru alt frate, sau cel puţin o dorinţă să-l vadă adus în faţă în serviciu public în biserică, crezând că are talente care ar putea fi folosite de Domnul spre slava Sa. Ce să facă fiecare parte? Să lupte pe linii politice şi să spună, noi avem puterea şi de aceea autoritatea să alegem pe omul nostru, iar voi, fie vă alăturaţi nouă, fie plecaţi dintre noi? În nici un caz!

Aceasta ar putea fi “politică bună” printre cei lumeşti, dar ar fi cu totul lipsit de armonie cu spiritul iubirii care trebuie să stăpânească în biserică. Obţinând o astfel de victorie am putea răni pe unul sau pe mai mulţi dintre fraţii Domnului, am putea ofensa pe Domnul şi ne-am putea face nouă înşine daună incalculabilă în alergarea noastră pentru marele premiu. O astfel de “biruinţă” ar fi o înfrângere a scopurilor şi aspiraţiilor noastre reale — o victorie pentru marele nostru adversar. Nu trebuie oare să veghem unul asupra altuia şi să nu căutăm fiecare numai propriile preferinţe, ci să căutăm să ne zidim unul pe altul în credinţa preasfântă? Spiritul iubirii ar părea prin urmare să dicteze ca mai mult de un bătrân să fie aleşi în astfel de caz — doi sau trei sau mai mulţi — după cum ar putea fi interpretat în mod rezonabil materialul existent şi dorinţele grupului, fără a încălca îndrumările generale ale Cuvântului Domnului. O decizie corectă şi raţională ar fi aceea care ar fi proporţională cu numărul fraţilor. Unii ar putea fi găsiţi în mod special adaptaţi pentru conducerea unui fel de adunări, iar alţii pentru a altui fel, şi apostolul arată că noi avem nevoie de fiecare membru al corpului, aşa încât nici chiar ochiul nu poate spune mâinii sau piciorului — nu am nevoie de voi. Ideea pe care trebuie să o avem în minte este că există loc din belşug pentru tot poporul Domnului să facă serviciu.

Când apostolul arată calităţile unui bătrân, el menţionează idealul. Întocmai cum Domnul nostru menţionează idealul pentru noi toţi când spune: “Fiţi ca Tatăl vostru care este în ceruri”. Noi nu putem fi ca Tatăl din cer pe deplin, complet, dar Îl putem avea pe El ca standard sau model la care ne străduim să ajungem. În mod asemănător, puţini bătrâni pot ajunge la standardul calităţilor menţionate de apostol, dar aceste calităţi să nu fie trecute cu vederea de nimeni în exprimarea alegerii, sau mai degrabă în exprimarea a ceea ce ei cred că este alegerea Domnului în această chestiune. “Îngăduiţi-vă unul pe altul în dragoste” spune apostolul. O, cum această îngăduinţă şi considerare reciprocă a preferinţelor, gusturilor, vederilor ar ajuta să ne facă pe toţi din ce în ce mai asemenea gloriosului nostru Domn şi cum ar netezi multe din zbârcituri şi dificultăţi, şi ar aduce pace în fiecare mic grup de popor al Domnului! Nu ne gândim şi nici nu ne străduim după acel fel de pace şi linişte care predomină în cimitire sau în camera de dormit, ci felul pe care Domnul îl aprobă printre cei care sunt treji şi vii şi complet consacraţi Lui, şi care se îngăduie şi veghează unul asupra altuia datorită iubirii pentru Cap şi pentru toţi aceia care caută să umble în urmele Sale.

 

“Iubirea nu caută folosul său”

Tot poporul Domnului trebuie să ajungă treptat să se ruşineze tot mai mult de un spirit şi o dispoziţie care caută la ale sale, şi să aprecize tot mai mult spiritul iubirii, care nu se gândeşte la interesele personale, ci la binele altora, în special al celor din casa credinţei. Dacă un frate gândeşte că are ceva talente pe care i-ar plăcea să le folosească în serviciul Domnului în biserică, este potrivit ca el să fie atent la ocazia de a le folosi, dar este de asemenea potrivit ca el să evite să se impună pe el sau să-şi impună serviciile asupra bisericii. În timp ce ar fi bucuros să slujească biserica mărinimos, fără bani sau alt preţ, în timp ce ar fi bucuros să-şi dea timpul, puterea, energia şi orice talent în serviciul adevărului, spiritul smereniei şi spiritul înţelepciunii ar trebui să-l împiedice să-şi impună serviciile asupra bisericii mai mult decât aceasta ar putea aprecia. Mai bine s-o ia cu blândeţe şi să aibă încredere că Domnul va conduce şi în cele din urmă va indica cine va servi biserica şi în ce măsură o va servi în acea calitate. Această cale, calea Domnului, calea scripturală, se va găsi a fi cea mai înţeleaptă — orice altă cale, mai curând sau mai târziu, va aduce dificultăţi tuturor celor implicaţi.

 

“Cel pe care Fiul îl face liber”

Pentru mulţi dintre noi este greu să ne păstrăm echilibrul în privinţa libertăţilor personale; suntem în mare măsură influenţaţi de obiceiurile şi practicile celor din jurul nostru şi trebuie să ascultăm continuu la vocea Domnului din Cuvântul Său. Fiindcă în Babilon este obişnuinţa de a nu se face nimic fără rânduire, uneori printre cei care sunt mai puţin dezvoltaţi în har şi în adevăr se strecoară un simţământ care este cumva în acord cu aceasta: de exemplu simţământul că nu trebuie ţinută nici o adunare decât dacă este fixată de biserică şi este condusă de unul dintre bătrânii aleşi. Există avantaje care derivă dintr-o recunoaştere a unităţii bisericii şi din fixarea adunărilor în privinţa locului şi timpului în care să fie cele mai folositoare, şi să fie conduse de către cei apreciaţi a avea calităţi superioare. Dar nu trebuie să pierdem niciodată din vedere faptul că nici Domnul nici apostolii n-au pus limitări asupra libertăţilor indiduale, şi nici noi să nu facem aceasta. Să observăm cuvintele Domnului nostru: “Acolo unde doi sau trei sunt adunaţi pentru numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Mat. 18:20). Făgăduinţa aceea este tot atât de adevărată astăzi ca întotdeauna şi nu pune nici o restricţie asupra nimănui din poporul Domnului.

De aceea, dacă vreunii din poporul Domnului simt că interesele lor spirituale nu sunt servite prin aranjamentele deja făcute de biserică, ei sunt deplin liberi să pornească o adunare care să le fie mai folositoare — orice fel de adunare care nu este în conflict cu prevederile Scripturii. În cazul în care pare a se prezenta o astfel de necesitate, sfatul nostru este ca ei să caute să fixeze astfel de adunări la timpul şi în locul care să nu vină în conflict cu cele fixate de adunarea generală. Atunci dacă este de dorit, după cum susţinem că este în general, ca biserica să preia supravegherea generală a acestor chestiuni, ea ar trebui să-şi recunoască responsabilitatea şi să fixeze un număr suficient de adunări şi de felul dorit, şi sub astfel de conducere care să satisfacă necesităţile poporului iubit — pentru ca toţi să fie hrăniţi, toţi să fie întăriţi, toţi să facă progres şi toţi să fie menţinuţi în unitatea inimii şi în iubire, părtăşie şi cooperare.

Aceasta ar putea fi o ocazie la fel de potrivită ca altele, să menţionăm iarăşi, ceea ce a fost deja menţionat în Studiile în Scripturi, Vol. VI, şi anume că, în opinia noastră, iubita turmă a Domnului creşte cel mai mult în har şi în putere acolo unde adunărilor de experienţe şi grupurilor bereene şi studiilor cu Volumele li se dă un rol foarte proeminent printre adunările lor. În aceste adunări sociale, în special în adunările dedicate mărturisirii experienţelor, rugăciunii şi laudei, prietenii dragi au ocazii de a veni în contact compătimitor unii cu alţii, ceea ce este foarte folositor şi ceea ce-i leagă cu legătura iubirii creştine poate mai mult decât oricare alte adunări. În biserica din Allegheny aceste adunări se ţin în fiecare miercuri seara, şi sunt opt la număr în diferitele părţi ale Pittsburgului şi ale suburbiilor. Frecvenţa medie în utimul trimestru a fost de peste o sută cincizeci, şi influenţa acestor adunări este, credem noi, excelentă. Ce bucuroşi am fi dacă toţi cei dragi care pot, le-ar frecventa şi s-ar împărtăşi din influenţele lor înviorătoare. Mulţi, suntem siguri, dacă ar fi obligaţi să aleagă numai un fel de adunare, ar vota pentru adunarea de experienţe, sau altfel, ca experienţele să fie făcute o parte importantă din alte adunări. Să nu uităm că acesta este în mare parte felul de adunare descris de apostol în 1 Corinteni 14:26 unde zice “Când vă adunaţi laolaltă”.