FECIOARELE ÎNȚELEPTE ȘI CELE NECHIBZUITE—Despre Marea Mulțime și
servirea la nuntă. (Q738-1)
Întrebare (1911)—1—Dacă fecioarele înțelepte și cele nechibzuite au reprezentat Turma Mică și Marea Mulțime, cum este că Marea Mulțime intră să servească la nunta Mielului după ce ușa este închisă și Mirele zice “Nu vă cunosc” (Mat. 25:12)?
Răspuns—Aș sfătui pe cel care întreabă să citească acel capitol din Studii în Scripturi care se ocupă mai pe larg de această parabolă. Veți obține un răspuns mai satisfăcător decât pot eu spera să dau aici în timpul pe care-l avem la dispoziție. Pot să spun doar că această parabolă a fecioarelor înțelepte și nechibzuite se aplică la sfârșitul acestui veac — nu la întregul veac, ci la sfârșitul acestui veac; la timpul când Mesia este așteptat să adune Clasa Mireasă, fecioarele înțelepte vor intra la nuntă cu Domnul. Ele au avut lumina, ele au avut binecuvântarea, și după ce toate au intrat pe ușă la nuntă, ușa pentru Clasa Mireasă va fi închisă; și apoi citim că cealaltă clasă, fecioarele nechibzuite — tot fecioare, vedeți, amândouă clasele au fost fecioare, și “fecioare” aici înseamnă curate, sau ceea ce este în armonie cu Dumnezeu. Nu trebuie să presupunem că aceste fecioare nechibzuite au mers în chinul veșnic din cauză că n-au avut ulei, și nu trebuie să presupunem că ele ajung la ceva sfârșit groaznic din cauză că n-au intrat la nuntă. Este un mare privilegiu să intri la nuntă, este un privilegiu minunat să devenim membri ai Miresei, soția Mielului, numai cei mai mult decât învingători vor obține această binecuvântare; apoi cealaltă clasă care au fost copleșiți de grijile acestei vieți și nu și-au făcut timp cuvenit să examineze și să obțină lumina, să obțină ulei — ce li se întâmplă? Aici noi citim că după ce fecioarele înțelepte au intrat, aceste fecioare nechibzuite fiind plecate să cumpere ulei, și în final cumpărând ulei, obținând lumina, informația, au devenit înțelepte, dar în timpul cât au devenit înțelepte și au primit lumina, ușa s-a închis, numărul deplin, numărul complet al celor aleși a intrat și n-au mai putut intra alții ca aleși. Orice li se va da acestora va fi în afara acelui privilegiu special de moștenire împreună cu Cristos. Alte Scripturi ne arată că acea clasă vor avea binecuvântări, dar ei vor fi obligați să-și dovedească loialitatea trecând prin marele timp de strâmtorare și spălându-și simbolic hainele și albindu-le. Când Domnul spune, “Nu vă cunosc”, traducerea ar trebui redată potrivit, Nu vă recunosc. Adică, El recunoaște numai acea singură clasă ca Mireasă a Lui, El nu poate recunoaște pe ceilalți ca Clasa Mireasă a Sa, pentru că n-au fost găsiți vrednici. Ilustrațiile din Scripturi ne arată că ei vor intra și vor fi asociați cu Clasa Mireasă, în sensul că vor fi însoțitoare sau participanți, sau servi ai clasei Mireasă, colaborând și cooperând cu ei; ca de exemplu, noi citim în Psalmul 45, unde ni se dă o ilustrație despre Clasa Mireasă, că Mireasa este glorioasă înăuntrul casei împărătești; ea va fi adusă înaintea Împăratului în haine de broderie și țesute cu aur. Apoi fecioarele, însoțitoarele ei, care o urmează, vor fi aduse de asemenea înaintea Împăratului.
FEDERAȚIE—Când se stabilește. (Q272-1)
Întrebare (1910)—1—Când va fi Federația bisericilor un fapt stabilit și va deveni profetul fals, în 1911 sau 1913?
Răspuns—Nu știu. Cum aș putea ști? Nu sunt profet. Cel mai mult ce încerc să fac, dragi prieteni, este să interpretez profeția și nu cunosc nici o profeție care dă o cheie la întrebare.
Cât privește așteptările mele, am gândit că va fi cu mulți ani în urmă. Sunt surprins că merge atât de încet. Când am atras atenția prima oară asupra acestui fapt, nici una dintre biserici nu se gândea la aceasta, dar în 1880 am văzut-o clar în Scripturi și am fost înclinați în mod natural să credem că lucrurile vor veni mai rapid decât vin. În orice caz, s-a dezvoltat încet, și acuma este aici. Dacă s-ar fi dezvoltat mai rapid, altceva ar fi mers rău. Eu și voi trebuie să învățăm să ne încredem în Domnul că El Își va face partea, iar noi să încercăm să ne facem partea noastră. Toate vor veni, dragi prieteni, și vor fi aici la timpul potrivit, dar că va fi anul viitor sau după încă doi ani de atunci, nu voi începe să spun.
Pot să remarc în legătură cu aceasta că într-o anumită măsură această recunoaștere s-a făcut deja; și anume: cu doi ani în urmă Biserica Episcopală a înlăturat acea caracteristică a crezului bisericii lor care a oprit pe alți predicatori de a vorbi de la amvonul Episcopal. Se obișnuia ca, dacă vreun alt predicator ocupa amvonul Episcopal, trebuia practic să fie curățat prin afumare. Prietenii noștri Episcopali cred acum că aceasta este o prostie, așa că au abandonat această caracteristică, acesta fiind un pas spre uniune. Au recunoscut practic toate celelalte denominații de azi, prin faptul că le permit să vorbească de la amvonul lor.
FEDERAȚIE—În zilele lui Isus. (Q273-1)
Întrebare (1910-Z)—2—De ce au fost Fariseii și Saducheii din zilele Domnului nostru liderii religiei?
Răspuns—Ei formau un trust sau o federație, ca să zicem așa, și rareori se atacau unii pe alții, deși doctrinele lor erau exact opuse. Fariseii recunoșteau pe Dumnezeu, pe profeți și Legea, și credeau într-o viață viitoare printr-o înviere din morți, și credeau în venirea unui Mesia care să ridice națiunea lor și prin ea să binecuvânteze lumea. Saducheii nu credeau nimic de felul acesta — ei erau agnostici, Critici Radicali. Ei scoteau ce-i mai bun din viața prezentă, îndoindu-se de orice existență viitoare. Fariseii se opuneau lui Isus pentru că El nu-i recunoștea, ci îi critica și le arăta ipocrizia pretențiilor de a fi perfecți și sfinți în ținerea Legii, și îi mustra pentru lipsa lor de simpatie față de cei săraci și mai puțin pretențioși.
Saducheii se opuneau lui Isus pentru că, din punctul lor de vedere al necredinței, El era un înșelător. Dar nici ca și înșelător ei nu și-ar fi bătut capul să I se opună, numai că au înțeles că El câștigă influență asupra poporului — o influență de care ei se temeau că, mai repede s-au mai târziu, ar putea conduce la tulburarea păcii și la influențarea în mod nefavorabil a conducerii Imperiului Roman față de evrei. Deci, în timp ce Saducheii și Fariseii se opuneau lui Isus împreună, opoziția lor era din motive diferite.
Intrarea triumfală a lui Isus în Ierusalim și strigătul mulțimii “Osana, Fiul lui David”, Mesia! a trezit invidie în mințile Fariseilor. Dar în Saduchei a produs teama că oamenii obișnuiți s-ar putea ațâța atât de tare încât să implice națiunea lor în vreun conflict cu Imperiul. Fariseii s-au străduit să abată simpatia poporului de la Marele Învățător, și, pentru aceasta, au căutat să-L prindă cu vorba, punându-i întrebarea: “se cade sĂ plĂtim bir?”
Ei gândeau că dacă Isus va spune, Nu se cade, nu vor avea dificultăți în a-L aresta ca și conducător al răzvrătiților și astfel îl vor obliga pe Pilat să-L dea la moarte. Se mai gândeau că dacă Isus va răspunde că era legal să dea bir Cezarului, atunci și-ar pierde simpatia mulțimii care a strigat “Osana!” după El; pentru că evreii țineau, aproape superstițios, la ideea că ei, ca și Împărăție a lui Dumnezeu, nu trebuie să plătească zeciuală nici unei împărății pământești — că ar fi lipsit de respect să facă așa, decât sub constrângere. Remarcăm cât de șiret au încercat să-l prindă în capcană pe Învățător, făcându-I complimente pentru sinceritatea Lui, zicând: “Învățătorule, știm că ești om al adevărului” (Mat. 22:16). Și nu numai atât, dar au căutat să-L impresioneze cu aprecierea lor ca Învățător — că El învață lumina, Adevărul, cu orice preț. Așa că au spus: “Înveți calea lui Dumnezeu în adevăr”. Și mai departe ei și-au întărit poziția zicând: “Pentru că nu cauți la fața oamenilor”.
Aceste complimente înșelătoare erau menite să-L prindă în capcană, dar El a răspuns prompt: “Pentru ce mă ispitiți, fățarnicilor?” De ce vă ascundeți scopurile josnice sub masca vorbirii pentru Adevăr? “Arătați-mi moneda pentru bir”. Aceasta era, literal, moneda bătută cu ocazia recensământului, în care trebuia plătită taxa. I-au dat un dinar, plata obișnuită pentru lucrătorul cu ziua, corespunzând ca valoare cu aproximativ șaptesprezece cenți de-ai noștri. Isus a întrebat: “Chipul acesta și inscripția de pe el, ale cui sunt?” Ei au răspuns: “Ale Cezarului”. Isus a răspuns: “Dați deci Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!” Nu-i de mirare că viclenii Farisei aveau greutăți în a ști cum să-L prindă cu vorba! Din contră, ei au fost prinși; pentru că toate remarcile lor de apreciere au rămas în mințile oamenilor obișnuiți în favoarea Lui.
FEMEIE—Ce simbolizează ea? (Q739-1)
Întrebare (1908)—1—În Luca 15:8 citim: “Sau care femeie, dacă are zece bani de argint și pierde unul din ei, nu aprinde o lumină, nu mătură casa și nu caută cu grijă până când îl găsește?”. Într-un articol din Turnul de Veghere această femeie este arătată a reprezenta “energia divină”. Există și alt loc unde femeia simbolizează și altceva decât Biserica?
Răspuns—Mă cam îndoiesc de acest lucru. Nu-mi amintesc să fi scris că o femeie reprezintă energia divină; dacă am făcut-o atunci am uitat. Va trebui să avem citatul din Turnul de Veghere înainte de a crede că femeia reprezintă energia divină. Am mare respect pentru surori, dar n-am știut că femeile au fost vreodată folosite să simbolizeze energia divină. Nu cred că am spus vreodată așa ceva; dacă am făcut-o, m-am gândit la altceva. Nu ni se dă referința și nici citatul. Faptul că ceva din Turnul de Veghere poate fi greșit înțeles să nu ne surprindă. Pentru că am găsit multe în Biblie care au fost greșit înțelese.
FEMEIE—Femeia slava bărbatului — Biserica slava lui Cristos. (Q739-2)
Întrebare (1910-Z)—2—În scriptura care spune că femeia este slava bărbatului, este exprimată sugestia că Biserica este slava lui Cristos?
Răspuns—Noi înțelegem ca așa este. Noi însă nu trebuie să înțele-gem prin aceasta că femeia este slava bărbatului în sensul că este mai slăvită decât bărbatul; nici că Biserica este slava lui Cristos în sensul de a fi mai glorioasă decât Cristos; nici că Fiul este slava Tatălui în sensul de a fi mai slăvit decât Tatăl; ci noi înțelegem că Tatăl este în mod special slăvit în Fiul datorită relației strânse existente între Ei și datorită onoarei pe care Tatăl I-a arătat-o Fiului. Similar, Cristos va fi slăvit în Biserică datorită faptului că slava minunată care se va manifesta prin Biserică va fi o reflectare a slavei lui Isus — totul ca rezultat al harului Tatălui prin El.
FIARĂ—Numărul ei. (Q37-1)
Întrebare (1911)—3—Cum este cu numărul fiarei, 666?
Răspuns—Sunt diferite interpretări date acestuia. Nu sunt special pregătit să spun totul despre punctul meu de vedere asupra acestei chestiuni, cu excepția că eu cred că ar reprezenta titlul papalității. Sunt trei cuvinte latine înscrise pe coroana Papei, Vicarius Felii Dei, Locțiitorul Fiului lui Dumnezeu. Acest titlu atribuit papei ar părea să fie nelegitim. El nu este locțiitorul Fiului lui Dumnezeu; el nu este locțiitorul lui Cristos; el nu domnește în locul lui Cristos; și de aceea orice aluzie la faptul că el este înlocuitorul sau reprezentantul lui Cristos cu putere de a domni, ar fi în acea măsură o blasfemie. Nu spunem că papa și catolicii înțeleg că ei blasfemiază. Presupun că ei sunt total convinși că acest lucru este foarte adevărat despre el. Dar după înțelegerea noastră este neadevărat, și el este într-o poziție falsă, și este cu adevărat anticristul, sau cristosul mincinos, după cum Biblia ar exprima acest lucru.
FIGURI SIMBOLICE—Referitor la domnia lui Cristos. (Q686-1)
Întrebare (1911)—1—Noi înțelegem în limbaj simbolic că o zi înseamnă un an, o lună 30 de ani și un an 360 de ani. Deoarece același sistem de calcul al timpului este folosit în Apocalipsa, de ce perioada domniei lui Cristos pentru binecuvântarea tuturor familiilor pământului este numită o mie de ani, când prin același procedeu de calcul ar fi 360.000 de ani?
Răspuns—Ei bine, cine vrea să socotească 360.000 de ani are aprobarea mea deplină. Nu cred că pot fi mai liberal decât atât. Oricum, aș spune dragi prieteni, că după înțelegerea mea unele numere din Apocalipsa sunt simbolice și unele nu; sunt înclinat să cred, de exemplu, că cei 144.000 pecetluiți este un număr literal, și așa înțeleg și acești 1000 de ani din cartea Apocalipsei, repetat de multe ori, că se referă la o mie de ani literari. Eu înțeleg că este aceeași zi a lui Cristos despre care vorbește apostolul. Ce fel de zi? Nu o zi pentru un an — o zi de un an, ci o zi de o mie de ani, cea de-a șaptea mare zi, cele șase zile de rău, de câte o mie de ani fiecare, domnia de șase mii de ani a păcatului și morții, și apoi vine a șaptea, sau ziua de Sabat. Și astfel, unii dintre prietenii noștri evrei obișnuiesc să socotească la fel. Am aflat recent că un evreu a fost întrebat ceva în direcția acestui subiect al timpului la care el așteaptă pe Mesia și persoana care a discutat cu el a zis, “Crezi că este curând?” El a ezitat puțin, apoi s-a uitat cu precauție în jur și a șoptit, “Suntem în seara de vineri”. Vineri seara pentru evrei ar însemna sfârșitul celor șase zile, pentru că la ei sâmbăta este a șaptea zi. Deci el a vrut să spună că suntem aproape de începutul miei de ani în care Mesia va domni. Această o mie de ani de domnie a lui Cristos este în armonie cu ziua lui Adam, o zi de o mie de ani, din care 930 de ani s-au împlinit în propriul lui proces de moarte, și ziua lui Cristos, fiind de o mie de ani în care lumea va fi ridicată din păcat, și pentru mintea mea aceasta pare să fie o perioadă de timp foarte rezonabilă, rațională de luat în considerare. Ar părea foarte ciudat pentru facultățile mele mintale dacă I-ar fi necesar lui Cristos 360.000 ani să scoată omenirea afară din păcatul și moartea în care ei au intrat timp de 6000 ani; și nici unul dintre ei n-a trăit 1000 de ani, cu excepția lui Enoh. Majoritatea dintre noi au trăit mai puțin de un secol și cum am putut noi să acumulăm atâta păcat în noi într-o sută de ani astfel încât să trebuiască 360.000 de ani ca Domnul să-l șteargă sau să-l stârpească, nu s-ar potrivi cu nimic din mintea mea.
FII—Înfiați sau reali? (Q664-3)
Întrebare (1910)—2—Consacrații sunt fii înfiați ai lui Dumnezeu sau fii reali ai lui Dumnezeu?
Răspuns—Ei bine, dragi prieteni, cred că noi vorbim din ambele puncte de vedere. Vorbim despre faptul că am fost înfiați în familia lui Dumnezeu. Putem deja să vorbim în felul acesta. Chiar și trupul nostru este înfiat de El, pentru că ne aparține. Chiar și copiii noștri sunt înfiați în sensul că sunt aduși sub supravegherea și îngrijirea Sa divină. Când Dumnezeu ne acceptă El ne concepe de Spirit sfânt ca Noi Creaturi, și ne numește fii ai lui Dumnezeu și astfel suntem într-adevăr fii ai lui Dumnezeu — fii reali ai lui Dumnezeu concepuți de Spiritul sfânt — în condițiile prezente, când încă nu se știe dacă vom cădea de la această poziție; și El vorbește despre noi acum ca fiind înfiați în familia Sa. Noi suntem înfiați pe baza anumitor condiții și cu anumite promisiuni. Așa că nu s-a hotărât dacă vei fi un fiu al lui Dumnezeu sau vei muri în moartea a doua; aceasta depinde de ceea ce vei face. Dar dintr-un punct de vedere ar fi deosebit de potrivit să vorbim despre noi că suntem înfiați și aceasta poate include trupul nostru și toate interesele noastre pământești. Dumnezeu ne-a înfiat, El ne-a luat așa cum suntem — nu pentru vrednicia noastră, ci pentru că am venit pe calea stabilită de El, cu o dorință a inimii de a fi în armonie cu El; dar Noua Creatură care ar fi fiul real al lui Dumnezeu nu este încă pe deplin dezvoltată. Un copil care este numai conceput, într-un sens al cuvântului nu este fiu, vedeți, și așa că noi nu vom fi fii ai lui Dumnezeu în sensul deplin al cuvântului până la nașterea noastră prin înviere, după cum Isus a fost primul care a fost născut dintre morți. Așa că și noi trebuie să fim născuți dintre morți și să avem parte de nașterea prin înviere, sau schimbare, sau completare a Noii noastre Naturi, ca fii ai lui Dumnezeu. În esență deci, condensând chestiunea, despre noi se spune că suntem înfiați în familia lui Dumnezeu și tratați în mod condiționat ca fii ai Săi exact ca și cum întreaga chestiune s-ar fi terminat; dar în mod real, calitatea noastră de fii și încheierea situației va fi când vom fi trecut dincolo de văl, auzind cuvintele Sale “Bine, serv bun”.
FII—Reali sau socotiți. (Q664-4)
Întrebare (1911-Z)—1—Credincioșii consacrați sunt fii ai lui Dumnezeu în mod real sau socotit?
Răspuns—Credicioșii consacrați sunt fii ai lui Dumnezeu în mod real. Așa arată Scripturile acest fapt. “Preaiubiților, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Și ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar știm că, atunci când se va arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea așa cum este” (1 Ioan 3:2). Lucrurile vechi au trecut și toate lucrurile s-au făcut noi (2 Cor. 5:17). Ori ești fiu al lui Dumnezeu ori nu ești fiu al lui Dumnezeu. Dacă ai făcut consacrarea potrivită și Dumnezeu te-a conceput cu Spiritul sfânt, ești fiu al lui Dumnezeu. Este bine, dragi prieteni, să avem acest lucru clar în mintea noastră.
În Anglia un om de afaceri ne-a spus după una din adunările mari de la Albert Hall, “Am fost să vă aud la Albert Hall și m-ați descurajat foarte mult”. La început n-am înțeles cea vrut să spună. Când a continuat am aflat. El a spus, “Mă gândeam că sunt un bun Episcopal și că dacă Dumnezeu are ceva bun de dat și dacă ar fi cineva să primească, eu ar trebui să fiu acela. Din modul în care ai vorbit înțeleg că tu crezi că numai o “turmă mică” este cea care primește aceste lucruri bune pe care le are Tatăl. Mi-ai deranjat credința”.
Când am ajuns să înțelegem ce a vrut să spună acest domn, i-am spus că suntem foarte bucuroși, pentru că noi am vrut să-l trezim înainte de a muri cu o înțelegere așa de greșită a termenilor lui Dumnezeu. Dumnezeu nu cheamă oameni care zic, “Mai bine te servesc pe Tine decât să mă duc în iad, dar numai aceasta mă face să vin la Tine”. Dumnezeu cheamă pe acei oameni care iubesc dreptatea și urăsc nelegiuirea. Dintre aceștia El alege numărul pe care-l vrea pentru locul Lui special — de a fi comoștenitori cu Fiul Său. El nu cheamă restul omenirii. După acest Veac Evanghelic va fi timpul pentru cei de pe planul uman să-și primească binecuvântarea, să ajungă la perfecțiune umană.
Dar singurii care vor obține vreodată chemarea spirituală sau chemarea de sus sunt aceia care sunt sfinți. Cum putem presupune că Dumnezeu îi va înălța la asociere cu Isus, ca membri ai Corpului Său, pe cei care nu sunt sfinți în inimă, curați în intențiile lor, curați în mod deosebit—loiali lui Dumnezeu până la capăt? V-ați aștepta să ia pe alții? Nici măcar n-ai respecta Guvernarea lui Dumnezeu dacă ai știi că El are tot felul de oameni în poziții înalte și le dă natura divină. Dacă ai crede așa ar trebui să-ți pierzi tot respectul pentru Guvernarea Atotputernicului. Dar când El îți spune că toți aceia care vor fi mult înălțați la asociere cu Isus vor fi asemenea Fiului Său, vei zice, “Aceasta sună bine”. Acest lucru este corect. Căile Domnului sunt juste și drepte. Chiar dacă nu ne-am face niciodată chemarea și alegerea sigură, totuși am spune, “Doamne Dumnezeule Atotputernic, adevărate și drepte sunt judecățile Tale ” (Apoc. 16:7).
Dar n-am putea niciodată socoti că este drept ca cineva să fie fript toate veșniciile în Purgatoriu. Noi nu putem fi niciodată de acord cu justețea acestui lucru. Asemenea căi ar fi foarte nedrepte. Nu există nimeni care pentru greșelile lui să poată merita pedeapsa chinului veșnic, sau chiar 100 de ani de chin, sau măcar un an de chin. Nu poate fi drept ca bietelor ființe umane imperfecte să li se ceară perfecțiune și să fie chinuite pentru că n-au ajuns la această perfecțiune. Dar voi știți, și toți știu, că în măsura în care cooperați cu răul, în acea măsură veți aduce asupra voastră degradare mintală, morală și fizică; și fiecare pas făcut în jos trebuie refăcut, dacă vreți să ajungeți la ceva bun, în această viață sau în viața viitoare. Există o recompensă dreaptă de răsplată, după cum spun Scripturile, atât pentru cei drepți cât și pentru cei care fac răul.
FIII PROROCILOR—Antitipul lor. (Q666-1)
Întrebare (1911)—1—Citim în 2 Împărați lucruri cu privire la fiii profeților. Pe cine tipifică ei?
Răspuns—Nu sunt sigur dacă ei simbolizează pe cineva. Nu este necesar să credem că orice este un tip. Dar dacă ei sunt tipuri, ei par a fi tipuri ale oamenilor religioși care au trăit atunci, care nu sunt identificați nici cu clasa Ilie, clasa turmei mici, nici cu clasa Elisei, ci cu alții care vor fi în afară, care vor fi mai mult sau mai puțin interesați în tot ce se întâmplă. Există mulți oameni azi în lume care sunt oameni buni, foarte interesați în lucrurile religioase, dar care nu aparțin nici clasei Ilie și nici clasei Elisei. După cum înțelegem noi acest lucru, acești oameni vor primi o binecuvântare, vor avea favoarea lui Dumnezeu într-un anumit sens, și totuși nu vor avea nici una dintre aceste favoruri speciale reprezentate în aceste două clase.
FIII PROROCILOR—Cine sunt ei? (Q666-2)
Întrebare (1916)—1—Cine sunt fiii profeților despre care s-a vorbit într-unul din Turnurile recente?
Răspuns—Nu-mi aduc aminte la ce te referi. Noi am vorbit despre fiii profeților de multe ori în Turnul de Veghere. Presupun că referința poate fi la acel pasaj din 2 Împărați în care ni se descrie cum Ilie și Elisei au plecat dintr-un loc în altul până ce au ajuns la Iordan, și acești fii ai profeților, în diferite locuri, i-au spus lui Elisei, “Știi că Domnul va răpi astăzi pe stăpânul tău de deasupra capului tău?” (2 Împ. 2:3) și după ce cei doi profeți au trecut Iordanul, după ce Ilie a fost răpit și Elisei s-a întors și a traversat înapoi Iordanul, acești fii ai profeților au recunoscut că Elisei avea mantaua stăpânului său, dar s-au întrebat unde l-a luat Domnul pe Ilie și după aceea au trimis oameni să-l caute. Ilie a reprezentat turma mică și Elisei pe marea mulțime care de asemenea sunt poporul Domnului și într-o anumită măsură asociați cu ei, dar nu sunt atât de zeloși pentru Adevăr ca și Turma Mică, și acești fii ai profeților au avut mai mult sau mai puțin interes pentru amândoi. Această ilustrație pare să arate că după ce a avut loc separarea dintre Turma Mică și Marea Mulțime, va mai exista încă o clasă de oameni drepți, mai mult sau mai puțin legați de poporul Domnului, care nu sunt incluși nici într-o clasă și nici în cealaltă — nici în clasa Ilie și nici în clasa Elisei — dar care vor fi informați cumva și care vor spune aceasta și aceea.
FIINȚE UMANE—Drepturi și privilegii — care le aparțin. (Q332-2)
Întrebare (1908)—2—Care sunt drepturile și privilegiile noastre umane?
Răspuns—Presupun că ideea din mintea persoanei care pune această întrebare este, că eu și voi, și toți ceilalți, ne propunem să depunem toate drepturile și privilegiile, să le sacrificăm. Care sunt acestea? Mă gândesc la unul care va servi ca ilustrație. Eram nu demult într-un vagon de dormit, iar însoțitorul și unii călători au intrat într-o conversație în mijlocul nopții, discutând despre nenumărate lucruri, și destul de tare ca să scoale pe toți cei care nu dormeau prea adânc. Mi-am exercitat dreptul și privilegiul de a atrage atenția însoțitorului asupra faptului că nu își face treaba cum se cuvine, și că dacă nu încetează voi depune o plângere la companie. Acela era dreptul meu; acela era privilegiul meu. După aceea el a căutat să-și repare greșeala, iar eu am renunțat la privilegiile mele în legătură cu plângerea. Aceasta este o ilustrație și o puteți aplica într-o mie de moduri diferite în afacerile vieții. Voi aveți drepturi, fiecare are drepturi, și veți găsi că oamenii calcă în picioare drepturile voastre, din când în când, și probabil, neintenționat voi veți călca în picioare drepturile lor; este treaba voastră și a noastră să căutăm să nu călcăm în picioare drepturile altcuiva; noi vrem să respectăm regula de aur și să facem altora ceea ce am vrea ca ei să ne facă nouă. Dar nu este necesar să insistăm ca ei să ne facă nouă după regula de aur. Voi aveți dreptul să cereți dreptate, dar puteți renunța la acest drept. Ei bine, în legătură cu acest fapt, vă voi spune că am tras o mică învățătură, și am luat o hotărâre parțială; încă n-am luat o hotărâre definitivă. Când iau o hotărâre, sau fac o juruință, de obicei mă gândesc la ea destul de bine și o încerc pentru un timp să văd cum ar merge și dacă merită să iau o hotărâre definitivă sau nu. Nu mi-a fost niciodată frică de juruințe cum le este unora dintre prietenii dragi, ci am făcut câteva juruințe Domnului și sper că voi mai face. Oriunde găsesc un loc unde cred că pot să îmbunătățesc vechiul om, spun: Pune aici altă curea în jurul lui și leagă-l, și dacă vezi că este posibil să țină, fă-o definitiv, nituiește-l cu o juruință și apoi ea te ajută întotdeauna. Dacă lași ușa deschisă să fii încercat și altă dată, de fiecare dată când acel lucru apare trebuie să te lupți din nou cu el în mintea ta; dar dacă te-ai luptat odată și l-ai cucerit, și ai înțeles că faci bine, atunci pironește-l, sau, după cum spune apostolul, ține corpul în supunere și îngroapă-l — “Ci mă port aspru cu trupul meu și-l țin în stăpânire” (1 Cor. 9:27). Așa că atunci când vedem că vreo parte a corpului se ridică puțin din groapă, îngroapă-o din nou, pune-o jos și mai pune puțin pământ peste ea. Privitor la acest lucru m-am gândit cu câțiva ani în urmă să iau o hotărâre, sau să fac o juruință Domnului ca, prin harul Său care ajută, să nu mai murmur sau să nu mă mai plâng niciodată cu privire la orice El ar permite să vină peste mine. Am gândit că era bine. Ce drept am eu să mă plâng? Voi primi binecuvântări din mâna Domnului, și dacă El vede potrivit să-mi dea unele care nu sunt chiar așa de plăcute, să le refuz? Nu. Atunci n-am dreptul să murmur sau să mă plâng. Așa că am spus: cu ajutorul și cu harul Tău fac această juruință, că niciodată n-o să murmur sau n-o să mă plâng cu privire la orice providența Ta ar permite să vină peste mine. După câte știu, am ținut totdeauna acea juruință și sunt foarte bucuros că am făcut-o. Dacă aș putea găsi alta la fel de bună ca aceea, aș face-o azi. Când m-am gândit mai târziu la acest însoțitor de vagon și cum l-am pus pe jăratic, și a fost corect, era vorba de dreptate, dar m-am gândit la aceasta: De unde să știu eu că acel însoțitor nu va avea cândva ceva ranchiună pe mine, și să presupunem că adevărul va ajunge la el. El ar spune: “Acesta este omul care m-a ținut pe jăratic și nu-mi place nimic din ce are el, deși poate fi ceva rezonabil sau drept, pentru că m-a tras la socoteală atunci”. Aceasta l-ar putea opri să primească adevărul. Eu nu l-aș opri pe sărmanul om să primească adevărul. Făceam mai bine dacă nu-i ziceam nimic. Acesta este un principiu bun de aplicat tot timpul. Această hotărâre că niciodată nu voi mai murmura a fost o mare binecuvântare pentru mine. Găsesc atât de mulți oameni care gem și muncesc, murmură și se plâng de diferite lucruri, și cred că ei fac o mare greșeală. Toate sarcinile lor sunt mai grele după ce s-au plâns de ele un timp; întotdeauna ei le fac tot mai rele. Găsesc că răzbim mult mai bine dacă spunem, dacă Domnul dorește să lase aceasta să vină, nici nu mă gândesc să murmur împotriva înțelepciunii Lui în acest lucru, ci îl voi accepta ca de la Domnul. Dacă îmi rup piciorul în această după-amiază, să murmur? Nici măcar un pic. Nici unul dintre voi nu va auzi un murmur ieșind din gura mea. Dacă se întâmplă altceva, tot nu voi murmura. Ce drept aș avea eu să murmur? Ce bine aș face dacă aș murmura? Voia Domnului este cea care vreau să se facă, și El spune că nu va permite să se întâmple nimic copiilor Săi, pe care El să nu-l conducă spre bine. Dacă Domnul crede că e bine ca eu să-mi rup piciorul în această după-amiază, sper că mi-l voi rupe. Noi vrem ceea ce voia Domnului vede că este cel mai bine pentru noi. Așa că nu avem nimic pentru ce să ne plângem sau să murmurăm; nu trebuie să fim murmurători. Vă amintiți că apostolul subliniază că aceasta era una din dificultățile copiilor lui Israel. Mai întâi au murmurat și s-au plâns, și mai târziu aceasta i-a condus la opoziție față de Domnul. Așa că atunci când începi să murmuri, începi să fii în dezacord cu Domnul. Deci, mi-am spus în sinea mea: Cred că voi lua o hotărâre, sau o juruință, că nu voi murmura în legătură cu ceea ce alți oameni îmi vor face. Dacă-mi vor face ceva rău, nu voi murmura; nu sunt obligat să spun: “Te acuz, domnule; aceasta este o minciună”. Nu e nevoie să fac asta. Nu e nevoie să murmur sau să fac o plângere împotriva lui. El să meargă pe drumul lui; să se ocupe Domnul de el. Ce voi face eu? Voi încerca și o voi suporta cât mai blând posibil, și voi trage din aceasta o lecție bună de răbdare, perseverență și control de sine. Nu știu cât de multă binecuvântare poate fi în această hotărâre. Am o idee că acea hotărâre sau juruință, ca niciodată să nu murmur pentru nimic ce spune cineva, dacă o voi face, îmi va face bine. Încă nu am făcut-o pe deplin; m-am gândit doar să încerc și să văd dacă va fi bine; dar cred că o voi face, și cred că îmi va face mult bine. Puteți spune orice vreți despre mine și cred că nu vă voi răspunde nimic înapoi.
FIUL LUI DUMNEZEU—Când a devenit Domnul nostru Fiul lui Dumnezeu.
(Q664-2)
Întrebare (1911)—1—Când a devenit Domnul nostru singurul Fiu conceput al lui Dumnezeu?
Răspuns—Răspundem că El a fost întotdeauna singurul Fiu conceput al lui Dumnezeu. Și toate lucrurile au fost făcute prin El — puterea lui Dumnezeu care a acționat prin El. De aceea El este cel pe care Tatăl L-a conceput și singurul pe care Tatăl L-a conceput; toți ceilalți au fost creați cu și prin puterea Lui, El fiind agentul puterii divine în toată creația.
FIUL RISIPITOR—Pe cine a reprezentat el. (Q554-2)
Întrebare (1910)—2—Ce clasă sau ce oameni sunt reprezentați prin fiul risipitor din pildă?
Răspuns—Răspunsul meu este că a fost o clasă care trăia în zilele Domnului nostru. Cărturarii și fariseii căutau să fie în armonie cu Dumnezeu, și, pe dinafară cel puțin, erau în armonie cu El, pe care i-a recunoscut ca stând pe scaunul lui Moise, ca fiind reprezentanții Domnului și ai Tatălui. Fiul cel mai tânăr reprezintă pe evreii care au devenit risipitori și care și-au pierdut privilegiile lor ca evrei și au devenit vameși și păcătoși, călcători de lege, trăind ca neamurile în loc să trăiască în armonie cu Dumnezeu, după cum se arată în pildă. Fariseii erau foarte împotriva acestor vameși și păcătoși, și pentru că Isus a vorbit și a stat cu ei, au zis, Acest om primește pe păcătoși și mânâncă cu ei, noi suntem cei sfinți. Isus căuta să corecteze acea eroare a mândriei Fariseilor. Ce făceau ei nu era calea lui Dumnezeu. Dacă vedeți că acești oameni flămânzesc după cuvântul Meu, trebuie să fiți bucuroși văzându-i că vin la Mine. Ei trebuiau să spună, Există un om, iar vameșii și păcătoșii sunt atrași de el, laudă fie adusă lui Dumnezeu că unii dintre acești frați care erau în păcat se întorc, ne bucurăm de aceasta. Dar, a spus Domnul, nu aceasta este atitudinea voastră. Când îi vedeți că se întorc și sunt primiți și binecuvântați în mod cuvenit, că Dumnezeu îi hrănește etc., punând pe ei o nouă haină etc., voi spuneți: Noi vom sta afară dacă îi lași pe ei să intre. Isus a spus: Dacă stați afară, atunci veți rămâne afară, pentru că pe ei Dumnezeu îi primește. Voi sunteți fratele mai mare, aceste privilegii sunt ale voastre, nu ați ieșit afară, trebuia să fiți gata să-i primiți, trebuia să spuneți: Suntem bucuroși că vă întoarceți, este destul pentru toți — aceea trebuia să fie atitudinea voastră. Această pildă este dată ca o mustrare a acelei clase de farisei.
FOAMETE—Aplicarea lui Amos 8:11, 12. (Q269-1)
Întrebare (1909)—1—”“Iată, vin zile”, zice Stăpânul Domnul, “când voi trimite foamete în țară, nu foamete de pâine, nici sete de apă, ci de auzirea cuvintelor Domnului. Vor pribegi atunci de la o mare la alta, de la miazănoapte la răsărit, vor umbla încoace și încolo ca să caute cuvântul Domnului, și tot nu-l vor găsi””. Te rog explică și aplică aceste cuvinte.
Răspuns—Ei bine, aceste cuvinte au fost scrise în primul rând pentru evrei, și a existat o perioadă de timp când au fost fără profet sau învățător și o mulțime de evrei căutau pe Domnul dar erau atât de orbiți încât nu L-au putut vedea pe El ca Domn, și că El a fost reprezentat în pildă unde bogatul cerșea o cană cu apă. Ei sunt ținuți în această stare ca lucrările puternice ale lui Dumnezeu să poată fi împlinite. Însăși națiunea lui Israel este un lucru minunat. A ne gândi că există încă în lume unii din sămânța și tulpina lui Avraam este un lucru foarte minunat; toate celelalte națiuni sunt amestecate. Dar evreii au o natură independentă, așa că Dumnezeu a putut arăta în procedurile Lui cu ei ce va face mai târziu. Cât timp le va fi sete și foame, nu știu.
Trebuie să vă spun că am avut recent unele experiențe cu evreii. Am cumpărat o haină nu cu mult timp în urmă, și omul care mi-a vândut-o era evreu, și după ce am cumpărat-o, el a spus: “Citesc predicile tale în fiecare luni dimineață și-mi plac, le citesc de un an”.
Mai târziu, am întâlnit un domn pe stradă în orașul Pittsburgh; era evreu, și a zis: “Domnule Russell te urmăresc, îți citesc predicile din ziar”.
Evreii sunt flămânzi și gustă de pe la margini, dar vor trebui să mai aștepte puțin.
FOAMETE—Poate avea două aplicări. (Q269-2)
Întrebare (1912-Z)—2—”Căci iată, Stăpânul, Domnul oștirilor, va lua din Ierusalim și din Iuda orice sprijin și orice mijloc de trai, orice rezervă de pâine și orice rezervă de apă” (Isaia 3:1). Ce înseamnă aceasta?
Răspuns—A existat o foamete care a venit peste Iudeea. Oamenii n-au avut destulă hrană și apă. Ei sunt încă foarte mult în starea lui Ismael când Agar l-a lăsat să moară. În timpul Veacului Evanghelic, bieții evrei au fost înfometați. Au fost fără nici o comunicare cu Dumnezeu.
Același profet, din ale cărui scrieri inspirate este luat textul de mai sus, ne spune despre o altă clasă căreia “i se va da pâine, și nu-i va lipsi apa” (Isa. 33:16). Ei vor fi bine îngrijiți, bine protejați, și vor avea și pâine și apă. Acest text s-ar fi putut aplica la evreii de pe vremea distrugerii Ierusalimului și s-ar putea aplica la oricare evrei și la alții, care, de atunci încoace, și-au pus încrederea în Domnul, și cărora El le-a dat ce le-a fost de lipsă pentru întărirea vieții. Când ne uităm astăzi în jurul nostru, găsim pe mulți din Israelul nominal, cărora le este foame, sete. Ei încearcă să se convingă că sunt bine hrăniți; și majoritatea dintre ei nu-și dau seama că sunt săraci și goi, nehrăniți și orbi. Între timp Biserica lui Cristos este în locul cel protejat. Totul lucrează împreună spre binele lor. Pâinea și apa le sunt sigure. “Căci Domnul … nu lipsește de nici un bine pe cei care umblă în integritate”; “El face pe cei smeriți să umble în dreptate, El învață pe cei smeriți calea Sa” (Psa. 84:11; 25:9).
FOC—Semnificația cărbunilor de pe altar. (Q277-2)
Întrebare (1910)—1—Ce semnifică luarea de către preot a cărbunilor de pe altar și folosirea lor pentru oferirea tămâiei în Sfânta?
Răspuns—Vedem că focul folosit în toate aceste trei locuri diferite a reprezentat moartea Domnului nostru, sau procesul morții. Focul din afara Taberei a reprezentat influențele distructive care au venit împotriva Lui și I-au cauzat moartea, așa cum este văzut din punctul de vedere al lumii. Focul din Curte a reprezentat aceleași influențe distructive care au venit împotriva Lui și I-au cauzat moartea, așa cum este văzut din punctul de vedere al credincioșilor. Pentru cei din afara Taberei, arderea cărnii, a pielii, a copitelor și coarnelor era un miros foarte rău, un miros urât. Pentru cei care erau în Curte, arderea grăsimii — practic era numai grăsime în jertfa pentru păcat care se oferea pe altar atunci — a reprezentat ceea ce nu e un miros urât, deoarece arderea grăsimii nu dă un miros rău când e arsă în condiții și circumstanțe potrivite, pentru că este aproape carbon pur. Cum s-a sugerat deja, grăsimea ar reprezenta iubirea și zelul care ar caracteriza sacrificiul. Într-un animal slab este foarte puțină grăsime; într-un animal gras este multă grăsime pentru a fi pusă pe altar și în mod corespunzător va spori zelul, flacăra, cu care va arde. Dar total separat de arderea grăsimii și a animalului afară din Tabără este faptul că focul a fost folosit să pornească flacăra iubirii sacre și a sacrificiului de sine.
Cărbunii aprinși de pe altar, care au cauzat arderea grăsimii, nu par să reprezinte ceva ce Domnul nostru a avut sau a făcut, ci mai curând experiențe din întâmplările obișnuite ale vieții. Fără îndoială că lemnul a fost folosit pe altar, după cum citim în unele locuri, și cărbunii încinși din acest foc de pe altar erau duși înăuntrul vălului ca să constituie baza jertfei de pe Altarul de Aur, jertfa de tămâie. Aceasta arată că focul a fost de aceeași origine în toate aceste trei ilustrații — focul de lemne care a ars animalul afară; focul de lemne care a ars grăsimea în Curte; și focul de lemne sau cărbunii incinși care a ars tămâia pe Altarul de Aur.
Ce reprezintă aici focul? Răspunsul nostru este că, în mod obișnuit, focul reprezintă influențe distructive. A fost ceva special în aceste influențe distructive care le-ar separa și distinge de multe alte influențe distructive. Gândul nostru este că faptul că ele sunt legate de altar și erau tipificate de focul care ardea numai pe altar, înseamnă că ele erau influențe distructive legate de sacrificiu; nu influențele distructive care pot veni împotriva omenirii în general, ca: boala, războiul, foametea, epidemiile sau din alte surse generale de foc, strâmtorări, distrugeri, ci un foc jertfitor, influență jertfitoare, ceva legat de ceea ce s-a jertfit; de aceea astfel de influențe adverse sunt stabilite de Tatăl și cu scopul de a îndeplini această încercare sau sacrificiu, după cum Domnul nostru a spus folosind altă ilustrație: “Nu voi bea paharul pe care Mi l-a dat Tatăl să-l beau?” (Ioan 18:11). Nu evreii I-au turnat acel pahar; nu Fariseii I-au pregătit paharul; nici Romanii; nu poporul și nici ipocriții; nu Cărturarii I-au pregătit acel pahar, ci Tatăl a fost cel care a pregătit paharul.
Noi înțelegem deci, că toți acești cărbuni aprinși reprezintă acele clase de împrejurări și condiții pe care le pregătește Tatăl cu scopul dovedirii caracterului, a loialității și a sincerității devotării noastre. Ducerea cărbunilor în Sfânta s-ar părea să arate cele două altare, exprimând pentru noi în simbol sau tip că spiritul devotării pe care credincioșii îl văd consumând sacrificiul care este oferit Domnului voluntar și care, în timp ce este în armonie cu dreptatea, nu este poruncit de legea divină, este principiul jertfitor care este atât de acceptabil în ochii lui Dumnezeu. Astfel, în armonie cu aceasta, Domnul nostru S-a jertfit pe Sine, în sensul fărâmițării tămâiei pe cărbunii încinși. Astfel zi de zi El Și-a depus viața, a acceptat să vină în contact cu aceste experiențe care au servit la distrugerea naturii Sale pământești și a trimis un miros plăcut lui Dumnezeu. Nu toate necazurile, cum am amintit mai înainte, ci doar acelea pe care Tatăl le-a pregătit și care erau legate de experiența Lui de jertfă.
FOTO-DRAMA—Referitor la prezentarea în săli de cinema. (Q534-2)
Întrebare (1915)—1—Se manifestă spiritul Babilonului dacă prezentăm Foto-Drama într-o sală de cinema după ce acolo s-a prezentat producția obișnuită?
Răspuns—Mie nu mi s-ar părea așa. Dacă ar fi așa, ar fi greșit să vorbești unui om despre Adevăr după ce el a auzit niște vorbe urâte. În acest fel ar părea că te învârtești în cerc. Totuși fiecare are dreptul să-și folosească propria lui judecată. Dacă cineva dintre voi este implicat în activitatea cu Foto-Drama să nu facă nimic care să-i rănească conștiința. Cât despre mine, aș fi bucuros, dacă aș avea ocazia, să arăt Foto-Drama la 5000 de oameni după ce au fost la o piesă obișnuită.
FRICĂ—Ce fel de frică scoate afară iubirea? (Q270-2)
Întrebare (1912)—2—”În dragoste nu este frică, ci dragostea desăvârșită izgonește frica; pentru că frica are cu ea pedeapsa și cine se teme n-a fost făcut desăvârșit în dragoste” (1 Ioan 4:18). La ce frică se face referire aici și cum dragostea desăvârșită scoate afară frica?
Răspuns—Frica este o însușire a minții care este concepută în general de nesiguranță. Sunt anumite lucruri de care trebuie să ne temem și unele lucruri de care nu trebuie să ne temem. Adversarul se pare că profită de starea noastră decăzută, starea de păcat, și ne face să ne fie frică de Tatăl ceresc; pentru că ne ferim de cine ne este frică. Noi toți ne dăm seama că prin natură suntem păcătoși, și că trebuie să fie o pedeapsă pentru păcat. Se pare că știm aceasta instinctiv și în mod natural ne este frică. Ni se spune: Ești un păcătos, ești păcătos și există o pedeapsă pentru păcat. Vine frica — de ce fel va fi pedeapsa, și cât de severă va fi? Satan încearcă să ne dea, prin diferitele sale teorii, teamă sau frică de Dumnezeu și de tortură. El zugrăvește în mintea noastră imperfectă un Dumnezeu nedrept, prea sever în procedurile Sale cu păcatul și cu păcătosul.
Pe măsură ce, treptat, ajungem la o cunoștință mai clară despre Dumnezeu și despre principiile Sale de guvernare a universului Său, noi scăpăm de acea frică. În locul ei avem iubire pentru Dumezeu și înțelegem că și El are iubire pentru noi. Noi îl iubim, și aceasta în măsura în care înțelegem că El iubește lumea și a făcut pregătiri pentru noi și pentru lume. Curând, când ajungem la punctul în care Îl iubim pe Dumnezeu în mod perfect, toată frica este înlăturată.
Dar această cunoștință și iubire nu va scoate afară frica de a nu plăcea lui Dumnezeu; pentru că aceasta este un respect potrivit și niciodată nu trebuie înlăturată. Cu cât avem mai mult o iubire respectuoasă, cu atât mai multă frică de genul acesta vom avea — cine nu s-ar teme să ofenseze un frate sau un vecin pe care l-ar iubi și l-ar aprecia? Acesta este același principiu care există, mai mult sau mai puțin, între tată și copii, soț și soție. Soția care s-ar teme de soțul ei n-ar fi într-o stare așa fericită ca și când ar fi o iubire perfectă și vice versa; tot așa și cu copiii. Totuși fiecare trebuie să se teamă tot mai mult, să nu rănească sau să ofenseze pe celălalt.
FRICĂ—Este rău să te temi de moarte? (Q271-1)
Întrebare (1915)—1—Când așteptăm moartea plini de frică, denotă aceasta lipsă de credință sau o stare care nu-i este plăcută lui Iehova?
Răspuns—Trebuie să ne amintim că starea noastră fizică are mult de-a face cu simțămintele noastre, și cineva poate fi într-o astfel de stare nervoasă încât un mic zgomot să-i afecteze nervii. Poate că ați fost într-o asemenea stare încât chiar un lucru mic v-a călcat pe nervi și v-a făcut să vă simțiți foarte neplăcut. Veți vedea că astfel unele persoane pot avea o mare frică. Dar această stare hipersensibilă n-ar dovedi că ei nu sunt copii adevărați ai lui Dumnezeu. Așa că nu știu dacă este rău sau păcat pentru unii să le fie frică de moarte. Unii oameni în mod natural sunt mai fricoși și le este mai groază de moarte decât altora. Iubirea de viață este mult mai tare în unii decât în alții.
Chiar unii care au fost învățați doctrina chinului veșnic nu prea par să le fie frică de moarte. Citim relatările soldaților din Europa, care au mers în tranșee, de unde mai mult de jumătate din ei nu s-au întors vii, și totuși merg cu mult curaj, aparent fără frică de moarte. Nu prea înțeleg aceasta. Cred că starea naturală a omenirii ar fi să-i fie frică de moarte. Găsim că acest lucru a fost adevărat despre Domnul nostru Isus. I-a fost frică și groază de moarte și aceasta a ținut până ce a primit un mesaj de la Dumnezeu că a fost acceptabil și va fi înviat.
Când a ajuns la ultima Sa noapte pe pământ, în noaptea în care a fost trădat și prins, vă amintiți că în Grădina Ghetsimani a început să fie foarte trist. A devenit foarte, foarte trist și cu inima grea, gândind: “Mâine voi fi răstignit. Se pare că voi suferi chiar ca un răufăcător. Aș fi bucuros dacă n-ar fi nevoie de aceasta. Este un lucru teribil să mori, oricare ar fi împrejurările, dar este un lucru dureros ca după ce-ai trăit o viață dreaptă să mori ca un hulitor de Dumnezeu! O, dacă s-ar putea ca această parte să treacă de la Mine!” Apoi a venit gândul: “Poate că merit această experiență; poate că am făcut vreun păcat. Nu știu să fi făcut nimic rău, dar poate am greșit cumva. Dacă-i așa, nu voi mai avea viață viitoare!” Gândul a fost teribil pentru cineva care a cunoscut perfecțiunea vieții înainte să fi venit în lume și care a avut o deplină înțelegere a posibilității gloriei, onoarei și nemuririi viitoare.
Și astfel citim despre Isus că “în zilele vieții Sale pământești, aducând rugăciuni și cereri cu strigăte mari și cu lacrimi către Cel care putea să-L scape din moarte, și fiind ascultat din pricina evlaviei Lui” (Evrei 5:7). El nu s-a rugat să fie scăpat de moarte, pentru că El Își consacrase viața până la moarte, ci să fie scăpat din moarte printr-o înviere. Și a fost auzit. Tatăl I-a trimis un mesaj sau o asigurare care L-a întărit și L-a făcut să înțeleagă că era pe deplin acceptabil. Pasajul cu privire la apariția îngerului nu se află în cele mai vechi manuscrise grecești, dar scriptura citată din Evrei dovedește că Tatăl I-a auzit cumva cererea. Imediat ce frica de nimicire a fost îndepărtată, Învățătorul a fost cel mai calm și cel mai curajos dintre toți. Liniștea sufletească I-a revenit când a primit asigurarea că I-a fost plăcut Tatălui.
Acum, eu cred că atunci când ne este frică de moarte trebuie să căutăm pe Tatăl în rugăciune, trebuie să căutăm asigurarea că avem aprobarea Tatălui. Biblia ne face în stare să știm când suntem fii acceptabili pentru Dumnezeu, și ca creștini, noi trebuie să căutăm să înlăturăm frica, fiind atenți la Cuvântul lui Dumnezeu, avându-l în mintea noastră și luând în considerare promisiunile scumpe privitoare la iubirea și îngrijirea Domnului și la harul care ne ajută în orice timp de nevoie. Eu cred că pe măsură ce facem aceasta, vom găsi tot mai mult în inimile noastre o loialitate și o voință să umblăm în urmele lui Isus cu orice preț până la sfârșit. Și putem spune: “Nu mă voi teme”; Dumnezeu a promis că “toate lucrurile lucrează împreună spre binele” meu. De ce să-mi fie frică? De ce sau de cine să mă tem? Nu mă voi teme de nimic căci “toiagul și nuiaua Ta mă mângâie”. Rom. 8:28; Psa. 23:4.
FRUCT—Iehova și grădina Edenului. (Q283-1)
Întrebare (1905)—1—A gustat Iehova din fructele din grădină când a văzut că ele sunt bune?
Răspuns—Aceasta este prea adânc pentru mine. Nu voi spune ce a făcut Domnul; Biblia nu ne spune
