Capitolul 3 – Cina Memoriala

R — 1021 / aprilie 1888

Până va veni El

Fiindcă Pavel, referindu-se la Cina Domnului, spune că noi astfel “vestim moartea Domnului, până va veni El”, unii privesc aceasta ca o limitare. Să ne gândim însă că în Veacul Iudeu, mielul tipic era junghiat şi mâncat în fiecare an, până când a venit Domnul nostru, adevăratul sau antitipicul Miel. Dar când Ioan Botezătorul L-a prezentat pe Domnul nostru ca fiind prezent şi a zis “Iată Mielul lui Dumnezeu”, junghierea şi mâncarea mielului tipic n-au încetat imediat să fie potrivite; fiindcă Domnul nostru Însuşi le-a respectat până în noaptea în care a fost vândut. Comemorarea mielului tipic a încetat să fie potrivită numai când Mielul antitipic a fost omorât pe Calvar.

La fel acum, Domnul nostru, adevăratul Miel al lui Dumnezeu, ne-a dat pâinea şi vinul ca simboluri ale cărnii şi sângelui Său — date pentru noi — pentru trecerea peste noi sau cruţarea noastră. Şi noi trebuie să comemorăm moartea Lui cu aceste simboluri până va veni El şi până când ultimul membru al corpului Său va fi trecut peste — în plinătatea mântuirii, cu El şi ca El. Atunci simbolul va înceta, antitipul fiind venit complet prin trecerea noastră dincolo. Până la această mare împlinire a speranţelor noastre, este potrivit pentru noi să o vestim comemorând corpul Său frânt şi sângele Său vărsat prin care ea va fi asigurată.

R — 1382 / martie 1892

Cina de Amintire

Noi credem şi învăţăm că cea mai bună ocazie pentru sărbătorirea morţii Domnului nostru este aniversarea ei. Acesta a fost obiceiul Bisericii timpurii, şi ea este încă respectată într-un fel de unele denominaţii în Vinerea Mare

— deşi, pentru ca respectarea ei să cadă în aceeaşi zi, exactitatea datei este nesocotită. Noi, asemenea Bisericii timpurii, preferăm să sărbătorim Cina Memorială exact la aniversarea ei — pe care noi o calculăm cum o calculau ei şi evreii — după timpul lunar — în ziua dinaintea începerii Paştilor evreieşti.

Mai mult, noi credem şi învăţăm că singurul mod potrivit pentru sărbătorirea acestui Memorial este acela pe care l-a introdus Domnul nostru şi pe care l-a urmat Biserica timpurie, şi nu aşa cum este sărbătorită Vinerea Mare acum de către unii.

În aceeaşi noapte în care a fost vândut — după ora 6 după-masă, în ceea ce noi numim acum data de 13 a lunii evreieşti Nisan, dar ceea ce evreii numeau începutul zilei a paisprezecea a lunii (ziua lor de 24 de ore începând seara), şi de aceea, după calculul evreilor, în aceeaşi zi în care a fost răstignit (cu o zi înainte de începutul Paştilor lor) — Domnul nostru a sărbătorit Cina de Paşti împreună cu ucenicii Săi. (Cina cu miel, care întotdeauna preceda săptămâna de sărbătoare a Paştilor, nu era şi nu este nici acum numită de către evrei sărbătoarea Paştilor.) Şi conformându-Se astfel Legii (care era încă în vigoare peste orice evreu până la moartea Domnului nostru pe cruce), Isus a instituit un Memorial al morţii Sale, pâinea şi “rodul viţei” fiind folosite ca simboluri ale cărnii şi sângelui Său.

El i-a instruit pe urmaşii Săi să comemoreze astfel

sacrificul Său pentru păcate, zicând:

“Să faceţi lucrul acesta în amintirea Mea”

Şi nouă ni se pare că timpul face parte din instituire ca şi pâinea şi sucul de struguri. Noi să nu ne gândim să punem în loc alt timp decât acela instituit — în special având în vedere minuţiozitatea Domnului nostru în această chestiune; căci, deşi El a declarat, “Am dorit mult să mănânc Paştile acestea cu voi înainte de a suferi”, totuşi, potrivit Legii, nu puteau fi mâncate până la aniversarea sacrificării mielului tipic înainte de trecerea peste întâii-născuţi israeliţi din Egipt; ceea ce a fost şi aniversarea sacrificării adevăratului “Miel al lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii” şi prin care Biserica întâilor-născuţi este prima cruţată sau eliberată. Domnul nostru a aşteptat, prin urmare, şi “când a sosit ceasul (ceasul cel mai devreme posibil potrivit Legii), El a stat la masă”. Luca 22:14-20.

Cuvintele apostolului, “de câte ori mâncaţi pâinea aceasta şi beţi paharul acesta vestiţi moartea Domnului, până va veni El” (1 Cor. 11:26 — explicate în articolul de la pagina 1289, în limba engleză), sunt înţelese de către mulţi că ar da libertatea respectării la orice ceas, în orice zi şi în orice lună; dar nu este aşa pentru cei care citesc critic; deoarece cuvintele “să faceţi lucrul acesta” au greutate specială. Dacă s-ar face la altă dată n-ar fi lucrul acesta: întocmai cum, dacă s-ar da un ordin să se sărbătorească independenţa Statelor Unite în 14 iulie, n-ar fi o îndeplinire a acestui ordin, nici o sărbătorire a acestui eveniment, ci altceva, dacă ar fi sărbătorită altă zi.

Dar nimeni să nu presupună că noi învăţăm că poporul Domnului este sub Lege în privinţa acestui sau a oricărui alt subiect. Singura lege a legământului nostru nou este legea iubirii. Noi iubim pe Învăţătorul nostru, ne place să sărbătorim marele Său sacrificiu pentru păcatele noastre şi ne place să facem acest lucru aşa cum El a binevoit să ne arate, cât putem de exact.

Unii din poporul Domnului sărbătoresc moartea Lui în fiecare zi întâi a săptămânii, presupunând că în faptul că fac astfel au aprobarea obiceiului apostolilor şi a Bisericii timpurii, aşa cum este relatat în Fapte 2:46; 20:7. Noi susţinem însă că ei greşesc în această aplicare a cuvintelor “frângerea pâinii” şi că aceasta n-a fost Cina Memorială, ci o masă obişnuită, care se practica în Biserica timpurie din două motive: 1) fiind puţini şi împrăştiaţi, când se strângeau pentru adunare îşi aduceau mâncare; şi 2) probabil pentru acelaşi motiv se adunau în prima zi a săptămânii, luau o masă împreună, adică: fiindcă în prima zi a săptămânii a înviat Domnul nostru din morţi şi fiindcă în aceeaşi zi le-a explicat împlinirea Scripturilor care se aplicau la El şi L-au cunoscut prin frângerea pâinii, adică prin mâncarea cinei. Nu-i de mirare că după aceea le-a plăcut să sărbătorească atât ziua cât şi masa care le-a adus atât de multă bucurie şi binecuvântare. Luca 24:25-32.

Cei care au confundat aceste mese, sărbătorind învierea în prima zi a săpătămânii, cu Amintirea morţii Domnului, au greşit mult, dacă nu grav.  Ei ar trebui să observe de asemenea că rodul viţei nu este menţionat în legătură cu aceste mese, în timp ce acesta nu este omis niciodată când se referă la Cina de Amintire, fiind tot atât de important ca pâinea. Aceeaşi expresie, “frângerea pâinii” din aceleaşi cuvinte greceşti, este folosită în Fapte 27:35, unde nu poate fi nici o îndoială că se referă la o masă obişnuită pentru satisfacerea foamei, şi nu ca memorial sau simbol.

Aici tratăm acest subiect numai pe scurt. În privinţa întrebării cine să sărbătorească Cina de Amintire şi cum, şi a altor puncte interesante, trimitem pe cititorii noştri obişnuiţi la articolul de la pagina 1289 (în limba engleză).

Să îndemnăm pe toţi care recunosc acea valoare a morţii lui Cristos ca jertfa de răscumpărare a lor, să “facă acest lucru” negreşit, aşa cum a sfătuit Învăţătorul, în amintirea marelui eveniment care este baza bucuriei noastre prezente în Domnul, precum şi a celor în care vom intra ca împlinire a acestui Memorial — când vom avea parte de bucuriile Domnului nostru în glorie, în Împărăţie. Dar cei care se încred în iertare aparte de jertfa pentru păcate, sau care cred că ei îşi pot răstigni păcatele şi astfel se pot face acceptabili pentru Dumnezeu (cum pretind unii), să nu sărbătorească acest Memorial; pentru că, dacă ar face-o, ar mânca şi ar bea condamnare pentru ei înşişi — nediscernând valoarea corpului frânt şi al sângelui vărsat al Domnului, ca singura jertfă pentru păcat care poate ridica păcatul şi poate face pe credincios acceptabil înaintea lui Dumnezeu.

***

C. M. 107
În amintirea lui Isus,Asta Cină este:La care ceia mântuiţi,Bucuroşi iau parte.

Prin credinţă luăm asta, Ca pâinea vieţii; Ce-nchipuieşte-a Domnului Corp, pentru noi zdrobit.

Acest pahar, sângele Său Cel vărsat, ne-nseamnă; Ce pentru-a noastre păcate, S-a adus de jertfă.

Acest pahar ne-aminteşte, Că nu peste mult noi; ‘N Împărăţia Domnului, Cu El îl vom bea nou.

Ce fericiţi vom fi atunci, Căci cu Tine pe veci, Vom petrece în mărire Şi-n faţă Te-om vedea.

R — 1321 / septembrie 1891 (extras)

Profetul asemenea lui Moise

În legătură cu mielul de Paşti sunt cel puţin două puncte care ar trebui observate în mod special. Primul, în privinţa sângelui: “Să ia din sângele lui şi să ungă amândoi stâlpii uşii şi pragul de sus al caselor unde îl vor mânca … . Sângele va fi pentru voi ca un semn pe casele unde veţi fi. Eu voi vedea sângele şi voi trece pe lângă voi, aşa că nu vă va nimici nici o nenorocire atunci când voi lovi ţara Egiptului” (Exodul 12:1-28). Mâncarea sângelui a fost interzisă foarte devreme: “Numai carne cu viaţa ei, adică sângele ei, să nu mâncaţi” (Gen. 9:4). Această interzicere a fost repetată frecvent şi i s-a atribuit un motiv specific: “Căci viaţa trupului este în sânge. Vi l-am dat pe altar, ca să facă ispăşire pentru sufletele voastre, căci sângele face ispăşire pentru suflet” (Lev. 17:11). Vărsarea şi stropirea sângelui de Paşti este o “ilustraţie” remarcabilă a dării “vieţii pentru viaţă” — cerinţa dreptăţii divine înainte ca acei condamnaţi să poată fi îndreptăţiţi. Dar a fost numai o ilustraţie — realitatea a venit după aceea: “Căci ştiţi că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi … ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără pată” (1 Pet. 1:18, 19). Un alt punct este în privinţa cărnii: “Carnea s-o mănânce chiar în noaptea aceea, friptă la foc; s-o mănânce cu azimi şi cu verdeţuri amare … să aveţi mijlocul încins, încălţămintea în picioare şi toiagul în mână; şi să-l mâncaţi în grabă; căci sunt Paştele DOMNULUI”. Prin vărsarea sângelui a fost cruţată viaţa israeliţilor; dar călătoria în pustie era înaintea lor şi ei trebuiau să mănânce şi carnea. Acest aspect este de asemenea o “ilustraţie” remarcabilă a Mielului lui Dumnezeu — “Paştele nostru”. Noi avem viaţă prin vărsarea sângelui Său preţios. Dar aceasta nu este totul. Trebuie să urmăm cărarea vieţii, trebuie să biruim vrăjmaşii vieţii, trebuie să îndeplinim lucrarea vieţii şi să desăvârşim disciplina vieţii. În toate acestea există osteneală şi lacrimi — osteneală şi epuizare; dar puterea noastră se reînnoieşte prin hrana cerească: “Tatăl Meu vă dă adevărata pâine din cer. Căci Pâinea lui Dumnezeu este Acela care Se coboară din cer şi dă lumii viaţa. … Cine vine la Mine nu va flămânzi nicidată şi cine crede în Mine nu va înseta niciodată”. Ioan 6:27-58.