“Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu”. (Ioan 17:3)

 Cum putem cunoaşte pe Dumnezeu

Dumnezeu ni se face cunoscut prin cuvântul Său consemnat în Biblie, carte inspirată de Dumnezeu, fapt care îi conferă profunda şi incontestabila unitate, de la Genesa până la Apocalipsa — 2 Timotei 3:16, 17.

Dumnezeu ni se descoperă prin creaţia Sa — El este “Cel ce a făcut toate lucrurile” (Evrei 3:4) şi “cerurile spun slava Lui” (Psalmul 19:1).

Un studiu reverenţios al Bibliei şi o cercetare atentă a naturii ne va ajuta să înţelegem însuşirile Creatorului — Romani 1:20. Descoperim că Dumnezeu este fiinţa supremă, perfect în dreptate, iubire, înţelepciune şi putere. El S-a făcut cunoscut lui Moise prin numele IHWH, adică Iehova, ceea ce înseamnă “Eu sunt Cel ce sunt” (Exod 3:14). Acest nume, Iehova, se atribuie numai Creatorului.

Cuvântul “dumnezeu” tradus din cuvântul ebraic “elohim” înseamnă “puternic”. În funcţie de context el se referă la Iehova — Psalm 50:1, la fiii lui Dumnezeu (îngeri, oameni) — Psalm 82:6, la dumnezei falşi —       Exod 32:1-4 şi chiar la Satan — 2 Corinteni 4:4.

Ce ştim despre Fiul lui Dumnezeu

Fiul lui Dumnezeu a posedat succesiv trei forme de viaţă sau trei naturi distincte:

  1. De la crearea Sa până când a venit pe pământ, El a avut natură spirituală; era cunoscut sub numele de Logos sau Cuvântător, arhanghelul Mihail etc. Numai El a fost creat direct de Dumnezeu. Toate celelalte creaturi au fost făcute “prin El şi pentru El” — Coloseni 1:16; Daniel 12:1.
  2. Fiul lui Dumnezeu, îndeplinind voinţa Părintelui ceresc privind răscumpărarea păcătoşilor, a renunţat la natura spirituală şi, prin puterea Spiritului Sfânt, S-a născut prin fecioara Maria devenind astfel omul Isus, echivalentul lui Adam cel perfect — 1 Timotei 2:5, 6.
  3. La înviere, ca răsplată a credincioşiei Lui, Dumnezeu I-a dat o natură superioară celorlalte două avute până atunci, natura divină asemenea Tatălui. Viaţa Sa umană şi dreptul de a trăi ca om pe pământ au fost jertfite pentru totdeauna în favoarea lui Adam şi a întregii omeniri. A aştepta venirea a doua a lui Isus în trup omenesc este în contradicţie cu Scripturile care spun: “El a fost omorât în trup, dar a fost înviat în duh” (1 Petru 3:18).

Ce garantează moartea şi învierea Domnului

Singura speranţă de viaţă a omenirii se bazează pe moartea şi învierea lui Isus. Credinţa în sacrificiul Lui oferă omului, atât în prezent cât şi în viitor, privilegiul de a se împăca cu Dumnezeu. Isus a spus că “toţi cei din morminte vor ieşi afară” (Ioan 5:28, 29), iar apostolul Pavel scrie că “va fi o înviere a celor drepţi şi a celor nedrepţi” (Fapt. Ap. 24:15). Cei drepţi vor primi răsplata imediat la înviere — Apoc. 20:6, iar cei nedrepţi vor trebui să se supună legilor Împărăţiei pentru a putea trăi veşnic — Isaia 26:9; 42:4.

Responsabilitatea

oamenilor pentru faptele lor prezente

Fiecare om are o oarecare răspundere, proporţională cu cunoaşterea binelui şi cu posibilitatea de a face ce este bine. Observăm că Mântuitorul a propovăduit evreilor şi a făcut minuni în mijlocul lor, dar unii nu L-au crezut. El le-a spus celor din Capernaum: “în ziua judecăţii, va fi mai uşor pentru ţinutul Sodomei decât pentru tine”                           (Matei 11:24), iar cărturarilor şi fariseilor le-a spus cu altă ocazie: “bărbaţii din Ninive se vor scula alături de neamul acesta şi îl vor osândi” (Matei 12:41). În acest fel, având în vedere “ziua judecăţii” (Împărăţia lui Dumnezeu), Domnul nostru atrage atenţia celor care n-au crezut, arătând răspunderea lor. Totuşi, în afară de cei “luminaţi” cu adevărul divin — Evrei 6:4-6, nimeni nu a avut o suficientă cunoştinţă pentru a-şi atrage pedeapsa definitivă — a doua moarte — Apocalipsa 20:14, 15.

Esenţial de ştiut este faptul că fiecare persoană, prin faptele din prezent, contribuie la degradarea sau la înnobilarea caracterului său, şi cu cât caracterul este mai degradat cu atât vor fi mai aspre măsurile de îndreptare în timpul Împărăţiei lui Dumnezeu — Eclesiastul 8:11; Luca 12:47, 48.

Despre Împărăţia lui Dumnezeu

Împărăţia lui Dumnezeu este acea perioadă de timp în care voia Sa se va face pe pământ aşa cum se face în cer — Matei 6:10. Va fi “ziua” de o mie de ani în care Satan va fi “legat”, iar Hristos va guverna naţiunile — Apoc. 20:2, 3; Daniel 7:14. În Biblie găsim că acest “veac rău” se va sfârşi printr-un timp de strâmtorare cum n-a fost niciodată şi că Domnul va interveni scurtând timpul de necaz şi astfel mulţi oameni vor rămâne în viaţă — Matei 24:21, 22; Psalm 46:10; Ţefania 3:8, 9. În mod special se promite poporului Israel, restabilit în Ţara Sfântă, ocrotire şi salvare în acest timp de strâmtorare — Ieremia 30:7-10. Ei vor fi prima naţiune binecuvântată şi cu ei va începe Împărăţia lui Dumnezeu, îndeplinind profeţia lui Zaharia (12:7) — “Domnul va mântui mai întâi corturile lui Iuda”. În fruntea acestei naţiuni vor fi profeţii Vechiului Testament: Avraam, Isaac, Iacov şi ceilalţi vrednici din vechime, care vor învia desăvârşiţi şi prin ei Domnul va binecuvânta omenirea. Ierusalimul va fi sediul acestor minunaţi domnitori, după cum citim: “din Sion (Biserica glorificată) va ieşi Legea şi din Ierusalim cuvântul Domnului” (Isaia 2:3), “În vremea aceea, Ierusalimul se va numi scaunul de domnie al Domnului; toate neamurile se vor strânge la Ierusalim, în numele Domnulu” (Ieremia 3:17).

Remarcăm, iubiţi creştini, că răscumpărarea şi restabilirea omului, realizate prin Domnul nostru Isus Hristos, reflectă iubirea imensă a bunului nostru Părinte ceresc.