Vie Impărăţia Ta – Studiul V
Timpul secerişului
Localizarea cronologică a secerişului — Scopul şi marea lui importanţă — Focarul profeţiilor timpului — Pregătiri de seceriş — Semnificaţia convergenţei mărturiei profetice — Prezenţa Domnului — Răspunsuri la obiecţii raţionale — intrarea în bucuriile Domnului nostru
„Secerişul este sfârşitul veacului.” Matei 13:39.
CEL care studiază cu atenţie va fi observat că perioada denumită „Timpul Sfârşitului” este denumită foarte potrivit, deoarece în ea nu numai că se încheie Veacul Evanghelic, ci şi se termină, ajung la împlinire toate profeţiile legate de încheierea acestui veac. Aceeaşi clasă de cititori va fi observat de asemenea importanţa specială a ultimilor 40 de ani din cei 115 ani (1874-1914), numiţi „Sfârşitul” sau „Secerişul”.
Această perioadă scurtă este cea mai importantă şi mai plină de evenimente din tot veacul; pentru că în decursul ei tot rodul veacului trebuie să fie adunat şi plasat la locul lui, iar câmpul, care este lumea (Mat. 13:38), trebuie curăţat, arat şi pregătit pentru un alt timp de semănat şi recoltat — Veacul Milenar. Importanţa evenimentelor din această perioadă de seceriş nu poate fi apreciată îndeajuns; şi totuşi lumea nu va fi conştientă de ea, până când agenţii ei puternici, deşi nerecunoscuţi, îşi vor fi îndeplinit lucrarea stabilită. Într-adevăr, este bine să ne amintim că acesta nu este un seceriş al întregii lumi, ci al Bisericii Creştine, şi că ea nu-i afectează pe ((122)) mahomedani, brahmani, budişti etc., ci numai Biserica adevărată a lui Cristos şi pe cei care sunt mai mult sau mai puţin asociaţi cu ea — „Creştinătatea”.
În timp ce lumea de-a lungul întregii perioade va fi în totală ignoranţă de caracterul ei, dar în spaimă şi frică de rezultatul evenimentelor ei neobişnuite (Isa. 28:21), turma mică a Domnului de urmaşi consacraţi care trăiesc acum se bucură de luminare mai mare decât a avut vreodată privilegiul vreunul dintre înaintaşii lor; căci în această perioadă toate razele mărturiei profetice ajung într-un focar măreţ, luminând pentru ochiul credinţei planul lui Dumnezeu, inclusiv evenimentele lui trecute, prezente şi viitoare.
De la începutul Timpului Sfârşitului (1799), Dumnezeu Îşi pregăteşte „poporul Său sfânt” consacrat, „Sfântul Locaş” al Său, pentru marile binecuvântări pe care El a intenţionat să le reverse peste ei în timpul acestor patruzeci de ani de seceriş: binecuvântări care sunt de asemenea intenţionate ca pregătire specială pentru intrarea lor cu Cristos în deplină bucurie şi comoştenire cu El, ca mireasa Sa. Exact la „timpul hotărât”, 1799, sfârşitul celor 1260 de zile, puterea Omului Păcatului, marele asupritor al Bisericii, a fost zdrobită şi stăpânirea i-a fost luată. Cu o singură atingere a mâinii Sale puternice, Dumnezeu a rupt lanţurile Sionului şi le-a spus asupriţilor să iasă. Şi a ieşit, şi iese, clasa „Sfântului Locaş”, „poporul sfânt”, slabă şi şovăitoare şi şchioapă şi aproape goală şi oarbă, din întunericul închisorii şi din murdăria şi suferinţa sclaviei papale. Sărmane suflete! Ei încercaseră să-L slujească pe Dumnezeu cu credincioşie chiar în mijlocul flăcărilor cumplite ale persecuţiei, ţinându-se de crucea lui Cristos când aproape fiecare alt adevăr fusese înlăturat, şi străduindu-se curajoşi să descătuşeze pe cei „doi martori” ai lui Dumnezeu (Vechiul şi Noul Testament), care atât de mult timp fuseseră legaţi şi care profeţiseră numai în sacii limbilor moarte. Apoc. 11:3.
((123))
În înţelepciunea Sa, Dumnezeu nu i-a copleşit cu marele potop de lumină acordată acum sfinţilor. Cu blândeţe El i-a condus înainte, pas cu pas, curăţindu-i mai întâi de murdăriile papale care încă erau lipite de ei. Şi pe măsură ce Dumnezeu i-a atras astfel, clasa Sfântului Locaş a urmat mai departe, recunoscând glasul Bunului Păstor în accentele adevărului care demasca vechile erori, până în anul 1846, pe care profeţia îl marchează ca data când un nucleu din „poporul sfânt”, „Sfântul Locaş”, va deveni liber de erorile papalităţii, curăţit de profanări şi gata să înlocuiască teoriile necurate ale oamenilor cu principiile curate şi frumoase ale adevărului, pe care Domnul şi apostolii întemeiaseră Biserica. Treptat ei au fost conduşi să aştepte marele punct culminant al binecuvântării când Domnul Însuşi va veni, în secerişul veacului. Studierea sârguincioasă a Cuvântului lui Dumnezeu şi dorinţa lăudabilă de a cunoaşte cele în care chiar îngerii au dorit să privească (1 Pet. 1:12), au fost foarte mult binecuvântate, deşi dorinţele lor n-au fost cu totul împlinite.
Puţini credincioşi au fost astfel instruiţi în Cuvântul adevărului, umpluţi cu spiritul lui, purificaţi şi mai deplin separaţi de lume, curăţiţi de mândrie, şi prin disciplina dezamăgirii din 1844 aduşi la un mai umilit sprijin pe Dumnezeu; şi întârzierea de treizeci de ani prezisă a dezvoltat în cei sfinţi răbdare, umilinţă şi supunere iubitoare, până când la sfârşitul celor „1335 de zile” (1874, timpul secerişului) veghetorii au primit şi au fost trimişi să anunţe întregii clase a Sfântului Locaş fericitul mesaj: „Iată, Mirele!” Şi toţi din această clasă care aud, când îi recunosc importanţa, îşi ridică şi ei glasurile spunând: „Iată, Mirele!”. Şi acest mesaj al secerişului către sfinţi continuă să se răspândească şi se va răspândi până când va fi ajuns la toţi cei consacraţi şi credincioşi. Această veste nu este pentru lume acum, ci numai pentru viitoarea mireasă a lui Cristos. ((124)) Domnul nostru nu este Mirele nici unei alte clase. Cunoaşterea prezenţei Sale va ajunge la lume pe altă cale şi mai târziu. Nimeni nu este acum pregătit să primească acest adevăr, cu excepţia consacraţilor, clasei Sfântului Locaş. Pentru „oştirea” creştinilor nominali, precum şi pentru lume, ea este o absurditate; şi ei nu vor fi dispuşi să verifice dovezile prezentate în volumele din această serie.
Nu numai că Domnul a pregătit astfel inimile poporului Său şi l-a condus pe căi pe care nu le cunoştea, dar pentru acest timp special de nevoie, El a dat şi ajutoare minunate pentru studiul Bibliei, cum ar fi concordanţe şi diferite şi valoroase traduceri ale Scripturilor, precum şi minunate facilităţi de tipărire, publicare şi expediere prin poştă a adevărului; şi avantajele educaţiei generale, aşa încât toţi pot citi şi studia pentru ei înşişi, şi pot verifica spre propria lor mulţumire toate doctrinele prezentate; şi aceasta în condiţii de pace, astfel încât nimeni nu-i supără sau nu-i face să se teamă să-şi exercite deplina libertate a conştiinţei când fac astfel.
După o citire atentă a capitolelor anterioare ale acestui volum şi a celui precedent, cititorul atent va observa că în timp ce fiecare din profeţiile timpului realizează un scop separat şi distinct, obiectivul central al mărturiei lor unite şi armonioase a fost să marcheze, cu claritate şi precizie, prin dovadă directă sau indirectă, sau prin mărturie întăritoare, data venirii a doua a Domnului nostru şi a stabilirii Împărăţiei Sale pe pământ, şi de asemenea să marcheze diferitele etape şi mijloace ale stabilirii ei, în timpul perioadei de seceriş.
Ca să ne putem da seama de forţa acestor diferite linii ale profeţiei în relaţia lor cu aceste adevăruri centrale, să le concentrăm într-un punct şi să observăm cum razele acestea ale mărturiei se combină unitar şi armonios, descoperind clar binecuvântatul fapt, nu că Domnul vine, nu că va veni curând, dar că El a venit; că El este acum prezent, un împărat ((125)) spiritual, stabilind un imperiu spiritual, în secerişul sau sfârşitul Veacului Evanghelic ce se suprapune peste Veacul Milenar care se iveşte acum. Am văzut că trebuie să vină „timpurile restabilirii tuturor lucrurilor” — „timpurile de înviorare” (Fapt. 3:19); am văzut de asemenea că Domnul Iehova „a rânduit o zi
Ciclurile jubileului tipic au indicat anul 1874 d. Cr. ca data întoarcerii Domnului nostru; şi totuşi data a fost ascunsă în ele atât de ingenios încât să facă imposibilă descoperirea ei până la „Timpul Sfârşitului”. Şi această mărturie a fost dublu întărită prin dovezi din două puncte de vedere — Legea şi Profeţii — cele două fiind cu totul independente una de alta şi totuşi la fel de clare şi convingătoare.
Minunatul paralelism al dispensaţiilor iudaică şi evanghelică ne-a învăţat acelaşi adevăr cu aspecte suplimentare. A doua venire a Domnului nostru la sfârşitul sau în secerişul Veacului Evanghelic, având loc în toamna lui 1874, se dovedeşte a fi la un punct în timp cu exactitate paralel cu timpul primei Sale veniri, la sfârşitul Veacului Iudeu. (Vezi tabela de corespondenţă, Vol. II, pag. 246 şi 247.) ((126)) După cum fiecare aspect proeminent al Dispensaţiei Evanghelice este marcat printr-o paralelă corespunzătoare în acea dispensaţie tipică, tot aşa găsim că acest eveniment remarcabil învăţat de jubileu îşi are paralela sa corespunzătoare. Prezenţa Domnului nostru ca Mire, Secerător şi Împărat este arătată în ambele dispensaţii. Chiar şi mişcarea din partea fecioarelor care ies să-L întâmpine, dezamăgirea lor şi timpul de întârziere de treizeci de ani îşi găsesc paralela atât în timp cât şi în împrejurări. Şi paralelismul continuă până la sfârşitul deplin al secerişului acestei dispensaţii — până la răsturnarea împărăţiilor care se declară creştine, în realitate fiind „împărăţiile lumii” acesteia, şi la deplina stabilire a Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ după 1914, limita Timpurilor Neamurilor. (Vezi Vol. II, cap. 4.) Acest necaz şi această răsturnare viitoare, am văzut că îşi au paralela în nimicirea Ierusalimului şi în completa răsturnare a statului naţional iudeu, 70 d. Cr. — o altă paralelă care corespunde atât în timp cât şi în împrejurări.
Iarăşi, am găsit a doua venire a Domnului nostru indicată de profetul Daniel (12:1), totuşi în asemenea fel încât să fie tăinuită până când evenimentele care au fost prezise că o vor preceda vor fi avut loc şi vor fi trecut în istorie, când noi am fost conduşi să vedem că cel ascuns sub numele Mihail este într-adevăr ceea ce indică numele — reprezentantul lui Dumnezeu — „marele prinţ”. Da, Îl recunoaştem: „Căpetenia legământului”, „Dumnezeu [conducătorul] puternic”, „Părintele [dătătorul de viaţă] veşniciei” (Dan. 11:22; Isa. 9:6), care trebuie să se „scoale” cu putere şi autoritate, să realizeze marea restabilire a tuturor lucrurilor şi să ofere viaţă veşnică milioanelor de morţi şi muribunzi ai omenirii, răscumpăraţi prin sângele Său preţios. Şi după ce am urmărit cele 1335 de zile din Daniel 12 până la sfârşitul lor la aceeaşi dată, putem înţelege acum de ce îngerul care a indicat astfel data s-a referit la ea în asemenea termeni de ((127)) mare bucurie — „Ferice de cine va aşteapa [cine va fi într-o atitudine de aşteptare sau veghere] şi va ajunge până la o mie trei sute treizeci şi cinci de zile!” — 1874 d. Cr.* Şi în calcularea timpurilor simbolice date aici să nu se treacă cu vederea că am folosit cheia dată nouă prin felul în care a fost indicată întâia venire — o zi simbolică reprezentând un an literal. Am găsit astfel că timpul venirii a doua a Domnului nostru este clar dovedit a fi 1874 — în luna octombrie a acelui an, aşa cum este arătat în Volumul II, capitolul 6.
*Anul aşa cum este socotit de evrei începe în octombrie; ca atare octombrie 1874 a fost de fapt începutul lui 1875.
Dar aceasta nu este totul. Unele obstacole raţionale în calea credinţei referitoare la prezenţa lui Cristos pot totuşi apărea chiar şi în minţile celor care studiază cu atenţie, şi noi dorim să le vedem înlăturate pe toate. De exemplu, s-ar putea întreba în mod raţional: Cum se face că cronologia exactă a Bibliei indică octombrie 1872 ca începutul celei dea şaptea mie de ani sau a Mileniului, în timp ce Ciclurile Jubileelor arată că octombrie 1874 este data întoarcerii Domnului nostru şi începutul timpurilor restabilirii?
Această aparentă lipsă de armonie a datei venirii a doua cu începutul celei de-a şaptea mie de ani pare să indice la prima vedere „un şurub slăbit” undeva în calculul cronologic şi a condus la o reexaminare atentă a subiectului, dar întotdeauna cu acelaşi rezultat. O gândire mai atentă însă, dovedeşte că Dumnezeu respectă exact timpul şi că acest punct nu este o excepţie în privinţa preciziei Sale matematice. Ne vom aminti că calculul cronologiei a început cu crearea lui Adam, şi că Adam şi Eva au petrecut un anumit timp înainte de intrarea păcatului. Chiar cât de mult a fost nu suntem informaţi, dar doi ani n-ar fi o apreciere neverosimilă. Înainte de crearea Evei, lui Adam i s-a permis să trăiască suficient de mult ca să-şi dea seama că-i lipsea un tovarăş de viaţă (Gen. 2:20); el se familiarizase cu toate ((128)) animalele şi le dăduse nume; se familiarizase cu diferiţii copaci şi plante din Eden. Apoi a urmat crearea Evei; şi trebuie să fi trecut ceva timp bucurându-se de ambianţa lor încântătoare, înainte de a intra năpasta păcatului.
Amintindu-ne toate aceste împrejurări, nu prea ne putem imagina că au trecut mai puţin de doi ani în starea aceea fără păcat; şi intervalul dintre sfârşitul celor şase mii de ani şi începutul timpurilor Restabilirii duce la deducţia că intervalul dintre crearea lui Adam şi intrarea păcatului, în timpul căruia Împărăţia lui Dumnezeu a fost în lume, reprezentată de Adam, nu este socotit ca parte a celor şase zile ale răului. Cei şase mii de ani în care Dumnezeu a permis ca răul să domine lumea, înainte de începutul marii mii a şaptea sau sabatice, sau Timpurile Restabilirii, datează de la intrarea păcatului în lume. Şi deoarece Timpurile Restabilirii au început în octombrie 1874, acela trebuie să fie sfârşitul celor şase mii de ani de domnie a Păcatului; iar diferenţa dintre aceasta şi data arătată în cronologie de la crearea lui Adam reprezintă perioada fără păcat din Eden, care aparţine în realitate domniei dreptăţii.
Pe lângă aceasta, ceea ce putea să pară la început o discrepanţă — că Domnul va fi prezent la sfârşitul lui 1874 şi totuşi Timpurile Neamurilor nu se vor termina până în 1914 — se găseşte, dimpotrivă, că este în cea mai deplină armonie cu desfăşurarea planului lui Dumnezeu pentru campania Bătăliei Zilei celei Mari şi exact aşa cum a fost prezis de către Daniel (2:44), care a declarat: „În zilele acestor împăraţi, Dumnezeul cerurilor va ridica o împărăţie … . Ea va sfărâma şi va nimici toate acele împărăţii”. Prin urmare, trebuie să fie chiar aşa cum am găsit: Domnul nostru trebuie să fie prezent; trebuie să-i probeze pe membrii în viaţă ai Bisericii Sale, trebuie să-i înalţe, să-i glorifice şi să Şi-i asocieze în puterea şi autoritatea care vor fi exercitate în timpul Mileniului (Apoc. 5:10; 20:6), şi trebuie să pună în ((129)) mişcare acele mijloace şi forţe care (deşi inconştiente de aceasta) vor duce la îndeplinire ordinele Sale — făcându-şi astfel partea lor în „războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic” — subminând şi răsturnând în cele din urmă toate aşa-zisele „Naţiuni Creştine” din prezent. „Împărăţiile lumii” acesteia, chiar în timp ce vor fi zdrobite de Împărăţia lui Dumnezeu, vor fi cu totul în necunoştinţă de cauza reală a căderii lor — până când, la sfârşitul acestei „zile a mâniei”, ochii înţelegerii lor se vor deschide, aşa încât vor vedea că s-a ivit o nouă dispensaţie, şi vor învăţa că Emanuel Şi-a luat marea Sa putere şi Şi-a început domnia glorioasă şi dreaptă.
În timp ce profeţiile timpului indică astfel şi sunt în armonie cu 1874 ca data prezenţei a doua a Domnului nostru, asigurându-ne de acest fapt cu precizie matematică, suntem copleşiţi de dovezi de un alt caracter; căci anumite semne speciale, prezise de Domnul, de apostoli şi de profeţi, care urmau să preceadă venirea Lui, sunt acum clar recunoscute ca împlinite în realitate. Vedem că Ilie cel făgăduit a venit într-adevăr; că învăţăturile lui au fost respinse, întocmai cum a fost prezis, şi că de aceea marele timp de necaz trebuie să urmeze. Omul Păcatului cel prezis, Anticristul, şi-a făcut de asemenea apariţia, împlinindu-şi lunga şi teribila domnie; şi exact la „timpul hotărât” (1799) i-a fost luată stăpânirea. Curăţirea Sfântului Locaş a fost de asemenea realizată cum s-a prezis, şi cu suficient timp înainte de 1874 ca să gătească „pentru Domnul un popor bine pregătit” — un popor în aşteptare evlavioasă a venirii Sale — întocmai cum înaintea primei veniri o lucrare asemănătoare a pregătit un popor care să-L primească atunci.
Găsim că data 1874 este de asemenea în armonie cu profeţia lui Daniel (12:1), care fixează venirea lui „Mihail” la „timpul sfârşitului” — adică undeva între 1799 şi 1914 — ((130)) şi ca fiind cauza şi precursorul marelui timp de necaz. Când şaptezeci şi cinci de ani din această „Zi a Pregătirii” dezvoltaseră condiţiile potrivite pentru începutul marii Sale lucrări, atunci Învăţătorul a păşit pe scenă — tăcut, fără „să atragă privirile” — „în acelaşi fel” cum S-a dus. Şi cei patruzeci de ani care au rămas din această „Zi a Pregătirii”, din care şaisprezece au trecut deja, vor realiza ridicarea sau stabilirea Împărăţiei Sale în putere şi mare slavă.
Concentrarea profeţiei timpului asupra secerişului şi asupra lucrurilor legate de prezenţa Domnului şi de stabilirea Împărăţiei se va imprima în minte printr-un studiu atent al diagramelor însoţitoare, una dintre ele arătând paralelele sau corespondenţele între Veacul Evanghelic şi tipul lui, Veacul Iudeu, şi cum diferitele trăsături proeminente din acest seceriş sunt marcate prin marile profeţii, în timp ce cealaltă arată concis istoria lumii aşa cum se raportează la cea a bisericilor lui Dumnezeu tipică şi adevărată (iudaică şi evanghelică), şi arată măsurile profetice legate de ele.
Astfel toate razele profeţiei converg în acest „timp al sfârşitului”, al cărui punct focal este „Secerişul” — timpul prezenţei Domnului nostru şi al stabilirii îndelung promisei Sale Împărăţii. Şi când luăm în considerare marea importanţă a acestor evenimente, uimitoarele schimbări dispensaţionale pe care ele le introduc şi suma şi caracterul mărturiei profetice care le marchează, şi când vedem cât de atent am fost instruiţi în privinţa felului arătării Sale, aşa încât nici o piatră de poticnire pentru credinţa noastră să nu stea în calea recunoaşterii prezenţei Sale, inimile noastre se bucură cu bucurie negrăită. De zece ori mai multă mărturie este dată acum în privinţa faptului prezenţei Sale a doua decât le-a fost acordată primilor ucenici la întâia venire, deşi aceea a fost cu totul suficientă atunci pentru „israeliţii cu adevărat”, care aşteptau mângâierea lui Israel.
((131))
((132))
((133))
Timp de aproape două mii de ani, cei consacraţi, care au suferit, care au fost persecutaţi, care au fost jertfitori de sine, au aşteptat cu nerăbdare venirea Învăţătorului. Paveli credincioşi, Petri înflăcăraţi, Ioani iubitori, Ştefani devotaţi, Marii blânde şi Marte delicate şi generoase, un şir lung de mărturisitori curajoşi ai adevărului cu riscul torturii şi morţii, şi de martiri care au suferit, şi de unii taţi şi mame şi fraţi şi surori credincioşi din Israel care au umblat umiliţi cu Dumnezeu în timpuri mai puţin furtunoase, care nici nu s-au ruşinat nici nu s-au temut să-L mărturisească pe Cristos şi să poarte ocara Lui, nici să fie tovarăşii celor care erau ocărâţi pentru adevărul Său (Evr. 10:33) —- aceştia, după ce au luptat lupta bună a credinţei, şi-au depus armătura ca să aştepte răsplata făgăduită lor la arătarea Învăţătorului. 2 Tim. 4:8.
Şi acum El a venit! Domnul este într-adevăr prezent! Şi a sosit timpul pentru stabilirea Împărăţiei Sale şi pentru înălţarea şi glorificarea miresei Sale credincioase. Zilele aşteptării prezenţei Sale sunt acum în trecut şi îndelung promisa fericire a celor care au fost în aşteptare este a noastră. Pentru ochiul credinţei El este acum descoperit prin candela profetică (2 Pet. 1:19); şi înainte ca secerişul să fie complet sfârşit*, credinţa şi bucuriile prezente ale credinţei vor da loc bucuriilor entuziasmante ale deplinei împliniri a speranţelor noastre, când toţi cei socotiţi vrednici vor fi fost făcuţi ca El şi-L vor vedea aşa cum este, faţă în faţă.
*„Sfârşitul” secerişului va include probabil şi arderea neghinei.
Cum este arătat în pilda care o ilustrează (Mat. 25:14-30), primul lucru făcut de Domnul la întoarcerea Sa este să-Şi cheme servitorii şi să Se socotească cu ei. În socotirea cu servitorii care şi-au folosit cu credincioşie talanţii, căutând să cunoască şi să facă voia Lui, pilda arată că fiecare, imediat ce este examinat, încercat, este făcut să „intre în bucuria Stăpânului său”, înainte de a primi stăpânirea promisă. ((134)) Acum noi vedem această pildă împlinindu-se şi aceasta înainte de a începe partea noastră în domnie. Chiar înainte ca vrăjmaşii să fie cuceriţi, fiecărui credincios îi este permis să obţină o vedere clară a Împărăţiei şi slavei viitoare şi a marii lucrări a zilei milenare care se iveşte; şi această vedere a marii restabiliri care trebuie să fie împlinită curând pentru întreaga omenire, prin intermediul lui Cristos şi a Bisericii Sale glorificate, este bucuria Domnului în care lor li se permite să participe.
În timp ce stăm astfel, cum ar fi pe vârful muntelui Pisga, şi vedem marea perspectivă chiar înaintea noastră, inimile noastre se bucură cu o bucurie nespusă de marele plan al Domnului; şi deşi ne dăm seama că Biserica este încă în pustia umilirii ei şi că ceasul triumfului ei real n-a sosit încă pe deplin, totuşi, văzând indiciile apropierii lui rapide şi discernând deja prin credinţă prezenţa Mirelui, ne ridicăm capetele şi ne bucurăm, ştiind că răscumpărarea noastră se apropie. O, ce plinătate a binecuvântării şi ce motiv de bucurie şi de recunoştinţă conţine acest adevăr! Într-adevăr, Domnul a pus o cântare nouă în gurile noastre. Este marele imn a cărui notă iniţială a fost cântată de corul îngeresc la naşterea pruncului Isus — „Iată, vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot poporul”. Mulţumită lui Dumnezeu, acordurile lui armonioase vor umplea curând cerul şi pământul cu melodia eternă, pe măsură ce binecuvântata lucrare a mântuirii — restabilirea — pe care El vine s-o realizeze, progresează spre gloriosul ei apogeu.
„Fiţi veseli, Domnul a sosit!
Ca Rege să-L primiţi!
Inimile să-I facă loc,
Să-I cânte cer, pământ.
Conduce-va-n har şi adevăr,
Popoarele să ştie
Ce strictă este dreptatea
Şi minunată iubirea.”
