Procesele lui Isus au fost înscenări
Matei 26:57-68
“Ca un miel pe care-l duci la tăiere şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund, nu Şi-a deschis gura.’’ Isaia 53:7.
Dreptatea este o calitate a minţii care în mod natural şi cuvenit se impune de la sine fiecărei fiinţe raţionale, civilizată sau păgână. De aceea, fiecare naţiune se străduieşte să aibă legi drepte în codul ei de legi; şi trebuie să admitem că multe din legile lumii, inclusiv cele ale lui Licurg şi Cezar, dovedesc multă înţelepciune şi multă dreptate.
Dar Legea evreiască, dată de Însuşi Dumnezeu la Muntele Sinai prin Moise, pe bună dreptate pretinde locul cel mai înalt; şi legile tuturor naţiunilor care în vreo măsură pretind că recunosc creştinismul caută în mod cuvenit să reprezinte principiile dreptăţii pe planul cel mai înalt. Totuşi, când se ajunge la interpretarea acestor legi şi la aplicarea lor în cazuri individuale, găsim că peste tot există tendinţa de a găsi scuze şi de a se depărta de la legile şi principiile dreptăţii, sub pretenţia că împrejurările şi condiţiile cazului fac necesară o astfel de încălcare a legii şi a principiilor drepte.
Relatarea condamnării lui Isus pe nedrept, de către un tribunal evreiesc şi prin încălcarea legii evreieşti, nu trebuie să ne surprindă sau să gândim că este diferit de ceea ce se întâmplă în numeroase cazuri în alte tribunale.
O arestare ilegală
Isus n-a fost arestat nici din ordinul lui Pilat, nici din al lui Irod, nici de soldaţii lor. Arestarea Lui s-a făcut la cererea marelui preot şi a celor asociaţi cu el, care în mod special hotărâseră că viaţa şi misiunea lui Isus erau ostile pentru planurile şi proiectele lor şi pentru ceea ce considerau ei a fi interesele cele mai bune ale iudaismului. Omorârea lui Isus a fost complotată dinainte. Dar ucigaşii au căutat ceva scuză pentru comportamentul lor, cum fac toţi ucigaşii; şi fiind politicieni, au căutat şi o formă exterioară sau o aparenţă de justiţie, din respect pentru opiniile altora cu o conştiinţă mai sensibilă decât a lor.
În slujba preoţilor se aflau mai mulţi oameni care slujeau ca gardieni în Templu şi în împrejurimile acestuia. Aceştia erau servitorii marelui preot; şi, înarmaţi cu ciomege, săbii şi felinare, ei l-au urmat pe Iuda, care ştia dinainte că în acea anumită noapte Isus nu intenţiona să meargă în Betania ca de obicei, ci voia să Se întâlnească cu ucenicii Săi în livada de măslini sau grădina Ghetsimani.
Ei L-au dus pe Isus direct la casa lui Ana, mare preot care nu mai era în funcţie, al cărui ginere, Caiafa, oficia în locul lui. Ana a încercat o examinare a lui Isus, dar a avut puţin succes şi L-a predat lui Caiafa, a cărui casă era alături, în aceeaşi curte. Acolo, probabil la ora trei dimineaţa, se întrunise Sinedriul.
Complotul pentru omorârea lui Isus a fost stabilit în amănunt. Intervalul între momentul când Iuda a părăsit pe Isus şi pe ceilalţi apostoli la Cina de Paşti şi timpul acestui proces, a fost folosit pentru a aduna Sinedriul de la diferitele lor case din toată cetatea. Condiţiile erau socotite suficient de grave ca să justifice acest aranjament pentru uciderea Aceluia care a vorbit cum “niciodată n-a vorbit vreun om’’ ca El — pentru că învăţa poporul — pentru că învăţăturile Sale slăbeau puterea cărturarilor şi fariseilor şi tradiţia bătrânilor. Ioan 7:46; Matei 26:55.
Teoria învăţăturilor religioase false este că ignoranţa şi superstiţia sunt necesare pentru păstrarea puterii preoţeşti. În acest fel eroarea a urât întotdeauna Adevărul; în acest fel Întunericul a urât întotdeauna Lumina. Condamnarea lui Isus a fost doar încă un triumf al Întunericului asupra Luminii. Dar a fost numai un triumf aparent, fiindcă astfel se ducea la îndeplinire planul lui Dumnezeu. Astfel era pregătită marea Ispăşire pentru păcat, al cărei rezultat va fi în cele din urmă înlăturarea păcatului, a lui Satan şi a morţii şi stabilirea dreptăţii şi Adevărului pe întregul pământ şi pentru eternitate.
Un proces injust
Sinedriul era format din 70 din cei mai influenţi evrei, o curte eclesiastică, a cărei voce avea pe bună dreptate o influenţă mare la guvernatorul roman, care avea în mâinile lui în acea vreme puterea asupra vieţii şi morţii.
Caiafa nu numai că avea funcţia de mare preot, dar în acest anumit caz avea şi funcţia de procuror. În timp ce aduna Sinedriul, el n-a uitat să adune martori, despre care se spune că au fost plătiţi, sau mituiţi, pentru a depune mărturie. Bineînţeles că nu s-a făcut nici o tentativă de a aduce înaintea Sinedriului pe nici unul dintre cei pe care Isus i-a scăpat de puterea duhurilor rele, sau dintre cei ai căror ochi orbi îi deschisese sau ale căror urechi surde le deschisese, nici dintre cei pe care îi trezise din somnul morţii. Marele preot ştia, de exemplu, în special despre cazul lui Lazăr, dar ei nu doreau asemenea mărturie. Erau aplecaţi spre ucidere, care să fie făcută pe cale aparent juridică.
Caiafa a chemat martorii, dar a găsit că mărturiile lor se contraziceau între ele; şi parte din legea evreiască era ca cel puţin două mărturii să fie de acord înainte ca o problemă să poată fi considerată dovedită. În cele din urmă doi au căzut de acord într-un fel că-L auziseră pe Isus spunând ceva despre Templu — că El putea să-l distrugă şi să-l reclădească în trei zile. Probabil că ei L-au înţeles greşit pe Isus. Totuşi, mărturiile lor erau prea uşoare pentru a fi o bază de condamnare.
Ca ultim resort, Caiafa a încercat să-L facă pe Isus să spună ceva ce el putea interpreta ca blasfemie. La diferitele întrebări Isus n-a răspuns nimic; dar acum Caiafa a exclamat: “Te jur pe Dumnezeul cel viu să ne spui dacă eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu!’’ Nu era nimerit ca Isus să tacă şi să nu răspundă la această întrebare. Să fi făcut astfel ar fi însemnat să nege acest adevăr mare şi să fi ratat a da o mărturie corespunzătoare Sinedriului. De aceea El a recunoscut că astfel Caiafa exprimase adevărul în ceea ce solicitase.
Caiafa a sărit în picioare, nerăbdător să prindă ocazia de a numi cele spuse blasfemie; dar Isus a continuat să zică: “Ba mai mult: vă spun că de acum încolo veţi vedea pe Fiul Omului stând la dreapta puterii şi venind pe norii cerului’’. Vrând să pară îngrozit de cele spuse, Caiafa dramatic şi-a rupt hainele preoţeşti, sugerând Sinedriului că în calitatea sa de reprezentant al lui Dumnezeu printre ei, auzise ceva într-adevăr îngrozitor. Întorcându-se spre Sinedriu, a întrebat: “Ce nevoie mai avem de martori? Iată, acum aţi auzit hula. Ce gândiţi?’’ Care este verdictul vostru? Răspunsul lor a fost: “Este vinovat să fie pedepsit cu moartea’’.
Se pare că numai două persoane s-au abţinut de la votul acesta — Nicodim şi Iosif din Arimateea, aceştia amândoi învăţaseră să aibă mare respect pentru Isus. Dar ce putere sau influenţă puteau ei să aibă? Cel mult puteau pretinde că procedurile Sinedriului erau ilegale, că legea interzicea întrunirea lor ca un tribunal pentru a condamna pe cineva la moarte în timpul nopţii. De aceea Isus a fost trimis să fie ţinut închis într-o cameră alăturată, în timp ce Sinedriul aştepta zorile pentru a lua măsurile oficiale după ce se făcea ziuă. Între timp, în acea cameră de aşteptare, Isus condamnat de marele preot ca blasfemator şi răufăcător, a fost supus la diferite insulte din partea slujbaşilor palatului marelui preot, care în ignoranţa lor presupuneau că orice făcea marele preot trebuia să fie corect.
Supus voinţei divine
Scriptura care declară: “Aţi omorât pe cel drept, care nu vi se împotrivea!” şi textul de bază al acestei lecţii sunt în deplin acord şi ambele se aplică lui Isus în aceste procese. Isus nu Şi-a deschis gura în sensul că n-a încercat să-Şi salveze viaţa. Înţelegând că nimic nu I Se întâmpla contrar voinţei Tatălui, El a îngăduit bucuros ca lucrurile să-şi urmeze cursul lor, fără a încerca să împiedice rezultatele.
Cine se poate îndoi că mintea Sa strălucită şi limba Sa, care a vorbit cum “niciodată n-a vorbit vreun om’’, ar fi putut aduce rapid un astfel de argument în apărarea Sa, încât Caiafa şi întregul Sinedriu să se cutremure şi să nu îndrăznească să-L condamne! El a spus numai ce era necesar să fie spus pentru ca Adevărul să fie prezentat, şi ceea ce vrăjmaşii Lui au numit blasfemie a fost propria lor denaturare a acestui Adevăr.
Scripturile lasă să se înţeleagă că urmaşii lui Isus nu trebuie să aştepte dreptate deplină în lume, nici să fie întotdeauna corect înţeleşi. Ei, de asemenea, trebuie să-şi amintească faptul că paharul experienţelor lor, ca şi acela al Învăţătorului lor, este supravegheat de Înţelepciunea cerească; şi dacă ei se supun aranjamentului divin, vor constata că toate experienţele lor vor lucra în cele din urmă spre binele lor cel mai înalt. “Ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor care iubesc pe Dumnezeu.’’
R — 5560 / octombrie 1914
- M. 121
1 Sfinţi priviţi icoana asta,
Iată “Omul de jale”!
Toţi se-nchină-naintea Lui,
Poartă pe cap coroană.
Corul
O, mărire Ţie,
Mărire Ţie,
Mărire Ţie al
Regilor Rege.
2 Isus şi-aduce gloria,
Îngerii Îl salută,
Tronu-I vesteşte puterea;
Tot cerul se bucură.
3 Odată I-au pus coroană,
Şi îşi băteau joc de El,
Azi e împresurat de sfinţi,
Şi de cete de îngeri.
4 Ce strigăt de bucurie,
Cum umple tot văzduhul,
O, ce mare bucurie,
Isus ocupă tronul.