Capitolul 4 – Semnificaţia simboluril0r

 

 

R — 5341 / noiembrie 1913

“Paharul binecuvântării”

“Paharul binecuvântării, pentru care-L binecuvântăm pe Dumnezeu, nu este el o părtăşie a sângelui Celui Uns? Pâinea pe care o frângem, nu este ea o părtăşie a sângelui Celui Uns? Pentru că noi, care suntem mulţi, suntem o singură pâine, un singur trup. 1 Corinteni 10:16, 17 — Diaglott.

Paharul binecuvântării “pentru care noi binecuvântăm pe Dumnezeu”, este într-adevăr un pahar al binecuvântării în multe privinţe. El reprezintă privilegiul binecuvântat al suferinţei cu Cristos şi al lucrurilor binecuvântate care vor veni ca răsplată a acelor suferinţe. Domnul spune că făgăduinţa va avea împlinirea în Împărăţie, când vom avea parte de bucuriile Împărăţiei.

Biserica este reprezentată ca fiind o parte din marea Viţă pe care a sădit-o Dumnezeu; după cum spune Isus: “Eu sunt viţa, voi mlădiţele” (Ioan 15:5). Domnul nostru ne spune despre rodul preţios al acestei Viţe, a cărui dezvoltare reprezintă partea dureroasă a experienţelor noastre. Există un sens în care paharul reprezintă bucuria pe care o vom avea când vom fi trecut dincolo de suferinţele din prezent şi vom fi intrat în glorie (Mat. 26:29). Expresia “pentru care-L binecuvântăm pe Dumnezeu”, poate fi înţeleasă că înseamnă, pentru care aducem mulţumire şi laudă Domnului. Oricine primeşte paharul fără mulţumire din inimă, fără apreciere, nu va primi marea răsplată. Pentru a primi binecuvântarea intenţionată, noi trebuie să primim paharul cu mulţumire pentru acest mare privilegiu al suferinţei cu Cristos.

Analizând această întrebare a apostolului, “nu este el o părtăşie (comuniune) a sângelui lui Hristos?” noi trebuie să avem în minte două gânduri: primul, al paharului literal la care se referă el, care reprezintă sângele lui Cristos, şi al doilea, faptul că noi avem privilegiul de a ne împărtăşi din paharul Său, paharul de sacrificiu. Noi avem privilegiul părtăşiei în moartea Sa, părtăşiei în suferinţele Sale. Această idee este prezentată în alte Scripturi — că Isus este Capul Bisericii, care este Corpul Său etc. El va fi marele Proroc, Preot, Împărat, Judecător şi Binecuvântător al lumii.

Potrivit Scripturilor, marele Cap a fost glorificat, după ce a îndurat suferinţele chiar până la moarte, după ce Şi-a dat viaţa pentru lume. Şi El ne-a adoptat ca şi membri ai Săi

— acum membri în trup, pentru a fi curând membri în glorie. Folosim cuvântul membri în sensul în care vorbim despre membrii parlamentului. Corpul parlamentului are mulţi membri, şi la fel are mulţi membri şi Corpul lui Cristos. Condiţiile în care ei îşi pot întări chemarea şi alegerea este ca ei să creadă în Cristos şi să se predea lui Dumnezeu. Atunci Domnul nostru îi va adopta ca membrii Săi, acum membri pe pământ, iar apoi membrii Lui în glorie.

“Beţi toţi din el”

Cu condiţia deci că vom bea cu credincioşie din paharul Său (Mat. 26:27), ne vom “întări chemarea şi alegerea” (2 Pet. 1:10). Îndemnul “beţi toţi din el” are o dublă semnificaţie: prima, tot trebuie băut înainte de sfârşitul Veacului Evanghelic; şi a doua, toţi care vreau să fie membri ai Corpului Său trebuie să bea din el. Sf. Petru a vorbit despre suferinţele Cristosului, Cap şi Corp, care continuă acum de mai bine de o mie opt sute de ani, şi despre slava care va urma (1 Pet. 1:8-12; 4:1; 5:1). Imediat ce ultimul membru va fi trecut în starea cerească, toate suferinţele Cristosului vor fi terminate şi nimeni nu va mai avea privilegiul părtăşiei în “suferinţele lui Hristos”, întocmai cum nimeni nu va mai avea privilegiul părtăşiei în gloria Sa şi a deveni “Mireasa, soţia Mielului”.

Este un singur pahar, deşi conţine sucul multor struguri; este o singură pâine, deşi este făcută din multe boabe. Boabele nu-şi pot păstra individualitatea şi viaţa dacă vreau să devină pâine pentru lume. Strugurii nu se pot menţine ca struguri dacă vreau să consituie spiritul dătător de viaţă. Astfel vedem frumuseţea declaraţiei apostolului că acei din poporul Domnului sunt participanţi cu El în acea singură pâine şi acel singur pahar. Nu există alt mod prin care noi putem obţine natura cea nouă decât prin a accepta invitaţia Domnului să bem paharul Său şi prin a fi frânţi cu El ca membri ai acelei singure pâini; prin a fi îngropaţi cu El în botezul în moartea Sa, şi astfel a ajunge cu El la învierea în glorie, onoare şi nemurire, a ajunge la Întâia Înviere.

Partea Bisericii în acea singură pâine

Pâinea reprezintă în primul rând trupul lui Isus, care s-a frânt pentru noi şi pentru lume în general. În sens mai larg ea include tot Corpul lui Cristos, toţi cei care devin membrii Săi. Astfel frângerea pâinii, frângerea Corpului continuă de peste o mie opt sute de ani.

Citim că la instituirea Cinei Domnului, Isus a frânt pâinea. De fapt, atunci El era singurul care putea frânge pâinea. Toţi ceilalţi din omenire erau neîndreptăţiţi în ochii lui Dumnezeu până când Isus prin sacrificiul şi înălţarea Sa a reparat deficienţa unei anumite clase. Astfel Isus a fost primul care a frânt pâinea. Astăzi, când pâinea nedospită trece pe la fiecare din noi la Cina de Amintire şi fiecare ia o parte din ea, fiecare o frânge pentru sine.

Faptul că Domnul nostru a frânt primul pâinea nu înseamnă că noi nu trebuie să avem partea noastră individuală. Ne amintim că Tatăl ceresc a avut de-a face cu frângerea corpului Domnului nostru. După cum este scris: “A fost voia DOMNULUI să-L zdrobească; L-a supus suferinţei” (Isa. 53:10). Aceasta nu s-a făcut împotriva voinţei Domnului nostru. În timp ce Tatăl ceresc a avut de-a face cu frângerea Lui, la fel, în armonie cu aranjamentul divin, are de-a face şi cu frângerea părţii noastre din pâine.

Declaraţia apostolului în capitolul următor, “vestiţi moartea Domnului”, se aplică exclusiv la moartea lui Isus. Plasarea cuvintelor arată că Domnul Isus personal este menţionat: “De câte ori mâncaţi pâinea aceasta şi beţi paharul acesta vestiţi moartea Domnului, până va veni El” (versetul 26). “Fiindcă este Domnul tău, adoră-L” (Ps. 45:11). Biserica nu este menţionată ca Domn.

Mai mult, trebuie să ne amintim că Isus a spus: “Să faceţi lucrul acesta în amintirea Mea (Luca 22:19). El n-a spus: Să faceţi lucrul acesta în amintirea voastră — în amintirea părţii voastre proprii în sacrificiu. Noi trebuie să fim morţi cu El. Ne amintim că trebuie să avem parte cu El în suferinţele din prezent dacă vrem să avem parte în gloriile care urmează. Tatăl I-a dat Lui să fie Capul — “Dumnezeu binecuvântat în veci”. Evr. 3:1; Rom. 8:17, 18; 9:5.

Viaţa este în sânge

Scripturile spun că viaţa este în sânge (Lev. 17:11). În armonie cu această declaraţie, evreilor li s-a cerut să se abţină întotdeauna de a mânca sânge. Sângele animalelor trebuia să se scurgă înainte de a li se permite să mănânce carnea. Nici străinii care stăteau cu ei nu trebuiau să mănânce sânge (Lev. 17:10-14). Dumnezeu ar părea să spună în acest mod că viaţa este un lucru foarte sacru. Acest principiu al vieţii pe care El l-a dat omului pare să stea în sânge. Atâta timp cât sângele trece prin sistemul circulator, este viaţă; dar când sângele este vărsat, fiinţa moare.

Când Domnul nostru Şi-a depus viaţa Sa pământească, El n-a reţinut dreptul la acea viaţă pământească în sensul de a o folosi pentru Sine. El ne spune în pildă că toţi cei care vreau să câştige “mărgăritarul de mare preţ” (Mat. 13:45, 46), trebuie să vândă tot ce au; adică, toate de câte se bucură din viaţa şi privilegiile prezente. El a renunţat la acea viaţă. “El S-a dat pe Sine Însuşi (sufletul, viaţa Sa) la moarte” (Isa. 53:12). Pe ce bază? Exact pe aceeaşi bază pe care a pus-o în faţa noastră; dacă vrem să trăim, trebuie să murim, dacă vrem să domnim, trebuie să suferim; trebuie să fim morţi cu El (2 Tim. 2:11, 12). Astfel noi care urmăm în urmele Lui facem acelaşi lucru pe care L-a făcut El.

Dacă noi, ca ucenici ai Lui, ne dăm viaţa pentru fraţi, facem ceea ce a făcut Isus. Aceasta toată va fi aplicată pentru lume. El a luat acea viaţă pământească, nu pentru a o păstra, ci pentru a o preda în cele din urmă pentru toată omenirea. Dreptul la viaţa umană este încă în stăpânirea Sa. El este Cel care, ca marele Mijlocitor, va da lumii viaţa pe care a vărsat-o.

Acum El atribuie meritul Său Bisericii, pentru ca noi să putem avea parte cu El în suferinţele Sale şi în Împărăţia Sa glorioasă, pe plan spiritual. Acest pahar deci, reprezintă renunţarea deplină la viaţa pământească şi la orice pretenţie la ea. Viaţa pământească a Domnului nostru n-a fost pierdută, ci numai depusă (Ioan 10:17, 18). Intenţia în depunerea ei a fost s-o abandoneze, personal, pentru totdeauna, pentru ca omenirea s-o poată primi. El n-a îndeplinit încă acest lucru, în sensul de a le da viaţa, ci El Şi-a predat viaţa având acest scop în vedere.

Dreptul la viaţa pământească nepierdut

Domnul nostru a întreprins realizarea voinţei divine în răscumpărarea lumii şi El a pornit la realizarea lui, dar n-a completat încă scopul. El Şi-a depus viaţa, dar n-a pierdut-o. Când a fost înviat din morţi, El avea încă dreptul la acea viaţă pământească, cu înţelegerea însă că El n-o va folosi pentru Sine, ci El va da acea viaţă tuturor oamenilor care doreau s-o primească, dându-le-o la sfârşitul Domniei Sale de o mie de ani, când Biserica Sa va domni cu El.

Aşa deci, viaţa nu I-a fost luată; căci viaţa Îi putea fi luată numai prin neascultarea Sa (Lev. 18:5; Ezec. 20:11; Luca 10:28; Rom. 10:5). El a dat-o de bună voie, în armonie cu voinţa divină. El a dat-o ca să poată deveni un bun în mâinile Dreptăţii divine, aşa încât atunci când va veni timpul, El să poată folosi acel bun pentru omenire. Ioan 6:51.

De la început scopul divin a fost ca viaţa umană a Domnului nostru să fie dată pentru totdeauna, ca El să n-o ia înapoi. El Şi-a consacrat viaţa la Iordan şi a sfârşit sacrificiul la Calvar. De-a lungul Veacului Evanghelic El Şi-a sacrificat Corpul simbolic. Imediat ce El va sfârşi de sacrificat pe toţi aceşti membri ai Corpului, atunci dreptul lor de viaţă, care aparţine Marelui Preot, va fi folosit pentru cumpărarea, răscumpărarea lumii, prin pecetluirea Noului Legământ. Imediat după aceea va fi stabilită Împărăţia Sa. Această aplicare viitoare a meritului Său, a dreptului Său de viaţă, care nu va fi făcută până când toată Biserica va fi trecut dincolo de văl, este simbolizată prin stropirea Capacului Ispăşirii cu sângele ţapului. Sângele Domnului nostru şi sângele Corpului Său sunt un singur sânge. Este un Preot al multor membri. Este o Ispăşire pentru toţi — pentru păcatele întregii lumi. 1 Ioan 2:2.

Sângele reprezintă nu numai moartea lui Cristos, ci şi moartea tuturor membrilor Corpului Său, cărora le este atribuit meritul. Apostolul exprimă în legătură cu aceasta zicând: “Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este el o părtăşie (comuniune, participare) a sângelui lui Hristos? Pâinea pe care o frângem, nu este ea o părtăşie (comuniune, participare) a trupului lui Hristos?” adică o unire cu El, un parteneriat, aşa cum este reprezentat în pahar şi în pâine. Totul îşi are originea în El. Dar noi sărbătorim şi partea noastră individuală ca membri ai Bisericii în sacrificarea cărnii, în participarea noastră la suferinţele lui Cristos.

***

“…Care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea şi stă la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu.” Evrei 12:2

R — 5342 / noiembrie 1913

Ce înseamnă a mânca trupul şi a bea sângele Domnului

“Dacă nu mâncaţi trupul Fiului Omului şi nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţă în voi înşivă.” Ioan 6:53.

În acest capitol Domnul li se adresează evreilor, care nu credeau în El, ci murmurau din cauză că le spusese că El era adevărata Pâine din Cer. Expresia “a mânca trupul şi a bea sângele” avea o adâncă semnificaţie spirituală pe care nimeni în afară de israeliţii adevăraţi n-o putea primi. Şi acest lucru este şi acum adevărat. Lumea, când Isus va lucra cu ea în veacul viitor, va avea într-adevăr ocazia să mănânce din trupul Său — să-şi însuşească meritele sacrificiului Său; dar nu vor avea ocazia să participe la Paharul Său — să bea din sângele Său. Simbolic, Paharul înseamnă viaţa sacrificată. Lumea nu va avea nici o parte în suferinţele lui Cristos, reprezentate în Pahar.

Cuvintele Domnului nostru implică: Dacă acceptaţi propunerea Mea din Veacul Evanghelic, puteţi avea viaţă, şi s-o aveţi mai abundentă decât a avut omul vreodată sau decât putea s-o aibă. Puteţi avea viaţă inerentă — “viaţă în voi înşivă”.

Cele două mântuiri ilustrate

Noi credem că în Scripturi se face o deosebire între pâine, care simbolizează trupul Domnului, şi vin, care simbolizează sângele Lui. Biserica, pentru a fi acceptată de Domnul ca membri ai Corpului Său glorificat, trebuie să se împărtăşească de ambele acestea prin participare. Pâinea, după cum explică apostolul, reprezintă pentru noi nu numai pe Domnul nostru, ca Pâinea Vieţii necesară pentru noi, ci ne reprezintă şi pe noi ca membrii Săi, ca să fim frânţi cum a fost Domnul nostru; iar vinul reprezintă nu numai sângele Domnului nostru, ci şi sângele Bisericii — că noi suntem părtaşi cu El în suferinţele Sale de sacrificiu. 1 Cor. 10:16, 17.

Privilegiul părtăşiei la paharul Domnului nu este pentru lume. Lumea nu va avea parte în suferinţele lui Cristos, pentru că toată ocazia de a participa la suferinţele şi la gloria Sa se vor fi sfârşit când Biserica va fi glorificată. Domnul a spus: “Beţi toţi din el” — beţi-l tot. Nu va mai fi nimic de băut pentru lume. Iar noi care suntem din clasa Bisericii “împlinim ce lipseşte necazurilor lui Hristos”. Colos. 1:24.

“Trupul Fiului Omului” reprezintă restabilirea la privilegiile umane, adică mijlocul pentru obţinerea ei, şi redă omului viaţa pe care o pierduse — viaţa pierdută în Adam — viaţa umană, viaţa pământească. Ea va fi darul lui Dumnezeu prin Cristos. Dar furnizarea acestei Pâini nu va fi suficientă. Lumea va trebui să mănânce din Pâine şi să aibă ajutorul pe care-l va da Domnul prin Împărăţia Sa. Isus a spus (versetul 51): “Eu sunt pâinea vie, care S-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta, va trăi în veac”.

Dintr-un punct de vedere se poate vorbi despre lume că nu este moartă. Ea şi-a pierdut dreptul la viaţă, dar Dumnezeu a făcut aranjamente prin Cristos, prin care acea viaţă va fi restabilită. A fost pierdută în Adam, dar va fi restabilită prin Cristos, al doilea Adam. În timpul acestor şase mii de ani, lumea a fost într-o stare de înfometare şi decăzută. Dar Dumnezeu a dat această Pâine şi ea va fi pentru ei în Veacul Milenar.

Nu se arată simbolic nicăieri în Scripturi că lumea se va împărtăşi din sânge, şi astfel va participa la suferinţele lui Cristos. Numai puţini sunt reprezentaţi ca împărtăşindu-se din sânge. Acest lucru este arătat în Leviticul 16. Sângele stropit a doua oară pe Capacul Ispăşirii este pentru tot poporul, satisfăcând astfel Dreptatea. Aceasta reprezintă eliberarea întregii omeniri din sentinţa morţii, dându-le tuturor ocazia să mănânce din Pâine şi să nu moară.

În altă ilustraţie găsim că sângele este folosit ca să reprezinte acceptarea aranjamentului divin de către om. În pecetluirea Legământului Legii, care este un tip al Noului Legământ, Moise a stropit întâi cărţile Legii, reprezentând satisfacerea Dreptăţii. Apoi cu acelaşi sânge a stropit tot poporul (Evr. 9:19; Exod. 24:8). Stropirea cărţilor Legii a cerut numai câteva secunde; dar stropirea poporului a cerut mult timp.

La începutul Veacului Milenar — imediat ce Biserica va fi unită cu Capul ei dincolo de văl — sângele va fi stropit pentru a satisface Dreptatea pentru lume. Apoi, ca Mijlocitor, Cristos va începe să facă o lucrare pentru toţi care o vor primi. Şi lucrarea aceea este reprezentată simbolic prin stropirea poporului cu sânge. Cu alte cuvine, fiecare membru al omenirii va fi privilegiat să vină în relaţie de legământ cu Dumnezeu prin Mijlocitorul, acceptând termenii pe care El îi va prezenta în timpul Domniei Milenare.

Cea mai valoroasă hrană şi băutură cunoscute

Dacă oamenii vor împlini cerinţele în timpul Domniei lui Mesia, la încheierea acelei perioade ei vor fi perfecţi; şi El îi va prezenta înaintea Tatălui şi toţi vor fi primiţi în deplină relaţie de legământ cu El, toţi care vor îndura cu credincioşie proba aplicată atunci.

În contextul nostru (versetul 54) citim: “Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţa veşnică”. Declaraţiile Domnului nostru în multe împrejurări sunt atât de largi încât ele cuprind nu numai Turma Mică, ci şi Marea Mulţime, şi în aceasta arată mare înţelepciune. În acest verset Domnul nu spune: “are viaţa veşnică” în el însuşi, pentru că dintre cei care acum fac un Legământ de sacrificiu şi devin părtaşi ai Paharului şi ai Pâinii, sunt unii care nu vor ajunge la viaţă inerentă — nemurire — ci vor trece prin mare strâmtorare şi vor obţine viaţă pe un plan spiritual mai jos. Ei nu vor avea viaţă inerentă, chiar dacă va fi viaţă veşnică. Cei care vor obţine nemurirea vor avea viaţă veşnică pe planul cel mai înalt. Cei din Marea Mulţime vor avea viaţă veşnică, dar nu nemurire — nu viaţă în ei înşişi.

Când Domnul nostru a spus “Căci trupul Meu este adevărată hrană şi sângele Meu adevărată băutură” (versetul 55), înţelegem că a vrut să spună că aceasta este cea mai valoroasă hrană şi băutură cunoscute vreodată. Nici o altă pâine nu are aşa valoare şi nici o altă băutură n-ar putea fi aşa de preţioasă ca aceasta, prin împărtăşirea din ele putându-se obţine glorie, onoare şi nemurire — natura divină, viaţa în sine.

Ploaia de mană antitipică

Pâinea din Cer a fost trupul Domnului, pe care El urma să-L dea pentru viaţa lumii. Şi Isus explică faptul că aceasta a fost simbolizată prin mana care a căzut în pustie. El a spus: “Părinţii voştri au mâncat mana în pustie şi au murit. … Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta, va trăi în veac”. El a mai spus: “Dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur; dar, dacă moare, aduce multă roadă”. Şi El a căzut pe pământ şi a murit. Iar noi devenim părtaşi cu El în moartea Lui. Noi participăm la suferinţele şi la moartea Lui, ceea ce lumea nu va face niciodată. Ea va avea parte de rezultatul lor.

Toată lucrarea acestui Veac Evanghelic este pregătirea hranei pentru omenire şi a sângelui cu care va fi stropită. Dar mesajul din textul nostru n-a fost intenţionat pentru lume. După cum ne spune El: “Vouă vă este dat să cunoaşteţi taina Împărăţiei lui Dumnezeu”.

Numai o clasă specială a putut cunoaşte ceva despre Taina lui Dumnezeu în toţi aceşti o mie nouă sute de ani — în aceste două milenii. Aceste lucruri au fost ascunse de lume în general. Acum însă credem că a sosit timpul când ele trebuie date lumii, conştientizând lumea de binecuvântările pe care le are Dumnezeu de dat în curând. Scripturile ne spun că Taina va fi dezvăluită în timpul sunării trâmbiţei a şaptea — care sună acum. Aducerea la cunoştinţă a acestor adevăruri, prin urmare, ar fi ploaia de mană.

R — 5421 / martie 1914

“Puteţi voi?”

“Puteţi voi să beţi paharul pe care am să-l beau Eu?” Matei 20:22.

Ne amintim de împrejurările în care au fost rostite aceste cuvinte de către Mântuitorul nostru: era doar cu câteva zile înainte de răstignirea Sa. Isus le promisese ucenicilor că ei vor sta cu El pe tronul Său în Împărăţie. Atât de încrezători erau că va fi aşa cum zisese Domnul, încât discutau poziţia pe care ar putea-o ocupa. Mama celor doi ucenici, Iacov şi Ioan, a venit la El şi a întrebat dacă cei doi fii ai ei, Iacov şi Ioan, puteau sta, unul la dreapta iar altul la stânga Lui în Împărăţie. Iar Isus, întorcându-Se spre cei doi ucenici, a răspuns întrebându-i: “Puteţi voi să beţi paharul pe care am să-l beau Eu şi să fiţi botezaţi cu botezul cu care sunt (după redarea autorului — n. t.) botezat Eu?”

Ştim că botezul lui Isus în apă a avut loc la începutul slujirii Sale. În armonie cu planul divin, El trebuia să moară ca Mântuitorul oamenilor. Şi El Şi-a simbolizat moartea imediat ce a ajuns la vârsta de treizeci de ani — imediat ce era posibil sub Lege. În cei trei ani şi jumătate ai slujirii Sale, El împlinea acest botez, El Îşi da sufletul în moarte, pe care a sfârşit-o la Calvar. Isus a spus: “Botezul cu care sunt (în curs) botezat” — acum — nu un botez viitor sau trecut.

El a vorbit diferit despre Pahar — “Paharul pe care am să-l beau Eu”. El sugera astfel că Paharul era în viitor — nu în prezent nici în trecut. El le spusese ucenicilor că va merge la Ierusalim şi că acolo va fi răstignit, iar a treia zi va învia. Şi cu altă ocazie a zis: “Dacă nu mâncaţi trupul Fiului Omului şi dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţă în voi înşivă”. Ucenicii n-au înţeles ce le-a spus Învăţătorul despre răstignirea Sa. Dar Isus a înţeles situaţia şi a ştiut că acest Pahar era pe punctul de a fi turnat pentru El. Şi astfel a vorbit despre el din nou: “Nu voi bea paharul pe care Mi l-a dat Tatăl să-l beau?”

Încercarea specială a Domnului nostru

Ne-am putea gândi la cuvântul Pahar că ar reprezenta diferitele experienţe ale vieţii — că fiecare are Paharul său de bucurie şi tristeţe, amestecate. Dar Isus a folosit cuvântul în alt sens. Când a fost în Grădina Ghetsimani S-a rugat: “Tatăl Meu, dacă este cu putinţă, să treacă de la Mine paharul acesta! Totuşi, nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu”. Şi în aceeaşi noapte iarăşi S-a rugat: “Tatăl Meu, dacă nu se poate să treacă paharul acesta fără să-l beau, facă-se voia Ta!” În privinţa botezului Său în moarte, n-a fost nici o ezitare din partea Domnului. Dimpotrivă, chiar de la început, El a participat la el voluntar. Moartea ruşinoasă a fost lucrul pentru care S-a rugat să treacă dacă se putea. Dar a aflat că aceasta era voia Tatălui pentru El şi a fost mulţumit să fie aşa.

Nu exista nimic în Lege să indice că Domnul nostru trebuia executat ca blasfemator al Legii divine. Totuşi blasfemia a fost acuzaţia adusă împotriva Lui. Sinedriul a hotărât că era blasfemator din pricină că spusese “Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica”, şi de asemenea că pretindea că este Fiul lui Dumnezeu. Se pare deci, că ceea ce apăsa în mod special asupra minţii Sale şi de care I-ar fi plăcut să fie eliberat era înjosirea şi ruşinea legate de răstignirea Lui ca un criminal, ca un hulitor al Tatălui pe care-L iubea atât de mult.

Isus ştia că venise în lume să moară şi că trebuia să sufere. Dar această parte a experienţei Sale n-o putuse înţelege deplin. Evident, El ştia că “După cum Moise a înălţat şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul Omului”; căci relativ devreme în misiunea Sa El declarase aceasta în convorbirea Sa cu Nicodim. Dar pe măsură ce Se apropia tot mai mult de timpul umilirii Sale, al înjosirii Sale, şi Îşi dădea seama de tot ce însemna aceasta, El simţea o mare reţinere de la ea, şi Şi-a vărsat inima în strigătul “Dacă este cu putinţă, să treacă de la Mine paharul acesta!” Dar imediat — dovedind că afirmaţia Sa la consacrare “Iată-Mă, vin … desfătarea Mea este să fac plăcerea Ta, Dumnezeul Meu” nu erau vorbe goale — El a adăugat: “Totuşi, nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu”. Mat. 26:39.

Suntem noi dispuşi să avem parte de înjosirea Lui?

Şi astfel Domnul nostru le-a spus ucenicilor Săi: Puteţi voi să vă daţi viaţa complet, chiar dacă aceasta ar însemna să vi se ia viaţa prin nedreptate? Puteţi voi să beţi Paharul pe care am să-L beau Eu? În legătură cu aceasta va fi ruşine şi înjosire. Sunteţi dispuşi să participaţi cu Mine la acest Pahar al Meu? Ei au răspuns: “Putem”. Erau dispuşi.

Acesta, vedem, este acelaşi Pahar reprezentat în Serviciul Comuniunii. Pâinea reprezintă trupul, iar vinul reprezintă sângele Domnului nostru. Paharul în special a reprezentat ruşinea şi înjosirea legate de moartea Sa; şi cei doi ucenici au spus că ei voiau să se împărtăşească din Paharul Său — n-au avut nici o ezitare. Vor fi credincioşi cu orice preţ. Vor fi de acord cu orice condiţii pe care le va pune El. Ei nu ştiau, desigur, însemnătatea deplină a cuvântului botez sau a cuvântului pahar. Acestea erau lucruri pe care toţi ucenicii le aşteptau. Când avea să vină Cincizecimea, aceste lucruri pe care li le spusese Isus aveau să le revină în minte, după cum le prezisese El (Ioan 16:4; 13:19). Dar ei voiau şi doreau. Şi aceasta este tot ce putem noi face. Isus a garantat că voind, ei vor avea aceste experienţe; că dacă vor continua să voiască, dacă vor continua să sufere cu El aici, vor domni cu El pe tronul Său. Dar în privinţa locului anumit pe Tronul Său, aceasta nu depindea de El, ci de Tatăl.

Curajul, tăria iubitului nostru Răscumpărător în mersul pe calea îngustă ne umple de admiraţie. Ce tare şi curajos a fost caracterul Său! El nu S-a gândit deloc să Se uite în urmă; toată fiinţa Sa a fost concentrată asupra împlinirii voinţei Tatălui Său din cer — asupra jertfirii de Sine în interesul lumii. Ce exemplu nobil a fost pus în faţa apostolilor! — măreţie în umilinţă, biruinţă în dăruirea de Sine completă!

Băutul Paharului de către Biserică

Băutul Paharului de către Biserică reprezintă participarea noastră la suferinţele lui Cristos în prezent. Nimeni nu va fi membru al Corpului marelui Mijlocitor al Noului Legământ decât dacă intră acum sub condiţiile potrivite. Băutul sângelui deci, este părtăşia la pahar. Căci, dacă nu bem din Paharul Său, nici nu vom avea parte cu El în gloria Sa. El a spus: “Beţi toţi din el”. Toţi trebuie să bea, şi tot paharul trebuie golit în timpul acestui veac.

Este un privilegiu foarte mare faptul că ni se permite să avem parte de suferinţele lui Cristos. “Dacă răbdăm (cu El), vom şi împărăţi împreună cu El.” Vom participa la inaugurarea Noii Dispensaţii şi la împărţirea binecuvântărilor ei. Antitipul lui Moise, care va face stropirea, este Cristos, Capul, şi Biserica, Trupul Său glorificat, despre care citim în Fapte 3:22: “În adevăr, Moise a zis: @DOMNUL Dumnezeul vostru vă va ridica, dintre fraţii voştri, un Proroc ca mine#” — adică, Moise a fost tipul Lui, la

o scară mai mică. Isus a fost primul ridicat, apoi toţi apostolii, iar apoi restul membrilor Corpului.

După cum Moise a stropit tot poporul, tot aşa, acest Moise antitipic, când va fi complet, va “stropi” lumea; şi aceasta va însemna aducerea ei în armonie cu Legea divină. Se va cere mia de ani pentru a “stropi” omenirea. Există deci o mare deosebire între băutul Paharului şi stropirea sângelui. Stropirea cu sânge reprezintă îndreptăţirea, în timp ce băutul Paharului de către Biserică reprezintă nu numai îndreptăţirea, ci şi sfinţirea.

Domnul nostru a recunoscut scopurile divine

Domnul nostru, în cuvintele Sale memorabile către Petru

— “Nu voi bea paharul pe care Mi l-a dat Tatăl să-l beau?” s-a referit evident la experienţele legate de moartea Sa, care erau extrem de severe. El a fost dezonorat de oameni şi socotit ca vrăjmaş al lui Dumnezeu — hulitor. Ştia că suferinţele Sale fizice vor fi intense, dar pentru mintea Sa perfectă, ruşinea şi dispreţul, oprobiul, au crescut mult adâncimea suferinţei Sale. Totuşi acesta era Paharul pe care I-l dăduse Tatăl; acesta era scopul divin în privinţa Lui.

Domnul nostru a avut toate experienţele necesare pentru dovedirea şi încercarea loialităţii Sale; căci a fost necesar ca El să-Şi manifeste loialitatea atât înaintea îngerilor cât şi a oamenilor. Toată chestiunea fusese aranjată divin înainte de crearea omului. El a fost “Mielul înjunghiat de la întemeierea lumii” (Apoc. 13:8). Tot ce era în legătură cu acel Miel înjunghiat era cunoscut de către Tatăl. Isus trebuia să bea Paharul care aparţinea păcătosului, pentru a putea răscumpăra pe om şi a putea fi astfel un Mare Preot credincios şi milos. Acesta a fost Paharul suferinţei şi morţii. A fost necesar ca Isus să sufere moartea de cruce, pentru a putea răscumpăra pe evreu.

Iubire şi loialitate manifestate prin supunere

Toate suferinţele Sale au fost prezise în Scripturi. Răstignirea a fost ilustrată prin înălţarea şarpelui de aramă în pustie. Toate experienţele Sale au fost cunoscute mai dinainte, aranjate mai dinainte şi au fost necesare. Când a venit pe pământ să facă voia Tatălui, El n-a ştiut tot ce urma să vină. Dar a învăţat ascultare prin lucrurile pe care le-a suferit, lucrurile care erau “scrise în carte”. El S-a supus la toată voinţa Tatălui şi astfel Şi-a dovedit loialitatea. După cum El Însuşi a declarat: “M-am coborât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis”. Cum ceasul consumării jertfei Sale se apropia, în retragerea umbroasă a Ghetsimanilor, Învăţătorul S-a rugat: “Tatăl Meu, dacă este cu putinţă, să treacă de la Mine paharul acesta!” Nu trebuie să presupunem că S-a rugat ca Paharul morţii să treacă de la El; ci S-a întrebat dacă experienţele înjositoare ale răstignirii puteau să treacă de la El sau nu. Aflăm că n-a murmurat nici nu S-a împotrivit, ci a spus: “Totuşi, nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu”.

Supraveghere specială a Paharului nostru

Vedem că preaiubitul nostru Domn a băut din Paharul amar până la fund, şi cu atâta mulţumire. Şi trebuie să ne amintim că El ne-a dat paharul nouă, pentru ca noi toţi să bem din el — nu înseamnă că toţi vom avea exact aceleaşi experienţe pe care le-a avut El, ci că toţi trebuie să bem din Paharul suferinţelor şi morţii aşa cum voieşte Tatăl. Isus a fost Cel perfect şi Tatăl a lucrat cu El într-un mod foarte deosebit.

În cazurile noastre, experienţele ar fi diferite; din cauza imperfecţiunii noastre, n-am putea fi trataţi din punctul de vedere al perfecţiunii. De aceea, nu trebuie să ne gândim la Paharul nostru ca la un program fixat, definit, cum a fost al Învăţătorului, ci mai degrabă că Tatăl ne-a permis să avem o parte în Paharul morţii cu Fiul Său. Paharul nostru este supravegheat de Mântuitorul nostru, cu toate că este Paharul turnat de către Tatăl, fiindcă este programul Tatălui.

În cazul Învăţătorului, Paharul a fost necesar pentru păcatele întregii lumi. În cazul nostru, acest lucru nu este necesar, dar Tatăl a binevoit să ne acorde o parte în suferinţele şi gloria Domnului nostru. Isus repară deficienţele noastre şi ne dezvoltă caracterul, formându-ne în chipul Său glorios. Fără această supraveghere a Paharului nostru de către Domnul nostru, am putea fi foarte slab dezvoltaţi în multe aspecte; de aceea Paharul nostru trebuie să fie în mod special supravegheat. Şi astfel, El ne asigură că, în timp ce ne vin experienţe necesare, în acelaşi timp harul Său ne va fi de ajuns şi puterea Lui se va desăvârşi în slăbiciunea noastră, şi toate lucrurile vor fi făcute să lucreze împreună spre binele nostru.

Să nu uităm niciodată că dacă nu ne împărtăşim din Paharul Său, dacă nu suntem scufundaţi în moarte cu El, nu putem avea nici o parte în Împărăţia Sa de slavă, nu putem sta niciodată cu El pe Tronul Său. Să socotim deci toate lucrurile acestui pământ ca pierdere şi gunoaie, pentru a putea obţine Mărgăritarul de Mare Preţ. Când ne vin experienţe de suferinţă, să nu fim înspăimântaţi, nici să nu “ne mirăm de prigonirea ca de foc din mijlocul nostru, care vine peste noi ca să ne încerce, ca şi cum ni s-ar întâmpla ceva neobişnuit”, căci chiar “la aceasta am fost chemaţi”, să suferim cu iubitul nostru Învăţător acum, şi în curând să fim glorificaţi împreună cu El în Împărăţia veşnică! “Puteţi voi oare merge Pe calea-ngustă, strâmtă, Fără vreun prieten sau braţ Alături de voi să vă susţină?

Puteţi voi oare continua curajos Prin noaptea-ntunecată? Puteţi voi oare aştepta răbdător Ca Domnul lumina să trimită?

O, dacă astfel Paharul pe care El îl va umple Să-l beţi veţi putea, Şi dacă niciodată steagul Adevărului Jos nu-l veţi lăsa,

Sunteţi preaiubiţii Săi Şi-I veţi purta cununa, Pe Tronul Său veţi sta Şi-I veţi împărtăşi Slava.”

R — 5049 / iunie 1912 (extras)

Pilda aluatului (Matei 13:33)

Peste tot în Scripturi aluatul este folosit ca simbol al păcatului. Astfel, cum Isus în puritatea Sa urma să fie simbolizat ca “pâinea din cer”, evreii au fost îndrumaţi să folosească pâine nedospită. Iarăşi, în perioada Paştilor lor anuale, ei au fost îndrumaţi să-şi cureţe casele de aluat, să-l ardă, să-l distrugă. Şi aici aluatul este un simbol al păcatului, al stricăciunii. Sf. Pavel comentând aceasta scrie Bisericii: “Măturaţi aluatul cel vechi (păcat, răutate, ură, ceartă etc.), ca să fiţi o plămădeală nouă” — ca să puteţi fi, împreună cu Cristos, o singură pâine nedospită. Despre această Pâine el declară: “Pentru că noi, care suntem mulţi, suntem o singură pâine, un singur trup, căci toţi luăm parte la acea singură pâine”. 1 Cor. 10:17.

Este adevărat că într-unul din sacrificiile oficiale, pâinea trebuia coaptă cu aluat; dar aceasta, credem noi, a fost chiar cu scopul de a ne simboliza sau reprezenta pe noi, Biserica, şi faptul că noi am fost prin natură păcătoşi, copii ai mâniei, ca alţii, şi coacerea opreşte influenţele de stricare ale aluatului; iar această coacere reprezintă simbolic experienţele prin care trebuie să treacă Biserica pentru ca tendinţele păcătoase şi stricătoare să poată fi distruse.

În această pildă Domnul nostru prezintă o femeie care amestecă aluat în plămădeala de făină pentru familie, şi ca rezultat a dospit toată cantitatea. În consecinţă, dacă cineva din familie ar fi dorit pâine pură, nedospită, aceasta nu se putea obţine, fiindcă aluatul a pătruns toată plămădeala. Ce reprezintă aceasta? Noi răspundem că în simbolismul scriptural o femeie reprezintă un sistem eclesiastic. Femeia din pildă reprezintă un sistem organizat şi în putere la o dată timpurie, şi care poseda făina curată — hrana curată dată de Domnul pentru casa credinţei.

Femeia a amestecat aluat, eroare, doctrină falsă, cu toată făina, cu toată hrana dată. Nici o parte din ea n-a rămas necontaminată. Rezultatul a fost indigestia. Cuvântul lui Dumnezeu, iniţial pur, nu mai este acceptat. Aluatul sau fermentaţia, s-a răspândit aşa încât astăzi toată masa doctrinei teologice este putredă şi dăunătoare pentru toţi creştinii din toate denominaţiile.

Pilda este o profeţie a ceea ce s-a întâmplat. Acum este timpul când toţi creştinii adevăraţi şi-au întors auzul de la crezurile Veacurilor Întunecate la Cuvintele lui Isus, ale apostolilor şi ale profeţilor. Suntem bucuroşi să observăm că “Sfinţia Sa, Papa”, este proeminent printre cei care indică iarăşi spre învăţăturile Bibliei, ca fiind Cuvântul nestricat al lui Dumnezeu, singurul care poate “să dea înţelepciune în dreptate” şi singurul prin care “omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul pregătit pentru orice lucrare bună”. 2 Tim. 3:15-17.