Restabilirea lui Israel

Vie Impărăţia Ta – Studiul VIII

Restabilirea lui Israel

Restabilirea lui Israel în Palestina, un eveniment de aşteptat în timpul acestei perioade de seceriş — Cum, în ce măsură şi cu ce clasă ar trebui să aşteptăm această restabilire — Data începerii ei şi dovezi ale progresului ei real de atunci încoace — De ce binecuvântările milenare intenţionate pentru întreaga lume vor ajunge şi-l vor reînsufleţi mai întâi pe evreu — Reînsufleţirea speranţelor evreieşti — Observaţii ale unor scriitori de primă importanţă, evrei şi neevrei — Armonia acestora cu profeţia — Orbirea lui Israel cu privire la Cristos se înlătură deja — Răspândirea şi avântul mişcării — Dumnezeu îi va ajuta

„«În ziua aceea voi ridica din căderea lui cortul lui David, îi voi repara spărturile, îi voi ridica dărâmăturile şi-l voi zidi iarăşi cum era odinioară. … Voi aduce înapoi pe captivii poporului Meu Israel; ei vor zidi iarăşi cetăţile pustiite şi le vor locui, vor sădi vii şi le vor bea vinul, vor planta grădini şi le vor mânca roadele. Îi voi planta în ţara lor şi nu vor mai fi smulşi din ţara pe care le-am dat-o», zice Domnul Dumnezeul tău!” Amos 9:11, 14, 15.

PRINTRE relicvele antichităţii care au ajuns până în zilele noastre nu există alt lucru de un interes atât de mare ca poporul evreu. Cei care caută cunoştinţa veche au cercetat neobosiţi fiecare obiect neînsufleţit care putea oferi o fărâmă de informaţie istorică sau ştiinţifică. Monumente, altare, morminte, vestigii ale edificiilor publice şi private, picturi, sculpturi, hieroglife şi limbi moarte, la toate s-a recurs; şi unii chiar s-au străduit cu răbdare să descopere linia adevărului real care a inspirat ((244)) probabil multele tradiţii, legende, cântece etc. imaginare, care au venit plutind de-a lungul secolelor, pentru a afla tot ce se poate cunoaşte despre originea, istoria şi destinul uman. Dar cea mai interesantă relicvă, şi cea a cărei istorie poate fi descifrată şi înţeleasă cu mare uşurinţă, este poporul evreu. În ei avem un monument al antichităţii de o valoare inestimabilă, pe care sunt înregistrate, cu litere care se pot citi clar, originea, progresul şi destinul final al întregii rase umane — un martor viu şi inteligent al realizării treptate a unui scop minunat în afacerile umane, în conformitate exactă cu prezicerile profeţilor şi văzătorilor lor inspiraţi divin.

Ca popor ei sunt marcaţi ca deosebiţi şi speciali prin fiecare împrejurare a istoriei lor şi prin credinţa lor religioasă comună, precum şi prin fiecare element al caracterului lor naţional, şi chiar prin fizionomia şi prin manierele şi obiceiurile lor. Caracteristicile naţionale din urmă cu multe secole sunt încă proeminente, chiar şi în preferinţa lor pentru prazul, ceapa şi usturoiul din Egipt, şi în încăpăţânarea lor rigidă. Ca popor ei au avut întradevăr mare avantaj în toate felurile, prin faptul că lor le-au fost încredinţate cuvintele lui Dumnezeu, dezvoltând printre ei poeţi, avocaţi, oameni de stat şi filosofi, şi conducându-i pas cu pas de la starea de naţiune de sclavi, pentru a fi — ca în vremea lui Solomon, la culmea gloriei — un popor distins şi onorat printre naţiuni, atrăgând uimirea şi admiraţia lumii. Rom. 3:1, 2; 1 Împ. 4:30-34; 10:1-29.

Că restabilirea lui Israel în ţara Palestinei este unul dintre evenimentele care trebuie să fie aşteptate în această Zi a Domnului suntem deplin asiguraţi prin expresia de mai sus a profetului. Remarcaţi mai ales că profeţia nu poate fi interpretată în nici un sens simbolic. Nu un Canaan în cer le-a fost destinat, ci un Canaan pe ((245)) pământ. Ei trebuie să fie sădiţi în „ţara lor”, ţara pe care Dumnezeu zice că le-a dat-o lor, ţara pe care a făgăduit-o lui Avraam când a zis: „Ridică-ţi ochii şi, din locul în care eşti, priveşte spre miazănoapte şi spre miazăzi, spre răsărit şi spre apus; căci toată ţara pe care o vezi, ţi-o voi da ţie şi seminţei tale pentru totdeauna. Îţi voi face sămânţa ca pulberea pământului, aşa că dacă poate număra cineva pulberea pământului, va putea să fie numărată şi sămânţa ta.

[O aluzie la un timp atunci îndepărtat, permiţând timp suficient pentru o asemenea înmulţire a seminţei lui.] Scoală-te, străbate ţara în lung şi în lat; căci ţie ţi-o voi da”. „Ţie şi seminţei tale după tine voi da ţara în care locuieşti acum ca străin, toată ţara Canaanului, în stăpânire veşnică” (Gen. 13:14-17; 17:8). Este o ţară în care odată au avut privilegiul să intre şi în care au locuit secole de-a rândul. Dar în timpul acela au fost de multe ori smulşi şi duşi în captivitate în alte ţări, în timp ce străinii le-au distrus cetăţile, le-au băut vinul viilor şi le-au mâncat roadele grădinilor. Şi în cele din urmă au fost complet dezrădăcinaţi, cetăţile lor au fost nimicite şi pustiite, iar ei au fost izgoniţi ca pribegi şi exilaţi dintr-o ţară într-alta în toată lumea. Dar când vor fi resădiţi în ţara lor potrivit acestei făgăduinţe, „nu vor mai fi smulşi din ţara” pe care le-a dat-o Dumnezeu; şi „ei vor zidi iarăşi cetăţile pustiite [cetăţile în care locuiseră înainte] şi le vor locui”. Un popor împrăştiat, fără casă, părăsit şi persecutat, ei sunt încă un popor distinct şi omogen. Uniţi prin puternice legături de sânge, prin speranţele comune inspirate de o credinţă comună în minunatele făgăduinţe ale lui Dumnezeu, deşi au înţeles doar în mod neclar acele făgăduinţe, şi încă mai mult legaţi împreună prin legătura compătimirii care izvorăşte din suferinţele şi privaţiunile lor comune ca exilaţi, ei, până în ziua de azi, caută şi tânjesc după speranţa lui Israel.

((246))

Ca popor ei au totuşi credinţă în Dumnezeu, deşi în orbirea şi mândria inimii lor s-au poticnit în umilinţa trimisului rânduit de Dumnezeu pentru mântuirea lumii; aşa încât, în loc să-L primească, L-au răstignit pe Mântuitorul, Domnul slavei. Şi totuşi apostolii şi profeţii ne arată că chiar şi această crimă flagrantă, la care i-a dus mândria şi îndărătnicia lor, n-a fost una care să nu li se poată ierta niciodată. Din cauza ei au fost pedepsiţi, şi încă cu asprime. Când L-au condamnat pe Cel Drept şi au spus, „Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri”, nu s-au aşteptat la îngrozitoarea răsplătire care a urmat.

Necazul groaznic şi pierderea vieţii, distrugerea cetăţii sfinte şi a templului lor sfânt, sfârşitul deplin al existenţei lor naţionale şi împrăştierea rămăşiţei care a supravieţuit ca exilaţi în toate naţiunile, au completat lucrarea perioadei lor de seceriş. A început cu o luptă civilă de dezbinare şi a fost încheiată de o armată romană invadatoare. Focul, sabia şi foametea au împlinit asupra lor o îngrozitoare răsplătire.

Şi de atunci încoace Israelul a fost într-adevăr un popor împrăştiat şi supus abuzurilor. Alungaţi ca exilaţi din ţară în ţară şi din provincie în provincie, ei au fost privaţi de aproape orice drept şi privilegiu de care se bucurau alţi oameni. Respingând creştinismul, atât în forma lui coruptă cât şi în cea pură, ei au devenit obiectul dispreţului şi persecuţiei necruţătoare din partea Bisericii Romei. Istoricul spune:

„În Germania, Franţa, Anglia şi Italia, au fost îngrădiţi în privinţa drepturilor prin decrete şi legi, atât ale puterilor eclesiastice, cât şi ale celor civile, excluşi de la orice ocupaţii onorabile, alungaţi dintr-un loc într-altul, constrânşi să subziste aproape exclusiv prin ocupaţii mercantile şi camătă, impozitaţi apăsător şi degradaţi în oraşe, ţinuţi în cartiere mici şi însemnaţi în îmbrăcămintea lor cu semne de dispreţ, jefuiţi de baroni nelegiuiţi şi de prinţi lefteri, o pradă uşoară ((247)) pentru toate partidele în timpul vrajbelor civile, tot mereu jefuiţi de drepturile lor băneşti, deţinuţi şi vânduţi ca iobagi de împăraţi, măcelăriţi de gloate şi de ţărani revoltaţi, izgoniţi de călugări şi în cele din urmă arşi cu miile de către cruciaţi, care i-au ars şi pe fraţii lor la Ierusalim în sinagogile lor sau i-au chinuit prin predici ridicole şi abuzive, prin acuzaţii şi procese monstruoase, ameninţări şi experimente de convertire. … Ei nu puteau deţine pământ, nu puteau aparţine vreunei bresle de meseriaşi şi nu se puteau implica în nici un fel de artă; erau limitaţi aproape exclusiv la comerţ. Şi toată omenirea aflându-se în război cu ei, mândria şi aroganţa lor naţională n-a fost nicidecum slăbită, şi ca urmare prăpastia s-a lărgit peste tot între evrei şi vecinii lor neevrei”.

Înstrăinaţi astfel de Dumnezeu şi de semenii lor din orice naţiune, tristă şi jalnică într-adevăr a fost starea lor nefericită. În timpul necruţătoarelor persecuţii papale, ei au suferit la fel ca sfinţii şi ca martirii lui Isus — creştinul pentru respingerea lui Anticrist, evreul pentru respingerea atât a lui Cristos, cât şi a lui Anticrist. Deşi Dumnezeu a permis aceste nenorociri şi persecuţii să vină ca o pedeapsă pentru crima lor naţională de respingere a evangheliei şi de răstignire a Răscumpărătorului, El totuşi va răsplăti la timpul cuvenit statornicia credinţei lor în făgăduinţele Sale, la care au ţinut atâta timp şi cu atâta perseverenţă. Dumnezeu a cunoscut dinainte mândria şi împietrirea inimii lor şi a prezis-o, precum şi necazurile care au venit peste ei; şi nu mai puţin accentuat a prezis o îndepărtare a orbirii lor şi împlinirea finală a tuturor făgăduinţelor pământeşti declarate cu mult timp în urmă lui Avraam şi repetate pe rând de sfinţii profeţi.

Pe măsură ce se apropie timpul restabilirii promise a favorii lui Dumnezeu pentru Israel, vedem că se face o pregătire pentru ea. În secolul actual se vede un proces de cernere şi separare printre ei, împărţindu-i în două clase: evreii ortodocşi ((248)) şi evreii neortodocşi. Primii ţin încă la făgăduinţele lui Dumnezeu şi încă speră că timpul stabilit de Dumnezeu pentru a favoriza Sionul vine curând. Ultimii îşi pierd credinţa întrun Dumnezeu personal şi în făgăduinţele avraamice, şi deviază spre liberalism, raţionalism, necredinţă. Ortodocşii includ pe cei mai mulţi dintre evreii săraci, oprimaţi, cât şi pe unii dintre cei bogaţi şi învăţaţi, şi sunt cu mult mai numeroşi decât neortodocşii; deşi ultimii sunt cu mult mai influenţi şi mai respectaţi, adesea comercianţi, bancheri, editori etc.

Cele ce urmează sunt un scurt rezumat al credinţei evreilor ortodocşi:

„Cred cu o credinţă adevărată şi desăvârşită (1) că Dumnezeu este creatorul, guvernatorul şi făcătorul tuturor creaturilor şi că El a făcut toate lucrurile; (2) că Creatorul este unul şi că El singur a fost Dumnezeul nostru, este şi va fi pentru totdeauna; (3) că Creatorul nu este corporal, nu poate fi înţeles cu nici o însuşire trupească şi că nu există esenţă trupească ce poate fi asemănată cu El; (4) că nimic n-a fost înaintea Lui şi că El va rămâne pentru totdeauna; (5) că El trebuie venerat şi nimeni altcineva; (6) că toate cuvintele profeţilor sunt adevărate; (7) că profeţiile lui Moise au fost adevărate; că el a fost cel mai important dintre toţi înţelepţii care au trăit înaintea lui şi care vor trăi vreodată după el. [Îi putem considera cumva scuzabili pentru această supraestimare a unui caracter atât de nobil şi de vrednic.]; (8) că toată legea care în prezent se află în mâinile noastre a fost dată de Dumnezeu Însuşi învăţătorului nostru Moise; (9) că acea lege nu va fi niciodată schimbată, nici nu ne va fi dată de Dumnezeu altă lege; (10) că Dumnezeu înţelege toate gândurile şi faptele omului, aşa cum este scris în profeţi — «El le întocmeşte inima la toţi şi ia aminte la toate faptele lor»; (11) că Dumnezeu va răsplăti bine pe cei care ţin poruncile Lui şi îi va pedepsi pe cei care le încalcă; (12) că Mesia trebuie să vină încă, şi, cu toate că Îşi întârzie venirea, totuşi «eu voi aştepta până va veni»; (13) că morţii vor fi restauraţi la viaţă ((249)) când aceasta I Se va părea potrivit lui Dumnezeu, Creatorul, al cărui nume să fie binecuvântat şi a cărui amintire să fie sărbătorită fără sfârşit. Amin”.

De la distrugerea templului şi de la risipirea lor, sacrificiile au fost întrerupte; dar în toate celelalte privinţe cerinţele mozaice sunt încă respectate printre evreii ortodocşi. Închinarea lor, ca în vechime, constă în citirea Scripturilor, rugăciune şi laudă. În ziua a doua a sărbătorii trâmbiţelor, ei citesc relatarea despre jertfirea de către Avraam a fiului său Isaac şi despre binecuvântarea lui Dumnezeu asupra lui şi a seminţei lui. Apoi sună din trâmbiţă şi se roagă ca Dumnezeu să-i aducă la Ierusalim.

Evreii neortodocşi sau reformaţi, „radicali”, se deosebesc considerabil de ortodocşi: mulţi dintre ei sunt atei declaraţi, negând un Dumnezeu personal. Ei neagă faptul că trebuie să vină un Mesia; şi dacă nu neagă în întregime profeţia, ei spun că naţiunea evreiască este ea însăşi Mesia şi reformează lumea treptat, şi că suferinţele prezise ale lui Mesia sunt împlinite prin persecuţiile şi suferinţele lor ca popor. Alţii declară că civilizaţia este singurul Mântuitor al lumii pe care Îl aşteaptă ei.

Prima clasă, fără îndoială, va fi cea readunată şi binecuvântată când vine Mesia a doua oară în glorie şi putere; clasa care va spune: „Iată, acesta este Dumnezeul nostru, în care aveam încredere că ne va mântui. Acesta este Domnul, pe El Îl aşteptam; acum să ne înveselim şi să ne bucurăm de mântuirea Lui” (Isa. 25:9). Şi în lumina mai clară a învăţăturii lui Mesia, toată credinţa în tradiţiile deşarte pe care ei încă le ţin ca adăugiri valoroase la legea lui Dumnezeu, va dispărea. Se apropie repede timpul când Dumnezeu va spune pace Israelului şi-l va mângâia şi va îndepărta cu totul orbirea lui. Nu vrem prin aceasta să sugerăm că celor care s-au rătăcit departe în necredinţă nu li se va înlătura niciodată orbirea. Nicidecum. Ochii orbi ai tuturor, şi ai fiecărei naţionalităţi, vor fi deschişi; şi toate ((250)) urechile surde vor fi desfundate. Dar nici o favoare specială nu vor primi aceşti evrei necredincioşi la timpul întoarcerii favorii; pentru că „iudeu nu este acela care se arată pe dinafară” — numai prin legătură de familie şi prin expresia feţei. Evreii recunoscuţi de Dumnezeu drept copii ai lui Avraam sunt cei care ţin la credinţa lui Avraam şi se încred în făgăduinţele divine.

Anglo-israeliţii

Şi aici trebuie să ne exprimăm dezacordul cu opiniile celor care pretind că anglo-saxonii sunt Israelul făgăduinţei din Scripturi. Pe scurt declarat, ei pretind că anglo-saxonii, poporul Statelor Unite etc. sunt descendenţii celor zece seminţii ale lui Israel care după moartea lui Solomon s-au despărţit de seminţiile lui Iuda şi Beniamin, şi care sunt adesea numite „cele zece seminţii pierdute”; pentru că, după robia (tuturor celor douăsprezece seminţii) în Babilon, cele zece seminţii nu s-au restabilit niciodată în ţara Canaanului ca „Israel”, ci au ajuns să fie risipite ca seminţii şi ca indivizi printre diferitele naţiuni. Cei a căror teorie o criticăm pretind că ei pot urmări călătoria lor spre Marea Britanie, şi că măreţia şi influenţa popoarelor lumii vorbitoare de limba engleză se explică prin faptul că ele aparţin Israelului şi moştenesc făgăduinţele făcute Israelului.

La aceasta noi răspundem: Unele dintre mărturiile oferite ca dovadă că ei sunt dintre „seminţiile pierdute” par departe de a fi puternice; dar chiar dacă am admite tot ce pretind ei în acest sens, aceasta nu le-ar dovedi poziţia, că măreţia şi influenţa rasei anglo-saxone pot fi atribuite faptului că sunt israeliţi prin naştere naturală, după cum n-ar dovedi nici aceea că sunt „pierduţi”. Măreţia lor este atribuită libertăţii şi inteligenţei, care se explică nu prin faptul că sunt pierduţi, nici prin faptul că s-au născut israeliţi după trup, ci prin doctrinele lui Cristos — prin lumina pe care unii din sămânţa spirituală a lui Avraam au lăsat-o să strălucească printre ei.

((251))

Faptul că cele zece seminţii s-au rătăcit de cele două nu este spre cinstea lor, ci dimpotrivă. Este o dovadă că au fost dispuşi să respingă promisiunile lui Dumnezeu; este un semn de necredincioşie, de necredinţă; căci ei au ştiut bine că Dumnezeu prezisese că Dătătorul Legii, Mântuitorul, Eliberatorul, Împăratul, în care şi prin care trebuiau să fie împlinite promisiunile, trebuia să vină din Iuda. Seminţia lui Beniamin a fost aşadar singura seminţie în afară de cea a lui Iuda, care la timpul răzvrătirii a manifestat credinţă în promisiunile lui Dumnezeu. Dar la timpul întoarcerii din robia babiloniană, deşi cei care şi-au arătat credinţa continuă în Dumnezeu şi în promisiunile Lui, prin faptul că s-au întors în ţara Canaanului, au fost mai ales din seminţiile lui Iuda şi Beniamin, totuşi nu toţi care s-au întors au fost din aceste două seminţii. Printre ei au fost unii din alte seminţii, care Lau iubit pe Domnul şi L-au căutat cu pocăinţă, încrezânduse încă în promisiunile Lui. Totuşi, marea majoritate a celor zece seminţii, precum şi a celor două seminţii, nu s-a folosit de ocazia de a se întoarce în ţara făgăduinţei, preferând Babilonul şi alte ţări, mulţi dintre ei fiind căzuţi în idolatrie şi pierzându-şi respectul pentru promisiunile lui Dumnezeu.

Trebuie să ne amintim că dintre cei care fuseseră luaţi captivi numai puţini sau întors în ţara lor sub conducerea lui Ezra, şi nu s-a întors nici unul dintre ei sub conducerea lui Neemia, marea majoritate murind cu ani în urmă în Babilon. Aceştia au fost copiii lor, în ale căror inimi ardea încă credinţa părinţilor care încă nădăjduiau în binecuvântările şi onorurile promise seminţei lui Avraam. Astfel mica ceată a celor mai puţin de cincizeci de mii care s-au întors erau toţi israeliţii rămaşi atunci, din toate seminţiile, care prin actul întoarcerii în ţara făgăduinţei au arătat că ţineau încă la credinţa lui Avraam. La descendenţii acestora care erau cei mai potriviţi, cernuţi din toate seminţiile lui Israel — deşi mai ales din cele două seminţii, şi toţi numiţi iudei, după seminţia regală şi predominantă ((252)) — S-a prezentat Domnul şi Împărăţia la prima venire, reprezentând naţiunea sfântă, întregul Israel.

Domnul nostru S-a referit la ei ca Israel, şi nu ca o parte din Israel, nici ca Iuda numai. El vorbeşte chiar despre cei care s-au alipit de făgăduinţe şi unul de altul ca fiind „oile pierdute ale casei lui Israel”, prin aceea că ei se depărtaseră mult de adevăr, după tradiţiile păstorilor falşi care i-au condus pe calea lor proprie şi nu cum a îndrumat Dumnezeu. El spune: „Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel”. Prin urmare, misiunea Lui s-a limitat la casa lui Israel, în armonie cu cele precedente, arătând că evreii din zilele Lui erau singurii reprezentanţi recunoscuţi ai „casei lui Israel”, aşa cum indică termenii „tot Israelul”, „cele douăsprezece seminţii ale noastre, care slujesc necurmat lui Dumnezeu” şi multe expresii asemănătoare ale Domnului nostru şi ale apostolilor. Şi ne vom aminti că Domnul nostru, în legătură cu această afirmaţie că misiunea Lui era pentru Israel, le-a interzis ucenicilor să meargă la alţii în afară de evreii din Palestina. Mat.10:5, 6; 15:24.

Să observăm de asemenea cum au folosit apostolii cuvântul „Israel”, şi nu „Iuda”, când au vorbit despre cei care trăiau în timpul acela în Palestina (Fapt. 2:22; 3:12; 5:35; 13:16; 21:28), şi cum aplică ei cuvintele lui Isaia în legătură cu rămăşiţa lui Israel la cei relativ puţini care au primit evanghelia (Rom. 9:4, 27, 29, 31-33; 10:1-4; 11:1, 7-14, 25, 26, 31), şi spun despre toţi ceilalţi că s-au poticnit şi au fost orbiţi. Astfel deci, chiar dacă ar putea fi demonstrat că popoarele anglo-saxone ar fi parte din „cele zece seminţii pierdute”, vedem clar că nici o favoare n-ar fi putut avea pe acest temei, sub acel legământ; pentru că ei au părăsit legământul israelit şi au devenit idolatri, necredincioşi şi practic neamuri. În afară de aceasta, după cum am remarcat deja*, toţi cei recunoscuţi ca sămânţa naturală a lui Avraam,

*Vol. II, cap. 7

((253))

care au continuat să-L respingă pe Cristos, au fost lepădaţi din orice favoare de la timpul morţii lui Cristos până în anul 1878, când, cronologic, a fost timpul ca favoarea divină să se întoarcă la ei şi să înceapă înlăturarea orbirii lor. În consecinţă, proeminenţa anglo-saxonilor în ultimele secole nu putea fi în nici un sens întoarcerea favorii la Israel. Cei de la care a fost luată favoarea pentru respingerea şi răstignirea Domnului sunt cei la care trebuie să se întoarcă acum favoarea. Atunci, şi de atunci încoace, Israelul a fost reprezentat prin „iudeu” (Rom. 2:9, 10), şi iudeul este cel care va fi restabilit în favoare ca „sămânţa lui Avraam” naturală. Aceştia, cu „sămânţa” spirituală (aleasă în timpul Veacului Evanghelic — o rămăşiţă din Israel, iudei şi restul adunaţi dintre neamuri), vor fi agenţii lui Dumnezeu pentru binecuvântarea tuturor familiilor pământului.

Favoarea care vine la Israel nu va fi exclusivă. Toţi care cred în promisiunile legământului se pot împărtăşi de acele favoruri care se întorc, împreună cu sămânţa naturală, la fel cum în timpul Veacului Evanghelic orice evreu care l-a acceptat pe Cristos a fost eligibil pentru binecuvântările şi avantajele spirituale oferite de-a lungul Veacului Evanghelic. După cum numai o rămăşiţă mică a crezut şi a acceptat favorurile evanghelice la început, tot aşa, în afară de evrei, numai un număr mic din omenire vor fi pregătiţi pentru noile legi şi condiţii ale Veacului Milenar, sub administraţia dreaptă a Domnului glorificat şi a Bisericii Sale glorificate; şi deci, la început puţini în afară de evrei vor fi binecuvântaţi sub aceasta.

Evreul, de mult obişnuit cu străduinţa de a face şi de a se încrede în faptele de ascultare faţă de Lege pentru a-i asigura binecuvântările divine, s-a poticnit în primul aspect al Dispensaţiei Evanghelice — iertarea păcatelor fără fapte, pentru oricine crede în lucrarea perfectă a lui Isus şi în jertfa atotîndestulătoare pentru păcat. Dar respectul evreului pentru Lege se va întoarce spre avantajul lui în aurora Veacului Milenar, şi nimeni nu va fi mai pregătit decât el pentru cerinţele ((254)) stricte şi pentru legile acelui veac, după ce orbirea lui în privinţa lui Cristos şi a valorii jertfei Sale pentru păcat va fi trecut; pentru că după credinţa în Cristos sunt cerute fapte, deşi nu sunt acceptate înainte. Iar evreul, acceptând iubirea şi favoarea lui Dumnezeu în Cristos, nu va fi atât de înclinat să piardă din vedere dreptatea lui Dumnezeu cum fac mulţi alţii de astăzi. Alţii, dimpotrivă, vor fi orbiţi un timp şi nepregătiţi să recunoască regulile Împărăţiei, în care din dreptate se va face o linie, iar din neprihănire un fir cu plumb.

După cum evreul a fost orbit de o vedere falsă a Legii, care a fost anulată prin învăţături false, tot aşa acum, mulţi dintre neamuri vor fi împiedicaţi să se alipească de condiţiile de favoare din timpul Veacului Milenar, din pricina prezentării false a doctrinei harului în iertarea păcatului, făcută de învăţătorii falşi din prezent, care anulează evanghelia harului lui Dumnezeu prin raţionamente sofisticate — „tăgăduind pe Stăpânul care i-a cumpărat” (2 Pet. 2:1), şi că a existat un preţ de răscumpărare dat sau necesar pentru recuperarea omului. Ei pretind că a greşi este omenesc, a ierta este divin; şi ca atare, prin deducţie, păcatul ocazional este cu totul scuzabil şi că stricteţea pedepsei, răscumpărarea etc., nu sunt de presupus, căci, dacă n-ar fi păcate de iertat, I s-ar lua lui Dumnezeu plăcerea şi funcţia de iertare. Pierzând din vedere dreptatea lui Dumnezeu, ei nu văd filosofia planului Său de împăcare prin sângele crucii, acordând iertarea păcatelor prin jertfa de răscumpărare numai acelora care acceptă pe Cristos şi se străduiesc împotriva păcatului. Orbiţi de ideile lor laxe despre dreptatea lui Dumnezeu şi despre stricteţe, puţini vor fi atât de bine pregătiţi ca evreul pentru acea ascultare strictă potrivit capacităţii, care va fi cerută de la toţi în veacul viitor.

Ca o ilustraţie a pregătirii evreului să recunoască moartea lui Cristos ca răscumpărarea sa — preţul corespunzător — ispăşirea legală pentru păcatul omului, cităm mai jos, de sub pana unui evreu tânăr convertit la Cristos, o relatare a comemorării anuale a „Marii Zile a Ispăşirii”, aşa cum este ((255)) ţinută astăzi de către evreii ortodocşi. Articolul a apărut în The Hebrew-Christian (Evreul Creştin), după cum urmează:

„Yom Kippur, sau Marea Zi a Ispăşirii, era o zi remarcabilă pentru tatăl meu; căci el nu numai postea, se ruga şi îşi chinuia trupul în această zi sfântă a ispăşirii, ci de fapt petrecea toată noaptea la sinagogă în devoţiune. Adesea am văzut pe părintele meu evlavios plângând în această zi mare, când repeta confesiunea patetică ce urma enumerării sacrificiilor care erau stabilite de Dumnezeu spre a fi oferite pentru păcatele de omitere şi de comitere; şi de multe ori am vărsat lacrimi de compătimire, alăturându-mă lui în plângerea că acum nu avem templu, mare preot, altar şi sacrificii. În ziua dinaintea acelei zile solemne, el împreună cu restul evreilor lua un cocoş; şi în timpul repetării anumitor forme de rugăciuni, rotea cocoşul viu în jurul capului său de trei ori, repetând aceste cuvinte: «Acesta să fie înlocuitorul meu, acesta să fie schimbul meu, acesta să fie ispăşirea mea; această pasăre va merge la moarte, iar eu la o viaţă fericită». Apoi punea mâna pe el, aşa cum se obişnuia să se pună mâinile pe jertfe, şi imediat după aceea era dat să fie tăiat. Acesta este singurul sânge care este vărsat acum în Israel. Sângele taurilor şi ţapilor nu mai curge pe lângă altarul de aramă.

Tatăl meu îşi dădea toată osteneala să procure un cocoş alb şi evita cu totul unul roşu; şi când l-am întrebat de motivul pentru care făcea aceasta, mi-a spus că un cocoş roşu este deja acoperit de păcat, căci păcatul în sine este roşu, după cum este scris: «De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roşii ca purpura, se vor face ca lâna» îIsa. 1:18ş. El a continuat: «Vei afla că rabinii au scris în Talmud că dacă cocoşul este alb, nu este infectat de păcat, şi de aceea poate purta păcatele evreilor; dar dacă este roşu, el este cu totul acoperit de păcate şi este nepotrivit să ne poarte nelegiuirile».

Motivul pentru care ei folosesc un cocoş şi nu altă creatură este acesta: În ebraică gever înseamnă om. Ei bine, dacă gever (omul) a păcătuit, gever trebuie şi să suporte pedeapsa ((256)) din cauza aceasta. Dar deoarece pedeapsa este mai grea decât o pot suporta evreii, rabinii au pus în locul lor un cocoş, care în dialectul caldeean este numit gever, şi astfel se presupune că dreptatea divină este satisfăcută: fiindcă, după cum gever a păcătuit, tot aşa gever, adică un cocoş, este sacrificat.

Această invenţie deşartă poate fi privită ca o dovadă remarcabilă a unui fapt foarte izbitor, că, deşi mulţi dintre evreii din zilele noastre neagă cu totul ispăşirea, corpul naţiunii are totuşi un simţământ al absolutei necesităţi al unui sacrificiu pentru păcat, şi că fără o ispăşire pocăinţa nu este de folos pentru mântuire. Dacă în loc să citească basme rabinice evreii ar studia Biblia, ei ar afla că Domnul Isus, adevăratul Mesia, prin propria Sa persoană binecuvântată a făcut chiar acea ispăşire pentru păcat, care ei în ignoranţa lor îşi imaginează că poate fi făcută prin jertfirea unui cocoş. Gever (omul) a păcătuit, şi gever (omul), chiar omul Isus Cristos a făcut sufletul Său jertfă pentru păcat. Isa. 53:10”.

Mai Întâi evreul

Vedem deci că prezicerea lui Dumnezeu, că Israelul (cu excepţia celor credincioşi, puţini) va fi orbit de Legea lor (Rom. 11:9), a fost împlinită într-un mod natural; şi de asemenea că prezicerea lui mai departe, că favorurile şi condiţiile Veacului Milenar vor binecuvânta pe mulţi dintre ei mai repede decât pe alţii, de asemenea se va întâmpla într-un mod perfect natural şi va decurge din cauze raţionale.

Astfel favorurile milenare vor fi mai întâi pentru evrei, întocmai cum datorită legămintelor etc., favorurile evanghelice le-au fost oferite lor mai întâi. Şi aşa va fi în final cum a profeţit Simeon: „Pruncul acesta este rânduit spre prăbuşirea şi spre ridicarea multora în Israel”. Iar timpul ridicării acelei naţiuni, de atâta timp căzută din favoare, este aproape.

Dar să ne păzim de o greşeală prea comună, făcută de mulţi care văd ceva din aceste făgăduinţe, de a presupune că trebuie luate literal declaraţiile acestea care spun: „După ((257)) aceea, Mă voi întoarce şi voi ridica din nou cortul cel căzut al lui David, îi voi rezidi dărâmăturile şi-l voi înălţa”. „Domnul Dumnezeu Îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David.” „Slujitorul Meu David va fi împărat peste ei” (Fapt. 15:16; Luca 1:32; Ezec. 37:24). În timp ce caracterul literal al întoarcerii făgăduite a lui Israel în ţara sa şi al rezidirii Ierusalimului pe vechile lui ruine nu poate fi pus la îndoială, putem fi la fel de încrezători că prin casa şi scaunul de domnie al lui David nu se înţelege pietrele literale, lemnul etc. Restabilirea casei lui David se referă la restabilirea regalităţii şi stăpânirii în mâinile unuia dintre urmaşii lui David. Cristos Isus este vlăstarul promis al casei lui David şi moştenitorul scaunului său de domnie; şi când autoritatea lui va începe să fie stabilită, acela va fi începutul ridicării (stabilirii permanente) casei mai înainte temporare sau a cortului lui David, care a fost răsturnat şi care timp de secole a zăcut în ţărână. Astfel, în mod asemănător, „scaunul de domnie al lui David”, pe care va sta Mesia, nu se referă la scaunul de lemn, aur şi fildeş pe care a stat David, ci la demnitatea, puterea şi autoritatea funcţiei pe care a exercitat-o el. Acea autoritate, funcţie sau tron pe care l-a ocupat David timp de câţiva ani va fi ocupat pe o scară mult mai mare de către Unsul lui Iehova, Domnul nostru Isus.

Dar ce autoritate a avut şi a exercitat David? Răspundem, autoritatea lui Iehova: David „s-a aşezat pe scaunul de domnie al Domnului” (1 Cron. 29:23); şi aceasta este chiar autoritatea care-L va sprijini pe Cristos în Împărăţia Sa Milenară. Şi când lucrul este văzut corect, este evident că David şi scaunul său de domnie sau autoritatea sa divină, stabilită în naţiunea tipică a lui Israel, au fost numai ilustraţii tipice ale lui Cristos şi ale Împărăţiei Sale; şi onoarea principală a lui David va fi, dacă va fi socotit vrednic, să fie unul dintre „prinţi”, căruia Emanuel îi va încredinţa faza pământească a Împărăţiei Sale. Ps. 45:16.

((258))

Atât numele lui David cât şi împărăţia lui au fost tipice. Numele David înseamnă Preaiubit; şi preaiubitul Fiul al lui Dumnezeu va fi Împărat peste tot Pământul în ziua aceea, şi nu preaiubitul David cel tipic din vechime. Este bine de asemenea să facem deosebire între Noul Ierusalim, cetatea cerească sau spirituală ale cărei temelii sunt cei doisprezece apostoli, şi vechiul Ierusalim care va fi rezidit pe vechile lui ruine. Restabilirea promisă a vechiului Ierusalim implică nu doar reconstruirea clădirilor etc., ci în mod special reorganizarea guvernării lui Israel; căci o cetate în profeţie este întotdeauna simbolul sau reprezentarea unei guvernări. Ca atare, reconstruirea promisă a Ierusalimului pe vechile lui ruine implică o reorganizare naţională a Israelului pe o bază asemănătoare cu aceea avută înainte, ca popor peste care Unsul lui Iehova a avut autoritate. Noul Ierusalim reprezintă Biserica Evangheliei în gloria şi puterea Împărăţiei, spirituală şi invizibilă pentru oameni, dar atotputernică. Coborârea ei pe pământ (Apoc. 21:2) marchează împlinirea acelei cereri din rugăciunea Domnului nostru care spune: „Vie împărăţia Ta”; şi „venirea” ei va fi treptată, nu deodată. Ea „coboară” deja, preia controlul, şi ca rezultat vedem paşii premergători care duc la restabilirea vechiului Ierusalim; şi în cele din urmă rezultatul menţionat în rugăciunea Domnului nostru va fi realizat — voia lui Dumnezeu se va face pe pământ ca în cer. Ierusalimul cel nou şi Cerurile cele noi sunt sinonime, însemnând puterea spirituală conducătoare nouă.

Profeţiile examinate deja indică spre anul 1878 ca data la care s-a împlinit „dublul” timpului lui Israel de aşteptare a Împăratului, şi de la care trebuia să aibă loc în mod cuvenit întoarcerea în favoare şi îndepărtarea orbirii lor: de când era potrivit să se „vorbească inimii Ierusalimului şi să i se ((259)) strige că timpul lui de suferinţă [de aşteptare — „dublul” lui] s-a sfârşit, că nelegiuirea lui este iertată; căci a primit din mâna Domnului de două ori cât toate păcatele lui”. Isa. 40:1, 2.

De la acea dată înainte deci, vedem, aşa cum trebuie să aşteptăm, indicii marcante de întoarcere a favorii la acel popor — o mişcare spre sădirea lor reală din nou în ţara lor şi reconstrucţia lor ca o mare naţiune, potrivit nenumăratelor făgăduinţe ale lui Dumnezeu în această privinţă; căci, „Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul lui Israel: «Cum deosebeşti tu aceste smochine bune, aşa voi deosebi Eu, ca să le dau îndurare [pentru disciplinarea şi pedepsirea lor: îndurare deghizată], pe cei duşi captivi ai lui Iuda, pe care i-am trimis din locul acesta în ţara caldeenilor [Babilonul — Babilonul mistic, creştinătatea, cum se arată în versetul 9; căci de la răsturnarea lor au fost risipiţi printre toate popoarele aşa-zisei creştinătăţi]; îi voi privi cu un ochi binevoitor şi-i voi aduce înapoi în ţara aceasta: Îi voi aşeza şi nu-i voi mai nimici, îi voi sădi şi nu-i voi mai smulge. [Aceasta nu se poate referi la întoarcerea din captivitate în Babilonul literal, fiindcă după acea întoarcere au fost iarăşi dărâmaţi şi smulşi.] Le voi da o inimă ca să înţeleagă că Eu sunt Domnul. Ei vor fi poporul Meu, iar Eu voi fi Dumnezeul lor, căci se vor întoarce la Mine cu toată inima lor”. Ier. 24:5-7.

„Aşa vorbeşte Domnul: «Iată, aduc înapoi pe captivii corturilor lui Iacov şi Mi-e milă de locaşurile lui; cetatea [Ierusalimul] va fi zidită iarăşi pe dealurile ei şi palatul [templul] va fi iarăşi locuit, cum îi era obiceiul. … Fiii lui vor fi ca altădată, adunarea lui se va întări înaintea Mea şi voi pedepsi pe toţi asupritorii lui. Căpetenia lui va fi din mijlocul lui şi stăpânitorul lui va ieşi din mijlocul lui. … Iată, îi aduc înapoi din ţara de la miazănoapte [Rusia, ((260)) unde locuiesc aproape două treimi din toţi evreii care trăiesc acum], îi adun de la marginile pământului: … o mare mulţime se întoarce aici! Ei vor veni cu lacrimi şi îi voi conduce în cereri …. Ascultaţi cuvântul Domnului, popoare, şi vestiţi-l în insulele depărtate! Spuneţi: «Cel care a risipit pe Israel îl va aduna şi-l va păzi cum îşi păzeşte păstorul turma». Căci Domnul l-a eliberat pe Iacov şi l-a răscumpărat din mâna unuia mai tare decât el. «Ei vor veni şi vor chiui de bucurie pe înălţimea Sionului; vor alerga la bunătăţile Domnului, la grâu, la must, la untdelemn, la miei şi la viţei, sufletul le va fi ca o grădină bine udată şi nu se vor mai ofili»”. Ier. 30:18, 20, 21; 31:8-12.

Marele Răscumpărător, odată respins de ei, va restabili şi va ridica nu numai generaţiile în viaţă ale acestui popor, ci şi morţii vor fi restabiliţi: căci, „Aşa vorbeşte Stăpânul Domnul: «Iată, vă voi deschide mormintele, vă voi scoate din mormintele voastre, poporul Meu, şi vă voi aduce în ţara lui Israel. Şi veţi şti că Eu sunt Domnul, când vă voi deschide mormintele … . Voi pune Duhul Meu în voi şi veţi trăi; vă voi aşeza iarăşi În ţara voastră şi veţi şti că Eu, Domnul, am vorbit şi am şi făcut», zice Domnul”. Ezec. 37:12-14.

Aceste făgăduinţe minunate nu vor fi împlinite într-o zi de douăzeci şi patru de ore, ci în timpul Zilei Milenare. Ele au avut un început marcant în anul 1878, ca rezultat al Congresului Naţiunilor ţinut la Berlin. Evreii se bucură acum de privilegii mai mari în ţara părinţilor lor decât leau fost acordate timp de secole. Ei nu mai sunt doar „câini” pentru turcii insolenţi.

Credem că nu este cunoscut în mod general că Anglia şia asumat protectoratul asupra Palestinei şi de fapt asupra tuturor provinciilor asiatice ale Turciei, dintre care face parte şi Palestina. Anglia a simţit de mult timp necesitatea protejării Turciei din trei motive: primul, clasele bogate ale ei sunt mari deţinătoare de obligaţiuni turceşti; al doilea, ((261)) dacă Turcia ar trece la una dintre naţiunile învecinate, sau ar fi împărţită între ele, Anglia ar primi puţin din pradă sau n-ar primi deloc, şi celelalte naţiuni rivale ar fi ridicate astfel mai mult decât Anglia la proeminenţă şi putere în controlul afacerilor Europei; al treilea şi principalul, Anglia îşi dă seama că dacă guvernul turc n-ar sta în cale, influenţa Rusiei în sudul Asiei ar creşte mult şi ar absorbi curând Imperiul Indian, a cărui împărăteasă este regina Angliei şi din care Anglia scoate venituri mari prin comerţ etc. Ca atare, găsim partidul regal sau conservator din Anglia sprijinind cu îndârjire pe turci; şi când în 1878 Rusia era pe cale să intre în Constantinopol, Anglia a intervenit şi a trimis o flotă de canoniere în golf. Rezultatul a fost Conferinţa de la Berlin, din 13 iunie 1878, la care personajul principal a fost un evreu, Lordul Beaconsfield, primul-ministru al Angliei; şi atunci au fost stabilite afacerile Turciei aşa încât să fie păstrată existenţa ei naţională în prezent, şi totuşi aşa să fie aranjate provinciile ei încât în eventualitatea dezmembrării finale marile puteri să ştie ce parte să se aştepte să ia fiecare. Atunci li s-a acordat mai mare libertate religioasă tuturor provinciilor Turciei, şi Anglia prin tratat secret cu Turcia a devenit protectoare a provinciilor asiatice. În cuvintele istoricului Justin McCarthy:

„Guvernul englez s-a angajat să-i asigure Turciei posesiunile asiatice împotriva oricărei invazii … s-a angajat formal să apere şi să protejeze Turcia împotriva oricărei invazii şi agresiuni, şi a ocupat Ciprul pentru a avea o poziţie mai eficientă din care să ducă la îndeplinire acest proiect”.

Se va vedea deci că Palestina, ca una dintre provinciile asiatice, este deja în grija Angliei; şi aceasta justifică laxitatea mai mare din partea guvernului turc în privinţa aplicării legilor lui nefavorabile intereselor evreieşti. Şi această deschidere providenţială a Palestinei pentru evrei a fost urmată de noi persecuţii în „ţara de la miazănoapte” — Rusia şi România — ((262)) sigure să provoace emigrarea din aceste ţări spre ţara lor. Ca rezultat al acestui concurs de împrejurări, Palestina şi în special Ierusalimul cresc rapid ca populaţie evreiască de tipul „ortodox”. Deja evreii din Ierusalim întrec la număr toate naţionalităţile combinate, în timp ce de secole ei au fost doar o mică minoritate.

New York Herald, comentând cu câtva timp în urmă asupra dobândirii insulei Creta de către Anglia, a ocupării Egiptului de către ea şi a condiţiei Turciei şi a provinciilor ei în general, a spus:

„Noi trăim într-un veac al vitezei, şi chiar şi istoria este fabricată la o viteză mai mare. Războaiele obişnuiau să dureze decenii; civilizaţia a avansat lent; comunicaţiile între naţiuni şi beneficiul reciproc care decurge din acestea au înaintat în mod corespunzător cu întârziere. Acum ce se inventează întro ţară este cunoscut imediat la mii de mile depărtare şi toată lumea poate profita simultan de invenţie. În mod considerabil în politică este evident spiritul grabei. Planurile oamenilor de stat cereau altădată generaţii pentru a fi împlinite; acum cele mai îndrăzneţe planuri sunt duse la îndeplinire de către plănuitori, iar harta continentului se schimbă într-o săptămână. Cât de repede trec evenimentele şi se crează istoria este evident în mod special în problema magnetică orientală. … Chiar în mijlocul scenei de interese conflictuale stă Palestina — dragă evreilor, creştinilor şi mahomedanilor. Omul de stat spune că ea este cheia acelei poziţii; şi privind la avantajele concetăţenilor lui, el declară că având în vedere minunata ei fertilitate, care din vechime a susţinut milioane, având în vedere aceste mari posibilităţi pentru comerţ, care în zilele din vechime au făcut din porturile ei maritime scene de activitate şi bogăţie, şi care au făcut Tirul şi Sidonul proverbiale până astăzi, având în vedere că este la hotarul dintre Europa şi Asia şi de aceea într-un loc admirabil, posesia Palestinei este foarte de dorit pentru inima sa patriotică. Istoricul spune: Primul episod internaţional consemnat a fost invadarea Palestinei; din acea vreme şi până acum ea a fost un centru de interes; ca atare, în ceea ce-l priveşte, el este preocupat de ((263)) viitorul Palestinei. Religiosul nu poate găsi cuvinte să exprime interesul pe care el, din punctul lui de vedere, îl are faţă de ceea ce el numeşte Ţara Sfântă: pentru el fiecare piatră este o epopee, fiecare copac este un poem. Negustorul ager observă că atunci când va fi construită calea ferată asiatică, deoarece va fi construită de îndată ce va fi stabilit un guvern stabil, poziţia geografică a Palestinei va face din ea statul în care se vor întâlni marile linii ferate ca să ducă produsele din Asia spre pieţele din Europa şi din America şi vice-versa; căci, după cum în zilele lui Solomon comerţul de pe trei continente se întâlnea între graniţele ei, la fel viitorul comerţ al aceloraşi continente va curge iarăşi spre acel punct favorizat. El nu-şi va clinti speranţele nici în cel mai mic grad fiindcă realizarea lor pare îndepărtată. Aducându-şi aminte de creşterea rapidă a unui Chicago sau San Francisco, transformarea rapidă a pustiei în State populate, el pur şi simplu remarcă: «Evenimentele se succed repede în zilele noastre», şi aşteaptă.

În timp însă ce marile Puteri Creştine stau cu mâinile înarmate să apuce bucăţica râvnită şi ispititoare când muribundul turc îşi slăbeşte strânsoarea, o figură istorică păşeşte în faţă şi declară: «Ţara este a mea!» Iar când puterile se întorc să privească la vorbitor, ele recunosc pe evreu — fiul patriarhului care a trăit în Palestina când aceasta a fost întâi invadată şi care cu dragă inimă s-ar prezenta să o primească, fiind a lui, când posesiunea ei este disputată cu treizeci şi şase de secole mai târziu!

Ce coincidenţă minunată! «Nu este aşa», zice evreul, «nu este coincidenţă, este destinul meu». Să privim acum pe scurt poziţia evreului în această chestiune a viitorului Palestinei. Naţiunile se nasc din idei. Din ideea unităţii Germaniei s-a dezvoltat imperiul german în fapt real, anunţat de la Versailles lumii cu tunul francez care să răspundă amin la rugăciunea germană pentru bunăstarea ei. Din strigătul «Italia irridenta» s-a născut Italia nouă de astăzi, al cărui tunet va trezi iarăşi ţărmurile Mediteranei. Din tradiţia vechii Grecii a fost creată Grecia modernă. Astfel creştinii înţeleg cum aspiraţiile de mult ((264)) îndrăgite ale evreului pot fi totuşi realizate; şi în timp ce ei consimt pe deplin că evreul, mai presus de toţi, aparţine Palestinei, în timp ce el mai presus de toţi este în mod special calificat să dezvolte viitorul acelei ţări fertile, în timp ce posesia ei ar rezolva temerile Puterilor geloase, stabilirea evreului în ea ar fi un act de dreptate şi o ispăşire demnă pentru relele îngrozitoare comise împotriva lui — martirul istoriei.

În ceea ce-i priveşte pe evrei, nu prea este necesar să spunem cum tânjesc după restabilire. Pe data de 9 a lunii Av, ei postesc pentru nimicirea templelor lor şi pentru calamităţile naţionale care au însoţit acele evenimente. Nu este o dimineaţă sau o seară să nu se roage, «Strânge-ne din cele patru colţuri ale pământului»; «Restabileşte pe ai noştri ca în vechime»; «Locuieşte în mijlocul Ierusalimului»; şi aceste cuvinte sunt rostite în fiecare oraş unde se află evreul — adică în toată lumea. Astfel de statornicie întrece aproape toate limitele, şi până în ziua de astăzi evreii spanioli din toate ţările (chiar şi în această ţară îndepărtată) pun ceva ţărână din Palestina sau «pământ sfânt», cum îl numesc ei, pe ochii morţilor lor — o dovadă poetică şi patetică a iubirii lor pentru solul sacru.

«Când calea ferată ajunge la Ierusalim, vine Mesia», face aluzie la Isaia 66:20, unde în viziunea sa profetul vede pe exilaţi întorcându-se cu toate mijloacele de transport, printre ele şi ceea ce el numeşte «kirkaroth». Traducerea engleză îl redă «animale iuţi», care este desigur prea neclar, sau «dromadere», care este cu certitudine incorect. Nu lipsesc filologii care derivă cuvântul din kar, «cuptor», şi karkar «a legăna» — susţinând că profetul a căutat astfel să formeze un cuvânt pentru ceea ce i s-a arătat lui în viziune, un tren în mişcare rapidă. «Când domneşte Nicolae vine răscumpărarea», este o aluzie la Isaia 63:4, de unde ebraiştii scot, prin ceea ce ei numesc «Raşe Teboth», propoziţia: «Tot Iuda va auzi şi va privi căderea lui Nicolae, împăratul Moscovei, din pricina asupririi copiilor lui Iuda, şi după ce se va întâmpla căderea noastră, se va întâmpla răscumpărarea noastră adevărată, şi pentru copiii lui Iuda vor fi aproape veştile bune ale profetului Tişbit ((265)) [Ilie]». Acestea şi altele asemenea sunt importante întrucât ele indică gândirea evreiască”.

Ni se aminteşte cu forţă cât de aproape de adevăr ajung uneori oamenii din lume fără să ştie, după expresia de mai sus că patriarhul Avraam „cu dragă inimă s-ar prezenta să primească” ţara făgăduinţei ca fiind a lui şi a urmaşilor lui, la treizeci şi şase de secole după moartea sa. Aceasta, pe care unii ar putea-o considera o idee poetică, Scripturile declară că va fi un fapt real. Căci, după cum am văzut deja*, Avraam, Isaac şi Iacov, cu Daniel şi cu toţi sfinţii profeţi, vor „ajunge la desăvârşire” — treziţi din moarte la umanitate perfectă, după ce Biserica Evanghelică va fi fost glorificată (Evr. 11:40); şi ei vor constitui „prinţii în toată ţara” (Ps. 45:16), reprezentanţii pământeşti şi vizibili ai Cristosului, conducătorul spiritual invizibil. Lui Avraam şi seminţei lui i-a fost dată ţara făgăduinţei ca stăpânire veşnică; şi el trebuie să o primească în viitor, căci încă n-a primit nici o palmă de loc din ea. Fapt. 7:5.

O scrisoare publicată într-un jurnal din Chicago dă mărturie remarcabilă în privinţa progresului treptat al restabilirii în Palestina şi a pregătirilor pentru viitoarea binecuvântare a lui Dumnezeu promisă asupra ei şi a poporului ei, după cum urmează:

Ierusalim, 23 noiembrie, 1887

„Sunt foarte bucuros să vă spun despre lucrurile glorioase la care am fost martori în cei şase ani de când stăm aici. Când am sosit aici, acum şase ani, număram paisprezece adulţi şi cinci copii. Venind de la Iaffa, am fost adânc impresionaţi de pustietatea ţării. Nicăieri nu se putea vedea nici o frunză verde; măslinii şi viţa de vie erau aşa de acoperite cu praful sur al unei veri fierbinţi, uscate, încât nu-ţi puteai deloc imagina că puteau fi verzi dedesubt; şi tot pământul părea uscat până la temelii. Dar nu l-am mai văzut să arate aşa de atunci încoace. În fiecare an arată mai verde, iar acum multe dintre acele dealuri sterpe sunt acoperite cu vii şi cu livezi de măslini, schimbându-le cu totul înfăţişarea.

((266))

Veţi întreba: Care este cauza acestei schimbări mari? Dumnezeu a promis că întocmai cum a adus tot răul peste această ţară, tot aşa va aduce mari binecuvântări peste ea, iar acestea evident au început prin trimiterea mai multor ploi decât în multe secole trecute. El trimite ploi frumoase şi rouă bogată, unde nu erau deloc; şi El trimite nori vara, ceea ce n-a fost cunoscut nici acum douăzeci de ani. Aceasta temperează arşiţa, aşa încât pământul nu se usucă aşa de tare. Acum cinci ani El a trimis, în iulie şi august (luni în care niciodată nu obişnuia să plouă), trei ore de ploaie în Iaffa şi şaisprezece ore în Damasc, şi mult peste tot în jur, aşa încât ziarele americane au remarcat aceasta ca o dovadă că clima Palestinei se schimbă. De asemenea, când am venit aici foarte puţini evrei se întorceau în această ţară, dar persecuţiile din Rusia, din Germania şi din alte locuri au început să-i scoată afară; şi în ciuda edictelor sultanului, ei au început să se întoarcă în această ţară, să cumpere pământ, să sădească şi să zidească şi să ia în stăpânire comerţul oraşului; aşa încât astăzi sunt cu multe mii mai mulţi decât când am venit noi.

Ierusalimul este în realitate în mâinile evreilor în ceea ce priveşte comerţul; şi evreul nu mai este sub călcâiul mahomedanilor cum era odată. De asemenea ei construiesc un oraş nou, exact pe linia descrierii din Ieremia 31:38-40; 32:43, 44, aşa încât chiar şi turcii care sunt la putere observă aceasta şi zic unii către alţii: «Dumnezeu este acesta; şi ce putem noi face?» Şi ce putem noi spune la toate acestea, decât că Dumnezeu Îşi împlineşte rapid în zilele noastre Cuvântul şi legământul pe care l-a făcut cu Avraam? Şi noi suntem martorii acestor lucruri”.

În ciuda asupririi şi tiraniei care i-a zdrobit chiar până la ţărână, în anii din urmă găsim pe mulţi dintre ei ridicându-se la bogăţie şi distincţie cu mult mai mult decât vecinii lor dintre neamuri. Şi cu astfel de mijloace şi distincţie, în multe cazuri se naşte ambiţia binevoitoare de a o mări pentru ridicarea neamului evreu; şi eforturi înţelepte şi bine îndrumate realizează mult în această ((267)) direcţie. Această cotitură în afacerile evreieşti atrage atenţia oamenilor chibzuiţi atât dintre evrei cât şi dintre neamuri.

Este evident din expresiile jurnalelor de frunte evreieşti şi din diferitele mişcări care se desfăşoară acum pentru colonizarea Palestinei, şi pentru ajutorarea şi înaintarea celor stabiliţi deja acolo, că mulţi se întorc acum cu ochi nerăbdători spre ţara făgăduinţei. Această cotitură în afacerile evreieşti este începând din 1878; şi felul în care prind formă evenimentele de la acea dată a produs şi produce o trezire remarcabilă asupra acestui subiect, care în sine este o dovadă semnificativă a timpurilor. Din Jewish World (Lumea Evreiască) (20 august 1886) cităm ca exemplu următoarele:

„Sunt despicături în norii care au aruncat până acum o umbră atât de neagră peste Ţara Sfântă. Viitorul acestei ţări nefericite, de atâta timp învăluită în întuneric impenetrabil, începe să se lumineze vag; şi sclipirile unei mai fericite stări de lucruri nu sunt departe de prezicerile noastre. … Două instituţii sunt destinate să joace un rol important în ameliorarea condiţiilor evreilor din Palestina — Şcoala Agricolă din Iaffa şi instituţia lui Lionel de Rothschild din vecinătatea Ierusalimului. Am putea adăuga o a treia sub forma Fondului Testimonial Montefiore, care, prin promovarea societăţilor de construcţie şi prin ridicarea de locuinţe ieftine, a făcut mult să stimuleze prosperitatea şi să reducă suferinţele şi greutăţile vieţii casnice din Cetatea Sfântă. … Ceea ce vrem să remarcăm în acest moment este că perspectivele evreilor din Palestina nu mai sunt întunecate. Pe de o parte, sunt în acţiune forţe pentru îmbunătăţirea condiţiilor fraţilor noştri, care au fost înţelept plănuite şi ingenios organizate şi care acum sunt aplicate cu perseverenţă; pe de altă parte, oamenii se satură de mizerie şi de inactivitate şi arată o tendinţă crescândă de a se folosi de eforturile făcute pentru reabilitarea lor. Aceasta este o stare de lucruri plină de urmări fericite, şi nu va fi nici un evreu care să n-o privească cu plăcere”.

Într-un număr următor al aceleiaşi publicaţii, un articol de fond despre „Viitorul Palestinei” se încheia cu aceste cuvinte:

((268))

„Cu afluxul recent de element agricol în coloniile plantate prin fondurile Montefiore, Hirsch şi Rothschild, ar trebui să se găsească mâini dornice să muncească la scena de transformare, când «pustietatea … va înflori ca trandafirul»; mâini dornice şi inimi dornice care să recupereze Ţara Sfântă din lunga ei noapte a morţii şi să restabilească la viaţă şi la lumină patria naţională a evreilor”.

Alt jurnal, The Jewish Messenger (Mesagerul Evreiesc), spune:

„În timp ce oamenii sunt absorbiţi de micile lor griji, alternativ mişcaţi de speranţe şi temeri, marele şi impresionantul marş al evenimentelor umane merge înainte şi irezistibil spre completare, în împlinirea unei legi inevitabile care controlează toată acţiunea umană. Oameni de ici şi de colo ridică glasul lor plăpând ca şi cum ar vrea să împiedice acest val de înaintare şi să oprească decretul Celui etern. La fel de bine ar putea încerca să oprească legea care guvernează universul. Rasele au un curs de urmat tot atât de fix ca şi stelele care strălucesc orbitor pe bolta albastră de deasupra noastră, iar rasa lui Israel este steaua fixă strălucitoare printre ele. În toate rătăcirile ei, ea a fost fidelă cursului ei. Misiunea ei a fost prevăzută şi prezisă, şi restaurarea ei finală în Ţara Sfântă a fost profeţită. Că această profeţie este în curs de împlinire o indică semnele timpurilor. Se împlineşte atât de tăcut şi atât de treptat încât numai cei care au acordat atenţie subiectului înţeleg importanţa lucrării făcute.

Palestina este o necesitate politică pentru neamul evreiesc. Întemeierea unei naţiuni în Ţara Sfântă încă o dată, înseamnă înălţarea întregului Israel. Îl situează ca naţiune printre naţiunile pământului. Îi dă evreului acea putere politică şi acel drept suveran care înseamnă protecţie. Îl face cetăţean al ţării sale şi îi dă un paşaport printre naţiunile pământului. … Aceasta poate părea irealizabil pentru omul din birou absorbit de registrele lui, pentru omul din magazinul lui absorbit în socotirea profiturilor şi a pierderilor, pentru omul adâncit în strălucirea plăcerilor sociale, dar este clar ca lumina zilei pentru oricine face un studiu atent al horoscopului politic.

Odată realizată autonomia politică, evreii împrăştiaţi în toată lumea nu se vor îngrămădi în Palestina toţi deodată.

((269))

Sunt 300.000 de evrei în Asia, 400.000 în Africa şi 5.000.000 trăiesc în Europa. De la aceştia îşi va trage Palestina viaţa ei de restaurare. Evreul american va rămâne fără îndoială american; şi dacă va vizita vreodată Ţara Sfântă va fi pentru plăcere şi călătorie, şi pentru a vedea o ţară atât de renumită care este locul de naştere principal al neamului său eroic.

S-ar putea spune, vorbind din punct de vedere geografic, că Palestina este prea mică pentru a exercita multă influenţă ca putere politică, intelectuală sau morală între naţiunile pământului. Răspundem că în vremurile străvechi Grecia a fost o putere şi că în timpurile moderne mica insulă a Britaniei este o putere. Vorbind din punct de vedere geografic, ce sunt ele? Intelectul, forţa morală şi mândria naţionalităţii sunt cele care fac naţiunile mari, şi nu întinderea teritoriului. Intelectul şi puterea morală sunt cele care vor face Israelul renumit printre naţiuni”.

Ziarul Jewish Chronicle (Cronica evreiască) spune:

„Mişcarea este irezistibilă. Nu ne putem lăsa să stăm alături cu mâinile încrucişate când are loc acest nou exod. Noi evreii am susţinut, timp de aproape două mii de ani, că sfârşitul veacurilor de suferinţă prin care am trecut va fi atins numai când vom avea din nou în stăpânire ţara părinţilor noştri. Se va stinge acea încredere chiar la momentul când pare pe punctul de a fi împlinită? Sau este de aşteptat ca întoarcerea să fie realizată prin mijloace atât de misterioase încât să fie mai presus de cooperarea fiinţelor umane? Dumnezeu Îşi îndeplineşte voia prin voinţele oamenilor; şi dacă este ca profeţiile să se împlinească, aceasta va fi prin voinţele şi energiile umane. Acestea pot părea a fi subiecte înalte ca să le pui în legătură cu un plan practic de plasare a câtorva colonii evreieşti în Palestina. Dar din începuturi mici ca acestea apar adesea evenimentele mari; şi întoarcerea unui grup mic de evrei în Ţara Sfântă nu poate să nu aducă în minte posibilitatea şi aplicabilitatea întoarcerii mai mari spre care a indicat toată istoria evreiască şi toate aspiraţiile evreieşti până acum”.

Alţii, în afară de evrei, oameni proeminenţi din lume, văd şi comenteză proeminenţa crescândă a Israelului. De exemplu, observaţi cele ce urmează din Central Presbyterian:

((270))

„În loc să se stingă, corpul evreiesc arată vitalitate crescândă. Ei nu pot fi distruşi ori înghiţiţi. Ei trec din ţară în ţară pentru a deveni practic stăpâni oriunde merg. Ei iau pământul în Germania şi Ungaria şi se îmbogăţesc în Rusia; ei sunt marii bancheri din Londra şi Paris şi din centrele comerţului european. În zece ani (recenţi) familia Rothschild a furnizat 100.000.000 lire ca împrumuturi Angliei, Austriei, Prusiei, Franţei, Rusiei şi Braziliei”.

Lordul Shaftesbury din Anglia a spus recent:

„Există o mare gelozie pe acest popor uimitor care iese acum în faţă. Şi ce semn al timpurilor este acesta, că oriunde sunt evrei, ei sunt fie oamenii cei mai proeminenţi care sunt persecutaţi, fie oamenii cei mai importanţi care sunt în frunte în toate profesiile! Un cetăţean proeminent din Berlin a fost întrebat: «Care este istoria acestui puternic sentiment anti evreiesc pe care îl aveţi în Berlin şi în toată Germania?» El a răspuns: «Vă voi spune: Aceşti evrei, dacă intră în comerţ, devin primii comercianţi, dacă intră în finanţe, devin primii bancheri, dacă intră în drept, devin primii avocaţi, sau dacă intră în literatură, ne întrec pe noi toţi. Orice carieră fac, îi înlătură pe cei dintre neamuri; şi vă spun, domnule, nu vom tolera aceasta».

Persecuţia evreilor din Rusia şi din Polonia nu depinde de religie sau de naţionalitate. Acestea nu au absolut nimic de-a face cu ea. Ruşii ar persecuta orice alt popor în aceeaşi poziţie ca evreii. Ţineţi minte aceasta, că evreii deţin în ipotecă o parte foarte mare din proprietatea funciară a Rusiei; că ei au ca datornici o proporţie foarte mare din ţărănime şi foarte mulţi proprietari de magazine din diferitele părţi ale imperiului. Este aproape sigur că poporul rus se va folosi de fiecare ocazie care i se prezintă acum pentru ai jefui şi prăda pe evrei. În nimicirea evreilor şi a actelor lor, ruşii se debarasează de documentele prin care sunt obligaţi şi care ar putea fi aduse ca dovezi împotriva lor; şi atâta timp cât există proprietate pe care să poată pune mâna, veţi găsi poporul rus ridicându-se împotriva evreilor”.

Ceea ce urmează este un extras dintr-o scrisoare publicată într-un ziar englez, de d-nul Charles Reade, romancierul ((271)) bine cunoscut în cercurile literare, a cărui convertire la Cristos şi la Biblie a avut loc acum câţiva ani:

„Naţiunea evreiască, deşi este căzută în dizgraţie, îşi va relua în final vechiul ei teritoriu, care este atât de evident păstrat în aşteptarea lor. Profeţiile sunt clare ca lumina zilei în două puncte: Că evreii trebuie să ia din nou în posesie Palestina şi de fapt să stăpânească din Liban până la Eufrat; şi că acest eveniment trebuie să fie primul dintr-o mare serie de schimbări care vor duce la o mare îmbunătăţire a condiţiei sărmanei omeniri suferinde şi a creaţiei în general. Ei bine, avem aici în perspectivă un eveniment glorios, tot atât de sigur cum este că mâine va răsări soarele. Singura deosebire este aceea că soarele va răsări la o oră sigură, iar evreii vor ocupa Siria şi-şi vor relua gloria lor naţională într-o zi nesigură. Fără îndoială că este o slăbiciune a omenirii să presupună că o dată nesigură trebuie să fie o dată îndepărtată. Dar aceasta nu este raţional. Desigur că este datoria oamenilor întelepţi şi treji să vegheze la semnele premergătoare şi să acorde umila lor cooperare, dacă ni s-ar acorda un privilegiu atât de mare.

Această persecuţie subită a evreilor chiar în naţiunea unde sunt cei mai numeroşi — nu poate fi oare un semn premergător şi o atenţionare a Providenţei că cetatea lor trainică nu este Tătaria Europeană? Palestina poate fi colonizată în mod eficient numai din Rusia, unde există 3 milioane de evrei care tremură pentru viaţă şi proprietate; şi restul va urma. Istoria este o oglindă în spatele nostru. Orice au făcut evreii, mai pot face. Ei sunt oameni de geniu; şi geniul nu este limitat prin natură, ci prin voinţă, prin obicei sau prin întâmplare. Ce au încercat aceşti oameni şi au eşuat? Războinici, scriitori, constructori, negustori, legiuitori, gospodari; şi cei mai sus în toate. În aceasta, istoria se repetă.

Ei vor fi mari în artele păcii şi ale războiului; şi duşmanii lor se vor topi înaintea lor ca zăpada dintr-un canal de scurgere. Dacă ar părea că necesită ajutor de la vreo altă naţiune la început, binecuvântată va fi naţiunea care i-l va oferi; şi naţiunea care îi persecută va fi făcută o lecţie într-un fel sau altul. De aceea, dacă din întâmplare atrocităţile recente ar face pe conducătorii evrei să hotărască să colonizeze Palestina din Rusia, să le oferim cu ((272)) generozitate nave, marinari, bani — orice ni s-ar cere. Va fi o mai bună investiţie naţională decât obligaţiunile egiptene, braziliene sau peruviene”.

Un proverb evreiesc din ultimii ani spune: „Când ajunge calea ferată la Ierusalim, vine Mesia”; şi aceasta este în armonie cu reprezentarea simbolică a căii ferate date de profeţii Naum (2:3-5) şi Isaia (66:20). Şi, destul de sigur, proverbul n-a greşit cu mult ţinta; deoarece calea ferată va ajunge la Ierusalim «în ziua pregătirii» Sale — în timpul prezenţei lui Mesia. Ceea ce urmează, extras din presa zilnică, are legătură interesantă cu acest subiect:

„Galileo avea dreptate: lumea se mişcă. Urmează să fie construită o cale ferată de la Ierusalim la Iaffa, pe Mediterană, 31 de mile distanţă, vechiul port al capitalei evreieşti şi locul de debarcare al cedrilor cu care a fost construit templul. Un evreu din Ierusalim, pe nume Josef Nabon, care este supus otoman, a obţinut de la sultan dreptul de a face curse în acest scop. Acest drept rămâne valabil 71 de ani. Costul estimativ al construcţiei este de 250.000 de dolari. Aşa deci, după aceasta civilizaţia urmează să fie cultivată în Palestina. Secolul al 19-lea va sosi în acele părţi când prima locomotivă va pufăi în Ierusalim”.

Scrisoarea următoare, de la un corespondent al ziarului Pittsburg Dispatch, care a apărut recent în acel ziar, confirmă progresul actual în Palestina şi îndeosebi în Ierusalim:

Ierusalim, 12 iulie 1889

„Treizeci de mii din cei patruzeci de mii de oameni din Ierusalim sunt evrei. Guvernul turc, care de veacuri le-a interzis să locuiască mai mult de trei săptămâni deodată în Ţara Sfântă, îşi slăbeşte restricţiile, sub influenţa guvernelor străine; şi în prezent evreii vin cu sutele. Ei intră în afaceri şi controlează acum o mare parte din comerţul Ierusalimului. Unii dintre ei simt că ziua în care se va împlini profeţia Bibliei, că ei vor locui din nou ţara lor, este aproape; şi un trib ciudat din Arabia sudică pretinde că a primit o revelaţie că trebuie să părăsească ţinutul din deşert şi să se întoarcă în Palestina. Aceşti evrei au trăit în Yemen, Arabia, în ultimii 2500 de ani. Ei sunt din seminţia lui Gad şi au plecat din Palestina cu 700 de ani înainte să se nască Cristos. Aduc cu ei multe ((273)) documente valoroase care le dovedesc originea şi se angajează în agricultură lângă Ierusalim. Persecuţia evreilor în Rusia şi în Austria îi mână pe mulţi dintre ei aici, şi sunt de asemenea grupuri mari de evrei polonezi şi spanioli în Ierusalim. Perioada şederii evreilor în Palestina a fost prelungită şi restricţiile asupra stabilirii reşedinţei lor în Ierusalim au fost practic înlăturate. Acum o jumătate de secol erau doar 32 de familii evreieşti în tot Ierusalimul, iar numărul în întreaga Palestină era de numai 3000. Acum sunt aproape 50.000 în Ţara Sfântă şi ei formează trei pătrimi din populaţia Ierusalimului.

Ciudat popor sunt ei! Diferiţi de toţi evreii de pe faţa pământului. Sunt mai aproape de tipul care exista aici în trecut. Numărul celor forţaţi să vină aici prin persecuţie este susţinut aproape în întregime de diferite biserici evreieşti din întreaga lume.

Una dintre marile privelişti ale Ierusalimului este locul plângerii evreilor, unde în fiecare vineri se întâlnesc anumite secte în afara zidurilor Moscheii lui Omar, care ocupă locul Templului lui Solomon, şi cu capetele plecate pe pietre plâng pierderea Ierusalimului şi se roagă lui Dumnezeu să dea ţara înapoi poporului Său ales. Acest obicei a fost respectat din zilele Evului Mediu şi este una din scenele cele mai triste. L-am vizitat săptămâna trecută. Pe o alee îngustă înconjurată de case mizerabile — pe dale de piatră tocite de picioarele goale ale miilor de evrei — lângă un zid din blocuri mari de marmură, care ajunge la cincizeci de picioare î15 mş sau mai mult deasupra lor, un şir lung de bărbaţi în pelerine lungi şi de femei cu şaluri pe capetele lor aplecate se rugau şi plângeau. Mulţi dintre bărbaţi aveau bărbi albe şi bucle lungi şi ondulate, argintii. Alţii erau chiar în floarea vârstei; şi n-am putut să nu mă minunez când am văzut figurile acestora uneori aproape zguduite de emoţie. Fiecare avea în mână o Biblie evreiască foarte uzată şi din când în când grupul izbucnea într-un fel de psalmodiere, un bărbat bătrân, cărunt, servind drept dirijor, iar restul intrând la refren. Psalmodierea era într-o limbă ciudată, dar se traducea după cum urmează:

((274))

Dirijorul: Pentru palatul care stă pustiu —