Capitolul 2 – Paştele tipic

Capitolul 2 – Paştele tipic

R — 2917 / decembrie 1901

“Hristos, Paştele nostru, a fost jertfit”

Exodul 12:1-17

Se pare că inima lui faraon s-a împietrit tot mai mult prin îndurările divine, pe măsură ce plăgile au fost oprite una după alta la cererea sa, prin Moise. Bunătatea lui Dumnezeu, în loc să-l conducă spre pocăinţă, pare să-l fi făcut mai hotărât, după cum Dumnezeu prevăzuse şi prezisese. Dumnezeu însă l-a informat pe Moise că a zecea plagă şi ultima va fi suficientă pentru a înfrânge împotrivirea acestui om încăpăţânat şi a-l obliga să consimtă la cerinţa ca Israel să fie eliberat. Înainte de aplicarea acestei plăgi, Moise a întrebat dacă faraon era dispus să lase pe Israel să plece, şi primind un răspuns negativ, el l-a prevenit pe faraon că în consecinţă o calamitate cumplită va veni asupra egiptenilor. Se pare că el a plecat imediat în ţinutul Gosen ca să pregătească poporul pentru exod. Vecinii lor egipteni le-au dat de bună voie bijuterii de aur şi de argint, şi diferite lucruri de valoare, evident nerăbdători să-i vadă plecaţi şi plini de regret că conducătorul lor a fost atât de încăpăţânat. Fără îndoială, ei şi-au dat seama şi de faptul că în ceva fel Dumnezeu era cu israeliţii şi împotriva egiptenilor, un lucru care lui Faraon, regele lor, se pare că i-a fost greu să-l înţeleagă.

Noi nu ştim cât timp le-a trebuit să se pregătească pentru călătorie, dar putem presupune că acesta a fost un timp de încordare pentru faraon şi pentru toţi cei care ştiau despre ultima ameninţare prezentată de Moise şi Aaron. Suntem siguri că pregătirile au durat câteva zile, dacă nu săptămâni, pentru că printre alte instrucţiuni, fiecare familie trebuia să aleagă pentru sine un miel mascul de un an, fără cusur, ca bază pentru ceremonia religioasă cunoscută ca Paşti, respectată de atunci încoace de acel popor. Mielul trebuia ales, primit, separat de ceilalţi şi îngrijit în mod special din a zecea zi a acelei luni, Aviv (mai târziu cunoscută ca Nisan), iar în a paisprezecea zi a lunii trebuia să fie înjunghiat între cele două seri (între ora şase a unei seri şi ora şase a următoarei seri — ziua obişnuită evreiască). Carnea lui trebuia să fie friptă pentru a fi mâncată în seara următoare, iar sângele trebuia păstrat pentru stropirea pragului de sus şi a stâlpilor uşii — a ramei uşii, sus şi lateral. Mielul fript trebuia să fie mâncat în noaptea care urma zilei a paisprezecea, împreună cu ierburi amare, cei care mâncau fiind adunaţi în grupuri de familie şi toţi în aşteptare pentru călătorie, cu sandalele în picioare şi toiagul în mână etc., gata de plecare din Egipt dimineaţa devreme în ziua a cincisprezecea.

Evenimentul, aşa cum este relatat în Exodul, este interesant şi totdeauna a fost preţios pentru evrei, legea cu privire la el servind ca unul din cele mai proeminente semne de hotar din istoria acestui popor. Dar pentru creştin semnificaţia acestei întâmplări este de o şi mai mare importanţă. Pentru el, ca israelit anitipic, toată întâmplarea vorbeşte de eliberarea antitipică prin Moise cel antitipic la sfârşitul nopţii antitipice şi la deschiderea zilei de Paşti antitipice. Textul nostru de bază “Hristos, Paştele nostru, a fost jertfit” (1 Cor. 5:7), identifică pe Domnul Isus ca Mielul antitipic, şi identifică sacrificiile pe care El le-a dat cu eliberarea în care sperăm noi acum, că este aproape, chiar la uşă. Acest fapt este recunoscut de către creştinii din toate denominaţiile, iar Cina Domnului nostru este recunoscută ca şi comemorarea antitipului cinei de Paşti, în special de bisericile catolice şi denominaţiile protestante mai vechi. După cum evreii celebrează Paştile anual, tot aşa şi aceste biserici celebrează anual “Vinerea Mare”, printr-o cină simbolică cunoscută ca Euharistul sau Cina Domnului, comemorativă a morţii “Mielului lui Dumnezeu” şi a milei divine oferită ulterior “Bisericii întâilor-născuţi”.

Să mergem acum înapoi şi să privim unele detalii şi însemnătatea acestora pentru noi, israeliţii spirituali antitipici. Luarea mielului în a zecea zi a lunii şi-a găsit corespondenţa la prima venire a Domnului nostru Isus, când El S-a prezentat lui Israel la încheierea serviciului Său, ca Împăratul lor, călare pe asin, exact în a zecea zi a lunii Nisan. Atunci naţiunea aceea trebuia să-L accepte, să-L primească; dar în loc de aceasta, ei “şi-au întors faţa de la El” şi n-au văzut în El frumuseţea pe care o căutau, ca naţiune. În a paisprezecea zi a lunii Nisan, Domnul nostru a mâncat Paştile împreună cu ucenicii, seara devreme. Mai târziu în aceeaşi noapte El a fost vândut. În dimineaţa următoare a aceleiaşi zile a fost condamnat şi răstignit. Mai târziu în aceeaşi zi a fost îngropat. Toate acestea s-au petrecut în a paisprezecea zi între cele două seri, între şase după-amiaza, când a început ziua, şi următorul şase după-amiaza, când s-a sfârşit, iar în ziua următoare, a cincisprezecea, seara, a fost celebrată sărbătoarea Paştilor evreieşti. Noi celebrăm acea sărbătoare în mod antitipic, sărbătorind şi bucurându-ne continuu în harul lui Dumnezeu faţă de noi. Dar Cina Domnului aparţine de 14 Nisan şi comemorează uciderea Mielului lui Dumnezeu. Acea noapte în care a fost mâncat Paştile reprezintă acest Veac Evanghelic — un timp întunecat, în care păcatul şi răul încă triumfă, iar întunericul este pretutindeni, şi în care cei din poporul Domnului se hrănesc din meritul lui Cristos, Mielul nostru de Paşti, junghiat pentru noi, şi îşi dau seama că “trupul Lui este adevărata hrană”.

Împreună cu Mielul, evreul a mâncat şi pâine nedospită, curată, neamestecată, figurativ separată de păcat; ea a simbolizat promisiunile preţioase care ne vin de la Tatăl ceresc prin Domnul nostru Isus Cristos. “Pâinea care se coboară din cer este de aşa fel, ca cineva să mănânce din ea şi să nu moară” (Ioan 6:50). Şi după cum evreii au mâncat pâinea şi mielul lor, tot aşa isreliţii spirituali antitipici se împărtăşesc de meritele şi harurile lui Cristos fără plată, dar împreună cu ele primesc şi amărăciunea persecuţiei, a încercărilor, a dificultăţilor, a denaturărilor şi suferinţelor simbolizate prin “ierburile amare”. După cum evreii au mâncat cu încălţămintea în picioare şi gata de drum dimineaţa, tot aşa israeliţii adevăraţi din acest Veac Evanghelic se împărtăşesc de aceste favoruri spirituale, simţind în acest timp că ei sunt încă în Egipt şi doresc ţara promisă; şi ei indică prin conduita vieţii că sunt străini şi peregrini în această ţară, lumea, şi că ei caută patria cerească. Dar eliberarea n-a venit în noaptea în care a fost mâncat Paştele, ci în dimineaţa care a urmat. Tot aşa, eliberarea israeliţilor spirituali nu vine în timpul nopţii de păcat şi strâmtorare în care domneşte dumnezeul lumii acesteia. Vine în dimineaţa Milenară, pe care o aşteptăm, în care sperăm şi pentru care ne rugăm, “Vie împărăţia Ta”. “Dumnezeu o ajută în revărsatul zorilor.” Psa. 46:5.

Greşeala unora este că presupun că Paştile se referă, direct sau indirect, la trecerea copiilor lui Israel peste Marea Roşie. Nu este nimic de felul acesta. Numele a fost dat cu referire la trecerea peste sau cruţarea întâilor-născuţi ai lui Israel în timpul acelei nopţi când a fost mâncat mielul şi în timpul când sângele a fost pe stâlpii uşii în afară. Îngerul morţii era în toată ţara Egiptului şi au fost loviţi toţi întâii-născuţi ai Egiptului, dar întâii-născuţi ai lui Israel au fost scăpaţi numai cu condiţia ca sângele să fie stropit pe stâlpii uşii şi pe pragul de sus al caselor în care se găseau aceştia. Orice israelit care nu respecta porunca divină, să pună semnul sângelui pe uşă la intrare, aşa cum a îndrumat Domnul prin Moise, suferea, exact în acelaşi fel şi tot atât de sigur ca egiptenii — sângele era semnul distinctiv între cei care erau poporul Domnului şi cei care nu erau poporul Lui.

Ce înseamnă aceasta acum, pentru israeliţii spirituali? Răspundem că stropirea sângelui simbolizează o recunoaştere a credinţei în meritul răscumpărător al sacrificiului Domnului nostru Isus, ca Mielul nostru de Paşti.

Oricine recunoaşte Cuvântul Domnului cu privire la acest lucru înţelege că fără vărsare de sânge nu există nici o iertare a păcatelor, şi de la cel care astfel înţelege importanţa morţii Mântuitorului nostru se aşteaptă s-o mărturisească, aşa cum este simbolizat prin stropirea sângelui pe dinafara locuinţei. Şi faptul că era pe uşă înseamnă că toţi cei care erau înăuntru se încredeau în sânge, erau sub meritul lui eficace. Este remarcabil că în timp ce această doctrină a răscumpărării prin sângele lui Cristos a fost susţinută cu mai multă sau mai puţină claritate timp de secole, acum, la încheierea acestui veac, este pusă sub semnul întrebării de către unii care totuşi se numesc cu numele lui Cristos şi de unii care pretind a fi învăţători avansaţi şi critici radicali. Toţi aceştia sunt, din punctul de vedere al Domnului, egipteni, nu israeliţi. Toţi cei pe care El îi va recunoaşte ca popor al Său, israeliţi cu adevărat, vor fi din aceia care Îl vor recunoaşte pe El, Cuvântul Său, şi lucrarea pe care a făcut-o pentru ei prin vărsarea sângelui preţios al Mielului nostru de Paşti, Isus Cristos.

Doctrina înlocuirii este prezentată foarte accentuat în acest tip. După cum sângele reprezintă viaţa când este în vasele de sânge, tot aşa reprezintă moartea când este vărsat; şi astfel, deoarece sentinţa morţii a fost împotriva rasei noastre, era necesar ca Cristos să moară pentru păcatele noastre. Ca atare, Domnul a făcut să fie obligatoriu, de-a lungul acestui veac, ca toţi aceia pe care El îi va recunoaşte, să fie din aceia care să se încreadă şi să mărturisească ispăşirea, răscumpărarea care este în Isus Cristos. Sângele trebuia să fie ca indiciu, ca martor, ca semn, ca dovadă a credinţei acelora care erau în casa pe care a fost stropit. Nu era indiciul lui Dumnezeu, ci al omului. Dumnezeu urma să cruţe, dar fiecare israelit care urma să fie cruţat, trebuia să aibă grijă ca partea lui din program să fie îndeplinită.

Să nu trecem cu vederea că nu toţi israeliţii au fost în pericol de moarte, ci numai întâii-născuţi; căci aceasta este

o trăsătură izbitoare şi proeminentă a tipului. Ea ne învaţă că deşi eliberarea care trebuie să fie realizată dimineaţa va fi eliberarea pentru toţi cei care iubesc pe Domnul şi iubesc dreptatea, atât întâii-născuţi cât şi ceilalţi, totuşi în timpul nopţii vine o încercare sau probă specială — înaintea dimineţii Milenare — şi această încercare sau probă specială va afecta numai pe cei întâi-născuţi. Cine sunt aceşti întâi-născuţi? Răspundem că ei au simbolizat “Biserica celor întâi-născuţi, care sunt scrişi în ceruri”, “turma mică”, concepuţi la o înnoire a naturii şi la comoştenire cu Domnul nostru Isus în Împărăţia viitoare. Vor mai fi eliberaţi şi alţii de sub puterea lui Satan şi de sub opresiunea păcatului, după cum este reprezentat în eliberarea întregului Israel de Faraon şi de puterea şi robia lui, dar singurii care vor fi în pericol în timpul acestei nopţi, singurii peste care se va trece sau vor fi cruţaţi, în timpul acestui Veac Evanghelic, va fi turma mică, Biserica întâilor-născuţi. Acesta este limbajul clar al tipului şi nici nu poate fi explicat altfel. Să ne amintim că după Paşti, în noua ordine de lucruri, întâii-născuţi cruţaţi în aceste Paşti au devenit Leviţii, dintre care au fost preoţii, o mică turmă; şi chiar aşa declară apostolul despre Biserica întâilor-născuţi: “Voi sunteţi o preoţie împărătească”. 1 Pet. 2:5, 9.

După cum am remarcat deja, acest miel de Paşti şi-a găsit antitipul în Cristos, Mielul nostru de Paşti, care a fost junghiat pentru noi, şi din care noi ne împărtăşim. Domnul nostru a instituit pentru noi, Israelul spiritual, un serviciu comemorativ care să ia locul tipului respectat de Israelul natural. A fost instituit în aceeaşi noapte în care a fost vândut, în aceeaşi noapte în care a mâncat cina de Paşti, ca evreu, şi după ce a mâncat această cină de Paşti. El a luat pâine şi vin care să-L reprezinte pe El Însuşi, ca adevăratul, antitipicul Miel al lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii, şi a poruncit tuturor celor care erau cu adevărat urmaşii Săi ca de atunci încolo, în loc să mai celebreze Paştele tipic, ca evreii, să celebreze Paştele antitipic. “Să faceţi lucrul acesta (să celebraţi Paştele) în amintirea Mea (şi să nu-l mai faceţi în amintirea eliberării tipice)”. Şi an de an această celebrare a fost transmisă până în prezent şi este încă comemorată.

Totuşi unii din poporul lui Dumnezeu, devenind încurcaţi în legătură cu acest subiect şi pierzând din vedere faptul că aceasta este o comemorare a antitipului Paştelui evreiesc, se simt liberi să stabilească timpuri şi perioade proprii de ţinere a acestei comemorări, fără nici o autoritate de la Domnul. Ei sunt scuzabili într-o măsură considerabilă, deoarece, în timpul celor optsprezece secole de la instituirea poruncii, marele Adversar a introdus multe doctrine şi practici false printre urmaşii lui Isus — printre altele doctrina Liturghiei, care pretinde a fi o repetare a sacrificiului lui Cristos, îndeplinit de către preoţi, care-L creează pe Cristos în trup, pretind ei, şi-L jertfesc din nou în Liturghie, pentru păcatele acelora pentru care este făcută. Protestanţii, ieşind din papalitate, au respins doctrina Liturghiei, dar deoarece Liturghia a ajuns să fie făcută frecvent, ei şi-au imaginat că Cina Domnului, aşa cum o celebrează ei, de asemenea este fără limitări în privinţa timpului şi perioadei. Mai mult, chiar şi acele biserici vechi care încă respectă data de Paşti pentru Cina Domnului au adoptat o metodă nouă de calculare a ei, contrară metodei folosite de evrei — o metodă prin care ziua memorială cade întotdeauna în vinerea cea mai apropiată de data reală, aşa încât duminica următoare, Paştile, va simboliza învierea Domnului nostru în prima zi a săptămânii.

Următoarea aniversare potrivită a celebrării Paştilor, după calculul evreiesc al timpului, folosit de Domnul şi de apostolii Săi, şi de unii din poporul Domnului de atunci încoace şi acum, va fi 20 aprilie 1902, după apusul soarelui.

R — 4703 / octombrie 1910

“Faceţi lucrul acesta în amintirea Mea”

Matei 26:17-30

Aceste studii sunt alese pentru noi dinainte. Altfel preferinţa noastră ar fi fost să analizăm primăvara întâmplarea legată de încheierea vieţii pământeşti a Domnului nostru, cam pe timpul când aceasta a avut loc. Dar Adevărul este întotdeauna preţios pentru noi şi are întotdeauna lecţii folositoare.

Isus a fost evreu şi de aceea a fost obligat faţă de fiecare trăsătură a Legii Mozaice. El n-a venit să strice Legea, ci s-o împlinească. Studiul de astăzi ne indică spre împlinirea unei trăsături a Legii — Paştile; nu înseamnă că această trăsătură este deja împlinită în întregime, ci înseamnă că tipul a fost în proces de împlinire de mai bine de optsprezece secole, iar împlinirea completă, care în mod sigur va veni, este, credem noi, aproape sosită. Pentru a aprecia acest studiu trebuie să avem clar în minte tipul:

Cu aproximativ 3500 de ani în urmă Dumnezeu a eliberat pe poporul lui Israel de puterea despotică a lui Faraon, regele Egiptului. De mai multe ori Faraon refuzase să lase pe popor să plece, preferând să-i ţină ca sclavi, robi. De fiecare dată Dumnezeu trimisese plăgi asupra Egiptului ca pedepse. Sub influenţa fiecărei plăgi Faraon s-a pocăit şi prin Moise a implorat pe Dumnezeu să aibă milă de el, iar pentru popor să dea eliberare de plagă. Totuşi, fiecare manifestare a milei divine n-a făcut decât să-i împietrească inima, până când a fost necesară a zecea plagă, cea mai severă dintre toate. Acea plagă a constat din executarea sentinţei cu moartea împotriva tuturor întâilor-născuţi ai Egiptului. Dar israeliţii din Egipt au fost scutiţi de prevederea ei, pe baza anumitor condiţii. Fiecărei familii i s-a cerut să aibă un miel al ei, ale cărui oase să nu fie nici unul zdrobit. Sângele lui a fost stropit pe stâlpii uşii casei, iar familia, strânsă înăuntru, a mâncat carnea lui cu pâine nedospită şi cu ierburi amare, cu toiagul în mână, ca peregrinii, gata de plecare din Egipt dimineaţa.

Întâii-născuţi ai lui Israel cruţaţi

Când în acea noapte sentinţa divină a omorât pe toţi întâii-născuţi ai Egiptului, întâii-născuţi ai lui Israel au fost ocoliţi sau cruţaţi; de aici şi numele — Paşti. Şi această ceremonie, ca o amintire a marii binecuvântări a Domnului peste Israel, a fost poruncit să fie respectată anual ca o amintire a bunătăţii lui Dumnezeu şi pentru că ea a simbolizat, sau a ilustrat, o încă şi mai mare milă şi binecuvântare care va veni.

Puţin mai târziu, aceşti întâi-născuţi cruţaţi au fost schimbaţi cu una dintre seminţii — Levi. După aceea leviţii au fost întâii-născuţi ocoliţi şi au fost în mod special dedicaţi lui Dumnezeu şi serviciului Său.

Împlinirea antitipică

Acele experienţe ale israeliţilor şi ale întâilor-născuţi ai lor au fost reale şi pe bună dreptate foarte interesante pentru ei; dar ele sunt încă şi mai interesante pentru creştini, care sunt ei înşişi antitipurile peste care se trece acum. Prin “creştini” noi nu ne referim la toţi cei care doar declară că sunt, nici la toţi care merg la biserică, oricât de regulat. Noi ne referim la puţinii evlavioşi care acum sunt chemaţi şi sunt încercaţi în privinţa credincioşiei faţă de Domnul şi prin credinţă sunt cruţaţi — trecuţi de la moarte la viaţă. Aceştia sunt numiţi scriptural “Biserica celor întâi-născuţi, care sunt scrişi în ceruri” (Evrei 12:23). După cum eliberarea poporului Israel din Egipt a avut loc după cruţarea sau trecerea peste întâii-născuţi, tot aşa, corespunzător, binecuvântarea divină va veni peste omenire imediat după completarea “Bisericii celor întâi-născuţi” — imediat după trecerea lor de la moarte la viaţă, prin puterea Primei Învieri. Dacă există o clasă a întâilor-născuţi, aceasta implică faptul că va exista şi o clasă născută după aceea. Astfel Scripturile învaţă clar peste tot că chemarea prezentă, încercarea, testarea, probarea şi răsplătirea finală a Bisericii nu vor fi sfârşitul milei divine faţă de omenire ci, din contră, vor fi numai începutul ei; pentru că, din moment ce se vorbeşte despre sfinţi că sunt “Biserica celor întâi-născuţi”, sau, după cum declară apostolul, “un prim-rod pentru Dumnezeu dintre creaturile Sale”, prin aceasta suntem asiguraţi că şi roadele târzii fac parte din Programul divin.

Printre leviţi au existat diferite diviziuni care reprezintă diferite ranguri şi grade ale Bisericii lui Cristos. Dar principala diviziune sau secţiune a leviţilor a fost familia preoţească a lui Aaron, întocmai cum există o clasă specială printre leviţii antitipici, puţinii credincioşi, cunoscuţi în Scripturi ca Preoţimea Împărătească.

Mielul antitipic şi sângele Său

În zilele lui Isus venise timpul împlinirii antitipului Paştilor. Însuşi Isus trebuia să fie Mielul de Paşti. Prin credinţă, meritul sacrificiului Său, sângele Său, trebuia să fie stropit pe stâlpii uşii inimii poporului Său, iar carnea Sa, meritul perfecţiunii Sale pământeşti, trebuia să fie mâncat sau însuşit de către ei în minţile lor. Cu aceasta ei trebuiau să mănânce pâinea nedospită a promisiunilor divine şi ierburile amare ale încercărilor şi adversităţilor, şi pe lângă acestea trebuiau să bea vin, sângele strugurilor, sugerând simbolic participarea lor cu Mielul în dispreţul şi suferinţele Sale.

Mielul lui Dumnezeu, Isus, Mielul de Paşti antitipic, a fost junghiat cu aproape nouăsprezece secole în urmă, la aniversarea exactă a junghierii mieilor tipici. Sacrificiul lui Isus nu mai trebuie repetat, pentru că prin credinţă noi toţi stropim acelaşi sânge şi astăzi, şi în inimile noastre ne hrănim din meritul aceluiaşi sacrificiu pământesc, şi avem din belşug ierburile amare ale persecuţiei şi bem din sânge — împărtăşim spiritul Învăţătorului şi răsplata acestuia de suferinţă pentru dreptate. Nu mulţi au apreciat aceste privilegii în timpul acestor nouăsprezece secole — în total doar o “turmă mică”. Nici nu sunt mulţi care le invidiază experienţele prezente; nici nu sunt mulţi care apreciază cât de mare va fi răsplata şi binecuvântarea lor în viaţa viitoare. Atunci, în loc să sufere cu Cristos, ei vor domni cu El în glorie, onoare şi nemurire.

“Să faceţi lucrul acesta în amintirea Mea”

Isus, gata să înceapă împlinirea acestui tip prin moartea Sa ca Mielul de Paşti antitipic (Cristos Paştele nostru a fost jertfit — 1 Cor. 5:7), a instituit pentru urmaşii Săi o amintire anuală care, în mintea lor, urma să ia locul tipului şi să le reamintească continuu de marele Antitip. În locul cărnii literare a mielului, Învăţătorul a folosit pâine, iar în locul sângelui, rodul viţei, şi în locul comemorării mai departe a tipului, El a îndrumat ca acest lucru să fie făcut în amintirea antitipului — “Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”, şi paştele care vine pentru Biserica întâilor-născuţi, ca precedent al marilor binecuvântări ce vor urma pentru Israel şi pentru toate familiile pământului.

Domnul nostru ca evreu a fost obligat mai întâi să ţină paştele tipic, să mănânce din mielul literal etc.; dar apoi, după cina aceea de paşti, El a instituit cu pâine şi rodul viţei amintirea Lui Însuşi ca înlocuitor, zicând: “Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu. Apoi a luat un pahar şi, mulţumind, li l-a dat zicând: Beţi toţi din el. … Vă spun că de acum încolo nu voi mai bea din acest rod al viţei, până în ziua când îl voi bea cu voi, nou, în Împărăţia Tatălui Meu” — până la a doua venire a Sa în putere şi mare slavă pentru a primi Biserica în calitate de Mireasă a Sa aleasă şi comoştenitoare în Împărăţia Sa şi a revărsa din belşug binecuvântări peste Israel şi prin Israel peste toată omenirea.

Iuda, vânzătorul egoist

Ceasul vânzării se apropia. Învăţătorul ştia prin ceva putere necunoscută nouă cine Îl va vinde etc. Anunţând chestiunea celor doisprezece, El a zis: “Unul dintre voi … Mă va da prins”. Fiecare a întrebat: “Nu cumva sunt eu, Doamne?” Chiar şi Iuda în mod obraznic a provocat cunoştinţa Învăţătorului despre cursul său înşelător şi a zis: “Nu cumva sunt eu?” Răspunsul a fost: Este aşa cum ai spus

— tu eşti trădătorul. Programul divin a fost împlinit prin trădător şi s-au împlinit Scripturile care spun că El va fi vândut cu treizeci de arginţi; dar coincidenţa arată preştiinţa divină, fără să implice că Dumnezeu a instigat în vreun mod comportarea trădătoare, de unde şi declaraţia: “Vai de omul acela prin care este vândut Fiul Omului!” Din acest punct de vedere trebuie să înţelegem că nu există speranţă pentru Iuda într-o viaţă viitoare. Tristeţea şi suferinţa sa înainte de a muri au fost astfel încât n-a găsit nici o compensaţie în vreo fericire de care se bucurase în zilele anterioare.

În Împărăţia Tatălui Meu

Dând ucenicilor pâinea, care a reprezentat trupul Său, şi paharul, care a reprezentat sângele Său, Învăţătorul le-a oferit ilustrativ îndreptăţire şi sfinţire şi, după cum a explicat Sf. Pavel, El a făcut mai mult decât atât — le-a oferit o participare cu Sine în suferinţele din prezent şi în gloriile viitorului (1 Cor. 10:16, 17; Mat. 26:29). Antitipul paharului în sensul lui mai înalt vor fi noile bucurii ale Împărăţiei pe care toţi cei credincioşi în Cristos le vor împărtăşi cu marele Împărat al slavei, când Îşi va lua marea Lui putere şi va domni. C. Î. — 524, 525

 

Paştele

Paşti — Cât de des se repetă? (C. Î. 524-2)

Întrebare (1911) — 2 — Sângele mielului de Paşti a fost stropit an de an continuu, sau a fost stropit o singură dată în Egipt?

Răspuns — Nu ştiu; trebuia să fi fie un simbol. Aşa li s-a poruncit la început şi probabil aşa a fost urmat tot timpul. Dacă ar fi vreun evreu aici, poate că ar putea să ne spună dacă acum este obiceiul să se stropească stâlpii uşii cu sânge. Nu cred că fac aceasta. Nu sunt sigur.

Paşti — Pe cine au simbolizat întâii-născuţi? (C. Î. 524-3)

Întrebare (1912) — 3 — “Întâii-născuţi” care au fost cruţaţi pe baza sângelui vărsat al Mielului simbolizează CAPUL ŞI CORPUL Bisericii, sau NUMAI BISERICA?

Răspuns — O, numai Biserica; NU pe Domnul nostru Isus. El n-a fost cruţat de nimic. El a murit. În sensul deplin al cuvântului El a fost Mielul. Sângele Lui ne face pe noi “Biserica celor întâi-născuţi”. Unde ar fi fost Mielul pentru propria Sa Îndreptăţire dacă El ar fi fost cruţat? El n-a avut nevoie de un Miel. El S-a cruţat prin Sine. El S-a cruţat prin ascultarea Sa chiar până la moarte. Aceasta Îi dă puterea să ne cruţe pe noi ca Biserica celor Întâi-născuţi prin sângele Lui aplicat nouă.

Paşti — Relaţia lor cu Ziua Ispăşirii. (C. Î. 524-4)

Întrebare (1913) — 4 — Care este relaţia dintre tipul Paştelui şi Ziua Ispăşirii anuală? Paştile reprezintă plătirea Răscumpărării, iar Ziua Ispăşirii care-i urmează, curăţirea poporului ca rezultat al operei de răscumpărare?

Răspuns — Aş spune că acestea două n-au nici o legătură. Dumnezeu le-a pus la cele două capete opuse ale anului, departe una de alta. Una este un tip al unui lucru, cealaltă este tipul altui lucru.

Cuvântul “răscumpărare” nu este arătat în nici una din acestea; nu există nici o ilustraţie a răscumpărării în nici unul din aceste cazuri. Cuvântul “răscumpărare” sau ideea despre răscumpărare este dată în altă parte.

Paşti şi ispăşire — Când şi de ce se ţineau. (C. Î. 525-1)

Întrebare (1916) — 1 — De ce a fost Paştele celebrat în seara celei de-a 14-a zi a primei luni, iar ziua anuală a Ispăşirii în a 10-a zi a lunii a şaptea?

Răspuns — Pentru că Dumnezeu a vrut ca ele să fie diferite. Cele două lucruri n-au legătură directă unul cu celălalt. Unul este o ilustraţie a cruţării Bisericii celor Întâi-născuţi, în timp ce celălalt este o ilustraţie a suferinţei lui Cristos şi a Bisericii în timpul Veacului Evanghelic ca bază şi pregătire pentru a împărţi binecuvântările la toate familiile pământului în timpul Veacului Milenar. Mielul de Paşti a reprezentat doar moartea lui Isus şi cruţarea poporului Său în acest veac şi prin urmare o altă ilustraţie şi una diferită este dată pentru a reprezenta moartea lui Isus şi a Bisericii şi binecuvântarea ulterioară a lumii în veacul viitor. El n-a vrut ca ele să se intersecteze. Una s-a referit la moartea lui Isus şi cealaltă a fost dată pentru a face o ilustraţie diferită.