T ot ce voiti sa va faca voua oamenii, faceti-le si voi la fel”.  Matei 7:12

       Dezvoltarea caracterului implică o varietate de experienţe şi încercări, în alegerea lui Avraam ca agent şi canal prin care el va aduce lumii binecuvântările intenţionate, Dumnezeu a ales un om bun, dar nu unul perfect – pentru că nu era un om perfect de ales, după cum nu fusese începând cu întreaga posteritate a lui Adam. Deşi Dumnezeu 1-a chemat pe Avraam, i-a făcut numai parţial promisiuni până ce el şi-a arătat credinţa prin ascultare. Şi era potrivit ca diferite şi severe teste ale credinţei să vină înainte ca desăvâşirea favorii divine să fie garantate lui. Unul dintre aceste teste ale credinţei au venit printr-o secetă în ţara Canaanului, şi, drept rezultat, o lipsă de hrană, o foamete, în regiunea unde Avraam îşi aşezase, turmele şi cirezile.

A fost, fireşte, o încercare severă pentru el a credinţei să-şi vadă vitele slabe şi murind şi să se gândească la ţara fertilă pe care o părăsise şi că această ţară atinsă de secetă a fost cea la care 1-a chemat Domnul. El trebuia să meargă undeva pentru a găsi apă şi întreţinere, şi s-a gândit să nu meargă înapoi în Babilon, ci să călătorească spre sud-vest în ţara care avea graniţă cu Egiptul. Egiptul era avansat în civilizaţie, şi asemenea Caldeii, locuinţa lui de odinioară era o ţară păgână – până la punctul că poporul ÎL pierdu-se într-un mod considerabil pe unicul Dumnezeu şi închinarea la El, şi deveniseră închinători la tot felul de zeităţi. Acesta era un experiment periculos: Se poate că Avraam s-a îndrăgostit de civilizaţia, etc., Egiptului şi a pierdut respectul pentru promisiunea Domnului în ceea ce priveşte Canaanul; totuşi, el nu a avut acest scop, dar se pare că în mod contrar a devenit o binecuvântare pentru el; pentru că experienţa lui acolo 1-a convins din ce în ce mai mult că el nu putea avea fericirea adevărată în condiţiile date: mai degrabă el prefera să umble de colo colo şi nu avea o cetate stabilă, şi să nu fie legat de nici una din obiceiurile şi regulile unei lumi care nu-L recunoaştea pe Dumnezeu. Experienţa 1-a învăţat să caute, să spere, să aştepte, cetatea sau guvernul Noului Ierusalim, care nu fusese stabilită încă, dar pentru care poporul Domnului se roagă încă: „Vie împărăţa Ta, facă-se voia Ta pe pământ.”

Avraam puţin şi-a dat seama câtă nevoie avea să se roage, „Nu ne lăsa în ispită, ci ne fereşte de cel rău.” La sosire, el a fost dus, ca un om important, în atenţia regelui, şi Sara, soţia lui, a fost prezentată – dar ca sora lui, sau nepoata lui şi nu ca soţia lui. Se poate că Avraam a auzit la acest timp despre vreun incident care avusese loc în legătură cu unul dintre faraoni, despre care noi cunoaştem acum din consemnările de pe papirus descoperite recent – că la insistenţa prinţilor lui el a trimis forţă armată şi a luat o femeie frumoasă de la soţul ei pentru harem. Sara era o femeie frumoasă, şi Avraam se temea că faraon se putea să-1 omoare pentru a-i lua soţia. Probabil că el nu a întâmpinat această dificultate când şi-a început călătoria, nici până ce ajunsese acolo şi fusese chemat înaintea regelui. Tot astfel poporul lui Dumnezeu întâmpină totdeauna aceasta: dacă ei părăsesc ţara promisiunii, căutând lucruri mai bune în lume, ei găsesc dificultăţile şi încercările mult mai mari.

Avraam a hotărât un tertip pentru păstrarea vieţii lui, ca să spună doar o parte din adevăr şi să vorbească de Sara ca de sora lui, fără să o recunoască de soţie. Negocierea era oricum una josnică şi absolut nedemnă pentru un om; dar Domnul nu 1-a părăsit, ci, după cum arată consemnarea, i-a înapoiat-o pe Sara cu o mustrare de la regele păgân care trebuie să-1 fi rănit destul de tare pe Avraam şi care i-a servit ca o lecţie pentru tot restul vieţii. Astfel, toate lucrurile lucrează împreună pentru binele celor care iubesc pe Dumnezeu – chiar greşelile şi paşii lor greşiţi devin lecţii şi binecuvântări sub providenţa divină, învăţând această lecţie, Avraam şi-a întors paşii pe acelaşi drum spre ţara promisiunii, întorcându-se din nou spre Betel unde el construise mai devreme un altar Domnului şi s-a consacrat oficial: Acolo Avraam a chemat din nou numele Domnului, întoarcerea promptă a paşilor lui este, de asemenea, o lecţie pentru poporul Domnului din această Vârstă Evanghelică. Dacă ne dăm seama că prin lipsa de credinţă sau slăbiciunea cărnii am făcut un pas greşit, contrar cu voinţa Domnului şi a celor mai bune interese spirituale ale noastre, nu trebuie pierdut timp în întoarcerea paşilor şi apelarea la Domnul. Noi avem un altar sfinţit cu sângele preţios al lui Hristos, mult superior celui pe care Avraam 1-a sfinţit cu sângele animalelor tipice; şi Apostolul ne sfătuieşte – „Aşa că putem veni cu încredere (curajoşi-plini de credinţă) în faţa tronului harului lui Dumnezeu, ca să primim îndurare şi să găsim har, pentru a avea ajutor la vremea potrivită” – Evrei 4:16.

Unul dintre cele mai puternice adevăruri din consemnările Bibliei, şi că ele nu sunt lucrarea preoţilor sau a unor ticăloşi, este faptul că defectele şi slăbiciunile marilor şi celor mai luminoase caractere sunt zugrăvite la fel de imparţial ca şi virtuţile şi puternicele lor calităţi. Dacă istoria lui Avraam şi istoria lui David, amândoi oameni plini de credinţă şi după inima lui Dumnezeu, recunoscuţi ca prietenii lui, ar fi născocite, în mod sigur că ar fi omise toate lipsurile povestitorilor contemporani.

În realitate, slăbiciunile acestor oameni, şi compătimirea divină faţă de ei fără a ţine seama de acestea, şi credinţa, căinţa şi restabilirea în favoarea divină, au fost lecţii de o valoare incalculabilă pentru sfinţii Domnului de-a lungul vârstei, mulţi dintre ei găsindu-se uneori mai mult sau mai puţin prinşi în cursă, şi într-o oarecare măsură împiedicaţi de marile tentaţii ale lumii, corpului şi Diavolului.

Turmele şi cirezile lui Avraam creşteau, precum şi numărul servitorilor lui, în mod asemănător făcea şi Lot – deşi el era fără îndoială un om la fel de bogat ca şi unchiul lui. Se pare că prosperitatea aduce necaz la fel ca nenorocirea, sau chiar mai mult; şi nu ne surprinde să aflăm că o ceartă a izbucnit între păstorii celor doi stăpâni, şi se pare că cearta s-a extins până la Lot. Ţara la acel timp nu era aşezată în straturi compacte, şi nu era deţinută şi controlată de sindicate; prin urmare, Avraam şi Lot se mutau încoace şi încolo prin ţara plină de păşune, căutând numai să găsească păşunat, şi deoarece canaaniţii (Locuitori de la şes) şi periziţii (locuitori de la munte) locuiau în Canaan, însemna inevitabil că grupurile migratoare, cum erau cele ale lui Avraam, găseau păşunat uneori limitat. Atitudinea promptă a lui Avraam pentru menţinerea păcii este demnă de competiţie. Cuvintele lui Lot în această chestiune generează un motto bun pentru acasă şi pentru problemele din societate; „Te rog ca să nu fie ceartă între mine şi tine … căci suntem fraţi.” Nu tot poporul Domnului este dispus în mod paşnic după carne, dar iubirea de pace este un element important al noii creaturi, noii minţi, noii voinţe, noii inimi; prin urmare, iubirea de pace trebuie cultivată şi trebuie să i se acorde mai multă atenţie în măsura în care constatăm cât este dispoziţia noastră înnăscută de arţăgoasă. Acesta este unul din modurile în care poporul Domnului trebuie să se înnoiască în cuvânt şi faptă: -„Prin înnoirea minţii lor.”

Avraam nu era numai paşnic, ci şi generos, după cum arată exprimarea lui faţă de Lot; pentru că deşi el era pe departe cel mai bogat dintre cei doi, şi turmele şi cirezile lui mai mari aveau nevoie de mai multă provizie, cu toate acestea i-a dat alegerea lui Lot. Aici este o altă lecţie pentru tot poporul Domnului; generozitatea, nu generozitatea iraţională şi care nu judecă, care ar da gratis totul, ci o generozitate nepărtinitoare, dreaptă, care este foarte bine reprezentată în Textul de Aur; şi anume, regula de aur cu care noi trebuie să-i tratăm pe alţii, după cum şi noi vrem ca ei să ne trateze pe noi: oricine urmează această regulă va constata ca şi Avraam că la sfârşit ea va fi folositoare – chiar dacă la început pare fără folos.

S-ar părea că Lot era mai puţin generos decât unchiul său – mai egoist; şi profitând de îndemnul darnic al acestuia din urmă, el a ales bogata şi fertila vale a Iordanului – ţara Sodomei, despre care consemnarea spune că era „asemenea grădinii Domnului” (grădina Eden), şi asemenea celei mai avantajate porţiuni din Egipt. După cât se pare, Lot era un negustor inteligent, pentru că alegerea lui însenina nu numai cea mai bogată parte a ţării cu păşune, ci în plus cel mai bun târg pentru turme şi cirezi; pentru că valea Iordanului părea să fi fost un drum comercial principal frecventat de caravane, etc., cele mai bune cumpărătoare de oi şi vite. Avraam şi Lot puteau să ia împreună valea Iordanului la început, văzând cât de bine se potriveşte cu ocupaţia lor: fără îndoială, motivul pentru care Avraam a evitat aceasta se află în faptul răutăţii poporului de acolo, şi faptul că el nu dorea să se aducă pe el, soţia şi servitorii lui în apropierea unor astfel de oameni, preferând o regiune mai puţin fertilă din cauza separării de aceste asociaţii, cu care nu s-ar iî simţit în armonie şi tovărăşie.

Lot avea mult mai puţină credinţă şi mult mai puţin caracter decât unchiul său, dar şi el era un om bun, şi hotărârea lui de a face ţara Iordanului casa lui, nu înseamnă că el se întovărăşise cu sodomiţii. Dimpotrivă, consemnarea spune că comportarea lor „chinuia sufletul său drept.” (2 Pet. 2:8) Evident că el a fost amăgit, cum sunt mulţi din poporul Domnului de astăzi, în asociere cu influenţe rele, de dragul prosperităţii lumeşti. Fără îndoială că el era convins că putea să trăiască separat de contaminările Sodomei, şi că putea să exercite o influenţă morală asupra celor nedrepţi. Cât de neânţeleaptă, foarte neânţeleaptă, a fost într-adevăr comportarea lui, văzută în lumina istoriei sale ulterioare, înţelepciunea lui Avraam se distinge în contraste izbitoare şi cele două experienţe dau lecţii preţioase pentru toţi cei care caută cetatea cerească şi se roagă, Vie împărăţia Ta. Comportamentul lui Avraam ilustrează cuvintele Domnului nostru, „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea sa şi toate celelalte lucruri (necesare) vă vor fi date pe deasupra.” Comportarea lui Lot ilustrează cuvintele Domnului nostru, „Ce-i foloseşte omului dacă câştigă întreaga lume!” Căutarea lui Lot pentru avere, etc., fără îndoială că i-a adus câştiguri mari, pentru că a devenit un om bogat şi influent în Sodoma, dar bogăţia şi influenţa lui au costat prea mult; în primul rând, ele au costat pacea minţii, pentru că „sufletul său drept se chinuia;” el nu avea o fericire adevărată, în al doilea rând, 1-a costat copiii, fiii şi fiicele, toţi, doar doi necăsătoriţi, şi se părea chiar că erau pătaţi prin contactul cu exemplul rău. Şi la costat şi soţia lui, a căror înduioşări pentru copiii ei a stricat echilibrul interesului ei în Domnul şi dreptate. La costat în plus, în cele din urmă, toate turmele, cirezile şi bogăţia, care toate s-au dus la fund în focul din cer coborât peste cetatea distrugerii.

Este o mare lecţie aici pentru noi toţi, în special pentru acei iubitori de dreptate care au grija, paza copiilor: lecţia este că ei trebuie să se gândească mai puţin la avantaje pământeşti, sociale, politice şi financiare, şi să se gândească mai mult, mult mai mult, la influenţele şi avantajele morale şi spirituale care pot fi obţinute prin izolarea de răul care este în lume – pe cât este posibil „croiţi cărări drepte cu picioarele voastre, pentru ca cel care şchiopătează (este pătat de păcat) să nu se abată din cale (calea dreptăţii).” – Evrei 12:13.

Avraam nu a încercat să-1 constrângă pe nepotul lui; dar, fără îndoială, după ce 1-a sfătuit în sens contrar, 1-a lăsat să-şi urmeze cursul său, mulţumindu-se în a-i da povaţa şi exemplul în sens contrar. Aici este o altă lecţie pentru poporul Domnului; foarte mulţi cărora le place să aibă libertate sunt dispuşi să folosească forţa şi constrângerea în relaţiile cu alţii, şi în general rezultatele sunt rele pentru ambele părţi. Lipsa de credinţă stă la baza acestor dificultăţi; îndărădnicia încearcă să regleze afacerile noastre, şi extinzându-se încearcă să regleze şi afacerile altora; pe câtă vreme o voinţă consacrată, care se odihneşte prin credinţă pe promisiunea Domnului, permite ca Domnul să aibă cârma; să controleze nu numai interesele personale ale credinciosului, dar şi interesele şi afacerile altora. Avraam şi-a arătat credinţa în Dumnezeu, nu numai în ceea ce priveşte binecuvântările viitoare promise, dar şi în ceea ce priveşte detaliile inerente vieţii de zi cu zi. Prin urmare el putea să-şi per­mită nu numai să nu se amestece în libertatea lui Lot, ci putea să fie generos până la punctul de a-l lăsa pe Lot să aleagă, ştiind că Domnul va avea grijă de el şi că îi va îndeplini toate promisiunile inerente chemării sale. Şi în măsura în care suntem copii ai lui Avraam prin credinţă, noi trebuie să fi exercitat şi trebuie să exercităm şi în continuare o credinţă asemănătoare, ca să putem experienţa binecuvântări asemănătoare prin providenţa lui Dumnezeu.

Deşi alegerea lui Lot 1-a condus departe de drumul drept, binecuvântarea lui Avraam creştea datorită comportamentului său; pentru că Domnul i s-a arătat din nou, într-un mod neexplicabil şi i-a dat asigurare reânnointă în ceea ce priveşte promisiunea originală, spunându-i să privească în toate direcţiile şi să ştie cu siguranţă că, deşi această ţară la acel timp era sub diferiţi conducători, îi va fi dată în timp lui şi posterităţii lui veşnic. Totuşi, cu această reânnoire a promisiunii trebuie să fi venit altă încercare a credinţei, pentru că Avraam până acum nu avusese copii. Cât de neverosimilă, deci, împlinirea cuvântului Domnului, că sămânţa lui va fi în cele din urmă foarte numeroasă, hiperbolic „ca nisipul mării!” Totuşi, credinţa lui Avraam nu s-a clătinat, în mod asemănător credinţa poporului Domnului astăzi nu se clatină în ceea ce priveşte promisiunea lui – pentru că nu avusese o împlinire, după cum declară atât Apostolul Pavel cât şi Ştefan.

Avraam a trăit în ţară mulţi ani şi a murit acolo, totuşi el a fost peregrin şi străin; un musafir şi nu un proprietar până în ziua morţii lui. (Evrei 11:13) Explicaţia lui Ştefan a chestiunii este foarte explicită. (Fapte 7:5) El declară că Dumnezeu nu i-a dat niciodată atât de mult din întindere încât să o poată acoperi cu picioarele lui; şi arată că timpul împlinirii acestei promisiuni este viitor – în timpul învierii, Mileniul domniei lui Hristos, după cetatea cerească, Noul Ierusalim, biserica glorificată, mireasa cu mirele, vor fi fost stabiliţi în controlul lumii ca împărăţia lui Dumnezeu. -Dan. 7:13,14; l Cor. 15:24.

Cu fiecare manifestare a ascultării din partea lui Avraam au venit noi binecuvântări de la Domnul, noi repetări şi declaraţii în ceea ce priveşte scopul divin, întărindu-1 şi încurajându-1. Cu toate acestea el a înţeles că realizarea speranţei sale este în viitor, şi aceasta a fost clar indicat de cuvintele Domnului, „Ridică-te, străbate ţara în lung şi în lat, căci ţi-o voi da ţie.” Potrivit cu această instrucţiune, că el trebuia să fie peregrin, mutându-se dintr-un loc într-altul, Avraam singur s-a mutat la Mamre, şi fără îndoială în armonie cu obiceiul său, în fiecare loc unde se oprea, construia un alt altar pentru Domnul – o altă recunoaştere tipică a păcatului, a propriei sale nevrednicii, şi a faptului că stătea înaintea lui Dumnezeu, acceptarea lui era în meritele marii jertfe care încă nu fusese depusă. Astfel este şi cu noi care suntem poporul Domnului, oriunde am fi; noi suntem dub providenţa divină, şi trebuie să ne odihnim şi să avem pacea lui Dumnezeu care întrece orice înţelegere, conducând în inima noastră; cu toate acestea noi nu trebuie să ne simţim în largul nostru, nici să ne simţim în largul nostru în condiţii imperfecte prezente. Noi trebuie să ne amintim tot timpul că Dumnezeu ne-a promis o moştenire cerească şi pe care noi trebuie să o căutăm şi să o aşteptăm, încredinţaţi că va fi a noastră dacă rămânem credincioşi până la sfârşitul peregrinajului vieţii.