Capitolul 7 – Cina din Betania

    Capitolul  7 – Cina din Betania 

R — 3534 / aprilie 1905

Parfum foarte preţios

“Ea a făcut ce a putut.” Marcu 14:8.

Sâmbătă seara, după calculul nostru, în seara care a urmat după sabatul evreiesc — după ora şase — Isus cu ucenicii Săi şi cu Lazăr, pe care înainte îl trezise din somnul morţii, împreună cu alţi prieteni ai familiei, s-au aşezat la o masă pregătită special în onoarea lui Isus în casa prietenilor Săi, unde era bine primit întotdeauna şi unde se oprea mai frecvent decât în orice altă casă în timpul slujirii Sale, după cum arată mărturia. Aceasta era în Betania, în casa lui Lazăr, a Martei şi a Mariei. Era numită casa lui Simon Leprosul, una dintre presupuneri fiind, că Simon era tatăl familiei, iar alta, că era soţul Martei, care pe timpul acesta era văduvă.

Domnul nostru şi ucenicii erau în drum spre Ierusalim, iar Betania era în drumul spre Ierusalim, la marginea cetăţii. Probabil că ei au ajuns vinerea, cum ar fi acum, sau în ziua a şasea a săptămânii evreieşti. În aşteptarea lor, Maria şi Marta pregătiseră un ospăţ somptuos, şi în armonie cu regulile evreieşti care erau în uz în astfel de cazuri, mâncărurile erau pregătite dinainte, deoarece era interzis lucrul în sabat. Nu ni se dă nici o relatare despre ziua aceea de sabat în Betania, dar ne putem imagina discuţiile încântătoare dintre iubiţii membri ai acelei familii şi Domnul cu apostolii Săi aleşi.

Isus în viaţa socială

Cuvintele de înţelepciune şi iubire ale Învăţătorului nu sunt relatate, dar ştim din cea mai bună autoritate că un om bun scoate din comoara bună a inimii sale lucruri bune, şi din preaplinul inimii vorbeşte gura. Ca atare, ştim că ziua n-a fost dedicată frivolităţii în cuvânt sau purtare, ci odihnei, plăcerii spirituale, care slujesc împrospătării tuturor celor ce sunt într-o atitudine potrivită a inimii. Aceeaşi regulă se aplică tuturor urmaşilor Domnului oriunde ar fi ei, oricare le-ar fi ocupaţia sau împrejurările. Din comoara bună a inimii lor nu pot scoate altceva decât lucruri bune, iar dacă cineva este altfel înclinat, să fie atent să-şi corecteze şi dificultatea inimii, nu numai a minţii.

Ne putem imagina mai bine decât putem descrie sentimentele iubitoare ale lui Lazăr şi ale surorilor lui faţă de Isus, cel pe care ei Îl apreciau atât de mult, cel care, prin aceea că l-a chemat pe Lazăr afară din mormânt, demonstrase că era Mesia şi că în El era puterea învierii şi vieţii. Aceasta a fost probabil prima vizită pe care a făcut-o Domnul în casa din Betania după acel mare eveniment.

Se pare că Domnul avea prieteni în toate păturile sociale; câţiva erau bogaţi, unii erau săraci, unii cu o situaţie moderată. Casa din Betania făcea parte se pare dintr-o clasă confortabilă, cum era dovedit prin faptul că aveau casă proprie, aveau mormânt propriu, şi că Maria cu această ocazie a putut cheltui şi a fost dispusă să cheltuie o sumă considerabilă de bani, onorându-L pe Domnul prin ungerea Lui cu mirul de nard foarte preţios. Aceasta ne aminteşte de rugăciunea unuia din vechime: “Nu-mi da nici sărăcie, nici bogăţie”. Bogăţiile sunt o mare cursă pentru cei mulţi, şi Cuvântul Domnului ne asigură că nu mulţi bogaţi vor intra în Împărăţie. Pentru ei atracţiile vieţii prezente se vor dovedi prea puternice şi le vor împiedica împlinirea voturilor de consacrare — de a-şi sacrifica tot ce au, de a pune totul la picioarele lui Isus, de a deveni numai administratorii Lui în folosirea oportunităţilor şi binecuvântărilor lor pământeşti, şi de a le folosi pe acestea în serviciul Lui în aşa manieră încât să le demonstreze iubirea şi loialitatea pe care le-au declarat.

În multe privinţe a avea o posibilitate moderată în viaţă este foarte de dorit, permiţând o tratare mai generoasă a altora, mai mare ospitalitate etc.; dar chiar şi prosperitatea moderată este mai mult decât pot suporta majoritatea şi totuşi să fie credincioşi. Prin urmare, găsim de fapt ceea ce a declarat Domnul nostru, şi anume, că moştenitorii Împărăţiei sunt în principal dintre săracii acestei lumi — în principal dintre aceia care au puţin şi au puţine speranţe de a obţine mai mult, şi ale căror minţi se îndreaptă mai uşor spre lucrurile cereşti pe care Domnul le-a promis celor care-L iubesc pe El în grad suprem.

De aceea, măsura în care avem o situaţie confortabilă, aşa cum aveau cei din casa din Betania — măsura în care avem lucrurile bune ale vieţii prezente — în acea măsură avem nevoie să fim în mod special în gardă împotriva grijilor acestei vieţi şi a înşelăciunii bogăţiilor, ambiţiilor, speranţelor şi scopurilor lumii, ca nu cumva acestea să ne depărteze inimile de la loialitatea şi devotarea faţă de Domnul şi faţă de cauza Sa, pe care credinţa şi încrederea deplină trebuie să le inspire şi să le susţină. Evident că este posibil să fii sărac în spirit fără să fii sărac în realitate, dar cu cât este mai multă prosperitate pământească, se pare că este nevoie de mai mult har pentru a ne ţine pe calea îngustă.

“Parfum de nard curat, foarte scump”

Cele două surori evident plănuiseră lucrul între ele: Marta a servit la masă, iar Maria a servit într-un mod special cu uleiul. Mesele orientale erau o combinaţie de pat şi masă, şi se spune pe bună dreptate că oaspeţii stăteau culcaţi la ospăţ. Era obişnuit ca ei să-şi sprijine partea din faţă a corpului pe un cot, în timp ce-şi foloseau cealaltă mână să ducă mâncarea la gură etc. Domnul nostru stând astfel culcat, atât capul cât şi picioarele Sale erau foarte convenabil accesibile Mariei, care a început să-I ungă întâi capul, iar apoi picioarele cu ulei.

Cuvântul ulei dă mai degrabă o impresie greşită; cuvântul parfum ar descrie mai bine lichidul folosit. Valoarea lui este menţionată în treacăt ca fiind mai mult de trei sute de dinari (vers. 5). Aceste monede de argint reprezintă cam şaisprezece cenţi fiecare, şi astfel estimat vasul de alabastru cu parfum valora cam patruzeci şi opt de dolari; dar socotind fiecare ban sau dinar ca plata pe o zi în vremea aceea (Mat. 20:2), cei trei sute de dinari ar fi echivalenţi cu plata pe un an a unui muncitor, sau cam între trei sute şi şase sute de dolari cum ar fi în zilele noastre.

Acesta a fost un ulei foarte preţios într-adevăr, indiferent după ce calcul îl socotim, dar că declaraţia nu este exagerată este atestat de literatura antică. De exemplu, ni se spune că Horaţiu a oferit o ploscă de vin pentru un flacon foarte mic de parfum — Ode, Ovidiu, IV, XII, XVII. Un parfum chiar şi în zilele noastre a fost evaluat la 1000 dolari pe uncie, şi anume, uleiul de trandafiri. La acest preţ, “litrul” Mariei ar fi valorat 1200 dolari.

“Ea a făcut ce a putut”

Folosirea parfumurilor atât de scumpe era foarte rară; într-adevăr, chiar şi împăraţii îl foloseau cu economie, dar când era folosit, era turnat în general pe cap. Maria a urmat acest obicei turnându-l pe capul Domnului, după cum relatează Matei şi Marcu; dar după ce a făcut acest lucru, ea a continuat cu picioarele şi le-a uns cu parfum, iar apoi I-a şters picioarele cu şuviţele lungi ale părului ei. Ce imagine a devotării iubitoare ne este dată aici! Picioarele, recunoscute întotdeauna ca membrele cele mai umile şi mai de jos ale corpului uman — părul capului, în special al femeii, întotdeauna recunoscut ca o comoară specială şi ca o slavă pentru ea — puse aici împreună într-un mod care înseamnă că Maria L-a apreciat pe Domnul şi Învăţătorul ei ca fiind infinit mai presus de ea. Ea Îl recunoscuse la început ca cel mai minunat dintre oameni, vorbind cum niciodată n-a vorbit vreun om; ea ajunsese apoi să înţeleagă că El era un mare Învăţător, trimis în mod special la un timp special; şi în final, prin trezirea lui Lazăr din somnul morţii, ea a avut dovada că puterea Atotputernicului era în El, că El era nimeni altul decât Fiul lui Dumnezeu, şi ea în mod potrivit I-a dat respectul datorat stării Sale înălţate.

Ea nu-L putea pune pe tronul pământului, dar Îi arăta că ea era slujitoarea Lui devotată pe vecie; ea nu putea să-L slăvească în faţa întregului popor Israel, dar ea Îl putea slăvi şi onora în propria ei casă; ea nu-I putea spune laude şi nu-I putea cânta vrednicia, dar ea putea cânta în inima ei, şi putea vărsa peste El un parfum, care nu numai a umplut casa ei cu mirosul lui plăcut, dar care a dat un parfum delicat în onoarea femeilor în general din zilele ei până în prezent. “Ea a făcut ce a putut” a spus Domnul — ea şi-a arătat devotarea cum a putut mai bine. Cât este de adevărat restul profeţiei Domnului nostru asupra acestui subiect: “Oriunde va fi predicată Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va istorisi şi ce a făcut femeia aceasta, spre amintirea ei”. O amintire plăcută a unui caracter plăcut şi a unei inimi iubitoare. Privit în lumina parfumului, binecuvântării şi împrospătării pe care le-a turnat peste tot poporul Domnului de-a lungul acestui Veac Evanghelic, vasul de alabastru al Mariei cu parfum preţios, foarte scump, s-a dovedit a fi foarte ieftin.

“S-ar fi putut … să se dea săracilor”

Lecţia noastră spune că Iuda a protestat împotriva unei asemenea risipe de bani, şi arată că aceasta nu era fiindcă îi păsa atât de mult de săraci, ci fiindcă era hoţ şi regreta că suma cheltuită pentru parfum nu-i fusese dată lui în calitate de casier al grupului de ucenici, aşa încât să şi-o fi putut însuşi. Această idee este arătată mai bine în versiunea revizuită, care spune: “El era un hoţ şi, pentru că el ţinea punga, lua el din ce se punea în ea”. Matei zice “ucenicii” Marcu zice “unii” — dar Ioan menţionează numai pe Iuda că a murmurat împotriva cheltuielii implicate în serviciul Mariei pentru Domnul ei. Foarte probabil că toate relatările sunt corecte. Iuda, fără îndoială, a fost instigatorul murmurării, unii mai repede şi mai complet i-au împărtăşit sentimentele, iar restul apostolilor, probabil influenţaţi de majoritatea, au fost înclinaţi să cedeze şi să fie de acord că extravaganţa a fost greşită. Dar Isus a rezolvat toată problema în câteva cuvinte zicând: “Las-o, căci ea l-a păstrat pentru ziua îngropării Mele. Pe săraci îi aveţi totdeauna cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna”.

Mulţi din poporul Domnului de astăzi trebuie să-şi refacă ideile în privinţa subiectului economiei. Este adevărat, trebuie să fie prevăzători, nu risipitori, şi economi, nu extravaganţi. Domnul nostru a dat această învăţătură, cum ar fi, de exemplu, când a dat îndrumarea să se adune bucăţile rămase din hrana împărţită pentru hrănirea mulţimii. Dar există un loc potrivit unde să se tragă linia. Persoana economă şi zgârcită în procedurile sale cu Domnul, în mod sigur va pierde prin aceasta, după cum spun Scripturile: “Sufletul binefăcător va fi săturat” şi “Unul care dă cu mână largă ajunge mai bogat; şi altul, care reţine mai mult decât trebuie (este cuvenit), nu face decât să sărăcească”.

Pentru noi este o chestiune diferită să învăţăm să fim economi în privinţa propriilor afaceri, şi să fim liberali până la măsura extravaganţei în chestiuni care aparţin Domnului şi serviciului Său. Noi uneori cântăm: “Când vii tu la împărat, cereri mari cu tine-aduci”, dar cel care face cereri mari la tronul harului să se asigure şi să aducă cu el un vas mare de alabastru cu parfum pentru Domnul — fără să spere prin aceasta că va merita favoarea Domnului sau că-şi va parfuma cererile, ci ca un semn al aprecierii sale pentru binecuvântările deja primite. Cei care aduc vasele de alabastru cu parfumul laudei şi mulţumirii au în general foarte puţin de cerut. Mai degrabă ei îşi dau sema că sunt în asemenea măsură datornici, încât nu-şi pot arăta niciodată cum se cuvine aprecierea pentru favoarea divină. În mod potrivit ei recunosc faptul că zi de zi primesc din mâinile Domnului nespus mai mult decât ar putea cere sau dori şi că numai în binecuvântările spirituale au ceea ce le mulţumeşte dorinţele cum nimic altceva nu le poate mulţumi. Aceştia urmează mai îndeaproape cursul Mariei şi Îi aduc Domnului vasele de alabastru cu parfum — rugăciunile şi mulţumirile inimii lor; şi necerând nimic, ci dând mulţumiri pentru toate lucrurile, ei primesc de la Învăţătorul o astfel de ploaie de binecuvântări, încât nu sunt în stare s-o cuprindă.

Cei care văd corect această chestiune trebuie desigur să simtă că nici unul dintre noi nu are nimic vrednic de prezentat Domnului nostru — că darurile sau sacrificiile noastre chiar cele mai scumpe nu sunt vrednice de El şi nu exprimă decât slab sentimentele reale ale inimilor noastre. Ce bucuroşi suntem că eforturile noastre umile sunt acceptate de Domnul, şi cum sperăm că în cele din urmă vom auzi aceeaşi voce blândă spunându-ne: “El a făcut ce a putut”, “Ea a făcut ce a putut”.

Poetul Tennyson înfăţişează frumos scena despre care vorbeam, în versurile următoare:

“Ochii ei sunt case de rugăciune tăcută,

Mintea-i refuzând orice alt gând,

Decât că era mort, şi că acum e acolo,

Iar Cel ce l-a adus înapoi alăturea şezând.

Atunci o adâncă iubire înlocuieşte

Oricare alta, când privirea-i fierbinte

Îşi schimbă locul de pe faţa celui înviat,

Şi odihneşte pe Acel ce Viaţa-n sine este.

Tainice gânduri, temeri ciudate,

Supuse sunt de fericirea atât de mare;

Şi aplecându-se picioarele Îi spală

Cu mirul scump de nard şi lacrimile sale.”

Pe săraci îi avem totdeauna cu noi

Profeţia Domnului nostru că sărăcia va continua în întregul Veac Evanghelic s-a împlinit larg. Privind în viitor, ne bucurăm să ştim că atunci, sub domnia Împărăţiei, nu vor mai fi săraci, nu va mai fi necaz, nu vor mai fi lipsuri. “Fiecare va locui sub viţa lui şi sub smochinul lui şi nimeni nu-l va mai tulbura.” Condiţiile acelea schimbate nu vor fi rezultatul evoluţiei umane, al teoriilor umane, al societăţilor cooperatiste, al sindicatelor, al trusturilor etc. Toate aceste leacuri universale pentru a face pe fiecare bogat şi confortabil şi fericit au eşuat în trecut şi vor continua să fie eşecuri şi în viitor. Fiindcă păcatul strâmbă şi suceşte însăşi esenţa omenirii, şi prin egoism şi ambiţie şi dorinţă care lucrează asupra elementelor strâmbe şi sucite ale omenirii, durerea, suferinţa şi lipsa vor continua în mod sigur atâta vreme cât va continua păcatul. Şi păcatul va continua în mod sigur până când Mesia Îşi va lua marea Sa putere şi va domni, şi va supune păcatul şi tot ce este contrar dreptăţii şi adevărului, stabilindu-le pe acestea din urmă pe pământ.

Până când va veni acea zi glorioasă, tot timpul acestei nopţi de plâns, acum de mai bine de o mie opt sute de ani, săracii au fost cu noi şi mulţi dintre ei au fost cei scumpi ai Domnului. Sărăcia s-a dovedit o binecuvântare în multe feluri şi în multe sensuri ale cuvântului în condiţiile prezente. Nu numai că sărăcia în sine şi teama de sărăcie ajută pe mulţi să se menţină pe linie şi să-i facă activi în bătălia vieţii, şi astfel dezvoltă în ei calităţi biruitoare, dar, pe de altă parte, faptul că există sărăcie, faptul că avem prieteni şi vecini care au nevoie de grija noastră şi au nevoie de ajutor, este o binecuvântare pentru cei care sunt situaţi mai confortabil, prin aceea că le dezvoltă simpatia, răbdarea, iubirea, dorinţa de a face bine, dorinţa de a ajuta. Cel care dă săracilor dă Domnului şi Domnul îi va răsplăti. Această făgăduinţă este atât de bogată şi atât de clar declarată încât este de mirare că nu sunt mai mulţi doritori să facă investiţii în armonie cu ea, şi să-şi dea seama că Domnul nu numai răsplăteşte, ci şi dă dobândă mare.

“Pe Mine nu Mă aveţi totdeauna”

Ocazia de a onora pe Domnul a fost limitată — mai era puţin şi suferinţele Lui se sfârşeau şi El era glorificat, în afara răului, în afara puterii de atenţie umană. Era deci potrivit, când privim din punctul de vedere corect, ca Maria să cheltuie un mare preţ pe Domnul ei — ca acel cap pe care au căzut defăimările şi anatemele preoţilor de seamă şi ale doctorilor în teologie din zilele acelea, şi pe care nu după mult timp va fi pusă o coroană de spini, să fie onorat acum de către unul dintre puţinii care şi-au dat seama de adevărata Lui valoare, de adevărata Lui mărime, de calitatea Lui de Împărat, că El era într-adevăr Fiul lui Dumnezeu. Era de asemenea potrivit ca acele picioare care cutreieraseră văile şi coastele Palestinei, şi care uneori erau atât de ostenite, şi care simbolizează picioarele consacrării care calcă pe calea îngustă, aspră, şi care nu peste mult timp erau străpunse de cuie pe cruce, să fie acum mult onorate de către unul care le aprecia şi avea încredere în ele, care le iubea şi care căuta să umble în paşii Învăţătorului.

Când înţelegem corect lucrurile, putem fi într-adevăr în armonie cu expresia Domnului nostru, “Lăsaţi-o în pace”, nu-i faceţi greutăţi, nu-l luaţi de la ea — de parcă fusese făcută prima mişcare de a folosi mirul pe care apostolii doriseră să-l cruţe ca să-l poată vinde, de parcă Domnul nostru i-a împiedicat să folosească convingerea în acel scop, zicând: Lăsaţi-o în pace, n-o împiedicaţi.

Parfumul de nard Maria reprezintă unul dintre cele mai frumoase elemente ale caracterului creştin printre poporul Domnului din ziua aceea şi până acum. Căci, să ne amintim că întreaga Biserică a lui Cristos în sensul cel mai larg este “trupul lui Cristos”, după cum spun Isus şi apostolii. Clasa Maria, care mai degrabă ar cumpăra parfum de mare preţ cu care să servească Biserica unsă, Corpul lui Cristos, decât să-l cheltuie pe ei înşişi, este încă cu noi, şi a fost din Biserică toate aceste optsprezece secole. Nu numai Capul trupului a fost uns, parfumat, onorat, mângâiat, înveselit, ci toţi membrii de atunci încoace au primit la fel o binecuvântare de la această clasă, de la această clasă a parfumului de nard Maria. Ea este compusă nu întotdeauna din oratori, din bogaţi sau înţelepţi — slujirea ei este neostentativă şi multora, în special din lume, li se pare nebunie şi risipă — dar Domnul o apreciază, şi la fel o apreciază membrii Corpului Său care sunt mângâiaţi şi împrospătaţi prin ea. Binecuvântată fie această clasă Maria!

Onoare membrilor — onoare Capului

Dar dacă au fost membri tot timpul care au fost mângâiaţi în acest fel, nu trebuie să aşteptăm o binecuvântare specială de acest fel la sfârşitul acestui veac, asupra membrilor picioare? Conform înţelegerii noastre suntem acum la încheierea acestui veac — Capul a fost glorificat, mulţi dintre membrii Corpului au trecut dincolo de văl şi numai picioarele sunt aici. Poate chiar această imagine a ungerii picioarelor şi a capului Domnului nostru de către Maria constituie un tip sau o ilustraţie a ceea ce putem aştepta în prezent. Şi aici intră un aspect frumos al aranjamentului divin — noi toţi putem fi atât din clasa Maria cât şi din clasa picioare. Cu alte cuvinte, fiecare membru al corpului lui Cristos poate servi într-o anumită măsură pe membrii confraţi ai corpului, membrii confraţi ai picioarelor, aşa cum Maria a servit picioarele lui Isus.

Fiecare din poporul adevărat al Domnului când studiază această chestiune să ajungă la concluzia că prin harul lui Dumnezeu se va alătura clasei Maria, şi va cumpăra mir foarte scump şi-l va turna cu generozitate pe picioarele corpului lui Cristos — Biserica — pe adevăraţii membri. Aceasta va însemna iubire, simpatie, amabilitate, blândeţe, răbdare, ajutor şi mângâiere. Va însemna dezvoltare mare şi crescândă în toate roadele şi harurile spiritului, al căror nume combinat este iubire.

Dragi cititori, să ne amintim că în timp ce este imposibil să facem ceea ce a făcut Maria în această lecţie, fiecare are privilegiul să facă lucruri încă mai importante unul pentru altul, pentru fraţii lui Cristos care sunt acum în lume, membrele picioare ale corpului Său. Parfumul ei a fost literal şi în timp şi-a pierdut virtutea; dar micile acte de amabilitate şi ajutor pe care le putem face unul pentru altul nu-şi vor pierde niciodată meritul în estimarea Domnului, şi nu-şi vor pierde niciodată mireasma, toată eternitatea în estimarea celorlaţi. Micile lucruri ale vieţii, micile cuvinte, micile semne, privirile amabile, micile ajutoare pe cale, acestea, şi nu lucrurile mari sunt posibilităţile noastre, parfumurile noastre, ale unuia pentru altul.

“Să vă spălaţi picioarele unii altora”

Spălarea picioarelor în vechime în ţările orientale era necesară pentru confort, şi de aceea, a spăla unul altuia picioarele însemna a se întări şi a se înviora unul pe altul chiar în cele mai umile servicii. Aceasta este pentru noi esenţa lecţiei Domnului nostru, ca noi să fim bucuroşi pentru orice ocazie de a ne servi unul pe altul, de a ne întări şi a ne ajuta unul pe altul, oricât de umil ar fi serviciul. Să aplicăm acum aceasta la expresia lecţiei noastre. Maria a spălat picioarele Domnului nostru cu parfum, şi clasa Maria, cea mai iubitoare şi mai devotată clasă din Biserică, trebuie să se ajute unul pe altul, să-şi spele picioarele unul altuia; şi trebuie s-o facă nu în cel mai aspru şi mai neîndemânatic mod imaginabil, ci inspiraţi de iubire şi devotare unul pentru altul, trebuie să-şi spele picioarele unul altuia cu amabilitatea şi simpatia, iubirea şi aprecierea simbolizate prin parfumul de nard al Mariei; iar mângâierea unuia pentru altul trebuie să fie cu acea iubire şi solicitudine care a fost reprezentată prin însăşi folosirea părului de pe capul ei pentru picioarele Învăţătorului.

Vedem unele dovezi că această iubire, această iubire şi simpatie numită parfumul de nard Maria, creşte printre membrii corpului Domnului; că pe măsură ce ei văd animozitatea lumii, cărnii şi adversarului împotriva unşilor Domnului, sunt cu atât mai devotaţi unul altuia şi cu atât mai dispuşi să se onoreze unul pe altul cu grijă, iubire şi simpatie, şi să vorbească generos şi blând unul către altul. Suntem bucuroşi de aceasta — nu cunoaştem nici o dovadă mai bună de creştere în har din partea celor consacraţi. Să continue lucrarea bună până când vom fi umplut casa cu parfumul iubirii, până când întreaga lume va lua cunoştinţă de iubirea creştinilor unul pentru altul — nu într-un sens îngust sau partizan, ci în sensul larg în care Cristos i-a iubit pe toţi care iubesc pe Tatăl şi pe toţi care au căutat să umble în căile Tatălui.

Să facem acum

Dacă Maria ar fi aşteptat încă o săptămână, ea ar fi putut folosi parfumul pentru ea însăşi dar nu pentru Domnul — într-o săptămână de la această întâmplare Domnul nostru a fost îngropat, mormântul a fost pecetluit, garda romană stătea în faţa lui şi n-ar mai fi fost nici o ocazie nici măcar să-l fi turnat pe corpul Lui mort. Ce bine că ea a folosit ocazia, că I-a arătat Domnului devotarea sa în timp ce-i era oaspete. Paralela este: nu va mai fi mult până când toţi membrii corpului lui Cristos îşi vor fi completat partea lor de suferinţe şi vor fi trecut dincolo de văl “schimbaţi”.

Înţelepciunea ne spune că noi nu trebuie să întârziem cu aducerea vaselor noastre de alabastru cu mir şi să le turnăm conţinutul peste cei dragi ai noştri din corpul lui Cristos, picioarele lui Cristos. Nu are importanţă că ei nu ne observă, sau nu se gândesc la noi, sau nu toarnă deloc peste noi ca membri ai picioarelor; noi să ne facem partea, să fim din clasa Maria, să turnăm parfumul dulce peste alţii, şi casa, Biserica Domnului, se va umple de mireasma dulce, chiar dacă unii ucenici ne-ar putea acuza în mod greşit că suntem extravaganţi cu iubirea noastră şi cu devotarea noastră, neînţelegând că Învăţătorul va spune iarăşi în curând: “Lăsaţi-o în pace. Ea a făcut ce a putut”. Domnul nostru apreciază acest mir şi această ungere ca fiind tot ce putem face — nimic n-ar putea fi mai mult sau mai bine. Ea indică iubire, iubire mare — şi “iubirea este împlinirea legii”.

“Să luăm seama unii la alţii” a spus apostolul — să luăm seama la slăbiciunile celorlalţi, să luăm seama la încercările celorlalţi, la ispitele celorlalţi, la eforturile de a lupta o luptă bună împotriva lumii, a cărnii şi a adversarului — să luăm seama la necazurile celorlalţi de pe calea îngustă împotriva opoziţiei dinăuntru şi din afară, şi făcând aceasta ne va aduce în inimă simpatie, o simpatie care va avea plăcere să toarne mirul parfumat, foarte scump, cel mai curat şi cel mai bun, peste toţi care sunt membri confraţi ai unicului corp.

Cineva vorbea de marea “Societate a încurajatorilor”, care fac atât de mult în a ajuta să încurajeze şi să ridice picioarele rănite şi ostenite pe cărarea vieţii. Nu este o societate mare în ceea ce priveşte membrii ei, dar este o societate mare din punctul de vedere al Domnului şi din punctul de vedere al tuturor celor care au fost ajutaţi şi încurajaţi de ea. Despre Maria-mir s-ar putea spune că a fost un membru proeminent al acestei societăţi de încurajatori. Ne putem foarte bine imagina că aşa cum Domnul nostru se gândea la încercările severe, inclusiv crucea, din săptămâna atunci deja începută, manifestarea iubirii şi devotării Mariei venea ca o încurajare specială şi o întărire a spiritului. Atât de puţini păreau să-L înţeleagă! Nici chiar ucenicii n-au apreciat situaţia. Aici era una care cel puţin L-a iubit, a avut încredere în El. Fără îndoială I-a dat curaj pentru restul zilelor călătoriei Sale.

Adevărul declarat răspicat

În privinţa faptului că este potrivit a se folosi ocaziile prezente pentru mângâierea şi încurajarea altora, un scriitor a spus în esenţă:

“Nu ţineţi vasele de alabastru ale iubirii şi gingăşiei voastre pecetluite până când prietenii voştri vor fi morţi. Umpleţi-le viaţa cu bucurie. Spuneţi-le cuvinte aprobatoare, înveselitoare atâta vreme cât le pot auzi. … Dacă prietenii mei au puse deoparte vase de alabastru pline de parfumul înmiresmat al simpatiei şi afecţiunii, pe care ei intenţionează să le toarne peste corpul meu mort, aş vrea mai degrabă să le aducă în ceasurile mele de osteneală şi necaz, şi să le deschidă, ca să pot fi împrospătat şi înveselit în timp ce am nevoie de ele. Aş vrea mai degrabă să am un sicriu simplu, fără flori, o înmormântare fără elogii, decât o viaţă fără dulceaţa iubirii şi simpatiei. … Florile de pe sicriu nu trimit nici o mireasmă înapoi pe cărarea ostenită.”

Poemul doamnei Preston “Ante mortem” exprimă aceeaşi idee astfel:

… “Numai de-aş fi auzit

Adierea unei aplauze, un cuvânt întăritor —

Un strigăt de “Curaj!” în mijlocul luptei,

Hotărâtoare de viaţă sau moarte —

Cum mi-ar fi oţelit sufletul spre încordare

Prin furtuna care întruna venea”.

Sacrificiu cu mireasmă dulce

Apostolul, vorbind despre slujirile Bisericii unul pentru altul, spune că sacrificiul nostru este un sacrificiu de miros plăcut pentru Dumnezeu, dar adaugă şi că Evanghelia la care se referă este de la viaţă spre viaţă pentru unii şi de la moarte spre moarte pentru alţii. Adică, faptele bune, cuvintele amabile şi eforturile vor fi apreciate de către cei care sunt în atitudinea corectă a inimii ca să le aprecieze, în timp ce aceleaşi fapte bune vor stârni ofensă şi vor constitui un miros rău pentru cei care sunt în starea greşită a inimii. Cât de adesea am văzut că este aşa, că, cu cele mai bune străduinţe ale noastre de a servi picioarele lui Cristos, unii au fost mângâiaţi, împrospătaţi, alţii s-au mâniat — pentru unii efortul a fost o mireasmă plăcută, pentru alţii a fost un miros jignitor, din cauza atitudinii incorecte a inimii lor faţă de Domnul şi faţă de Corpul lui Cristos — poate din cauza ambiţiilor sau a câte altele care le erau împiedicate.

Exact aşa a fost şi în Betania: mirosul plăcut care a umplut casa, şi binecuvântarea şi împrospătarea pe care le-a primit Maria în legătură cu slujirea, au avut un efect foarte diferit asupra lui Iuda. El a fost mânios; egoismul lui l-a împiedicat să aprecieze onoarea făcută Domnului; el s-a putut gândi numai la sine şi la ce ar fi putut obţine din tranzacţie, şi cum, în ceea ce-l privea pe el, toată chestiunea era o risipă. Acreala care i-a venit în inimă din cauza stării ei greşite este indicată prin mărturia că a mers direct la preoţii cei mai de seamă ca să se tocmească cu ei pentru vinderea lui Isus. Să căutăm, dragi fraţi, ca inima noastră să fie într-o atitudine iubitoare faţă de Domnul, şi nu într-o atitudine egoistă — ca noi să apreciem tot ce se face în numele Lui şi pentru Corpul Lui, şi să nu căutăm la ale noastre. Altfel pentru noi rezultatul va fi un miros de la moarte spre moarte, cum a fost pentru Iuda. Aceasta încheie lecţia noastră. Probabil în ziua următoare evreii s-au adunat în număr considerabil ca să-i vadă pe Isus şi pe Lazăr, şi să se sfătuiască în privinţa omorârii lor — “pentru binele cauzei”. Şi, apropo, să ne amintim că “binele cauzei” a stat aproape întotdeauna la baza oricărei fapte josnice şi detestabile împotriva adevărului, de la început până la sfârşit. Să ne păzim de un astfel de spirit sectar; să căutăm ca iubirea noastră pentru Domnul şi pentru toţi fraţii Lui să fie sinceră, şi nu o iubire personală şi egoistă pentru noi înşine sau pentru o denominaţie, altfel nu ştim în ce rele am putea fi conduşi.

***

“Cine iubeşte pe fratele său rămâne în lumină şi în el nu este nici un prilej de poticnire.” 1 Ioan 2:10

R — 3877 / octombrie 1906

“Ea a făcut ce a putut”

Matei 26:6-13

“Ea a făcut o faptă bună faţă de Mine.” Matei 26:10.

Acest studiu ne duce înapoi de la discursul de marţi dinaintea morţii Domnului, la sâmbăta seara dinaintea morţii Lui — încheierea Sabatului evreiesc. În armonie cu obiceiul predominant, Isus cu ucenicii Săi şi alţii au fost invitaţi în seara aceea la un ospăţ. Tocmai sosiseră în seara precedentă din Ierihon cu intenţia să ţină sărbătoarea Paştilor la Ierusalim — sărbătoarea despre care Domnul nostru Isus a spus: “Am dorit mult să mănânc Paştile acestea cu voi înainte de a suferi” (Luca 22:15). Deşi Isus le-a spus apostolilor că mergea la Ierusalim şi acolo va fi răstignit, se pare că ei n-au înţeles acest lucru, probabil pentru că le spusese aşa de multe lucruri în cuvinte tainice, ca, de exemplu, când le-a spus că El era pâinea care se coboară din cer etc., şi că ei trebuiau să mănânce carnea Lui şi să bea sângele Lui. Poate că răstignirea sugerată era de asemenea un limbaj hiperbolic; cel puţin ei nu puteau înţelege că aşa va fi, chiar dacă Petru fusese mustrat pentru necredinţa lui în privinţa acestui lucru.

Ospăţul a fost în casa lui Simon Leprosul. Simon era un nume obişnuit în acele locuri pe vremea aceea, şi acest Simon se distingea prin faptul că fusese lepros — se prea poate să fi fost vindecat de Domnul, şi aceasta se poate să fi fost începutul unei cunoştinţe intime între Isus şi familia ai cărei membri proeminenţi erau Lazăr, Marta şi Maria. Unul dintre evanghelişti ne spune că Lazăr a fost unul dintre cei care şedeau la ospăţ, că Marta a fost una dintre cele care au servit, şi lecţia de acum ne spune în special despre lucrul făcut de Maria, care, în timp ce Domnul stătea întins, s-a apropiat şi a rupt sigiliul unui vas de alabastru cu parfum preţios (nu ulei, cum este folosit azi cuvântul). Una dintre relatări spune că era foarte preţios, alta că valora cam 50 de dolari în banii noştri.

Astfel de ungeri erau foarte rare, de obicei pentru regi sau prinţi sau nobili; iar ucenicii, sub conducerea lui Iuda, care se pare că a fost purtătorul de cuvânt (vezi relatarea lui Ioan), au fost toţi plini de indignare din cauza risipei. Ioan ne spune că Iuda a fost un hoţ, care ţinea punga, era casierul grupului, şi că remarcile sale de preocupare în legătură cu folosirea banilor pentru săraci erau făţarnice. În orice caz, putem compătimi cu ceilalţi apostoli pentru că au fost de acord cu argumentele lui, pentru că toţi erau săraci, nefiind obişnuiţi cu astfel de lux şi extravaganţă, şi în această privinţă probabil reprezintă pe majoritatea poporului Domnului de astăzi, care la fel ar considera un parfum de 50 de dolari o risipă de bani extravagantă. Pe noi ne interesează mai mult cum a privit Isus acest lucru. Noi ne dăm seama că concepţiile noastre despre lucruri ca acestea sunt mai mult sau mai puţin înclinate, prin egoismul nostru sau prin sărăcia şi nevoia de a face economie.

“De ce faceţi supărare femeii?”

Domnul nostru a discernut imediat printre ucenicii Săi spiritul de critică, de a găsi greşeli, şi a luat prompt partea Mariei zicând: “De ce faceţi supărare femeii? Ea a făcut o faptă bună faţă de Mine”. Intuiţia feminină a îndrumat-o pe Maria să facă lucrul potrivit la timpul potrivit. Ea şi-a dat seama că avea o datorie la Învăţătorul pe care niciodată n-o putea plăti, şi că această oferire costisitoare a parfumului nu era decât un mic tribut, o mică expresie a recunoştinţei sale. Ea găsise în Domnul un obiectiv vrednic de devotarea inimii sale; ea nu era o susţinătoare a drepturilor femeii; ea n-a găsit greşeală la Domnul că n-o alesese pe ea şi pe Marta ca să fie membre ale grupului apostolilor şi să plece peste tot să vestească numele şi faima Lui. Fără îndoială, ea ar fi primit cu bucurie această lucrare dacă ar fi fost îndrumată astfel, dar instinctele sale feminine n-au condus-o în această direcţie, nici n-au făcut-o să se ofenseze că Domnul a arătat o diferenţă între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte promulgarea mesajului Său.

Deşi exclusă de la serviciul onorabil al slujirii publice a Adevărului, Domnul nostru a declarat: “Ea a făcut ce a putut”. Ea a făcut ce I-a plăcut Domnului; ea a ilustrat calităţile cele mai nobile şi mai adevărate ale inimii feminine: iubire, devotament, fidelitate; ea a vorbit prin fapte mai degrabă decât prin cuvinte, şi parfumul faptelor sale de iubire, bunătate şi adorare a Domnului ei a venit prin veacuri, umplând întreaga Biserică a lui Cristos cu mireasma plăcută a parfumului pe care l-a turnat pe capul Lui şi apoi pe picioarele Lui. Aceasta este în acord cu ceea ce a declarat Domnul nostru profetic referitor la acest act: “Adevărat vă spun, oriunde va fi predicată Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va spune şi ce a făcut femeia aceasta, ca amintire despre ea”.

Ce amintire plăcută despre Maria! Cum iubim şi respectăm noi toţi adevărata ei feminitate, şi apreciem faptul că intuiţia ei cu privire la această ungere a Domnului a fost superioară raţionamentelor celor doisprezece apostoli asupra acestui subiect — ei erau prea reci şi calculaţi, prea asemenea oamenilor de afaceri. Ea a compensat deficienţa aceasta prin căldura devotamentului ei iubitor. Fără îndoială, femeia a completat chiar un astfel de loc folositor cum este acesta în istoria Bisericii de-a lungul tuturor secolelor de atunci până acum. Fără partea ei, religia lui Isus ar fi fost neîndoielnic mult mai rece, mai calculată şi mai formală decât este acum; dar simpatia adâncă, largă a adevăratei feminităţi a ajutat la interpretarea inimii lui Cristos, a iubirii lui Cristos, şi s-a dovedit o binecuvântare pentru toţi urmaşii Mielului.

“Pe săraci îi aveţi totdeauna cu voi”

Este un calcul greşit să presupunem că momentele petrecute în comuniune cu Domnul în studierea planului Său, şi banii şi orele cheltuite în serviciul Său, în promulgarea Adevărului Său, sunt o pierdere şi astfel săracii au mai puţin. Din contră, în măsura în care cineva are devotament iubitor, adevărat faţă de Domnul, acesta va avea devotament faţă de serviciul Său şi faţă de săraci. Nimeni nu poate iubi sincer pe Domnul fără să aibă proporţional mai multă simpatie şi mai multă generozitate faţă de săraci şi faţă de toţi cei care sunt în sfera bunăvoinţei Sale. După cum ne sfătuiesc Scripturile: “Unul care dă cu mână largă ajunge mai bogat; şi altul care reţine mai mult decât trebuie, nu face decât să sărăcească” — să aibă lipsă — să sărăcească atât la suflet cât şi la pungă (Prov. 11:24). Urmaşii Domnului trebuie să fie prudenţi, economi dar nu zgârciţi, nu avari, nu strângători de bogăţie. Ei trebuie să-şi arunce pâinea pe ape; trebuie să facă bine şi să se încreadă în Domnul pentru rezultate; ei trebuie să folosească larg bogăţiile Domnului care le sunt încredinţate, atât natural cât şi spiritual, şi să primească binecuvântarea lor din folosirea sau creşterea acestora.

Tocmai această faptă din partea devotatei Maria şi lauda adusă de Domnul au fost fără îndoială de ajutor poporului Domnului chiar în această direcţie de-a lungul acestui Veac Evanghelic. În mod asemănător şi noi am fost odată înclinaţi să considerăm că Convenţiile de o zi şi Convenţiile generale ale poporului Domnului sunt prea scumpe, că este o risipă de bani care ar fi putut fi folosiţi altfel; dar experienţa noastră este că în folosirea talantului bani se află o binecuvântare — că oricine nu face ceva investiţie, ceva sacrificiu în interesul Adevărului, în mod sigur nu va primi marile răsplăţi ale binecuvântării spirituale. Oricine, dimpotrivă, caută să-şi folosească mijloacele în servirea Adevărului pentru alţii şi pentru hrănirea propriei inimi primeşte proporţional o binecuvântare mai mare. Suntem chiar înclinaţi să credem că Domnul le compensează şi în nevoile materiale; dar chiar dacă nu acesta ar fi cazul — dacă ar fi mai săraci în cele materiale ca rezultat al hrănirii lor spirituale — noi ştim că hrănirea spirituală, grăsimea sufletului, prosperitatea ca Noi Creaturi în Cristos, este de departe cel mai important lucru cu care avem de-a face. Însuşi obiectivul apartenenţei noastre ca membri în şcoala lui Cristos, asocierea cu ceilalţi membri, este ca să putem creşte în acest har, în cunoştinţă şi iubire în asemănarea Învăţătorului.

 

Uns pentru îngroparea Sa

Domnul nostru a declarat că fapta Mariei a fost o pregătire pentru îngroparea Sa. Ne amintim că mai multe dintre femeile onorabile din compania Domnului au venit la mormânt devreme în prima zi a săptămânii cu miresme şi ulei, parfum pentru ungerea Lui, după obiceiul timpului, şi pentru că nu şi-au amintit şi n-au recunoscut profeţia Sa că va învia din morţi în a treia zi. Motivul lor că au mers a fost fără îndoială potrivit, şi totuşi ungerea Domnului nostru de către Maria înainte de îngroparea Lui a fost mult mai la obiect, mult mai apreciată de El. Şi tot aşa este şi cu noi: cu iubiţii noştri prieteni, cu fraţii şi cu alţii. Se cade să-i ungem cu vorbe blânde, cu simpatie iubitoare, cu expresii gingaşe, când sunt încă în valea conflictelor, înainte să fi ajuns la sfârşitul călătoriei. Noi nu ştim cât au nevoie uneori de un cuvânt de simpatie şi încurajare chiar şi cei mai tari dintre urmaşii Domnului, iar noi facem bine propriei noastre inimi când arătăm o astfel de simpatie.

Nu vrem să spunem că trebuie să turnăm peste alţii linguşiri scârboase, dar este o mare diferenţă între linguşire şi cuvintele încurajatoare, compătimitoare; şi cine este acela cu

o inimă compătimitoare, având o inimă umplută cu iubirea divină, care să nu fie el însuşi un vas de alabastru cu parfum, care să fie deschis şi turnat peste fraţi şi peste toţi prietenii şi rudeniile noastre pământeşti, atunci când venim în contact cu ei şi în măsura în care binecuvântarea Domnului ar fi în mod corespunzător pentru ei. Să nu uităm acest lucru; să folosim aceste ocazii pe care le avem zi de zi, de a presăra flori pe cărarea vieţii altora, şi poate că făcând aşa Domnul va permite ca cineva să presare flori şi pentru noi. Pe principiul că cel care udă pe alţii va fi udat şi el, cel care ajută pe alţii nu va flămânzi niciodată, cel care mângâie pe alţii nu va duce niciodată lipsă de mângâiere. Fără îndoială că Domnul Se va îngriji ca, în măsura în care avem şi exercităm spiritul potrivit al bunăvoinţei şi generozităţii faţă de alţii, ni se va întoarce partea de binecuvântări bogate când vom avea cel mai mult nevoie de ele.

“Nici un om dintre popoare nu era cu Mine” — în stare să compătimească deplin

 Foarte evident, la încheierea serviciului Său, Domnul nostru a simţit mai mult sau mai puţin dezamăgirea că un mare număr de evrei nu primiseră mesajul Său plin de har şi nu crezuseră în El. Acest gând I-a venit în special când a citit gândul lui Iuda că el deja plănuia să-L vândă. Mai mult, El a văzut ceva din acelaşi spirit de frică în ceilalţi unsprezece apostoli, pentru că El ştia deja cine Îl va vinde şi ştia de asemenea că ceilalţi Îl vor uita şi vor fugi plini de frică în ceasul suferinţei Sale. Dacă mesajul Său, iubirea Sa, Spiritul Său transmis acestor oameni îi lăsa totuşi atât de slabi în multe privinţe, aceasta argumenta că realizase comparativ puţin în serviciul Său, şi că era posibil ca ceilalţi cinci sute de fraţi să nu fie mai devotaţi decât cei doisprezece.

Ce mângâiere trebuie să fi fost pentru Domnul ca în mijlocul acestor gânduri să afle că exista un suflet iubitor care L-a apreciat şi a adus vasul de alabastru şi L-a uns înainte de îngroparea Sa. Bucuria, mângâierea, binecuvântarea care a venit în inima Învăţătorului nostru drag, şi care L-a întărit pentru experienţele zilelor următoare, valorau mult mai mult decât cei 50 de dolari. Nu numai că El a vrut ca acest lucru să fie spus în amintirea Mariei, dar putem presupune că în viitorul veşnic Maria va fi pusă într-o poziţie foarte înaltă printre urmaşii credincioşi ai Domnului. Ea poate nu va fi cu apostolii pe cele douăsprezece scaune de domnie ale lui Israel, dar putem fi siguri că va avea un loc mare, onorabil aproape de Cel pe care L-a iubit şi căruia I-a arătat devotamentul ei.

Un scriitor necunoscut zice: “Nu vă ţineţi vasele de alabastru ale iubirii şi gingăşiei voastre sigilate până când prietenii voştri sunt morţi. Umpleţi-le vieţile cu bunătate.

Spuneţi-le cuvinte aprobatoare şi încurajatoare atâta timp cât urechile lor le pot auzi şi atâta timp cât inimile lor pot fi emoţionate şi făcute fericite prin ele; lucrurile plăcute pe care vreţi să le spuneţi când ei sunt plecaţi, spuneţi-le înainte de a pleca. Florile pe care intenţionaţi să le trimiteţi pentru sicriul lor, trimiteţi-le să lumineze şi să înfrumuseţeze căminul lor înainte de a-l părăsi. Dacă prietenii mei au vase de alabastru puse deoparte, pline de parfumurile înmiresmate ale simpatiei şi afecţiunii, pe care intenţionează să le spargă peste trupul meu mort, aş prefera să le aducă în orele mele ostenite şi tulburate şi să le deschidă, ca să pot fi împrospătat şi încurajat de ele atâta timp cât am nevoie de ele. Mai bine să am un sicriu simplu, fără nici o floare, o înmormântare fără elogii, decât o viaţă fără dulceaţa iubirii şi simpatiei. Să învăţăm să-i ungem pe prietenii noştri înainte pentru îngroparea lor. Bunătatea post-mortem nu încurajează un spirit îngreunat. Florile de pe sicriu nu răspândesc mireasmă înapoi pe cărarea ostenită”.

Egoismul contra generozităţii

Lecţia noastră se încheie cu relatarea despre felul cum, repede după aceea, Iuda a mers la preoţii cei mai de seamă şi s-a tocmit cu ei să caute o ocazie şi să-L dea pe Isus în mâinile lor pentru treizeci de arginţi. Ce contrast puternic este arătat aici între generozitatea Mariei şi egoismul josnic al lui Iuda! Ea a fost atât de plină de iubire, încât nu putea face destul pentru marele Învăţător la picioarele căruia îi plăcea să stea, de pe buzele căruia primise atât de multe binecuvântări, aşa o bucurie a inimii, şi prin puterea căruia fusese chemat din mormânt fratele său şi probabil fusese vindecat tatăl său de o boală dezgustătoare. Şi noi trebuie să ne amintim ce mult Îi datorăm acestui mare Învăţător, că ale Lui sunt minunatele cuvinte ale vieţii care ne-au adus în inimi bucurie, pace şi binecuvântare. Prin cuvintele Lui am fost şi noi chemaţi din starea de moarte, căci, după cum spune apostolul, cândva noi am fost morţi în greşeli şi păcate, dar acum suntem înviaţi, însufleţiţi de Spiritul Domnului, de Spiritul iubirii.

Şi noi am avut lepra păcatului, a condamnării, am fost copii ai mâniei întocmai ca alţii, dar păcatele noastre au fost cu îndurare acoperite de Răscumpărătorul, lepra a fost curăţată, şi noi am fost făcuţi mai albi ca neaua în ochii Domnului nostru prin credinţă în sângele preţios. Şi noi am învăţat să stăm la picioarele Învăţătorului şi să ne bucurăm de învăţăturile Lui, şi prin acestea am fost transformaţi prin înnoirea minţii noastre. Nu este oare potrivit să simţim că nici o jertfă nu I-am putea aduce care să poată exprima în vreun sens sau grad recunoştinţa inimilor noastre? Oare nu putem şi noi găsi vase de alabastru cu parfum preţios pentru Învăţătorul? Este adevărat, Capul a fost glorificat, iar membrii corpului de asemenea sunt trecuţi acum dincolo de văl, dar “picioarele” Sale sunt încă cu noi, ultimii membri ai corpului lui Cristos sunt încă aici. Să ne grăbim să facem tot ce ne stă în putere, atât material cât şi spiritual, pentru picioarele lui Cristos; să facem tot ce ne stă în putere să le curăţăm de mânjitura pământului, chiar dacă ne costă lacrimi; să le ungem cu parfumul de mir preţios. Cu cât este mai costisitoare afecţiunea şi iubirea pe care le acordăm membrilor corpului lui Cristos, chiar celui mai mic şi mai umil dintre ei, cu atât va fi mai bine; toate trebuie să fie numai

o expresie a căldurii şi a iubirii care este în inima noastră pentru El şi pentru ai Lui. Timpul trece repede — curând ultimii membri vor fi trecut şi vor fi dincolo de văl, dincolo de ungerea noastră şi dincolo de cuvântul binecuvântat “Ea a făcut ce a putut”. Să câştigăm această expresie de pe buzele scumpe ale Domnului nostru prin credincioşie faţă de aceia care-L reprezintă pe El în lume — faţă de casa credinţei, faţă de membrii Corpului lui Cristos.

Cu treizeci de arginţi

Egoismul pare să stea la însăşi temelia tuturor faptelor infame, josnice ale naturii decăzute. Ambiţia egoistă a fost aceea care a făcut-o pe mama Eva să dorească fructul oprit, şi putem spune liniştiţi că de atunci încoace egoismul a îmboldit la toate lucrurile infame şi josnice din cei şase mii de ani de domnie a păcatului şi a morţii. Străduinţa noastră a tuturor ar trebui să fie pentru Spiritul unei minţi sănătoase. Aceasta ar însemna, pe de-o parte, că noi n-ar trebui să fim prea extravaganţi, şi, pe de altă parte, că n-ar trebui să fim prea economi. Dar dacă am greşi într-una din aceste două aspecte, n-ar fi oare cel mai sigur şi mai bine să greşim în aspectul prea marii generozităţi, mai degrabă decât în cel contrar? Bine a spus apostolul că iubirea bogăţiei este rădăcina tuturor relelor. Aceasta ar putea cuprinde nu numai banii, ci bogăţia în onoare, nume, influenţă sau putere. Apostolul adaugă: “Unii care au umblat după ea au rătăcit de la credinţă şi s-au străpuns singuri cu multe dureri”. 1 Tim. 6:10.

Ca o ilustraţie a acestei clase să luăm cazul lui Iuda din lecţia noastră, vinderea Învăţătorului său cu treizeci de arginţi. Nu are importanţă dacă el a gândit că Isus spusese că era aproape de moarte şi că acest parfum era în legătură cu îngroparea Lui. Nu are importanţă dacă Iuda era sigur că toate aceste lucruri oricum I se vor întâmpla Domnului, şi se gândea că putea să aibă şi cei treizeci de arginţi. Aceasta nu-i scuza greşeala. Egoismul şi josnicia fuseseră încurajate atât de mult în inima sa încât, în ciuda asocierii sale intime cu Învăţătorul, a cunoaşterii cuvintelor Sale preţioase şi a faptelor Sale mari, nici iubirea, nici reverenţa n-au stat în calea egoismului.

Iuda “a mers la locul lui” în Moartea a Doua, înţelegând prin aceasta că ar fi fost mai bine pentru el să nu se fi născut. Oricine va îngădui ambiţiilor egoiste de vreun fel să aibă control în inima sa, oricine nu va îngădui harul şi adevărul Domnului să intre în inima sa şi s-o lărgească şi s-o umple cu iubire, tot aşa va merge la locul lui, în Moartea a Doua. Pregătirile divine sunt numai pentru aceia care vor fi umpluţi în cele din urmă cu iubire, Spiritul lui Dumnezeu, spiritul generozităţii. Să evităm deci tot mai mult spiritul lui Iuda, inima cu egoism, iubire de bani, iubire de sine şi ambiţie, şi să avem tot mai mult inima iubitoare a Mariei şi smerenia ei, care nu numai că au făcut-o dispusă să-şi cheltuie mijloacele pentru a servi adevărul, ci au făcut-o dispusă şi să se smerească până la lacrimi şi la folosirea celui mai deosebit ornament al femeii, părul ei, în serviciul Învăţătorului ei, Domnului ei, iar acestea pe cele mai umile membre ale Lui, picioarele Lui.

***

C. M. 297 ‘Naintea lui Isus şezu Maria Ascultând Cuvântul, în Betania. Ea şi-a ales partea bună, Fericire veşnică. ‘Naintea lui Isus, am şi eu locul, Unde în linişte, pe El Îl ascult.

‘Naintea lui Isus, venind Maria, Cinstind pe Domnul ei, cu mir Îl ungea. Domnul a bineprimit C-a făcut că L-a iubit. ‘Naintea lui Isus, le voi aduce Şi eu toate ce am, cu bucurie.

‘Naintea lui Isus căzu Maria Văzându-L înviat, de dimineaţa. Îndat-a mers şi a spus: A-nviat Domnul Isus. ‘Naintea lui Isus şi eu voi cădea, Şi-oi vesti iubirea-I în toată lumea.

R — 4702 / octombrie 1910

Se va spune ca amintire despre ea

Matei 26:1-16

“Ea a făcut ce a putut.” Marcu 14:8.

Într-un studiu anterior am tratat intrarea triumfală a Marelui Învăţător în Ierusalim pe un asin şi prezentarea Lui către naţiunea lui Israel ca Împărat al lor, în împlinirea profeţiei din Zaharia 9:9-12. Aceasta a fost cu cinci zile înainte de Paşti. Timp de mai multe zile Isus a învăţat în templu, mergând noaptea la casa lui Lazăr, a Martei şi a Mariei din Betania. El ştia la ce să Se aştepte — că-I sosise ceasul. El ştia că preoţii cei mai de seamă şi bătrânii poporului plănuiau chiar atunci omorârea Sa, ezitând numai ca nu cumva aceasta să producă tulburare. Indignarea lor împotriva Marelui Învăţător era că El nu învăţa aşa cum învăţau ei şi că învăţăturile Lui aveau mult mai mare putere asupra maselor decât toate învăţăturile lor la un loc. Mânia, invidia, ura, s-au unit pentru a-L înfiera ca impostor şi a-L trimite la moarte, “pentru binele cauzei”.

Ospăţul din Betania la care ne referim în studiul acesta, poate să fi fost în noaptea de dinaintea vânzării Domnului, cu două zile înainte de sărbătoarea Paştilor. Dar consensul opiniilor pare să fie că acesta a avut loc în seara de Sabat de dinaintea intrării triumfale în Ierusalim. Oricum, nu are importanţă. A existat un astfel de ospăţ. Isus şi ucenicii Lui au fost prezenţi. În timpul ospăţului s-a apropiat o femeie cu un vas de alabastru cu un parfum foarte preţios. Ea l-a turnat pe capul Său şi întreaga încăpere s-a umplut de un miros plăcut. Femeia era Maria, sora lui Lazăr şi a Martei.

O altă relatare ne arată că protestul făcut de către ucenici împotriva acestui lucru, că era o risipă, a fost instigat de către Iuda, casierul micii cete de ucenici ai Domnului. Ioan a remarcat că el era un hoţ şi ţinea punga şi a sugerat că pe el îl interesau mai mult banii decât săracii şi că menţionarea săracilor de către el a fost numai un şiretlic. Dar Marele Învăţător Şi-a mustrat ucenicii zicând: “De ce faceţi supărare femeii? Ea a făcut o faptă bună faţă de Mine. … Dacă a turnat acest parfum pe trupul Meu, ea a făcut lucrul acesta în vederea îngropării Mele. Adevărat vă spun că oriunde va fi predicată Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va spune şi ce a făcut femeia aceasta, ca amintire despre ea” (Mat. 26:10-13). Câtă consideraţie din partea Marelui Învăţător! Câtă simpatie! Câtă apreciere a toate câte s-au făcut pentru El!

“Ea a făcut ce a putut”

Domnul, în acord cu toate învăţăturile şi uzanţele Scripturii, refuză să recunoască femeia ca învăţător al religiei în Biserică printre urmaşii Săi. Nici unei femei nu i s-a dat un loc printre cei doisprezece apostoli — nici măcar atunci când au fost trimişi cei şaptezeci de evanghelişti cu mesajul simplu, pe care orice femeie l-ar fi putut da, în mod sigur la fel de fluent ca orice bărbat, sau chiar mai bine; nici măcar în această misiune n-a trimis femei, nici măcar un reprezentant al acestui sex. Bărbatul, în uzanţa scripturală, este ilustraţia Domnului; femeia, ilustraţia Bisericii. Ar fi în dezarmonie cu ilustraţia, ca Biserica să fie instructorul, iar Domnul să fie învăţăcelul. În mod logic deci, ar fi fost nepotrivit ca femeii să-i fi fost încredinţată sarcina de a-L reprezenta pe Domnul. Ca atare, femeile ca învăţători în Biserică n-au nici o autoritate în Biblie pentru acea poziţie. Citim că şarpele a înşelat-o pe mama Eva şi a făcut-o învăţător al erorii pentru soţul ei. Citim că spiritele rele s-au folosit de o anumită tânără ca mediu pentru a anunţa pe apostoli. Dar nu găsim nici o aprobare divină a femeii ca învăţător în Biserică, ci aflăm că tânăra care a acţionat sub influenţa unui spirit de prezicere şi a încercat să predice pe Cristos şi pe apostoli a fost mustrată de către apostolul Pavel, iar spiritul de prezicere a părăsit-o.

Acest lucru însă nu arată că Isus sau apostolii au fost duri faţă de femei sau că nu le-au apreciat calităţile inimii şi minţii. Chiar dimpotrivă. Printre urmaşii Domnului au fost multe “femei onorabile”, şi iubirea Lui specială pentru această Marie şi pentru sora ei Marta este relatată în mod deosebit. Să învăţăm lecţia din Carte şi să nu încercăm să învăţăm noi Cartea.

“Pe săraci îi aveţi totdeauna cu voi”

Domnul nostru, răspunzând argumentului lui Iuda, că parfumul ar fi trebuit vândut cu o sumă mare în beneficiul săracilor, a spus: Pe săraci îi aveţi totdeauna cu voi. Puteţi să le faceţi bine oricând vreţi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna. Sărăcia este desigur un factor în ordinea socială din prezent, pentru că, în starea noastră decăzută ca rasă, unii sunt mai străluciţi la minte decât alţii şi egoismul este regula generală. Prin urmare, până la sfârşitul domniei păcatului şi a morţii săracii vor fi aici. Şi există o binecuvântare legată de fiecare faptă bună, de fiecare străduinţă nobilă de a ajuta pe vreun membru al rasei să se ridice la condiţii mai înalte şi mai bune, din punct de vedere mintal, moral şi fizic. În curând nu vor mai exista săraci, deoarece, sub condiţiile Împărăţiei, iubirea va fi principiul conducător în locul egoismului. Sub conducerea Mesianică dreptatea va deveni repede universală; voia lui Dumnezeu se va face în cele din urmă pe pământ aşa cum se face în ceruri.

“Dar pe Mine nu Mă aveţi”

Acest lucru a fost adevărat despre Învăţătorul. Încă puţin timp şi El era plecat de la ei, S-a înălţat la dreapta Tatălui. Acelaşi principiu predomină în privinţa urmaşilor Domnului numiţi “Membrii Corpului Său”. Orice putem face pentru aceşti membri, marele Cap va considera ca şi cum ar fi făcut Lui Însuşi. De aceea, în timp ce va fi întotdeauna potrivit să facem bine tuturor când avem ocazie, va fi de asemenea întotdeauna potrivit să facem bine “mai ales celor din casa credinţei”. Aceştia trebuie să fie totdeauna primii în gândurile noastre.

Spiritul egoismului din Iuda l-a condus de la un grad de lăcomie la altul până când a fost dispus să vândă pe Învăţătorul Său duşmanilor Lui. Vai, ce putere teribilă pentru rău este egoismul! Câţi sunt dispuşi să vândă adevărul de dragul tihnei sau prosperităţii lumeşti! Cei care au spiritul Adevărului într-o măsură considerabilă trebuie să fie atenţi unde duce egoismul dacă este urmat — la Moartea a Doua.