Cine comite păcat care duce la moarte — partea a II-a

Cine comite păcat care duce la moarte — partea a II-a

 

Pe lângă cele două clase ale acelora care sunt mântuiţi dintre cei concepuţi de spirit, există o a treia clasă — cei care merg în Moartea a Doua. “Păcatul care duce la moarte” nu este numai o neglijare de a face ceva ce este bine, ci înfăptuirea hotărâtă a ceva ce este rău. Mulţimea cea Mare nu se întoarce să se tăvălească în mocirla păcatului; dar această clasă despre care vorbim acum este o clasă a celor concepuţi de spirit care se întorc treptat de la Legământul lor până când cad cu totul. Ei devin călcători de legământ. Ei au făcut legământ să-şi dea viaţa şi apoi calcă acel Legământ şi se întorc la păcat şi la întunericul fără speranţă. Această cale, fiind un păcat împotriva luminii clare şi a cunoştinţei, este un păcat care duce la moarte.

Cine sau ce este acela care înfăptuieşte păcat care duce la moarte? “Oricine este născut din Dumnezeu nu practică păcatul îcu voiaş, pentru că sămânţa Lui rămâne în el; şi nu poate păcătui.” Ceea ce este conceput din Dumnezeu este mintea nouă, voinţa nouă; şi persoana care are această voinţă nouă, care doreşte să fie în armonie cu Dumnezeu, nu poate face păcat care duce la moarte atâta timp cât are mintea, voinţa, Spiritul lui Dumnezeu. Atâta timp cât voinţa sa este în armonie cu Dumnezeu, el nu poate păcătui cu voinţă şi dorinţă. El nu poate fi în armonie cu păcatul. Mintea nouă nu poate consimţi la păcat. Dacă este o consimţire la păcat, este o dovadă că mintea veche a preluat controlul.

Putem înţelege subiectul mai clar, poate, dacă ne gândim la funcţionarea Congresului. Să presupunem că republicanii reprezintă omul natural şi că Partidul Republican a avut dominaţie de multă vreme. Apoi a venit o schimbare de administraţie. Atunci a venit un sentiment nou, o minte nouă, au fost aspiraţii noi. Era la putere alt partid şi majoritatea Congresului a devenit democrată. Ce a făcut schimbarea în activitatea Congresului? Votul cel nou. Majoritatea a biruit şi a decis asupra unei forme democratice de guvernământ care să controleze Corpul nostru Legislativ. Dar dacă Congresul s-ar schimba şi ar vota iarăşi ca mai înainte, nu ar mai fi democrat.

Întocmai aşa Noile Creaturi au preluat controlul trupurilor noastre muritoare. Apoi, dacă noua voinţă se schimbă din nou şi susţine ca înainte lucrurile cărnii, Noua Creatură se schimbă iarăşi în vechea creatură. Totuşi, nu Noua Creatură se tăvăleşte în păcat. Voinţa a comis păcat care duce la moarte. Noua Creatur~ este moart~.

 

Pierderea lui Esau — o avertizare pentru Biserică

Ilustraţia folosită de apostolul Pavel despre căutarea zadarnică a lui Esau, cu lacrimi, pentru a recâştiga dreptul său pierdut de întâi-născut, conţine o lecţie de un adânc interes pentru noi. Aceasta se poate aplica într-un fel la starea poporului evreu, care, pierzând marele privilegiu sau ocazie de a deveni Israelul spiritual al lui Dumnezeu, nu a putut obţine iarăşi, ca popor, acea ocazie pierdută. Acest privilegiu a fost luat de la ei; nu l-au putut recâştiga, deşi aceasta n-a împiedicat pe nici un evreu individual să se căiască şi să devină personal un membru al clasei Bisericii.

Totuşi, cuvintele apostolului (Evrei 12:16, 17) par a se aplica în special la Biserică şi la pericolul nostru de a ne pierde dreptul de întâi-născuţi, ca Noi Creaturi. Esau, “pentru o mâncare şi-a vândut dreptul de întâi-născut”. El a simbolizat pe acei creştini care îşi vând moştenirea glorioasă ca moştenitori în devenire ai naturii divine şi ai Împărăţiei Mesianice pentru bucuria plăcerilor trecătoare ale vieţii actuale — “o ciorbă!”

 

Cine comite păcat de neiertat

În privinţa chestiunii generale a păcatului de neiertat, ne-am străduit să arătăm în Studiile În Scripturi că păcatele sunt de neiertat în măsura în care sunt săvârşite cu voia. Totuşi, singurii care pot comite un păcat cu totul de neiertat sunt cei care au intrat în Biserică — care au făcut o consacrare a vieţii lor şi au fost concepuţi de Spiritul sfânt. Dacă aceştia ar cădea, ar fi o chestiune finală.

Înainte de a veni în Cristos, înainte de a primi Spiritul sfânt, se poate să fi comis încălcări, dar aceste încălcări n-ar avea acelaşi grad de responsabilitate ca şi acelea ale unui creştin consacrat; căci, după ce cineva a intrat în familia Domnului, există o creştere a luminii şi a cunoştinţei şi prin urmare responsabilitatea creşte. Domnul a spus că acei care au cunoscut voia Lui şi n-au făcut-o vor primi multe lovituri; dar acei care n-au cunoscut-o şi n-au făcut-o vor primi mai puţine lovituri. Mulţi din poporul Domnului au comis păcate mai mult sau mai puţin voite şi au primit lovituri mai mult sau mai puţin severe.

Scripturile vorbesc despre un grad de păcat cu voia care ar fi de moarte, şi astfel de păcat este menţionat ca păcat împotriva Spiritului sfânt. Noi înţelegem că acesta este un păcat împotriva cunoştinţei clare — o percepţie a răului şi o încălcare a Legii lui Dumnezeu în mod voit, deliberat. Evreii care L-au răstignit pe Cristos au păcătuit împotriva luminii şi au avut mare responsabilitate. Totuşi, apostolul Petru spune: “Şi acum, fraţilor, ştiu că din neştiinţă aţi făcut aşa, ca şi mai-marii voştri” (Fapte. 3:17). Ei nu şi-au dat seama că Îl răstigneau pe Domnul slavei. Dar dacă cineva conceput de Spiritul sfânt s-ar alătura unei nelegiuiri asemănătoare, înţelegem că aceasta ar fi o chestiune diferită. Pedeapsa asupra acestor luminaţi spiritual n-ar fi nimic mai puţin decât Moartea a Doua.

Apostolul Pavel arată de ce Biserica poate păcătui cu acest păcat care duce la moarte. El spune că dacă păcătuim cu voia, după ce am primit o cunoştinţă a Adevărului şi am gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu, şi am fost făcuţi părtaşi ai Spiritului sfânt — dacă atunci am cădea (nu dacă ne-am împiedica, ci dacă am cădea cu totul, întorcându-ne la păcat), ar fi ca o scroafă care a fost spălată şi care se întoarce din nou să se tăvălească în noroi. În astfel de caz, încălcarea ar fi deplină.

 

A păcătuit Adam împotriva Spiritului sfânt?

Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să avem o concepţie clară despre ceea ce constituie Spiritul sfânt. Răspunsul scriptural este că Spiritul sfânt, într-una din creaturile inteligente ale lui Dumnezeu, este spiritul de fiu. Creaţia animală nu are acest spirit de fii. Ele n-au fost făcute în chipul moral al Creatorului. Îngerii au spirit de fii. Adam a fost creat în chipul moral şi în asemănarea Creatorului — un fiul al lui Dumnezeu. De aceea trebuie să înţelegem că el a avut Spiritul Tatălui, Spirit de fiu.

Când Adam a devenit neascultător, aceasta a însemnat pierderea Spiritului de fiu şi scoaterea lui de la orice legătură cu Tatăl. Şi această legătură cu Dumnezeu a fost pierdută pentru toţi urmaşii lui. Dar Dumnezeu a făcut un aranjament prin care Adam să se poată întoarce la El — şi toţi copiii lui pot veni, dacă doresc. Această operaţiune de ridicare şi restabilire a omenirii este menţionată în Scripturi ca o împărtăşire, sau o revărsare a Spiritului sfânt.

Aceasta nu a venit încă peste lume, dar se împlineşte acum în Biserică. Biserica, acceptată la o nouă natură, sub anumite condiţii speciale în timpul acestui veac Evanghelic, este concepută la starea de fii şi este clasată ca fii ai lui Dumnezeu. Această primire a Bisericii acum în relaţia de fii, şi mai târziu binecuvântarea lumii, este menţionată în profeţia lui Ioel. Acolo profetul vorbeşte despre Domnul că “în zilele acelea” Îşi toarnă Spiritul peste servitorii şi servitoarele Sale; şi El declară că, după aceea, Îşi va turna Spiritul peste toată carnea — pentru ca şi ei să se poată întoarce la starea de fii, în relaţie cu Dumnezeu. Ioel 2:28-32; Fapt. 2:16-18.

Adam a avut Spiritul lui Dumnezeu. Acesta a fost primit în mod natural; şi dacă n-ar fi fost căderea, această stare ar fi fost menţinută, întocmai ca în cazul sfinţilor îngeri. Aceşti îngeri, datorită faptului că nu şi-au pierdut această relaţie, nu au avut nevoie de o acordare specială a Spiritului sfânt.

Putea Adam să se căiască?

Ar fi fost posibil ca Adam să se căiască, după ce a comis acest păcat cu voia? Cuvântul căinţă poate fi folosit în două moduri diferite. Noi folosim adesea cuvântul cu sensul de pocăinţă, regret pentru o greşeală etc., dar această folosire obişnuită a cuvântului nu este semnificaţia sa deplină. Înseamnă a primi înapoi, a se întoarce la starea anterioară, sau a lua o cale opusă de cea pe care mergea. Adam se putea căi în sensul de a se pocăi, dar nu se putea căi în sensul de a se întoarce la locul unde a fost înainte de a păcătui. Aceasta cerea plătirea preţului păcatului său de către altcineva. Sfântul Pavel a spus despre Esau că el a fost “lumesc” şi că “mai pe urmă, dorind să moştenească binecuvântarea, a fost respins (căci n-a găsit loc pentru pocăinţă), deşi a căutat-o cu lacrimi” (Evrei 12:17). Esau a găsit ocazii din belşug să plângă şi să-i pară rău; dar n-a găsit o ocazie să primească înapoi ceea ce pierduse. Aşa a fost şi cu Adam.

Dar această incapacitate de a se căi este total diferită de ceea ce vrea să spună apostolul când vorbeşte despre Biserică. El spune: “Căci dacă păcătuim cu voia după ce am primit cunoştinţa deplină a Adevărului, nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcate, ci doar o aşteptare sigură şi înfricoşată a judecăţii şi văpaia unui foc care va mistui pe potrivnici” (Evrei 10:26, 27). Pentru aceştia n-ar mai putea fi nici o căinţă. Inimile lor au devenit prea împietrite. Ei nu pot fi reînnoiţi spre pocăinţă (Evrei 6:4-8). Dar prevederea pentru Adam a fost aranjamentul lui Dumnezeu ca Cristos să guste moartea pentru el. Dar acum Cristos nu mai moare; de aceea, oricine primeşte odată beneficiul morţii lui Cristos şi îl foloseşte greşit, intră a doua oară sub sentinţa morţii, şi din aceasta, din Moartea a Doua, nu mai există revenire.

 

Temerile neîntemeiate ale unora

Noi credem că majoritatea oamenilor care cred că au săvârşit păcat care duce la moarte sunt doar chinuiţi de temeri; şi că în cele mai multe cazuri ei trebuie numai să aibă o instruire mai bună în privinţa Domnului, a caracterului şi a aranjamentului Său. Au venit la noi oameni foarte speriaţi, crezând că au comis păcat care duce la moarte şi că nu exista pentru ei speranţă de împăcare cu Dumnezeu. Uneori ne-au spus numai despre temerile lor şi am fost nedumeriţi; căci aparenta căinţă şi regretul lor erau semne favorabile. În unele cazuri, unde ne-au spus despre faptele cazului, am putut în cinci minute să-i uşurăm cu totul şi să le arătăm că înţeleseseră total greşit chestiunea. Aceasta le-a dat multă pace. O persoană ne-a mărturisit că necazul durase optsprezece ani. De atunci această persoană se bucură în Domnul şi Îl serveşte foarte acceptabil.

Dar ideea potrivită este că persoana nu poate fi adusă înapoi dacă este de felul celor care au renunţat la Domnul în mod voit şi deliberat. Dumnezeu caută oameni loiali; şi dacă cineva arată o neascultare voită, intenţionată, nu este potrivită să trăiască deloc. Totuşi, când vedem căinţă, putem să privim cu speranţă.

 

Păcatul împotriva Spiritului sfânt este de neiertat

Trebuie să recunoaştem o deosebire între un păcat împotriva Spiritului sfânt şi păcatul care duce la moarte. Cu alte cuvinte, un păcat împotriva Spiritului sfânt poate fi de diferite grade de răutate în ochii lui Dumnezeu. Ne-am putea gândi la păcate mici şi la păcate mari împotriva Spiritului sfânt. Nici un păcat împotriva Spiritului sfânt nu poate fi iertat. Dar unele din aceste păcate ar putea fi pedepsite cu lovituri, iar altele cu moartea.

Spiritul sfânt de fii n-a fost posedat de farisei, cărora Isus le-a adresat cuvintele Sale. Dar ei au avut o oarecare cunoştinţă a luminii Spiritului sfânt în persoana Domnului nostru. Spiritul sfânt a fost vizibil în El într-o măsură remarcabilă. Evreii erau în diferite grade de condamnare, în măsura în care aveau ochii înţelegerii deschişi. Cei care au primit puţină cunoştinţă şi au refuzat-o, au avut mai mică responsabilitate decât cei care au văzut mai mult şi au refuzat-o. Şi cei care L-au prezentat într-o lumină falsă n-au păcătuit atât de mult împotriva Lui, cât împotriva Spiritului sfânt din El.

Domnul nostru a spus că orice fel de păcat şi hulă vor fi iertate cu excepţia păcatului împotriva Spiritului sfânt. Acesta nu le va fi iertat. Fariseii, nefiind primiţi în familia lui Dumnezeu, au avut totuşi o mare măsură de lumină şi prin urmare o mare responsabilitate. Şi când ei, cu multă lumină, au denaturat-o, aceasta a arătat o măsură de voinţă din partea lor, care, după cum a spus Isus, va fi în mod sigur pedepsită. Putem spune că foarte puţini au avut la vremea aceea o cunoştinţă atât de deplină încât să fie vinovaţi în sensul cel mai deplin.

 

Păcatul lui Iuda

Păcatul care duce la moarte este un păcat deplin împotriva Spiritului sfânt, păcatul împotriva deplinei lumini şi cunoştinţe, păcatul deliberat, voit. Ştim de o singură persoană care a avut o astfel de lumină deplină şi ocazie deplină înainte de învierea Domnului nostru şi de venirea binecuvântării Cincizecimii; şi acea persoană a fost Iuda. Lumina sa specială a constat nu numai în aceea că L-a văzut pe Isus, I-a văzut miracolele şi a fost martor al caracterului Său nobil, dar Iuda a primit din acest Spirit sfânt prin împărtăşire de la Isus, şi l-a folosit, scoţând demoni etc.

Isus a spus: “Dar vai de omul acela prin care este vândut Fiul Omului! Bine ar fi fost pentru omul acela să nu se fi născut!” (Marcu 14:21). Iuda a avut suficientă lumină, nu ca să-l condamne numai la lovituri şi pedeapsă, dar să-l condamne aşa încât să nu mai aibă altă ocazie şi speranţă. El a păcătuit împotriva luminii foarte mari. În afară de Iuda nu mai ştim despre nimeni altcineva care să fi comis păcat care duce la moarte, în afară de cei care se dovedesc necredincioşi după ce au fost concepuţi de Spiritul sfânt ca Noi Creaturi, şi care au primit astfel mintea lui Dumnezeu, Spiritul sfânt.

 

Tratarea bolii spirituale

Scripturile de asemenea dau de înţeles că dacă unii au ajuns într-o stare de spiritualitate foarte joasă, aceştia ar putea avea o posibilitate de recuperare, nu prin ei înşişi, ci prin slujirea celor credincioşi din Preoţimea împărătească. Apostolul Iacov vorbeşte despre unii care sunt “bolnavi”. El spune că un atare să cheme pe Bătrânii Bisericii, iar ei să se roage pentru el şi rugăciunea credinţei îl va recupera la părtăşie cu Dumnezeu — şi el adaugă: “Cine întoarce îrecupereazăş pe un păcătos de la rătăcirea căii lui, va mântui un suflet de la moarte” (Iacov 5:20). Se pare că sufletul acela este în chinurile morţii; dar dacă el va arăta o credinţă suficientă şi va chema pe unii fraţi adevăraţi şi îşi va mărturisi cu umilinţă păcatul şi va solicita rugăciuni, ar părea că face un pas care ar fi considerat favorabil de Domnul, care i-ar putea da încă o ocazie şi o încercare.

Gândul nostru este că de obicei nu ar fi nevoie ca individul să-şi mărturisească greşelile cuiva, decât dacă ar fi persoana împotriva căreia a greşit şi căreia prin urmare i s-ar cuveni scuze. Altfel păcatele noastre trebuie mărturisite numai Domnului, în afara unor situaţii extreme, când cineva şi-a pierdut părtăşia cu Domnul şi a simţit că pentru el n-a rămas nimic altceva decât înstrăinarea completă de Dumnezeu. În cazul din urmă am sfătui pe un astfel de frate să cheme pe Bătrânii Bisericii şi să facă o mărturisire, pentru ca păcatul împotriva Spiritului sfânt să poată fi anulat.

 

A minţi pe Spiritul sfânt

Unii s-au întrebat: A fost păcatul lui Anania şi al Safirei de neiertat? Răspundem: A fost un păcat de neiertat; căci Anania şi Safira sunt încă morţi. Ei pot avea o ocazie în viitor, după câte ştim noi. Nu este treaba noastră să hotărâm gradul de voinţă în legătură cu fapta lor rea. Numai Domnul poate să ştie, iar El încă nu Şi-a arătat decizia. Se poate că ei au fost îndepărtaţi doar de la viaţa prezentă şi vor avea ocazie în viitor. Dacă ei erau într-adevăr concepuţi de Spiritul sfânt, aceasta n-ar putea fi posibil; căci toţi cei care vor avea parte în Turma Mică sau în Mulţimea cea Mare îşi primesc pedepsele şi experienţele purificatoare în această viaţă, şi nici unul dintre ei nu va primi vreo pedeapsă în viaţa viitoare. Apostolul spune că noi nu vom veni la condamnare cu lumea. Noi primim încercarea de viaţă sau moarte veşnică în timpul de acum.

În zilele apostolilor, când a fost stabilită o comunitate parţială de interese, un număr de credincioşi şi-au vândut averile şi au contribuit la fondul general. Deşi n-a fost nimic obligatoriu pentru nimeni în privinţa acestei vinderi a proprietăţii şi a predării ei în vistieria comună, însuşi faptul că cei care procedau aşa erau foarte stimaţi în Biserică a devenit în mod natural o cursă pentru unii care, fără un spirit adevărat de ajutorare şi sacrificiu, au dorit să aibă aprobarea fraţilor.

 

Rezultatele uimitoare ale înşelăciunii voite

Anania şi Safira au făcut parte din această clasă, doritori după aprobarea Bisericii, totuşi deficitari în adevăratul spirit de sacrificiu. Ei au avut o proprietate pe care s-au hotărât s-o vândă; şi pentru a poza înaintea credincioşilor ca sfinţi de grad înalt, ei au pretins că dau în fondul general întreaga sumă primită pe proprietate. În secret însă ei au avut sentimente mult mai puţin generoase. S-au înţeles că vor reţine o parte din banii obţinuţi prin vânzare pentru împrejurări viitoare, dar vor trece drept sacrificatori pentru întreaga sumă.

Greşeala căii lor este vizibilă. După cum a declarat apostolul Petru, proprietatea era a lor şi după ce au vândut-o încă mai aveau dreptul să facă ce doreau cu beneficiile. Dar ei ar fi trebuit să fie cinstiţi în privinţa tranzacţiei, şi dacă doreau să dea o zecime, o jumătate sau toată suma, era numai chestiunea lor personală, şi nimeni n-ar fi avut nici cel mai mic drept să le găsească vină sau să-i critice. Întregul rău a constat în înşelarea practicată — spunând că o parte din bani era totul, cu scopul înşelării Bisericii şi câştigării aplauzelor pentru un sacrificiu mai mare decât făcuseră. După cum a spus sfântul Petru, ei au minţit, nu pe om, ci pe Spiritul sfânt al lui Dumnezeu. În aceasta şi numai în aceasta a constat păcatul pentru care au murit.

Relatarea spune că “o mare frică a venit peste toată adunarea” — mare reverenţă faţă de Dumnezeu şi faţă de apostoli, reprezentanţii Lui. Ea a adus şi înţelegerea că consacrările pentru Domnul sunt departe de a fi forme fără sens. Aceasta a însemnat, nu numai pentru cei care deja îmbrăţişaseră cauza Domnului, ci şi pentru toţi cei care se vor identifica după aceea cu Biserica, şi anume că ar fi mai bine pentru cei nesinceri să nu pretindă a fi ucenici. Foarte probabil influenţa lecţiei a durat un timp considerabil — în timpul vieţii apostolilor.

Ne putem gândi la o lecţie care poate fi foarte bine învăţată, din această întâmplare din trecut, de poporul consacrat al Domnului de astăzi. Lecţia este că Dumnezeu doreşte “ca adevărul să fie în omul dinăuntru” — în inimă — şi că oricine nu are această calitate — sinceritate, cinste, adevăr — nu poate fi plăcut lui Dumnezeu; şi prin urmare nu poate avea parte în gloriile care vor fi date în curând clasei alese a acestui Veac Evanghelic. Psalmul 51:6.

Privind la noi înşine, ajungem să ne dăm seama cât de imperfecţi sunt toţi membrii rasei decăzute; şi când ne gândim la perfecţiunea lui Dumnezeu, putem concepe numai o singură calitate pe care ar putea-o poseda creatura decăzută care să corespundă aprobării divine. Acea calitate este onestitatea. Adevăratul creştin trebuie, în onestitate, să-şi mărturisească neajunsurile proprii, deficienţele proprii. El trebuie, în onestitate, să recunoască faptul că suficienţa sa este de la Dumnezeu, prin Cristos, şi nu prin sine. El trebuie să se străduiască onest pentru standardul pus înaintea lui în Evanghelie. Trebuie să admită onest că nu poate face lucrurile pe care ar dori să le facă. Trebuie să accepte sincer şi deplin dreptatea lui Dumnezeu în Cristos Isus, ca acoperitoare pentru neajunsurilor sale. Suntem înclinaţi să credem că cel mai mare păcat în Biserică — printre credincioşii consacraţi — este păcatul necinstei; păcatul pentru care dezaprobarea divină este atât de bine ilustrată în cazul lui Anania şi al Safirei.

Aceasta este însă o chestiune individuală, cum a fost în zilele apostolilor. Fiecare individ din poporul Domnului trebuie să răspundă Domnului Însuşi pentru comportamentul său. Deci se cade ca toţi cei care caută aprobarea divină să aibă grijă să nu fie influenţaţi de dispoziţia predominantă spre ipocrizie, ci să se poarte cu Domnul în curăţie şi onestitate a inimii. Ei să caute ca, făcând un legământ să-I dea lui Dumnezeu şi serviciului Său tot ce au, să nu reţină nimic, ci să considere că timpul lor, influenţa lor, mijloacele lor, vieţile lor, sunt pe deplin devotate Domnului şi ca ei să le folosească pe acestea ca fiind ale Lui — după cum cred ei că ar dori El să le folosească — ca servitori credincioşi.

R — 5451 / mai 1914

1. M. 111

1 Fie departe de mine,

Şi frica şi spaima;

Apără-mă de necazuri,

Ce-mi strică viaţa.

Să ştiu ce rău e păcatul

Şi în el a trăi,

Şi-ndreptând voinţa, să sting

Patimile mele.

 

2 Să nu mă depart de Tine,

Lepădând darul Tău.

Deşteptând sufletul meu, tot

De la Tine-aştept eu,

Să fie conştiinţa mea

Iute ca privirea;

Venind păcatul, ţine-mă

Deştept totdeauna.

 

3 Şi rătăcindu-mi sufletul,

Mustre-mă vorba Ta,

Înlătură piedicile,

Doamne, din calea mea.

Fă ca şi cel mai mic păcat,

Să mă doară cumplit

Şi pentru leac trimite-mă

La sângele sfinţit.