Suntem mulţumitori Domnului şi fraţilor-gazde pentru că au organizat această convenţie şi ne-au invitat aici, la Mukacevo. Le mulţumim de asemenea şi pentru versetul cu care ne întâmpină, deorece toţi îşi amintesc ce a scris Ioan în capitolul 2, versetul 10.

Sunt convins că nu dintr-o dată le-a venit în gând acest verset, ci cu siguranţă s-au străduit să aleagă şi să caute versetul potrivit care ar conţine sentimentele şi gândurile pe care le-au avut atunci când au pregătit această convenţie. Prin acest verset principal al convenţiei au vrut să ne transmită ceva special, dar întrebarea este, ce? Sarcina noastră este să citim şi să încercăm să înţelegem de ce au folosit tocmai aceste cuvinte. Care sunt urările lor pentru noi şi poate ce se aşteaptă de la noi.

Putem observa şi faptul că fraţii au acest verset scris foarte des în casele lor. Este un verset special. Aceste cuvinte au fost spuse unuia dintre cei 7 Îngeri, 7 biserici din Asia. Au fost spuse Îngerului celei de a doua perioade, adică Bisericii din Smirna.

Toată cartea Apocalipsei, cu câteva excepţii, este o carte simbolică, şi de aceea credem că cele 7 biserici din Asia au avut realitatea lor, dar au de asemenea un mesaj simbolic pentru viitor. Ele ne arată 7 perioade, 7 etape consecutive în istoria Bisericii lui Cristos. Cum s-a dezvoltat Biserica între prima venire a Domnului Isus pe pământ şi întoarcerea Lui, adică a doua venire, în care credem că trăim în prezent

Cuvântul „Smirna” are semnificaţia sa, şi înseamnă „amar”.

A doua perioadă, adică biserica din Smirna a fost o perioadă amară, a fost cea mai dificilă perioadă a persecuţiilor creştineşti provocată de cezarii romani, începând cu Neron şi până la Diocleţian. Din Roma păgână au venit cele mai sângeroase persecuţii. Domnul şi-a informat urmaşii prin acest verset că în acel timp vor avea loc multe experienţe speciale şi de aceea le vorbeşste prin Sfântul Ioan ca să se străduiască întru totul să fie credincioşi până la moarte.

Continuând aceeaşi idee, ne putem gândi că acest verset nu se referă la noi şi nu ne ating pe noi, cei care trăim în altă perioadă, în perioada a7a, perioada laodiceană. Deoarece pentru această perioadă laodiceană mesajul a fost altul. Nu putem gândi astfel. Fraţii care au organizat această convenţie înţeleg bine că nu este aşa şi au făcut foarte bine că au pus acest verset aici. Deoarece, citim în I Corinteni 4:2 ce a scris apostolul Pavel :”Încolom ce se cere de la ispravnici, este ca fiecare să fie găsit credincios în lucrul încredinţat lui.” Nu doar în perioada Smirnei exista nevoia de a fi credincios, ci   fiecare ispravnic trebuie să fie credincios în orice perioadă a alegerii Bisericii.

Observăm de asemenea că, cuvintele Domnului către Îngerul al7-lea, al perioadei laodiceene sunt asemănătoare: „Celui ce va birui îi voi da să şeadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie…”

Acelaşi gând ca şi cel dat în perioada Smirnei. Putem deci concluziona că, dacă în acea perioadă au avut loc multe persecuţii şi experienţe dificile, atunci şi în această perioadă în care trăim în prezent, urmaşii Domnului de asemenea vor trece prin încercări; poate nu atât de sângeroase ca şi atunci deoarece vor fi pe un fundal diferit, vor fi mai subtile. Câte iluzii şi tentaţii oferă azi lumea urmaşilor Domnului? Şi ce experienţe vor mai veni peste noi , nu ştim. Apostolul Pavel a scris in Efeseni 6:16: „Pe deasupra tuturor acestora, luaţi scutul credinţei cu care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale celui rău.”

În Biblie, diverse lucruri sunt comparate cu săgeţile. De exemplu în Isaia 49:2 avem următorul citat: “Domnul… m-a făcut o săgeată ascuţită”. În Ieremia 9:8 citim: „Limba lor este o săgeată ucigătoare.” Psalmul 64:3 vorbeşte despre “vorbe amare ca nişte săgeţi”. În Proverbe25:18 citim: „Ca un buzdugan, ca o sabie şi ca o săgeată ascuţită, aşa este un om care face o mărturisire mincinoasă împotriva aproapelui său,”

Sub noţiunea de „săgeţi arzătoare ale celui rău” mi se pare că se ascunde ideea care se referă la învăţăturile false de care se foloseşte Cel Rău, care de la început a fost tatăl minciunii şi nu a rămas în adevăr. Atunci când trage în noi o astfel de săgeată arzătoare, adică o gândire sau învăţătură eronată, iar noi îi dăm voie să se lipească de noi, rezultatul este că ea ne va aprinde şi va arde în noi tot ce este pozitiv. Noi înşine ne vom cufunda atât de adânc în greşeală, încât în final nu va mai rămâne din noi decât o epavă creştină.

Din istorie putem observa că au fost oameni între noi pe care i-a fascinat o gândire sau idee. Dar atunci când cu bună credinţă şi-au subordonat propriile vieţi acestor gândiri, drumul lor s-a îndepărtat de drumul adevărului şi al sacrificiului.

Timpul prezent este favorabil diverselor iluzii , şi de aceea Apostolul ne aminteşte că înainte de toate trebuie să ne folosim de scutul credinţei, scutul profundei înţelegeri a Cuvîntului lui Dumnezeu ca să fim în stare să ne împotrivim acestor săgeţi arzatoare care nasc în noi pagubă.

De fiecare dată când a fost posibil, adevăraţii urmaşi ai Domnului au ieşit din sistemul nominal şi au început să scoată în evidenţă vina şi greşelile bisericii false. Aceasta a provocat ură împotriva urmaşilor Domnului şi chiar şi până astăzi sunt dispreţuiţi, respinşi şi sunt atacaţi continuu de către Adversar şi slugile lui. Fraţii, scriind acest verset, ne amintesc şi încearcă să ne pregătească pentru acele momente dificile.

Cred că mesajele principale ale acestui verset sunt:

1)În primul rând, mobilizarea noastră pentru o slujbă şi mai bună pentru Dumnezeu. Pentru că acest verset ne arată regula Lui Dumnezeu de comportare cu omul, adică: „Fii credincios până la moarte”. Ele ne mai spun şi de ce ar trebui să facem acest lucru: pentru că ni se făgăduieşte “cununa vieţii.” Dumnezeu nu promite cununa vieţii aceluia care nu-şi păstrează credincioşia faţă de El.

2) În al doilea rând, aceste cuvinte ne mai arată şi responsabilitatea credincioşiei noastre pentru Creator, pe care am declarat-o la botezul nostru. Sfântul Ioan nu întreabă dacă vrem să fim credincioşi sau nu, chiar dacă în viaţa de zi cu zi trebuie să facem diverse alegeri cum ar fi de pildă: să cumpăr ceva sau nu; să merg la Convenţie în Mukacevo sau nu. Totuşi, aceste cuvinte ne atrag atenţia la faptul că deşi facem multe alegeri în viaţa noastră, după ce ne-am consacrat Domnului pentru a-I sluji Lui, principala noastră responsabilitate este de a-i fi credincios lui Dumnezeu.

3) Acest verset ne arată în al treilea rând că Dumnezeu nu promite premiul celor chemaţi în Veacul Evanghelic, nici măcar celor aleşi în Veacul Evanghelic, dar promite premiul celor credincioşi , însă nu credincioşi pentru o perioadă, până la o anumită dată sau ceva eveniment, ci până la moarte. Nu putem gândi că dacă vom trăi în credincioşie un an, 10, sau chiar 50 de ani, este suficient. Credincioşia noastră trebuie să dureze până la moarte. În această privinţă nu ne putem lua concediu de odihnă sau concediu de boală.

Ce înseamnă a fi credincios? Credincios este cel care îşi păstrează credinţa, îşi duce la îndeplinire cuvântul, promisiunile; este cel care nu se schimbă, cel care se străduieşte şi îşi îndeplineşte responsabilităţile, cel care nu dă înapoi în nici o împrejurare a vieţii.

Apostolul Pavel, caracterizând timpurile de pe urmă, aminteşte în II Timotei 3:3 că timpurile în care trăim acum vor fi speciale şi dificile din punctul de vedere al încercărilor. Oamenii nu vor avea grijă să respecte nici un fel de legământ. Nu va fi nici o problemă pentru ei a se răzgândi, a-şi schimba cuvântul dat cuiva sau a nu respecta legământul matrimonial. Toate acestea vor fi lucruri normale pentru ei.

La semnarea legământului matrimonial, oamenii îşi promit că nu se vor despărţi până la moarte, dar mai târziu, după câteva săptămâni, sau ani divorţează, uită de credincioşie, nu îşi respectă cuvântul dat.

Aceste timpuri vor fi dificile din acest punct de vedere, poate nu pentru lume, chiar dacă vor fi grele şi pentru lume, dar în special sunt dificile pentru creştin. Deoarece atunci când vedem astfel de situaţii zilnic, sau când noi înşine trecem prin situaţia când cineva nu ne-a rămas credincios, atunci ni se naşte gândul că dacă cuiva îi este permis, mie de ce nu mi-ar fi? De aceea astfel de situaţii sunt dificile şi sunt o încercare pentru noi. Dar Apostolul ne motivează şi ne încurajează: Tu “fii credincios până la moarte.”

Prorocul Maleahi întreabă în capitolul 3:2: „Cine va putea să sufere însă ziua venirii Lui? Cine va rămânea în picioare când se va arăta El? Căci El va fi ca focul topitorului, şi ca leşia nălbitorului.” Prorocul nu întreabă cine va cădea în acest timp, ci întreabă cine va rămâne în picioare în situaţia dată, cine va rezista la o aşa încercare. Asta înseamnă că vor fi foarte puţini de acest fel.

Cu atât mai mult, când citim tot timpul versetul nostru tematic. Apocalipsa 2:10 „Nu te teme nicidecum de ce ai să suferi.” [Fii pregătit pentru că] diavolul are să arunce în temniţă pe unii dintre voi ca să vă încerce. Şi veţi avea un necaz de 10 zile. Fii credincios până la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii.”

Sfântul Ioan, spune că trebuie să fim credincioşi până la moarte şi atunci primim cununa vieţii. Această încercare a noastră trebuie să fie specială în suferinţă deoarece Satan provoacă încercări speciale pentru noi, din care trebuie să ieşim învingători dacă vrem să primim premiul.

De aceea, când începe acest verset, în primul rând spune: „Nu te teme.” Nu te teme de metodele lui Satan, tu doar fi credincios până la moarte. Psalmistul în cap 91:7, continuă gândul că, dacă vei fi credincios, atunci o mie vor cădea „alături de tine, şi zece mii la dreapta ta, dar de tine nu se va apropia nimic rău“.

Biblia descrie multe exemple despre oamenii lui Dumnezeu care şi-au păstrat credincioşia şi pentru asta au primit binecuvântarea lui Dumnezeu. Pentru credinţa şi credincioşia sa până la moarte, Avraam a fost numit prietenul lui Dumnezeu şi este pentru noi un exemplu important. Fiul său, Isaac, sau mai apoi Iacov, şi ei au fost credincioşi Domnului.

Cuvântul lui Dumnezeu ne spune în Evrei 3:5 „Cât despre Moise, el a fost „credincios în toată casa lui Dumnezeu”, ca un rob, ca să mărturisească despre lucrurile cari aveau să fie vestite mai târziu.”

Chiar dacă cei mai mulţi din popor s-au temut de intrarea în pământul făgăduinţei şi au murmurat, totuşi Iosua şi Caleb au avut încredere în Dumnezeu. Înspre sfârşitul vieţii sale, Iosua a spus în capitolul 24:15 „Şi dacă nu găsiţi cu cale să slujiţi Domnului, alegeţi astăzi cui vreţi să slujiţi: sau dumnezeilor cărora le slujeau părinţii voştri dincolo de Râu, sau dumnezeilor Amoriţilor în a căror ţară locuiţi. Cât despre mine, eu şi casa mea vom sluji Domnului.”

Şi cuvintele lui Iov sunt un exemplu grăitor pentru noi: „chiar dacă m-ar omorî, tot mă voi încrede în El.”.

S-ar putea aminti mullte astfel de exemple, şi toate ar fi pentru noi o învăţătură importantă şi o motivare pentru credincioşie până la moarte.

Ne putem pune întrebările: Când putem să gândim despre noi înşine că suntem credincioşi? Şi prin ce îi putem arăta Domnului credincioşia în viaţa noastră?

  1. Putem dovedi acest lucru dacă suntem credincioşi în ceea ce înseamnă legământul nostru făcut Domnului prin botez, dacă am renunţat la scopurile, la dorinţele şi ambiţiile noastre, dacă numai Cuvântul lui Dumnezeu este pentru noi singura constituţie, legea noastră şi dacă Domnul este capul şi autoritatea noastră.
  2. Tot ceea ce Dumnezeu ne-a pus în mâinile noastre, tot ceea ce prin consacrarea noastră am spus că predăm în slujba lui Dumnezeu, de fapt de acum încolo nu mai e nimic al nostru. Oare ne folosim noi de acestea azi? Deoarece avem o responsabilitate… Câte din aceste lucruri le-am jertfit Domnului şi câte le-am reţinut pentru noi?
  3. Aşa cum am citit, credincioşia trebuie de asemenea să o arătăm în suferinţă. Oare când trebuie să trecem prin vreo experienţă ne plângem, murmurăm, suntem nemulţumiţi? Dacă, de exemplu, vedem că cineva s-a comportat nedrept cu noi, ne-a învinovăţit deşi nu avea dreptate. Doar ne-am consacrat la suferinţă – chiar şi la moartea cu Cristos. Cum deci le suportăm pe toate acestea?
  4. Trebuie să fim credincioşi învăţăturilor pe care le înţelegem. Dacă observăm că intervin noi idei, ca de exemplu cea care spune că s-a terminat chemarea şi nu mai este timp pentru a ne consacra în moartea lui Cristos. Ce facem noi cu aceste idei? Oare trebuie de îndată să acceptăm un astfel de gând? Am înţeles la început că este o chemare înaltă, că uşile încă nu s-au închis deoarece nici un om nu le poate închide. Deoarece dacă Dumnezeu a deschis această cale, atunci numai Dumnezeu o poate închide.

Dar este un alt tip de oameni care se retrag de pe această cale a jertfirii, se unesc cu cei care au pierdut această înţelegere şi încep să creadă şi să trăiască la fel ca şi ei, pierzând posibilitatea câştigării premiului promis pentru credincioşie până la moarte.

Apostolul Pavel a spus că trebuie să fim credincioşi învăţăturilor (Efeseni 4:14) „Ca să nu mai fim copii, plutind încoace şi încolo, purtaţi de orice vânt de învăţătură, prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în mijloacele de amăgire.”

  1. Noi mai trebuie să ne păstrăm credincioşia aşa cum a spus Dumnezeu poporului lui Israel. Aceste cuvinte le avem scrise în Levitic 18:3-5 „Să nu faceţi ce se face în ţara Egiptului unde aţi locuit, şi să nu faceţi ce se face în ţara Canaanului unde vă duc Eu: să nu vă luaţi după obiceiurile lor. Să împliniţi poruncile Mele, şi să ţineţi legile Mele: să le urmaţi. Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru. Să păziţi legile şi poruncile Mele: omul care le va împlini, va trăi prin ele. Eu sunt Domnul!”

Oare nu cumva încercăm să plăcem copiilor noştri, oamenilor sau vecinilor urmând obiceiurile acestei lumi, care ne ispitesc? Toată lumea creştină împodobeşte bradul cu ocazia sărbătorilor de Crăciun, oare asta e o învăţătură biblică, sau mai degrabă o practică păgână? Ne alăturăm noi acestei tradiţii? Şi oare obişnuinţa sau mai degrabă nevoia de a fi în pas cu moda pentru a ne afişa sau pentru a fi plăcut cuiva nu sunt periculoase pentru noi?

De asemenea un alt obicei al lumii este egalitatea dintre femei şi bărbaţi. Biblia vorbeşte despre ce se cuvine bărbatului şi ce se cuvine femeii, scrie şi despre disciplina care ar trebui sa locuiască în adunările noastre şi despre disciplina care ar trebui să existe în casele noastre. Fiecare subapreciere sau neascultare a acestor reguli descrise în Cuvântul Sfânt conduce în această viaţă la nişte consecinţe groaznice în adunările noastre, precum şi în familiile noastre.

Dar mai mult decât atât, devine o barieră pentru primirea premiului, a cununii vieţii.

Oare ne păstrăm şi în aceste privinţe credincioşia noastră faţă de Dumnezeu?

  1. O altă probă a credincioşiei noastre poate fi ceea ce Domnul Isus a arătat în pilda despre ispravnic şi în alte pilde ca cea despre talanţi si poli – faptul că toţi robii primesc câte ceva cu scopul de a administra. Putem oare să ne dovedim credincioşia în ceea ce administrăm noi?

Putem citi unele gânduri care spun că acei talanţi pot fi unele aptitudini speciale cu care Îi putem sluji Domnului şi fraţilor, dar pot fi şi alte lucruri. Fiecare dintre noi a primit puţin din talantul sănătăţii, puţin din talantul timpului, puţin din talantul banilor. Toate acestea împreună compun talantul   nostru prin care trebuie să ne dovedim credincioşia.

Azi trebuie să recunoaştem faptul că în general, situaţia noastră materială este din ce în ce mai bună şi când vom deveni din ce în ce mai bogaţi, tocmai atunci ne va fi încercată credincioşia: cât vom reţine pentru noi din aceste bogăţii şi cât vom dori să îi jertfim Domnului.

Apostolul a spus că noi trebuie să ne răscumpărăm (câştigăm) timpul deoarece trăim în zile rele. Oare ne jertfim noi timpul şi mijloacele de care dispunem ca să dobândim armătura lui Dumnezeu? Sau oare ne jertfim noi timpul şi mijloacele de care dispunem ca să dobândim pecetea pe frunţile noastre, ceea ce zideşte Noua Creatură – sau mai degrabă ne folosim timpul pentru nişte lucruri mai puţin importante?

Observăm pe cât de multe planuri suntem încercaţi din punctul de vedere al credincioşiei noastre, iar Domnul Isus a spus în Luca 16:10 „Cine este credincios în cele mai mici lucruri, este credincios şi în cele mari; şi cine este nedrept în cele mai mici lucruri, este nedrept şi în cele mari.”

În păstrarea credincioşiei noastre, nu putem să îi punem Domnului condiţii, precum: Doamne Dumnezeule, dacă mă vei binecuvânta, dacă îmi vei da sănătate, un serviciu bun, bani – atunci eu am să mă străduiesc să îţi fiu credincios. Dar dacă pe drumul vieţii mele va interveni ceva ce nu-mi convine, atunci nu ştiu ce-am să fac.

Adevărul este că niciunul din noi nu ştie acum ce va face sau cum se va comporta în viitor, dar din momentul consacrării noastre Domnului, pentru a-I sluji, “ne-am găurit urechile”.

Avem scris în Exod 21:5-6 „Dacă robul va zice: „Eu iubesc pe stăpânul meu, pe nevastă-mea şi copii mei şi nu vreau să ies slobod”, atunci stăpânul lui să-l ducă înaintea lui Dumnezeu, să-l apropie de uşă sau de stâlpul uşii, şi stăpânul lui să-i găurească urechea cu o sulă, şi robul să rămână pentru totdeauna în slujba lui.”

Acest ordin al Legii arată foarte bine, fraţilor, că din momentul când am devenit slugi ai Domnului nostru nu mai putem face ce dorim şi nu îi mai putem pune Domnului nici o condiţie de-a noastră.

Dragi fraţi, creştinul este foarte des comparat cu o barcă, cu o navă care pluteşte pe valurile tulburate ale vieţii, şi când este încă pe mare, se luptă cu furtunile, cu valurile, cu vânturile.

Dar când se apropie şi pluteşte spre port, atunci în apropierea ţărmului, este în pericolul lovirii în rocile subacvatice, care nu se văd cu ochiul liber. La fel este şi cu creştinul: când se află în puterea vârstei, în largul mării experienţelor, atunci în mod natural este pe deplin atent, pregătit de luptă cu păcatul, cu slăbiciunile naturii vechi, şi se străduieşte să fie credincios.

Dar când suntem deja avansaţi în consacrare, când anii noştri se apropie de sfârşit, când ni se pare că am dezvoltat în noi o mulţime de roade ale Duhului, că ne-am petrecut viaţa în slujba Domnului, şi cu un oarecare calm începem să ne apropiem de linia de sosire, atunci, poate ieşi la iveală că chiar lângă mal ne mai pot aştepta diferite pericole subacvatice, ascunse.

Cuvântul lui Dumnezeu spune că anumite probe şi experienţe speciale vor avea loc la sfârşitul veacului evanghelic, şi de asemenea, la sfârşitul drumului fiecărui creştin. Când ne-am străduit să lucrăm la caracterul nostru, să ne construim iubirea perfectă, atunci am primit de la Dumnezeu binecuvântări şi ajutor în această privinţă. Dumnezeu ne-a protejat de multe ori şi ne-a ajutat să prindem curaj de caracter, dar când ne aflăm deja la sfârşit, atunci Dumnezeu trimite peste noi probe şi experienţe speciale, de multe ori tocmai legate de iubire, de răbdare, credincioşie chiar şi în lucruri mici, sau legate de elementul pentru care am lucrat cel mai mult, pentru ca să Îi putem demonstra iubirea noastră, afecţiunea şi credincioşia. De aceea avem acest avertisment ca să fim atenţi şi să avem grijă de credincioşia noastră până la moarte.

Apostolul Pavel confirmă gâdul nostru în Efeseni 6:14. El zice că dacă am făcut tot ceea ce a depins de noi, trebuie să stăm gata “având mijlocul încins cu adevărul, îmbrăcaţi cu platoşa neprihănirii.”

Dar în I Corinteni 10:12 a spus:   „Astfel dar, cine crede că stă în picioare, să ia seama să nu cadă.”

Foarte des, când vorbim de consacrarea noastră, atunci automat ne gândim la premiul promis pentru aceasta. Chiar şi Apostolul, în Evrei 6:18-19, a scris „Pentru ca, prin două lucruri care nu se pot schimba, şi în care este cu neputinţă ca Dumnezeu să mintă, să găsim o puternică îmbărbătare noi, a căror scăpare a fost să apucăm nădejdea care ne era pusă înainte, pe care o aveam ca o ancoră a sufletului; o nădejde tare şi necintită, care pătrunde dincolo de perdeaua dinăuntrul Templului.”

Să gândim aşa cum a scris Apostolul: că noi am aruncat ancora sufletului nostru, adică speranţa noastră dincolo de văl, acolo unde stăpâneşte viaţa veşnică. Şi fie ca această speranţă a primirii vieţii veşnice să ne dea comfort, bucurie şi siguranţă.

Iar în alt loc, a mai spus, în I Tesaloniceni 4:18 „Mângâiaţi-vă dar, unii pe alţii cu aceste cuvinte.”

Totate aceste lucruri sunt adevărate, faptul că speranţa noastră de a primi viaţa veşnică este pentru noi o motivare, o bucurie deja acum, în prezent. Despre ea ar trebui să vorbim şi cu ea să ne mângâiem reciproc.

Aşa înţelegem, aşa credem. Dumnezeu cu siguranţă nu va refuza să dea premiul care se cuvine acelor persoane care îl merită. De altfel, acum în acest timp, când suntem la judecata vieţii şi morţii, lucrul cel mai important pe care-l avem de făcut este să rămânem credincioşi.

Şi asupra acestui fapt ne-am concentrat atenţia azi, deoarece cununa vieţii promisă, este ceva veşnic, ceva minunat!

Apostolul vorbeşte aici despre premiul final, care este „cununa vieţii”. Ce înţelegem noi prin aceste cuvinte? „Cununa vieţii” poate fi înţeleasă în funcţie de punctul de vedere din care ne uităm la ea. Ne putem gândi la viaţă ca la o binecuvântare, care este o cunună. Deci poate să însemne primirea vieţii de către toate fiinţele, la toate nivelele posibile.

Cei care în Veacul Milenar vor fi aduşi la perfecţiunea umană, iar pe la sfârşitul acestui veac vor fi recunoscuţi ca şi vrednici, vor primi viaţa veşnică. Cu alte cuvinte, ei vor fi încununaţi, vor primi viaţa veşnică, viaţa fără sfârşit. Cei din vechime – Părinţii Sfinţi, când se vor ridica din morminte printr-o înviere mai bună, vor primi de asemenea viaţă veşnică, vor fi încununaţi cu viaţă. Viaţa perfectă, veşnică – fără sfârşit – pe care Dumnezeu le-o dă, este o mare binecuvântare.

De asemenea Turma Mică va fi încununată cu viaţă specială deoarece ea primeşte viaţa la cel mai înalt nivel, la nivelul naturii Dumnezeieşti – natura lui Iehova. Această viaţă este o viaţă cu cea mai mare semnificaţie, cea mai înaltă formă de viaţă, este viaţa în sine – aceasta va fi cununa lor.

Deci toţi, la sfârşitul alergării lor, vor fi încercaţi şi probaţi şi dacă vor fi vrednici de a primi premiul, vor fi încununaţi cu viaţă, fiecare la nivelul său.

Dar observăm că versetul nostru din Apocalipsa 2:10 nu a fost scris pentru proroci, deci pentru sfinţii vrednici din vechime, pentru că au fost scrise cu mult mai mulţi ani mai târziu. De asemenea nu sunt scrise pentru omenirea din mia de ani, deoarece chiar dacă acei oameni vor trebui să se străduiască pentru credincioşie, nu va fi nevoie să facă acest lucru până la moarte. Deoarece omenirea se va ridica din morminte, şi nu va mai muri, eventual doar în moartea a doua. Dar când va fi adusă la perfecţiune, va primi direct viaţă şi va trăi veşnic.

Cuvintele versetului nostru au fost scrise Bisericii, Bisericii Domnului ai cărei membrii au avut speranţa primirii vieţii în schimbul credincioşiei lor în suferinţă până la moarte.

De aici concluzionăm, că „cununa vieţii” promisă în versetul nostru tematic se poate referi doar la viaţa nemuritoare, la clasa Miresei lui Cristos, aleasă din toată omenirea, la clasa oamenilor cei mai privilegiaţi, pentru că proba credincioşiei lor are loc în cele mai nefavorabile condiţii şi tocmai până la moarte. Lor Dumnezeu le promite viaţa în sine. Domnul Isus a spus că îşi ia Mireasa acolo unde este El, iar acum merge să pregătească locul pentru Ea.

Despre cununa veşnică aminteşte şi Sfântul Petru în I Petru 5:4, chiar dacă el descrie un alt aspect al ei. El arată în ce va consta diferenţa dintre slava fiecărui membru al Bisericii: „Şi când se va arăta Păstorul cel mare, veţi căpăta cununa, care nu se poate veşteji, a slavei.” Deoarece aşa cum se diferenţiază o stea de o altă stea prin luminozitate, aşa şi slava fiecărui membru al Bisericii va fi diferită. Domnul Isus ne-a arătat acest lucru într-o pildă: „Cel dintâi a venit, şi i-a zis: „Doamne, polul tău a mai adus zece poli.” El i-a zis: „Bine, rob bun, fiindcă ai fost credincios în lucruri mici, primeşte cârmuirea a zece cetăţi.” A venit al doilea, şi i-a zis: „Doamne, polul tău a mai adus cinci poli.” El i-a zis şi lui: „Primeşte şi tu cârmuirea (a câtor cetăţi?) a cinci cetăţi.”

Deci, cununa slavei care nu se ofileşte, despre care vorbeşte Apostolul, este de asemenea viaţa veşnică, este nemurirea pentru clasa Miresei, dar cu o singură diferenţă: cu diverse măsuri de slavă şi cu diverse legături de prietenie cu Dumnezeu.

Apostolul Pavel mai scrie în II Timotei 4:8 despre încă o cunună, despre cununa care spera să o primească, „De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da, în „ziua aceea”, Domnul, Judecătorul cel neprihănit. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui.”

Aici Apostolul de asemenea arată încă un aspect al aceleiaşi cununi a vieţii. Sub termenul „cununa neprihănirii” se ascunde gândul că în momentrul în care Mireasa trece prin schimbare, când ceea ce este muritor se transformă în nemuritor, atunci fiecare membru al Bisericii primeşte şi va deţine propria îndreptăţire reală. Aceasta nu va fi îndreptăţirea lui Cristos, de care ne folosim acum, în prezent.

Ci această cunună a neprihănirii este îndreptăţirea individuală a fiecărui membru al Bisericii, este caracterul neprihănit şi perfect, la care lucrăm fiecare dintre noi în ziua de azi, străduindu-ne să dobândim roadele Duhului.

De aceea, înţelegem că primirea cununii vieţii ne prezintă 3 aspecte ale vieţii, pe care o va primi cei 144.000 de pe pământul răscumpărat.

  1. Primul aspect – Cununa vieţii – este viaţa în sine, este nemurirea despre care scrie Sfântul Ioan, că este promisă în schimbul credincioşiei până la moarte.
  2. Al doilea aspect – Cununa slavei – este slava individuală a fiecărui membru al Bisericii.
  3. Al treilea aspect   – Cununa neprihănirii – este neprihănirea individuală a sfinţilor, este un caracter perfect.

De aceeea, încheind studiul nostru putem observa cât de buni şi minunaţi sunt fraţii, care nu doar că ne-au pregătit un popas în Transcarpatia, ne-au invitat aici, se străduiesc să facă totul pentru noi, pentru că lor nu le este indiferentă mântuirea noastră. Ne-au bine-primit, ne încurajează şi ne motivează să ne consacrăm şi să fim credincioşi, prin nişte cuvinte atât de frumoase şi de importante: „Fii credincios până la moarte, şi-ţi voi da cununa vieţii.”

Vă doresc, deci, fraţilor, ca să putem găsi cât mai multă motivare şi încurajare spre credincioşie în viaţa noastră la această convenţie şi ca, poate cândva, să putem primi cununa neprihănirii, cununa slavei şi nemuririi. Amin.