Comportamentul potrvit în casa lui Dumnezeu

Dragi fraţi şi surori în Domnul nostru Isus Cristos, mai întâi dorim să binecuvântăm numele Domnului şi să-I mulţumim pentru această nouă strângere laolaltă din ţări diferite în localitatea Mukacevo.

Cu această ocazie vă aduc saluturile adunării din Sălsig, România din care fac parte. Subiectul nostru va fi: “Comportamentul potrivit în casa lui Dumnezeu”, şi textul de bază se află în 1 Timotei 3:15: “Dar dacă voi întârzia, să ştii cum trebuie să se poarte cineva în casa lui Dumnezeu, care este Adunarea Dumnezeului Celui viu, stâlpul şi susţinerea adevărului”.

Acest text precum şi altele ne sugerează faptul, că este un mod anume de a te purta în adunare, care are aprobarea lui Dumnezeu. Înainte de a încerca să aflăm din scripturi cum să ne comportăm în casa Domnului, ar

trebui să analizăm ce este casa Domnului.

Prima şi cea mai importantă constatare este prezenţa Domnului care face din acest loc un Betel, un loc sfânt în care Domnul se întâlneşte cu poporul său. Domnul nostru Isus ne asigură în Evanghelia după Matei 18:20: “Căci acolo unde doi sau trei sânt adunaţi pentru numele Meu, acolo sânt şi Eu în mijlocul lor”. Să-L ai pe Domnul în mijlocul adunării, ca sprijin şi ajutor, este cel mai minunat lucru şi este o onoare deosebită să stai în prezenţa Sa. Această constatare ar trebui să trezească în noi o reverenţă şi atenţie sporită asupra a tot ce gândim, vorbim şi facem, astfel încât jertfa noastă să fie de un miros bineplăcut Domnului.

Moise când era pe muntele Horeb păscând turma socrului său Ietro, îngerul Domnului i se arată într-o flacără de foc ce ieşa din mijlocul unui rug şi atunci când se apropie să vadă, este somat să nu se apropie şi să-şi scoată încălţămintea din picioare că locul în care se află este sfânt. Exod 3:1-5. Şi această ilustraţie ne arată că prezenţa Lui Dumnezeu conferă acelui loc un statut de sfinţenie şi la fel ca în cazul lui Moise implică din partea noastră un comportament adecvat caracterizat de evlavie şi respect deosebit.

Scoaterea încălţămintei în cazul lui Moise arată un semn al reverenţei şi veneraţiei potrivite care ne învaţă că nu ne putem apropia de Dumnezeu oricum ca de un om oarecare, ci ar trebui să apreciem măreţia şi gloria Lui. Reverenţa este o piatră preţioasă oriunde se află şi o calitate indispensabilă tuturor acelora care vor moşteni împărătia cu Cristos. Ne este imposibil să ne imaginăm ca cineva să poată ajunge în împărăţie, fără să aibă această calitate pe care Răscumpărătorul nostru a avut-o cu prisosinţă. Dacă noi nu cultivăm şi nu păstăm reverenţa, sântem în pericolul de a pierde şi avea tot mai puţin respect pentru Dumnezeu, pentru adevăr şi pentru fraţi. Frica sau respectul faţă de Domnul este o componetă a spiritului sfânt după cum citim în Isaia 11:2.3: “Duhul Domnului se va odihni peste El, duh de înţelepciune şi de pricepere, duh de sfat şi de tărie, duh de cunoştinţă şi de frică de Domnul. Plăcerea Lui va fi frica de Domnul”.

Analizând acest text observăm că frica de Domnul, este una din calităţile spiritului cu care a fost uns Domnul nostru şi biserica Sa. Dacă Domnul Isus perfect fiind, cel mai important dintre fii lui Dumnezeu “unicul fiu născut din partea Tatălui,” a manifestat cu prisosinţă reverenţa faţă de Tatăl, cu cât mai mult ar trebui noi care am fost pierduţi, ca nişte oi rătăcite dar prin grija Tatălui am fost găsiţi de Păstorul cel bun care ne-a scos din groapa pieirii şi ne-a adus la loc larg. Astfel noi vedem că mai întâi de toate, a avea respect pentru Dumnezeu este un act de dreptate simţindu-ne datori graţiei lui. Pentru ca noi să apreciem cât mai corect “Casa Domnului” aş mai aduce un pasaj biblic din epistola lui Pavel către Evrei 12:18-24 unde apostolul doreşte să ne facă conştienţi de poziţia noastră sau cum spune în context că “ne-am apropiat de “ cele mai înalte lucruri sau entităţi.

Mai întâi apostolul face o comparaţie între Israel după trup şi Israel spiritual, din care observăm o diferenţă de slavă cu toate că maifestările înfricoşătoare de la muntele Sinai indicau măreţia Lui Dumnezeu, cu care ei încheiau un legământ. Comparaţia porneşte cu cei doi munţi, Sinai şi Sion din care reiese superioritatea muntelui Sion care în mod literal a fost ales ca reşedinţă pentru Dumnezeu şi aici ne amintim cuvintele din Psalmul 132:1-5, 13, 14. “Aduţi aminte, Doamne, de David şi de toate necazurile lui; cum a jurat el Domnului şi a făcut un jurământ Puternicului lui Iacov: “Nu voi intra în cortul casei mele, nu mă voi sui în patul în care mă odihnesc, nu voi da somn ochilor mei nici aţipire pleoapelor mele, până voi găsi un loc pentru Domnul, locuinţă pentru Puternicul lui Iacov…””Căci Domnul a ales Sionul, l-a dorit ca locuinţă a Sa:”Aceasta este locul Meu de odihnă pe vecie; aici voi locui căci l-am dorit”.

Reprezentarea simbolică a Sionului este cu mult mai măreaţă deoarece Sionul ceresc este Biserica, sau cetatea Dumnezeului Celui viu, Ierusalimul ceresc, adunarea în sărbătoare, Biserica celor întâi născuţi, care sânt scrişi în ceruri. Pe lângă faptul că ne apropiem de Biserică sub diferite denumiri folosite de apostol în acest pasaj, el ne spune în continuare că ne apropiem de “zecile de mii de îngeri, de Dumnezeu Judecătorul tuturor, de duhurile celor drepţi făcuţi desăvârşiţi, de Isus, Mijlocitorul legământului celui nou, şi de sângele stropirii, care vorbeşte mai bine decât sângele lui Abel”.

Aşa cum Israelul natural trebuia să păstreze o distanţă anume faţă de munte unde era prezenţa lui Dumnezeu, şi oricine animal sau om dacă s-ar fi apropiat era ucis cu pietre, aceasta ne arată că prin păstrarea

distanţei se acorda respectul cuvenit lui Dumnezeu, apostolul vrea să ne înveţe că tot aşa şi noi trebuie să avem respectul cuvenit faţă de ce ne apropiem; Dar noi cu atât mai mult cu cât ne apropiem de lucruri mult mai măreţe pe care apostolul Pavel le amiteşte după cum am văzut deja. Din experienţă fiecare a-ţi putut observa există o tendinţă firească a omului de a pierde respectul cuvenit pentru un lucru, o persoană sau un grup de persoane pe măsură ce se obişnuieşte cu ele, totul începe să pară un lucru foarte obişnuit, banal sau neimportant. De aici vine şi pericolul pentru noi de a ne pierde reverenţa, începem să ne obişnuim foarte mult cu fraţii, apoi, poate le găsim multe slăbiciuni cea ce ne face să-i apreciem mai puţin, acelaşi lucru se poate întâmpla faţă de Dumnezeu dacă nu veghem asupra inimii noastre şi nu păstrăm distanţa sau respectul cuvenit, putem cădea în păcatul de a lua în deşert numele lui Dumnezeu. Deci atunci când mergem la casa Domnului, fie că ne adunăm într-o casă particulară sau casă de adunare sau o sală de cultură, faptul că poporul Domnului se adună pentru numele Domnului, face din acea clădire un loc sfânt. Când ne ducem într-un astfel de loc, nu mergem ca la piaţă sau la afaceri ci mergem într-un loc sfânt, unde Dumnezeu se întâlneşte cu poporul său.

Prin urmare Casa Domnului este un loc sfânt, membrii care formează această eclesie au fost curăţiţi şi sfinţiţi prin sângele lui Hristos, care au fost socotiţi ca mădulare ai aceluiaşi trup, iar pentru această turmă mică Tatăl a investit atât de mult; de aceia Dumnezeu priveşte cu mare interes la construcţia templului Său spiritual, iar noi să luăm seama la aceasta, ca tot cea ce facem să fie spre zidirea fraţilor şi a noastră proprie.

În cartea Eclesiastul 5:1 citim: “Păzeşte-ţi piciorul când intri în casa lui Dumnezeu şi apropie-te mai bine să asculţi, decât să aduci jertfa nebunilor;” Lecţia acestui text ne va ajuta să aducem lui Dumnezeu jertfe şi o închinare plăcută dacă o vom lua în serios. Prima idee din acest text, este să ne păzim piciorul, adică să ştim unde ne-am dus, la cel mai important loc al pribegiei noastre—casa Domnului, lucru de care ar trebui să ne aducem aminte întotdeauna. Apoi decât să aducem jertfa nebunilor, mai bine să ascultăm, adică decât să râdem sau să provocăm râsete, sau luarea cu uşurinţă a lucrurilor, discuţii nepotrivite, glume ori lucruri care nu duc la zidire în credinţa preasfântă, mai bine este să ascultăm şi să tăcem, adică să învăţăm să ascultăm cu folos. Este foarte probabil că cei ce aduc astfel de jertfe să nu fie conştienţi că fac rău aşa cum am citit.

Toate discuţiile ce au loc să fie pentru edificarea şi zidirea noastră, să nu ocupăm timpul cu lucruri care nu duc la evlavie si sfinţire, după cum ne învaţă apostolul Pavel la 1 Tim 4:6-8: “Dacă vei pune înaintea fraţilor aceste lucruri, vei fi un bun slujitor al lui Hristos Isus, fiind hrănit cu cuvintele credinţei şi ale bunei învăţături, pe care ai urmat-o pe deplin. Dar fereşte-te de basmele lumeşti şi băbeşti; deprinde-te să fii evlavios, căci deprinderea trupească este de puţin folos, pe când evlavia este folositoare în orice privinţă, întrucât ea are promisiunea vieţii de acum şi a celei viitoare”.

Apostolul, în acest text, face apel la învăţătura sănătoasă, la cuvintele credinţei adică acele cuvinte care hrănesc şi consolidează credinţa fraţilor, la învăţătura bună, care este scripturală. În context este şi o profeţie despre timpul din urmă când “unii se vor îndepărta de credinţă, dându-şi mintea unor duhuri înşelătoare, si unor învăţături ale demonilor;” ce utilă este această prevenire a apostolului, deoarece noi chiar ne aflăm în timpul din

urmă, când atacurile asupra credinţei şi asupra învăţăturii sănătoase se înmulţesc, iar noi dacă vom îmbrăca toată armătura lui Dumnezeu, vom putea sta în ziua cea rea, în picioare înaintea Fiului omului. În versetele 7 şi 8 se mai face o comparaţie între deprinderea de a fi evlavios şi deprinderea trupească care este de puţin folos, pe când evlavia este cu atât mai superioară cu cât ea are promisiunea vieţii de acum şi a celei viitoare.

Evlavia, este tradusă din cuvântul grecesc “eusebea” care înseamnă adevărata religie, cucernicie, pietate, respect profund pentru Dumnezeu şi cuvântul său, care-l studiază cu îngrijire, pentru scopul de a-l împlini.

În 1 Timotei 3:16 apostolul Pavel prezintă evlavia ca pe o taină, ca ceva ce noi nu ştim cu adevărat şi trebuie să ne iniţieze cineva, iar acel cineva, cel mai competent, este Domnul Isus aşa cum citim :”Şi fără îndoială, mare este taina evlaviei !…Cel care S-a arătat în trup, a fost îndreptăţit în Duh, a fost văzut de îngeri, a fost vestit printre neamuri, a fost crezut în lume, a fost înălţat în slavă”.

Ne amintim invitaţia lui Isus “…învăţaţi de la Mine, căci Eu sânt blând şi smerit cu inima…” Astfel Isus a adus oamenilor secretul adevăratei religii. In El, oamenii au atât posibilitatea de a-L vedea pe Dumnezeu, cât şi de a învăţa cum să I se închine Lui. Evlavia este semnul vieţii creştine, este sau înseamnă în esenţă, să-I acordăm lui Dumnezeu locul pe care EL, trebuie să-L ocupe în minţile noastre, în inimile noastre şi în vieţile noastre.

Adevărata religie nu se limitează la adunare, la serviciu sau pe stradă, ea începe acasă, după cum ne învaţă scripturile pentru că dacă cineva nu are grijă de ai să-i a tăgăduit credinţa şi este mai rău decât un necredincios.

În mare măsură creştinul este aşa cum trăieşte el acasă, în particular sau în relaţie cu membrii familiei. Fiecare din noi, ar trebui să ne verificăm, în ce măsură avem această virtute şi cum am putea s-o cultivăm, prin deprindere sau exerciţiu după cum îl îndeamnă pe Timotei, apostolul;—”deprinde-te să fii evlavios “. Această virtute este în strânsă legătură cu iubirea şi după cum ne prezintă apostolul Petru în a doua sa epistolă, capitolul

1, versul 7 evlavia este virtutea premergătoare dragostei; să unim “cu evlavia dragostea de fraţi “ altfel spus fără evlavie nu putem ajunge la dragoste.

În acelaşi sens ne face de cunoscut şi Mântuitorul în Evanghelia după Ioan 14:21: “Cine are poruncile Mele şi le păzeşte, acela Mă iubeşte.”, adică iubirea nu se poate confirma în absenţa evlaviei care este păzirea poruncilor. Tot astfel glăsuieşte şi apostolul Pavel, că “Ţinta poruncii este dragostea” sau prin păzirea poruncilor se ajunge la dragoste.

În adunare, este necesar să respectăm drepturile altora în sensul de a fi atenţi la anumite aspecte, prin care am putea creia neplăceri pentru fratele sau sora noastră, iar dacă sântem neglijenţi sau indiferenţi faţă de drepturile lor, prin aceasta dovedim că nu îi respectăm şi nu-i iubim cum se cuvine.

Mergând mai departe, dacă nu iubim şi nu respectăm pe fraţi, nu iubim şi nu respectăm pe Domnul, pentru că fraţii în Cristos, sânt membrii corpului Său, mireasa Sa, în devenire. Nu este corect să speculăm şi apoi să profităm de faptul că fraţii prin consacrare, şi-au dat drepturile pământeşti, şi acuma dacă noi le încălcăm, nu-i ceva grav; partea ce ne revine nouă, nu este să pretindem ca fraţii să renunţe la drepturile lor, ca apoi, noi să nu mai avem ce respecta şi convieţuirea cu fraţii să ne coste cât mai puţin cu putinţă .

Felul în care ne comportăm cu fraţii şi surorile noastre, arătăm de fapt în realitate, cum ne comportăm faţă de Domnul. Privitor la aceste lucruri, aş da câteva exemple practice:

Igiena noastră corporală să fie menţinută, în limite rezonabile atât cât depinde de noi, şi posibilităţile noastre pentru ca prezenţa noastră să nu producă disconfort celor din jur.

Dacă avem copii, să-i educăm în aşa fel încât să nu producă deranj în adunare, chiar dacă noi sântem aşa de obişnuiţi cu ei încât pe noi nu ne deranjază. Ceilalţi au fiecare încercările lor şi noi să nu mai adăugăm la ele ca să aibă ce răbda din partea noastră sau a copiilor noştri. Nu vreau să spun prin aceasta, să ne lăsăm copii acasă, pentru că copiii trebuie să crească la picioarele lui Hristos, nici ca părinţii să stea acasă absentând de la adunare din cauza copiilor, cea ce ar putea fi doar în cazuri excepţionale, când părinţii ar putea veni la adunare cu rândul, dacă nu ar avea cu cine să-i lase. Educarea copiilor este o datorie faţă de Dumnezeu, şi dacă n-o facem la timpul ei, vom culege roade nedorite, care şi în cazul în care ne achităm de această datorie, rămâne un risc, pentru atunci când îşi vor lua viaţa în propriile mâini.

Un alt lucru de care este bine să ţinem seama, este punctualitatea de a veni la adunare; Dacă facem o regulă din faptul de a întârzia la adunare, acest lucru dovedeşte că nu sântem în armonie cu principiul dreptăţii şi al iubirii. Toţi membrii adunării ar trebui să caute să vină la timp la adunare şi astfel să fie în dreptate unii faţă de alţii. Ei ar trebui să-şi programeze în aşa fel lucrurile încât să fie promt la ora stabilită.

Dumnezeu nu întârzie niciodată şi noi dacă sântem copiii Lui, trebuie sa semănăm cu El în toate, şi să ne străduim la aceasta după cele mai bune puteri ale noastre şi posibilităţi.

Îmbrăcămintea indecentă, deasemenea poate să deranjeze şi să creeze o atmosferă incompatibilă cu reverenţa, şi buna cuviiţă ce trebuie să domnească în casa Domnului. Apostolul Pavel ne dă lecţii şi în această privinţă in 1 Tim 2:9, “Tot aşa, femeile să se gătească, având o îmbrăcăminte cuviincioasă, cu modestie şi cu bun simţ, nu cu împletituri de păr, nici cu aur, nici cu mărgăritare, nici cu îmbrăcăminte scumpă, ci cu fapte bune, cum se cuvine femeilor care spun că se tem de Dumnezeu. Eu înţeleg de aici că femeile sau surorile care se tem de Dumnezeu, sau au respect faţă de El vor urma aceste instrucţiuni, date de Dumnezeu prin cuvântul Său inspirat, nu de silă ci din convingere. Înbrăcămintea noastră transmite un mesaj la cei din jur, şi poate fi interpretat ca atare, fie că sântem în adunare, pe stradă, la servici sau oriunde ne-am afla.

Dacă noi vom fi atenţi la aceste lucruri, precum şi la altele pe care nu le-am amintit aici, pentru că lista ar putea continua, Domnul va privi la eforturile noastre de a-i fi plăcuţi, ca la semne ale dezvoltării caracterului creştin, care ar avea aprobarea Sa şi care ar ajuta să ne pregătească pentru împărăţie.

Când mergem la casa Domnului, nu mergem doar pentru că ne-am făcut un obicei, sau aşa sântem mai bine văzuţi între fraţi. Noi ar trebui să ne verificăm, din ce motivaţie facem aceasta sau aceia, ce interese şi influenţe stau la baza acţiunilor noastre. Cu siguranţă singurul motiv, interes, sau scop acceptat de Dumnezeu este dragostea, de a face toate pentru Domnul;

David exprimă un gând frumos, în psalmul 122:1: “Mă bucur când mi se zice: “Haidem la Casa Domnului !” sau alte traduceri, “Mă bucur de aceia care spun: Să mergem la casa Domnului !”. David, nu face întâmplător această afirmaţie, el adesea spune în psalmi, că iubeşte orânduirile Domnului, iar în psalmul 133:3, citim că, în adunarea poporului Domnului, este orânduită binecuvântarea şi viaţa pentru veşnicie. Acest psalm, în ansamblul său este o lecţie despre unitatea şi armonia ce ar trebui să domnească în toate adunările sau între aceia care vor moşteni împărăţia cu Hristos. Versul 1 spune că este bine şi plăcut să locuiască fraţii împreună, în unitate; acesta este un privilegiu, care pentru a se îndeplini, şi menţine, cere efortul a tuturor membrilor eclesiei, mai ales în adunările mici.

Această atmosferă sau părtăşie plăcută, poate avea loc, dacă noi am îndeplinit condiţiile de bază aşezate de Isus în Evanghelia după Matei 16:24: “Atunci Isus a zis ucenicilor Săi: Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze”. Cu sinele după noi nu-l putem urma pe Isus, dacă nu l-am dat morţii cu adevărat, sau nu am făcut o deplină consacrare, este imposibil să-l urmăm pe Isus, şi ne amăgim singuri.

Dacă venim cu sinele în adunare, acesta va fi o sursă neântreruptă de a creia probleme, sau altfel spus (calul troian), deoarece, aşa cum citim la Romani 8:7 “Fiindcă gândirea firii păcătoase este vrăşmăşie împotriva Lui Dumnezeu, căci ea nu se supune legii lui Dumnezeu şi nici nu poate”.

Domnul Isus, îl învaţă pe Nicodim, care venise pe furiş la El noaptea, că dacă un om nu se “naşte din nou” nu poate vedea împărăţia lui Dumnezeu; sau după cum citim în Luca 5:37 “…nimeni nu pune vin nou în burdufuri vechi; altfel vinul cel nou sparge burdufurile, se varsă, şi burdufurile se distrug”. De aici învăţăm că, vinul nou, adevărul sau lucrurile spirituale nu sânt compatibile cu firea veche, sau burdufuri vechi, ci sânt destinate noii creaţii, sau burdufurilor noi. Înainte ca cineva să devină o nouă creaţie, trebuie să aibă loc mai întâi moartea, răstignirea sau lepădarea vechii creaţii.

În concluzie numai noile creaţii în Hristos, sânt capabile să convieţuiască aşa cum am văzut în psalmul 133 pentru că au asupra lor ungerea din partea celui Sfânt.

Nu în ultimul rând, este foarte important să avem totdeauna în minte, scopul întrunirilor noastre care este orânduit de Dumnezeu în scripturi, după cum vom vedea în continuare. Primul context pe care-l vom analiza în acest sens este din Efeseni 4: 11-13, “Şi El a dat pe unii apostoli, pe alţii proroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om matur, la măsura staturii plinătăţii lui Hristos”.

Acest context ne prezintă pe larg, ce ar trebui să avem în vedere când mergem la adunare, că Dumnezeu are un scop bine definit şi anume “zidirea trupului lui Hristos”, şi pentru aceasta a împărţit diverse daruri pentru fiecare slujbă în parte, dintre cele amintite mai sus, pentru lucrarea de slujire, în vederea dezvoltării fiecărui, membru al eclesiei până la desăvârşire, la starea de om matur, la măsura staturii plinătăţii lui Hristos.

Aşadar, preocuparea noastră pentru progresul spiritual, al tuturor fraţilor şi surorilor noastre, va fi un semn al sănătăţii noastre spirituale, şi o mărturie că am fost născuţi din nou; şi apostolul Ioan spune prima epistolă capitolul 3 cu versetul 14: “Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă, pentru că iubim pe fraţi. Cine nu iubeşte pe fratele său rămâne în moarte”.

Acest text este o riglă foarte exactă cu care ne putem măsura, dar numai pe noi nu şi pe alţii, sarcină ce nu ne aparţine nouă ci Domnului. Mai departe, să vedem ce putem face pentru aceasta după ce am înţeles scopul întrunirilor; în 1 Corinteni 14:26, citim: “Atunci ce este de făcut fraţilor? Când vă adunaţi laolaltă, fiecare dintre voi are un psalm, are o învăţătură, are o descoperire, are un cuvânt în limbă, are o interpretare: toate să se facă spre zidire”. Ce învăţăm de aici? Apostolul spune că fiecare să contribuie la acest unic scop, după cum spune apostolul în 1 Corinteni 12:12-25; că noi sântem în parte fiecare mădulare ale aceluiaşi trup, că nici un mădular nu poate spune că nu este din trup, doar pentru că ar fi dintr-o anumită parte a corpului sau că anumite mădulare n-ar avea trebuinţă de servicile altora pentru că ar fi mai însemnate; dimpotrivă apostolul, scoate în evidenţă frumuseţea şi armonia trupului lui Hristos, a felului în care Dumnezeu a întocmit trupul astfel ca fiecare să aibă trebuinţă unele de altele, să nu fie dezbinare în trup. Deci când mergem la adunare, ar fi bine să ne întrebăm, ce dar ducem? cu ce contribuim la zidirea eclesiei şi în nici un caz să nu aducem o jertfă nepotrivită, care ar produce dezbinare, tulburări, amărăciunea spiritului, jigniri sau altele asemenea roade ale firii pământeşti.

Apostolul ne îndeamnă în Efeseni 4:1-3: “Vă îndemn, deci, eu cel întemniţat în Domnul, să umblaţi într-un chip vrednic de chemarea pe care aţi primit-o cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă răbdare, îngăduindu-vă unii pe alţii în dragoste şi căutând să păstraţi unirea Duhului, în legătura păcii”.

Apostolul se prezintă ca fiind, întemniţat în Domnul, o caracteristică ce trebuie să ne-o asumăm şi noi, de a fi subordonaţi Domnului în toate lucrurile, aceasta înseamnă că sântem decapitaţi sinbolic, că voinţa Sa este voinţa noastră. Îndemnul este de a umbla în armonie cu demnitatea chemării noastre, rămânând in acelaşi timp, intr-o atitudine de umilinţă care este atât de necesară, pentru progres spiritual. Blândeţea, este o calitate a tuturor celor care vor moşteni cu Hristos şi se manifestă prin linişte şi încredere deplină în providenţele lui Dumnezeu şi ascultând de poruncile Lui.

Îndelunga răbdare şi îngăduinţa frăţească, în dragoste pare a fi de mare folos în adunare deoarece după cum spune apostolul în Romani 15:1, 2: “Noi care sântem tari, sintem datori să răbdăm slăbiciunile celor neputincioşi şi să nu ne plăcem nouă înşine. Fiecare din noi să placă aproapelui în ce este bine, în vederea zidirii”. Apostolul nu doar cere aceasta de la noi ci el însuşi practica aceasta în interesul bisericii după cum

spune: “De acea rabd totul pentru cei aleşi, pentru ca şi ei să aibă parte de mântuirea care este in Hristos Isus, împreună cu slava veşnică” – 2 Tim 2:10.

Şi ca să încheiem îndemnurile apostolului din Efeseni, 4:1-3, să căutăm să păstrăm unirea spiritului prin legătura păcii; versetul 4 ne dă un bun temei de a păstra unitatea spiritului, deoarece ne spune că “este un singur trup şi un singur duh”. Ideal ar fi să fim toţi de acelaşi gând, să avem aceaşi simţire, dar realitatea este alta datorită faptului că în casa credinţei, sânt mai multe nivele de dezvoltare de la copii până la bărbaţi în Hristos, apar diferenţe de vederi, şi adesea pare a nu fi armonie, dar cu toate acestea principiile adevărului ar trebui unanim respectate, ceaa ce ne conferă baza unităţii noastre. Dar apostolul ne mai dă o cheie pentru realizarea unirii, aceasta este numită “legatura păcii”, ce expresie minunată, adică spiritul păcii, dorinţa de a trăi în pace unii cu alţii, pentru că noi am fost chemaţi la pace şi armonie, aceasta pusă în practică constituie legătura unirii noastre.

Dacă vom discuta des lucruri pe care nu le înţelegem la fel, în loc să ne ocupăm de cele în care avem aceeaşi părere, şi care de fapt sânt cele mai multe, riscăm să distrugem armonia.

Certurile de partide, sau sectele este un rod al firii păcătoase, şi cei ce fac astfel de lucruri nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu – Gal 5:20, 21.

Domnul Isus în cuvântarea de pe munte, ne face o făgaduinţă “ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu.

Aş dori să închei cu două îndemnuri ale apostolului Pavel, din Evrei 10:24, 25: “Să veghem unii asupra altora, ca să ne indemnăm la dragoste şi la fapte bune. Să nu părăsim strângerea noastră laolaltă, cum au unii obicei; ci să ne îndemnăm unii pe alţii, şi cu atât mai mult cu cât vedeţi că ziua se apropie”.

Iar celălalt este din Romani 14:19: “Aşadar, să urmărim lucrurile care duc la pace şi cele care duc la zidirea noastră”.

Şi harul Domnului nostru Isus Hristos, dragostea lui Dumnezeu şi părtăşia spiritului sfânt să fie cu voi cu toţi. Amin.