Întrebări și Răspunsuri – I

IAD—Opusul lui. (Q327-1)

Întrebare (1909)—1—Noi spunem că orice are un opus; dacă e așa, de ce nu există un loc de pedeapsă?

Răspuns—Ei bine, nu știu dacă m-ai auzit pe mine vreodată să spun că orice are un opus, nici că Domnul a spus așa, și oricine ar fi persoana care a spus așa, lui trebuie să-i pui această întrebare. Este adevărat că oriunde există un munte, este destul de sigur ca acolo să fie și o vale, dar sunt unii munți care ies din mare și acolo nu este nici o vale. Lucrurile rele sunt opuse lucrurilor bune, și lucrurile dulci sunt opuse lucrurilor acre.

Biblia pune viața și moartea ca opuse, și cel care nu va servi pe Dumnezeu nu va avea viață ci moarte, dar cel care Îl va servi și-L va asculta pe El va avea viață. Acesta este cel mai bun fel de opus, și avem cuvântul Domnului pentru aceasta, “Ți-am pus înainte viața și moartea. Alege deci viața, ca să trăiești” (Deut. 30:19). Deci întreaga propunere în Veacul Milenar va fi: Ascultă și trăiește, nu asculta și mori. Acestea sunt antitezele sau opusurile.

IAD—Referitor la distrugerea lui de către pastorul Russell. (Q327-2)

Întrebare (1911)—2—Dacă înlături iadul și chinul lui, de ce nu înlături și pe diavol?

Răspuns—Eu nu înlătur iadul, dragii mei prieteni. Toți care ați fost aici în această după-amiază vor fi martorii mei că am predicat mai mult despre iad decât ați auzit înainte, și am spus că fiecare merge în iad — iadul Biblic; dar în iadul Biblic nu există demoni. Biblia nici o dată nu spune despre demoni că sunt în iad. Biblia ne spune că Satan umblă ca un leu răcnind, căutând pe cine să înghită. Cum poate fi aceasta dacă el întreține focul undeva în afara spațiului sau timpului, cum ar fi el în stare să se ocupe atât de bine de lucruri în Winnipeg?

IAD—Referitor la a fi opusul cerului. (Q327-3)

Întrebare (1911)—3—Ce răspuns trebuie dat acelora care declară că dacă există un cer al bucuriei veșnice pentru cei sfinți, trebuie să existe și un iad al chinului veșnic pentru cei răi?

Răspuns—Ei bine, noi n-am vrea să-i răspundem unei astfel de persoane exact după logica întrebării, pentru că poate părea necuviincios, și creștinismul niciodată nu trebuie să fie necuviincios. Persoana care ne pune o astfel de întrebare, implică faptul că nu are o minte sănătoasă. Nu există comparație între viața veșnică în fericire și viața veșnică în chin, nu există o astfel de declarație pusă înaintea noastră în Biblie. Antiteza vieții este moartea. Vei trăi sau vei muri. Și așa a spus Domnul, vă amintiți, prin profet: “ți-am pus înainte viața și moartea, binecuvântarea și blestemul. Alege deci viața ca să trăiești”(Deut. 30:19). Aceasta este toată invitația Evangheliei, că putem să trăim. Dumnezeu oferă viața. El declară că nu există viață veșnică decât prin Domnul nostru Isus. “Cine crede în Fiul are viață veșnică; dar cine n-ascultă de Fiul nu va vedea viața, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el”. Mânia lui Dumnezeu este pedeapsa cu moartea. Când voi și cu mine ne uităm în lume azi, fiecare înmormântare pe care o vedem, fiecare bucată de voal pe care o vedem, tot ce indică boală și moarte, vorbește despre mânia lui Dumnezeu — sentința lui Dumnezeu după cum o prezintă Biblia. Orice altceva este o înțelegere greșită. Privim înapoi și vedem care a fost blestemul pe care Dumnezeu l-a pus peste Tatăl Adam. Când Adam a fost așezat în grădina Edenului, a fost pus cu condiția că dacă el va rămâne ascultător față de Dumnezeu va putea continua să trăiască, și să trăiască în fericire, să trăiască într-un Eden pământesc, iar dacă va fi neascultător față de Dumnezeu, va muri. “Fiindcă plata păcatului este moartea”. “Sufletul care păcătuiește, acela va muri” (Rom 6:23; Ezec. 18:4). Aceasta este sentința lui Dumnezeu, și așa a fost atunci, și când tatăl Adam a fost neascultător, această pedeapsă sau blestem al morții a venit peste el, și voi și cu mine ca și copii ai lui suferim azi acest blestem al morții; toate durerile, toată imperfecțiunea mintală și morală pe care o știți și o aveți, și cu care și eu am de-a face, toate acestea sunt de la moartea care lucrează în noi. Aceasta este pedeapsa originară care duce omenirea în mormânt. Acesta este marele iad al Bibliei, șeol, hades. Moartea este pedeapsa pentru păcat și toate durerile legate de ea sunt atât de mult legate de culminarea acelei pedepse. Și așa că Dumnezeu a pus înaintea lui Adam viața și moartea, nu cerul și iadul. El putea continua să trăiască în Eden dacă era ascultător și murea dacă era neascultător. El n-a ascultat și a murit. Noi toți suntem martori că întreaga rasă umană este în moarte. Sf. Pavel arată acest lucru foarte clar în Romani 5:12 unde spune: “De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume și prin păcat moartea, și astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, căci toți au păcătuit”. Aceasta nu spune nici un cuvânt despre chinul veșnic, că va trece asupra cuiva; n-a existat asemenea sentință; mânia lui Dumnezeu nu se descoperă în chinul veșnic. Mânia lui Dumnezeu este arătată în pedeapsa cu moartea, care este asupra rasei noastre de șase mii de ani. Astfel apostolul, în alt loc, spune că mânia lui Dumnezeu se descopere împotriva oricărei nedreptăți. Cine va spune că mânia lui Dumnezeu se descopere în focul iadului? L-ați văzut vreodată? Nu, deloc. A fost descoperit vreodată cuiva? Nu, deloc. Cum se descoperă mânia lui Dumnezeu? Răspunsul meu este că voi o simțiți și o vedeți în jurul vostru în procesul morții rasei noastre. Și așa că la timpul potrivit a lui Dumnezeu, El a aranjat ca rasa noastră să fie răscumpărată; El a pus speranța asupra unuia care este în stare să ajute, puternic să mântuiască, Isus; și Isus a apărut, și a fost manifestarea milei lui Dumnezeu, și Și-a jertfit viața! El n-a mers în chin veșnic pentru noi; El n-a plătit nici o pedeapsă a chinului veșnic, și dacă voi și cu mine eram vreodată sub vreo pedeapsă a chinului veșnic, am mai fi încă sub ea; aceasta n-a fost plătită niciodată de Domnul nostru; n-a fost plătită de către nimeni niciodată. Dar ce spun Scripturile? Scripturile spun că pedeapsa împotriva noastră era o pedeapsă cu moartea, și că Isus a murit, Cel Drept pentru cei nedrepți, ca să ne aducă înapoi la Dumnezeu (1 Pet. 3:18). De aceea, pedeapsa pe care El a plătit-o a fost pedeapsa cu moartea. “El să guste moartea pentru toți”, “S-a dat pe Sine Însuși la moarte”, “Își va da viața ca jertfă pentru păcat” (Evr. 2:9; Isa. 53:12, 10 — Cornilescu) și Scripturile de asemenea spun că în cele din urmă El va vedea rodul muncii sufletului Lui și va fi mulțumit. Mă bucur, voi fi mulțumit mai întâi de toate să văd Biserica sfântă în glorie, și voi fi complet mulțumit odată cu sfârșitul lucrării, când deplina cunoștință de Dumnezeu va fi ajuns la întreaga familie umană, și fiecare persoană a rasei noastre va fi avut o ocazie de a se întoarce în favoarea lui Dumnezeu și la viață veșnică. Masele omenirii vor avea privilegiul de a se întoarce la viață umană perfectă în timpul Mileniului, în timpul domniei lui Cristos, iar cei sfinți vor veni la această chemare de sus, starea cerească ce n-a fost pierdută niciodată; voi niciodată n-ați pierdut starea cerească; voi ați pierdut viața. Dumnezeu spune că dacă noi umblăm în urmele lui Isus, El nu numai că ne va da viață, ci ne va da viață mai abundentă. Așa că noi cităm iarăși textul care spune: “Cine crede în Fiul are viața veșnică; dar cine n-ascultă de Fiul nu va vedea viața, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el” (Ioan 3:36). Pedeapsa morții va continua peste el, va merge în moartea a doua. Destul de clar! Noi suntem în prima moarte prin neascultarea lui Adam, și, dacă Dumnezeu a trimis pe Fiul Său ca să fie dătătorul de viață și salvatorul din moarte, iar cineva neglijează sau refuză pe Fiul, acesta va muri pentru propriul păcat, și aceasta va fi moartea a doua.

IAD—Cei răi aruncați în iad. (Q329-1)

Întrebare (1913)—1—Te rog explică: “Cei răi se întorc în Locuința Morților (iad — în l. engleză, n.t.), toate neamurile care uită pe Dumnezeu” (Psa. 9:17). Este acest iad locul pentru toți, înclusiv Biserica?

Răspuns—În primul rând, oamenii care uită pe Dumnezeu trebuie să fie oameni care L-au cunoscut. Nimeni nu poate uita ceea ce n-a învățat. Timpul ca cei mai mulți oameni să învețe despre Dumnezeu va fi în viitor. Sunt foarte puțini în Springfield care cunosc pe Dumnezeu în adevăratul sens al cuvântului. Voi și cu mine aflăm că zilnic ajungem la o mai bună cunoaștere a lui Dumnezeu. Isus a spus: “Și viața veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat” (Ioan 17:3). Cât de mulți Îl cunosc pe El în acest sens? Fiecare trebuie să ajungă să-L cunoască înainte ca să-L poată uita.

Dar cine sunt cei răi la care se referă psalmistul? Am căutat acest text deosebit și ne amintim cum sună. După ebraică acesta trebuie să se citească în felul următor: “Cei răi se întorc în șeol: împreună cu toate neamurile care uită pe Dumnezeu”. Aceasta înseamnă să meargă în șeol pentru a doua oară, sau, este o altă cale de a spune că vor merge în moartea a doua. În șeol fiecare va merge prima dată; nu numai cei răi, ci fiecare; bogat și sărac, negru și alb, bărbat și femeie, fiecare va merge în șeol. Dar nu pot merge acolo a doua oară, dacă Fiul nu-i va elibera mai întâi. Noi învățăm că lucrarea Sa în timpul Veacului Milenar va fi eliberarea acestor prizonieri din starea de moarte. El va spune prizonierilor: “Arătați-vă. Ieșiți”. În timpul domniei de o mie de ani a lui Mesia toți acești prizonieri vor ieși afară. Toți cei care nu se dovedesc vrednici de viață veșnică în perioada aceea, vor fi retrimiși în șeol. Este pur și simplu un alt mod de a arăta moartea a doua.

IDENTITATE—În Veacul Milenar. (Q335-1)

Întrebare (1913)—1—Vrei să ne explici dacă identitatea fiecărei persoane va fi menținută de-a lungul Veacului Milenar și după aceea?

Răspuns—Eu înțeleg că da, că identitatea fiecărui individ va fi menținută; adică, a tuturor cu excepția celor care merg în moartea a doua. Nu pot spune că cunosc o scriptură care să arate aceasta; este numai o concluzie logică. Dumnezeu lucrează cu noi ca indivizi; El nu lucrează cu noi ca și cu bucăți de lemn sau de metal sau ceva ce n-are inteligență, ci ca și cu o inteligență individuală, cu un corp care să ne identifice ca persoane. Și noi credem că așa va fi totdeauna. Nu ne așteptăm ca în viitor lucrurile să fie mai rele decât în prezent, dar când ceea ce este perfect va fi venit, lucrurile prezentului care sunt în parte se vor sfârși.

IEHOVA—Alfa și Omega. (Q358-1)

Întrebare (1908)—2—”“Eu sunt Alfa și Omega, Începutul și Sfârșitul”, zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era și Cel ce vine, Cel Atotputernic” (Apoc. 1:8 — Cornilescu). Ce învață acest text?

Răspuns—Am tratat acest text în Volumul 5 al Studiilor în Scripturi mai pe larg decât am putea s-o facem acum, și vă trimitem acolo pentru un răspuns mai deosebit la întrebare. Totuși, am sugera că “începutul și sfârșitul” nu înseamnă neapărat că persoana care este ultima se va sfârși, sau va înceta să mai fie. Putem spune despre Tatăl nostru Ceresc, într-un sens al cuvântului, că El este primul și ultimul, că totul începe cu El și se termină cu El; sau, cum am spune altfel, El este totul în toți. Totul se cuprinde în puterea divină, atotputernică. De exemplu, putem aplica acest text la Domnul nostru Isus spunând că El a fost începutul și sfârșitul creației lui Dumnezeu, după cum se referă la El într-un loc; că El este primul pe care L-a creat Dumnezeu și ultimul pe care L-a creat Dumnezeu, și că Dumnezeu niciodată n-a creat pe altcineva direct decât pe El, și că toată creația lui Dumnezeu a fost creată prin El și de către El ca agentul divin.

IEHOVA—Spiritul Său nu se va lupta totdeauna. (Q358-2)

Întrebare (1909)—3—În Geneza 6:3, citim: “Și Domnul a zis: “Duhul meu nu va rămâne pururea în om, căci el nu este decât carne; totuși zilele lui vor fi de o sută douăzeci de ani””. Când spiritul Domnului va rămâne pururea în om?

Răspuns—Am o idee în minte privitor la acest verset, care este puțin diferită de cea pe care am avut-o odată, și cele două încă se mai luptă, și încă nu știu ce să cred.

IEHOVA—Moștenirea Sa. (Q358-3)

Întrebare (1909)—1—Te rog explică pasajul din Scriptură conținut în Efes. 1:18: “Și să vă lumineze ochii inimii, ca să cunoașteți care este nădejdea chemării Lui, care sunt bogățiile slavei moștenirii Lui în sfinți”. Cum poate avea Dumnezeu o moștenire, El fiind posesorul și distribuitorul a tot? Acesta este punctul, dragă frate, pe care dorim să-l explici, pentru că oamenii Adevărului susțin diferite opinii.

Răspuns—Cuvântul “moștenire” pare să fie punctul de sub întrebare. În ce fel este Biserica moștenirea Domnului? Aș presupune că cuvântul folosit aici ar fi în sensul de ceea ce posedă El, ceea ce a ajuns să posede El; pentru că, amintiți-vă că Domnul nu ne posedă în sensul că pune stăpânire pe noi și spune: “Eu am autoritatea, și voi trebuie să vă supuneți, pentru că sunteți ai Mei”. Nu, El ne posedă prin aceea că ne dă anumite promisiuni, că ne permite să acceptăm promisiunile, și dacă noi le luăm, El ne va poseda și ne va avea și vom fi ai Lui. Noi trebuie să avem ochii înțelegerii sau inimile deschise, după cum spune apostolul, ca să putem înțelege, și ca apoi Domnul să ne poată avea ca moștenirea Sa, sau comoară specială, după cum spune El în alt loc.

El posedă întreaga lume într-un sens, totuși El a renunțat la ea și I-a permis lui Isus s-o cumpere și să I-o înapoieze Lui la sfârșitul Veacului Milenar. În timpul acestui Veac Evanghelic, El face o invitație specială ca să găsească pe aceia ale căror inimi sunt în stare potrivită pentru a le da favoruri speciale, pentru a-i primi la Sine, și apoi El va avea o nouă moștenire pe un nou plan, sau pe un plan nerecunoscut înainte.

IEHOVA—A pune sub semnul întrebării metodele Lui. (Q359-1)

Întrebare (1911)—2—De ce a permis Dumnezeu, care este atotiubitor, ca Fiul Său să fie răstignit? Ca un Dumnezeu perfect, de ce n-a făcut El un alt plan prin care Fiul Său să nu trebuiască să fie răstignit?

Răspuns—Ei bine, dragi prieteni, aceasta ar fi o întrebare mare; ar cuprinde permisiunea răului într-un sens general, și doar aceasta ne-ar lua cel puțin o oră. Și aceia dintre voi care urmăresc predicile noastre săptămânale vor găsi că aceasta va fi tema unei predici săptămânale cândva în septembrie următor — și în acea predică veți găsi răspunsul la această întrebare — de ce este permis răul. Sau, dacă vreți, veți găsi un capitol în primul volum al Studiilor în Scripturi cu subiectul: “De ce a permis Dumnezeu răul”. Acela cuprinde subiectul de ce a permis El ca Fiul Lui să sufere răul, să sufere moartea, să sufere durerea, să sufere tristețea. De ce a permis El ca voi să suferiți tristețea? De ce a permis El ca toți din poporul Lui să sufere durere, tristețe sau moarte? Și motivul pentru toate acestea se află în aceeași direcție? Atitudinea potrivită a minții din care să abordezi acest subiect ar fi, nu să găsim greșeală la Dumnezeu și să-I spunem că noi știm că El trebuia să facă altfel, ci mai degrabă să spunem că știm că există un Dumnezeu mare, care a făcut pământul nostru și ne-a făcut pe noi, și care a făcut toate lucrurile, și noi credem că El este personificarea dreptății, înțelepciunii, iubirii și puterii, și apoi, din acest punct de vedere, să ne uităm în Biblie și să vedem exact ce spune El și exact de ce face El aceasta; și dacă nu vom fi niciodată în stare să vedem de ce, să punem aceasta mai curând pe seama capacității noastre mici de gândire decât pe seama insuficienței înțelepciunii lui Dumnezeu, pentru că nu suntem destul de mari să judecăm pe Creatorul nostru. Dacă mințile noastre ar fi fost destul de largi, fără îndoială am înțelege căile Lui ca fiind în totalitate corecte, drepte, bune, și adevărate.

IEHOVA—Referitor la El ca autorul tuturor. (Q359-2)

Întrebare (1911)—1—Dacă Dumnezeu este personificarea a tot ce este bun și perfect, El trebuie să fie autorul a absolut tot, începând cu cea mai timpurie concepere a creației, a atributelor și elementelor. Dar Dumnezeu fiind tot binele, autorul a toate, Dumnezeu trebuie să fie și autorul păcatului.

Răspuns—Ce minunat logician este acesta! Nu există nici un cuvânt din Scriptură în aceste vorbe. Am cerut întrebări scripturale. Scripturile spun: “lucrarea Lui este perfectă” (Deut. 32:4). Nu există nici o sugestie că Dumnezeu este autorul păcatului, sau că El este autorul a ceva ce este imperfect. El nu este autorul păcatului; El a condamnat păcatul. Presupui că ar fi făcut păcatul și apoi ar fi pregătit pe Fiul Său să ne răscumpere din păcat? Ce ridicol este să ne gândim că Atotputernicul Dumnezeu este autorul păcatului, și apoi să lucreze împotriva propriei lucrări. Dragi prieteni, să ne gândim puțin.

IEHOVA—Referitor la a vedea pe Dumnezeu. (Q360-1)

Întrebare (1911)—2—Te rog explică Exodul unde se spune că ei au văzut pe Dumnezeu; comparat cu Timotei, unde se spune: Nici un om nu a văzut pe Dumnezeu.

Răspuns—Apostolul în Timotei spune că nici un om n-a văzut pe Dumnezeu niciodată, singurul născut al Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut. Sf. Pavel vrea să spună că nici un om n-a văzut vreodată persoana lui Dumnezeu. Și în Vechiul Testament se vorbește că în diferite timpuri El a fost văzut și cum S-a arătat; că El a fost văzut prin reprezentanții Săi la fel cum Isus a fost cel mai exact reprezentant al Tatălui; de exemplu, pe Munte, când a fost dată legea, Moise a văzut pe Domnul; adică, mesagerul special al Domnului, îngerul Domnului. Într-un loc se spune, îngerul, în alt loc spune, Domnul. Gândul este același, și anume, că nici un om n-a putut vedea o ființă spirituală, dar îngerul Domnului a putut apărea ca om și a putut comunica cu ființele umane.

IEHOVA—Ocupația lui Dumnezeu înainte de crearea Pământului. (Q360-2)

Întrebare (1911)—3—Ce a făcut Dumnezeu în timpul eternității creației, înainte de a crea Pământul?

Răspuns—John Calvin ar fi fost omul care să răspundă la această întrebare. Aceasta mă depășește, cu următoarea excepție: Vă pot spune unele lucruri în afară de aceasta. Scripturile spun în Ioan 1:1 că la început era Logosul, și Logosul — Cuvântul — era cu Dumnezeu, și Logosul era un Dumnezeu; la fel a fost la început și cu Dumnezeu; și prin El au fost făcute toate lucrurile care au fost făcute, și nici un lucru n-a fost făcut fără El. Aceasta este o descriere a Domnului Isus în starea Sa pre-umană, înainte de a deveni om, când era cu Tatăl, înainte de a fi lumea, și Scripturile ne spun că El a fost începutul creației lui Dumnezeu, și că prin El au fost făcuți îngerii și toate lucrurile. Acum, ce a fost înainte de Logos, nu știu. Scripturile ne spun doar că Tatăl nostru ceresc nu are început. Eu accept aceasta. Mintea mea nu este destul de mare să sondeze acest lucru. Există unele lucruri pe care voi și cu mine am face bine să le recunoaștem ca limite pentru gândirea noastră. Dacă doriți altă ilustrație pe care să o puteți înțelege mai bine, este aceasta: Să presupunem că eu arunc o piatră și ea ar tot merge veșnic — unde s-ar opri? Nu s-ar opri niciodată dacă ar continua să meargă, nu-i așa? Ei bine, ar putea acea piatră, dacă ar merge veșnic, să ajungă vreodată la sfârșitul spațiului? Nu, nu se poate ajunge la sfârșitul spațiului, pentru că spațiul nu are sfârșit. Vedeți că nu vă puteți imagina un spațiu nelimitat, nici un spațiu limitat. Care este problema? Mintea noastră nu este destul de mare, nu avem informația necesară pentru a judeca unele lucruri de acest fel. Când este ceva în legătură cu Atotputernicul nostru Creator, trebuie să admitem că suntem mici. Știm exact atâta cât El ne-a descoperit. Ceea ce El nu ne-a descoperit nu putem cunoaște.

IEHOVA—Primul și ultimul. (Q360-3)

Întrebare (1912)—1—Te rog explică afirmația: “Eu sunt Cel dintâi și Cel de pe urmă”, din Isaia 41:4; 44:6.

Răspuns—Ei bine, presupun că aceasta înseamnă că Dumnezeu este singurul care trebuie să fie recunoscut. Toți ceilalți intră în uitare. Eu voi fi Dumnezeu în cele din urmă, la sfârșit. Așa că această întâietate a Tatălui ceresc este recunoscută de Domnul Isus când a spus că va preda Împărăția Tătălui ceresc ca El să poată fi totul în toți.

IEHOVA—Înțelesul glasului lui Iehova. (Q361-1)

Întrebare (1913-Z)—2—Se spune despre Adam și Eva: “Și au auzit glasul Domnului Dumnezeu” (Gen. 3:8). Ce se înțelege prin “glasul” lui Iehova?

Răspuns—Presupunem că se referă la Domnul nostru Isus în starea Sa pre-umană. Logosul era un dumnezeu. Logosul, Cuvântul, Glasul lui Dumnezeu, a comunicat cu omul, ca Reprezentantul lui Dumnezeu.

IEHOVA—Determinarea stării noastre înaintea lui Iehova. (Q361-2)

Întrebare (1913-Z)—3—Există vreo cale pentru a determina starea noastră înaintea lui DUMNEZEU?

Răspuns—Apostolul Ioan spune că “dacă nu ne condamnă inima noastră, avem îndrăzneală la Dumnezeu” (1 Ioan 3:21). Pentru a putea începe să ne măsurăm pe noi înșine precum și progresul nostru, pentru a ști dacă îi suntem plăcuți lui Dumnezeu sau nu în afacerile vieții, trebuie mai întâi de toate să știm dacă am făcut pașii pentru a veni în familia Sa. Am făcut noi o deplină consacrare a noastră voinței divine? Dacă știm că am făcut o deplină consacrare, următoarea întrebare trebuie să fie: În ce măsură cunosc eu voia lui Dumnezeu, și în ce măsură caut eu să fac această voie? Îmi folosesc timpul, puterea, influența și tot ce am, jertfitor, după cea mai bună capacitate a mea, fără a-mi socoti dragă viața? Dacă găsim că în general aceasta este calea care o urmăm, atunci avem toate motivele să avem mare satisfacție.

Apoi aflăm că lucrul la care trebuie să ne așteptăm este că “toți cei care voiesc să trăiască în evlavie în Cristos Isus, vor fi persecutați” (2 Tim. 3:12). Dacă aflăm că nu avem mărturia Spiritului, dacă nu avem persecuții, atunci n-am lăsat ca lumina noastră să strălucească. Aceasta nu trebuie să ne ducă la nimic nechibzuit, ci trebuie să ne examinăm pe noi înșine pentru a vedea dacă ne punem viețile în serviciul Său. Dacă nu găsim suferință în timpul prezent, trebuie să fie o cauză de nedu­merire pentru noi.

Dacă găsim persecuții, atunci trebuie să ne asigurăm că persecuțiile noastre nu sunt din pricina unui rău pe care l-am făcut, nici din faptul că ne-am amestecat în treburile altora, ci că suferim pentru Adevăr, pentru frați. Dacă avem aceste dovezi că am venit în familia lui Dumnezeu, dacă studiem pentru a ști și pentru a face voia Lui, dacă avem încercări și dificultăți pe cărare și suntem bine pregătiți de ele, ne putem socoti ca poporul Său credincios.

IERTARE—Cât de cuprinzătoare. (Q280-2)

Întrebare (1912-Z)—1—”Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curățească de orice nedreptate” (1 Ioan 1:9). Cât de cuprinzător este cuvântul “orice” de aici?

Răspuns—Cu excepția păcatului împotriva Spiritului sfânt (Mat. 12:31, 32), toate felurile de păcate printre fiii oamenilor vor fi iertate, atât în acest veac cât și în cel viitor. Spiritul sfânt aici denotă o lumină, o inteligență privind scopul lui Dumnezeu. Oricine ar păcătui cu voia și conștient împotriva lui Isus, ar fi vinovat de blasfemie împotriva Spiritului sfânt. Dar dacă hulește numele lui Isus, fiind înșelat în vreun fel, atunci păcatul nu este blasfemie împotriva Spiritului sfânt și poate fi iertat. În cazul Bisericii, aceste păcate care se pot ierta vor fi iertate prin Avocatul, care S-a înfățișat pentru noi la Tribunalul Ceresc și ne poate readuce la favoare cu Tatăl, dacă nu păcătuim împotriva luminii și cunoștinței depline. A face aceasta ar însemna a ne îndepărta pe noi înșine din mâinile Lui.

Dar poate exista un păcat parțial voit — un păcat în care au avut o parte superstiția sau slăbiciunea, și o anumită măsură de voință. Cât despre modul în care poate fi posibil acesta, răspundem că există o diferență între iertarea de abaterea morală și iertarea păcatului. De exemplu, un copil a comis o greșeală și părintele spune: “Te voi pedepsi pentru ce-ai făcut”. Ar putea exista două părți ale pedepsei, una corporală și alta nemulțumirea părintelui.

La unii copii ultima parte a pedepsei, norul dintre copil și părinte, ar fi insuportabilă. Atunci părintele ar putea spune: “Din moment ce îmi spui că îți pare rău și că nu vei mai face asta niciodată, te iert. Dar ți-am spus că pentru neascultare va fi o pedeapsă. Voi face pedeapsa atât de ușoară cât judecata mea va găsi că este bine, dar trebuie totuși să suporți pedeapsa”. Și ceea ce ar fi potrivit pentru un părinte pământesc putem considera că ar putea fi făcut și de către Tatăl Ceresc.

În cazul profetului David: el a comis două păcate foarte serioase, grave — unul cu privire la Urie și la soția lui Urie, și al doilea cu privire la moartea lui Urie. Dar ne amintim cu ce perseverență a stăruit David la Domnul; și deși Domnul Și-a arătat iertarea, totuși trebuia să fie o pedeapsă. Fiul lui David a murit — 2 Sam. 12:15-22.

Din nou, Satan l-a provocat pe David să numere pe Israel, contrar poruncii Domnului; Dumnezeu a fost nemulțumit și a lovit pe Israel. Din nou David s-a pocăit și s-a rugat serios pentru iertare. Domnul i-a oferit trei lucruri, din care să aleagă unul ca pedeapsă pentru păcatul său. “Îți pun înainte trei lucruri”, a spus Domnul, “alege unul din ele și ți-l voi face. Alege: sau trei ani de foamete, sau trei luni în timpul cărora să fii distrus înaintea potrivnicilor tăi și atins de sabia vrăjmașilor tăi, sau trei zile în timpul cărora sabia Domnului și ciuma să fie în țară și îngerul Domnului să ducă nimicirea în tot ținutul lui Israel” (1 Cron. 21:10-14). Înțelegând propria-i slăbiciune, David, în umilință a refuzat să facă o alegere. A fost trimisă peste Israel ciuma timp de trei zile și au căzut șaptezeci de mii de oameni; dar, între timp, înainte ca pedeapsa să ajungă la David, el primise iertarea Domnului pentru păcatul său.

Așa este cu păcatele poporului Domnului. Dacă există mai multă sau mai puțină ignoranță, atunci pedeapsa este proporțională cu măsura voinței. Ispitele vin la noi și la toată lumea. Cristos a murit pentru păcatul omului, din care El iartă întreaga familie umană — acum Biserica, iar lumea în ziua ei de încercare.

IERUSALIM—Cum este mama noastră? (Q361-3)

Întrebare (1912)—1—Galateni 4:26: “Dar Ierusalimul cel de sus este liber și el este mama noastră”. Cine sunt cei numiți “noastră”? Cum este Ierusalimul Spiritual mama noastră?

Răspuns—Scripturile folosesc frecvent această ilustrație și se referă la un oraș ca la o mamă a locuitorilor lui — “Ierusalimul și fiicele ei, Sodoma și fiicele ei” etc. Deci, Dumnezeu declară: “Ierusalimul care este mama noastră”. Cetățenia Sfinților este în Ceruri, în Ierusalimul Ceresc, care nu va fi construit până la Întâia Înviere. Dar noi privim înainte și vorbim prin credință despre acea stare promisă și de cetățenia noastră acolo. Noul Ierusalim a fost simbolizat prin Sara, soția lui Avraam. Noul Ierusalim este Legământul nostru, sub care devenim Noi Creaturi în Cristos, membri ai lui Isaac Spiritual.

Biserica se dezvoltă sub același Legământ-Mamă ca și Cristos — pentru că noi suntem membri ai Lui. Legământul Lui a fost un Legământ de Jertfă: “Adunați-Mi pe credincioșii Mei care au făcut legământ cu Mine prin jertfă!” (Psa. 50:5). Omul Isus Cristos a intrat într-un legământ cu Tatăl, care a însemnat jertfirea trupului Său, a naturii Sale pământești, pentru care sacrificiu, ca răsplată, Tatăl L-a făcut o nouă creatură de natură divină, “mai presus de îngeri” (Evr. 1:4), constituindu-L ca marele Mesia care va binecuvânta lumea. Și Isus, îndeplinind planul Tatălui, atribuie meritul Său acelora care acum urmează exemplul Său, umblă în urmele Lui, îndeplinind același Legământ de sacrificiu, iar dacă suntem credincioși, vom lua parte în marea lucrare a lui Mesia de binecuvântare a lumii, și vom fi acel Nou Ierusalim, acea Împărăție Milenară — noi suntem prin credință copiii ei. Chiar și acum cetățenia noastră este în cer.

IERUSALIM—Mama noastră. (Q362-1)

Întrebare (1913-Z)—1—În textul: “Dar Ierusalimul cel de sus este liber, și el este mama noastră” (Gal. 4:26), la cine se referă cuvântul “noastră”, și cum este Ierusalimul spiritual “mama noastră”?

Răspuns—Apostolul folosește aici o figură de stil care este obișnuită în Scripturi, și în care o cetate este arătată ca mamă a locuitorilor ei; de exemplu, “fiicele Ierusalimului”, “fiicele Sionului”, “Sodoma și fiicele ei” etc. Clasa “noi” înseamnă sfinții lui Dumnezeu. Cetățenia sfinților este în Cer — în Ierusalimul Ceresc, care nu va fi construit până la Întâia Înviere. Noi privim înainte prin credință și vorbim despre acea stare promisă și de cetățenia noastră acolo. Biserica se dezvoltă sub același Legământ-Mamă ca și Cristos; pentru că noi suntem membri ai Lui. Legământul Lui a fost un legământ de jertfă. “Adunați-Mi pe credin­cioșii Mei, care au făcut legământ cu Mine prin jertfă!” (Psa. 50:5). Omul Cristos Isus a intrat într-un legământ cu Tatăl, care a însemnat sacrificiul cărnii Sale, a naturii Sale pământești. Ca răsplată pentru sacrificiul Său, Tatăl l-a făcut o Nouă Creatură de natură divină — “mai presus de îngeri” (Evr. 1:4), constituindu-L ca Marele Mesia care va binecuvânta lumea.

Îndeplinind Planul Tatălui, Domnul nostru atribuie meritul Său acelora care acum urmează exemplul Său și umblă în urmele Lui, îndeplinind același legământ de jertfă. Dacă aceștia sunt credincioși, ei vor avea parte în marea lucrare a lui Mesia de binecuvântare a lumii, și vor constitui Noul Ierusalim, Împărăția Milenară. Prin credință noi suntem copiii ei. Chiar acum, cetățenia noastră este în Cer.

ILIE—Un personaj tipic. (Q259-2)

Întrebare (1909)—2—Ce putem spune despre Ilie?

Răspuns—Ei bine, Ilie a fost un tip pentru că Scripturile spun că așa a fost. Răpirea lui Ilie a fost o ilustrație sau o viziune a schimbării Bisericii la sfârșitul acestui veac și luarea lui Ilie într-un vârtej de vânt și car de foc reprezintă experiențele Bisericii prin care noi vom trece dincolo de văl — un vârtej de strâmtorări și încercări de foc. Amintiți-vă de Ioan Botezătorul care a fost decapitat. În ceea ce privește viața, ne amintim că Dumnezeu l-a îngropat pe Moise, și eu presupun că Dumnezeu l-a îngropat și pe Ilie. În ceea ce-i privește pe evrei, el a fost luat la cer și nu l-au mai văzut. Dar apostolul spune: “În credință au murit toți aceștia” (Evr. 11:13). Noi presupunem că el a murit după aceea și a fost îngropat ca și ceilalți oameni.

ILIE—Referitor la Moise când era pe munte. (Q259-3)

Întrebare (1909)—3—Nu este adevărat că Ilie a fost glorificat cu Moise pe Munte?

Răspuns—Răspunsul nostru este, nu. Relatarea este că Moise a murit și a fost îngropat. De aceea, nimeni nu este autorizat să spună că Moise n-a murit și n-a fost îngropat, și el nu poate avea viață sau cunoștință decât după ce Biserica va primi mai întâi învierea, pentru că Moise a fost din casa servilor, și ei nu pot fi făcuți perfecți fără noi.

Dar cum este cu Moise și cu Ilie când au apărut pe muntele schimbării la față? Ei bine, eu n-am fost acolo, dar am avut un reprezentant prezent, un reporter, chiar acolo, și el ne-a povestit despre acest lucru. Ce ne-a spus? Citim că, venind de pe Munte, Isus vorbind ucenicilor Săi — și El a știut totul despre aceasta, iar voi și cu mine nu știm — le-a spus că au avut o viziune, zicând: “Să nu spuneți nimănui de viziunea aceasta până când va învia Fiul Omului dintre cei morți” (Mat. 17:9). Și similar, Ioan, care a fost acolo pe Munte, a descris aceasta mai târziu în cartea Apocalipsei, cartea viziunilor. El ne spune despre cutare fiară și cutare fiară cu capete, coarne etc., și despre femeia care ședea pe tron etc. A văzut el aceste lucruri în mod real? El a spus: am văzut, am văzut, și am auzit și am văzut — și el le-a văzut toate în viziune pentru că acele fiare niciodată n-au săltat în jur. Dumnezeu putea să aibă o menajerie, dar n-a fost necesar. Ioan ne spune în capitolul de deschidere că acestea au fost viziuni, zicând că acestea au avut o semnificație — au fost făcute cunoscut prin semne, și după cum El a văzut în viziune acolo, tot așa a văzut în viziune și pe Munte.

A mai fost cineva pe Munte care ne-a dat mărturia sa. Petru a spus: “Căci v-am făcut cunoscut puterea și venirea Domnului nostru Isus Cristos, nu urmărind niște basme meșteșugit alcătuite, ci ca unii care am văzut noi înșine, cu ochii noștrii, măreția Lui. Căci El a primit de la Dumnezeu Tatăl, cinste și slavă, atunci când din slava minunată s-a auzit un glas care Îi zicea: “Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc desfătarea”. Și noi înșine am auzit acest glas venind din cer, fiind cu El pe muntele cel sfânt” (2 Pet. 1:16-18). Acesta a fost scopul viziunii. Moise a reprezentat clasa care va trăi pe pământ, pentru că el a fost mijlocitorul sau reprezentantul lui Israel și i-a reprezentat foarte potrivit în acel tablou. Ilie a fost folosit acolo să ilustreze Biserica. Cristos este capul antitipic al lui Ilie, iar voi și cu mine suntem membrii Corpului acelui Ilie antitipic, și marele Profet este cel pe care Dumnezeu îl ridică dintre oameni, și acest Ilie va fi cel care în Veacul Milenar va restabili totul.

IMPERFECȚIUNE—Scuze pentru ea. (Q337-2)

Întrebare (1909)—1—În epistola lui Pavel către Romani, cap. 7 versul 15, găsim aceste cuvinte: “Căci ce fac, nu recunosc: căci ce nu vreau, aceea fac; iar ce urăsc, aceea practic”. Aceasta se aplică numai la incapacitatea celor de sub lege de a respecta cerințele ei, sau se aplică la noi în Veacul Evanghelic, și în timpul prezent la eforturile noastre imperfecte de a face voința Tatălui nostru Ceresc? Cu alte cuvinte, avem dreptul să folosim aceasta ca pe o scuză pentru căile noastre imperfecte?

Răspuns—Eu înțeleg că apostolul vorbea despre evrei și despre toți cei care erau sub lege, că ceea ce ei au recunoscut sau au admis a fost legea dreaptă a lui Dumnezeu, pe care n-au putut-o respecta din cauza imperfecțiunilor cărnii. Voi vedeți legea perfectă a lui Dumnezeu și știți că nu sunteți în stare să o țineți în fiecare gând, cuvânt și faptă, pentru că în trupul nostru nu locuiește perfecțiunea. Mințile noastre sunt mai mult sau mai puțin defecte, iar Noua Creatură află că nu poate face lucrurile pe care le-ar vrea. Tu ai vrea să fii perfect, dar știi că nu ești. Atunci cum poate lucra Dumnezeu cu noi? Datorită faptului că El ne-a acoperit cu mult har imperfecțiunile; toate lucrurile împotriva cărora noi ne străduim, El le acoperă cu meritele jertfei lui Cristos. Dacă noi am fi putut ține legea în mod perfect, atunci Cristos a murit în zadar, pentru că, după cum a spus apostolul, dacă dreptatea putea veni prin ținerea legii, atunci moartea lui Cristos nu era necesară, dar noi am avut nevoie să vină Cristos și să moară pentru noi și să ne îndreptățească. Așa că acest limbaj, deși este folosit pentru evrei, are o aplicare și pentru noi ca și creștini. Aceasta nu înseamnă să ne uităm la greșelile noastre și să spunem: O, știi că am atât de multe slăbiciuni, și să ne scuzăm astfel. Nu, nouă ni s-a dat haina dreptății lui Cristos, și instrucțiunea scripturală este s-o ținem nepătată de lume. Este posibil s-o pătăm printr-un cuvânt nechibzuit sau prin manierele noastre, acestea nefiind cum ar trebui să fie. Îndemnul scriptural este că sângele lui Cristos ne curăță de orice păcat, nu numai de păcatul originar, ci și de aceste imperfecțiuni, după ce am primit haina. După ce am făcut o greșeală, trebuie îndată să căutăm aranjamentul Domnului pentru curățire, scăpând astfel de pată, apoi haina va fi din nou curată. Te duci la Domnul, aplicând acest merit, recunoscând că ai greșit, cerându-I iertarea, vii la tronul harului pentru ajutor în orice timp de nevoie, și vei scăpa de pată iar apoi o vei putea ține nepătată.

Există mulți prieteni dragi, care, după cum declară Scripturile, vor constitui o mare mulțime; ei se pătează o dată și spun: Nu-mi place această pată, apoi se pătează încă o dată și încă o dată, și apoi cineva zice: Ai o mulțime de pete pe haină. Tu spui, Da, dar presupun că trebuie să le am. Așa că se obișnuiesc cu ele și au atât de multe încât este greu să scape de ele. Așa că ceea ce voi și cu mine vrem să facem este să ne ținem cât este posibil de aproape de standard. Vezi ca să nu te duci numai la Domnul, ci și la cel căruia i-ai greșit, dacă e părintele tău, soție, soț, frate, prieten sau dușman, și repară-ți greșeala. Du aceasta la Domnul în rugăciune, și cere-I să aplice sângele prețios pentru tine.

IMPERIUL LUI SATAN ȘI POTIRELE MÂNIEI—Dacă ele acționează acum.

(Q627-2)

Întrebare (1916)—1—Potirele mâniei din Apoc. 16 sunt vărsate acum? Și Imperiul lui Satan este acum în proces de distrugere?

Răspuns—Aici sunt două întrebări. O vom lua mai întâi pe ultima. Cred că imperiul lui Satan este în proces de distrugere. Cred că fiecare rază de lumină care strălucește asupra unui subiect, în acea măsură imperiul lui Satan se distruge în fiecare moment. Văd în marele val de prohibiție o anumită rupere a puterii lui Satan și mă bucur de aceasta. Văd aceasta de asemenea în lumina adevărului care vine de la Planul divin în care suntem toți angajați, strălucind pentru toți aceia care au urechi de auzit. Cred că aceasta nu afectează numai pe poporul lui Dumnezeu, ci cred că și oamenii lumești încep să vadă lucrurile. Oamenii lumești mă întâlnesc adesea pe stradă și îmi spun că ei înțeleg mult. Nu ne așteptăm să înțeleagă lucrurile adânci pentru că mintea naturală nu primește lucrurile spiritului lui Dumnezeu, nici nu le poate cunoaște pentru că ele se înțeleg spiritual. Dar pot să înțeleagă destul de mult. Ei pot vedea unde au fost înainte în întuneric și eroare. În Duluth, la încheierea adunării publice a venit la mine un om și a spus, “M-am bucurat foarte mult în această seară”, și este mare lucru să spună aceasta un Romano-Catolic. El a început să vadă ceva lumină asupra lucrurilor care până aici erau întunecate; și tot așa, presbiterienii și metodiștii îmi spun uneori, “Sunt de acord cu tine în ceea ce privește cătușele ignoranței și superstiției”. Deci imperiul lui Satan începe să fie clătinat, dar încă n-a dispărut. Satan nu este în nici un sens mort sau legat.

Despre potirele mâniei: Încă n-am citit vol. 7 al Studiilor în Scripturi, și de aceea n-am nimic de spus despre aceasta.

IOSIF—Referitor la frații săi ca tipuri. (Q380-3)

Întrebare (1909)—1—Când vom trăi noi în timpul paralel când clasa Iosif se va face cunoscută fraților lor, clasa Beniamin?

Răspuns—Ei bine, este doar un răspuns speculativ, pentru că Scripturile nu spun nimic precis în acest punct.

Deducția noastră ar fi că clasa Beniamin — Marea Mulțime, și clasa Iosif — Turma Mică, se vor descoperi una alteia în marele timp de strâmtorare. În cap. 19 din Apocalipsa, citim că o mare mulțime de oameni vor vedea aceasta după ce Babilonul a căzut. Există o diferență între căderea Babilonului în sens juridic, fiind respins de Domnul, și căderea reală, ca o piatră de moară. În capitolul 19 din Apocalipsa citim de asemenea că o mare mulțime zice: “Să ne bucurăm și să ne veselim și să-I dăm slavă, fiindcă nunta Mielului a venit și soția Lui s-a pregătit!” (vers 7). Ei s-au bucurat de căderea Babilonului. Aceasta este clasa Beniamin bucurându-se că recunoaște clasa Iosif — Marea Mulțime vor recunoaște pe Turma Mică doar după ce ea va fi schimbată, Marea Mulțime fiind încă într-o anumită măsură în strâmtorare.

ISPĂȘIRE—Cum se făcea în captivitate? (Q25-2)

Întrebare (1908)—2—Dacă nici o iotă sau frântură din Lege nu trebuie să treacă până toate vor fi împlinite, cum a fost împlinit sacrificiul zilei de ispășire tipice, când evreii erau în captivitate, sau chivotul nu era în Sfânta? Când a încetat acest tip?

Răspuns—Nu m-am gândit niciodată la această întrebare. Cred că va trebui să mă gândesc puțin mai mult la ea înainte de a răspunde.

ISPĂȘIRE—Cât de dese au fost sacrificiile din Levitic 9? (Q25-3)

Întrebare (1910)—3—În Leviticul 9, sângele vițelului și sângele țapului era dus în Sfânta Sfintelor? Dacă nu, de ce nu? Sunt sacrificiile din Lev. 9 la fel cu cele din Lev. 16, și cât de des era oferit sacrificiul din Lev. 9?

Răspuns—Noi răspundem că descrierea junghierii vițelului de jertfă pentru păcat și a țapului de jertfă pentru păcat din Lev. 9 este în legătură cu consacrarea preotului, în timp ce descrierea din Lev. 16 este în legătură cu ispășirea pentru păcatele întregului popor — lumea — sacrificiile Zilei de Ispășire. De aceea, ele nu sunt exact aceleași, deși ele acoperă în multe privințe aceleași puncte. De exemplu, n-a fost consa-crarea Domnului nostru identificată îndeaproape cu opera de ispășire? Ba da. Consacrarea voastră spre moarte ca țap antitipic este îndea­proape identificată cu opera de ispășire. Deci, aceste două tipuri, unul legându-se de consacrarea preotului și altul de opera de ispășire, sunt strâns legate, deși nu sunt exact la fel. În cazul din Lev. 9 vă amintiți că sângele nu era dus în Sfânta Sfintelor pentru că nu era o ilustrație a Ispășirii; nu era o ilustrație a acelei trăsături a lucrării; era o ilustrație a consacrării și arăta cum trebuie să moară vițelul și cum trebuie să moară țapul; pe de altă parte, cea din Lev. 16, ilustrând Ziua Ispășirii, făcând împăcare pentru păcat, a inclus în mod potrivit stropirea sângelui în Sfânta Sfintelor pentru a face ispășire pentru păcat.

ISPĂȘIRE—Sacrificii pentru anul următor. (Q26-1)

Întrebare (1910)—1—Erau jertfele pentru păcat din Ziua Ispășirii pentru anul care trecea sau pentru anul care urma, și cum știm acest lucru?

Răspuns—Răspunsul meu este că erau pentru anul următor. Știm aceasta pentru că la sfârșitul anului toți erau sub păcatale lor din nou, și trebuiau să se tânguie și să postească în sac până erau jertfite sacrificiile Zilei Ispășirii și sângele era stropit, iar preotul venea afară și oferea binecuvântările care-i împăcau cu Dumnezeu pentru anul următor.

ISPĂȘIRE—Referitor la sacrificii în captivitate. (Q26-2)

Întrebare (1911)—2—Când evreii erau în captivitate în Babilon, au practicat ei sacrificiile anuale de ispășire?

Răspuns—Nu le-au practicat, pentru simplul motiv că aceste sacrificii nu puteau fi făcute în alt loc decât cel stabilit. Astfel de sacrificii de ispășire nu puteau fi făcute în altă parte decât în locul și prin aranjamentele cuvenite. Deci, putem fi siguri că în timpul acelor ani de captivitate ei nu au avut sacrificii în Ziua de Ispășire.

ISPĂȘIRE—Referitor la eliberarea întâilor-născuți. (Q26-3)

Întrebare (1911)—3—Vor fi eliberați toți întâii-născuți înainte ca această zi să se încheie?

Răspuns—Aveți deja răspunsul la această întrebare; ei vor fi intrat toți în glorie când sacrificiul se va termina și cu mult înainte ca ziua să se încheie, pentru că ziua va fi și pentru a trata cu lumea.

ISPĂȘIRE—Referitor la încheierea ei. (Q26-4)

Întrebare (1911)—4—Când se încheie Ziua Ispășirii?

Răspuns—Ziua Ispășirii sub Legea evreiască a fost o zi de 24 de ore repetată în fiecare an în acel sistem tipic. Antitipul acelei Zile de Ispășire înțelegem că este acea perioadă a binecuvântării lui Dumnezeu care a început cu Domnul nostru Isus Cristos și cu sacrificiul Său. Aceea a fost deschiderea Zilei de Ispășire. Celălalt sacrificiu, sacrificiul țapului, a continuat în timpul acestei Zile de Ispășire. Cu alte cuvinte, biserica este invitată să ia parte cu Cristos la sacrificiul Său, și Ziua cea mare de Ispășire încă continuă; opera de ispășire nu este terminată. Aspectul sacrificiului Zilei Ispășirii se va sfârși curând, credem, adică: atunci când ultimul membru al Corpului ales al lui Cristos va fi trecut în moarte; acela va fi sfârșitul sacrificiului, dar nu va fi sfârșitul ispășirii, pentru că Ziua Ispășirii nu include numai ziua sacrificiului, ci de asemenea și ziua de folosire a acelui sacrificiu în opera de binecu­vântare. Cu alte cuvinte, întreaga mie de ani a domniei lui Cristos aparține de asemenea de această operă de ispășire, deoarece construcția cuvântului înseamnă aducere la unitate. Sacrificiul din prezent este pentru scopul de a efectua această reconciliere, și când sacrificiile sunt terminate și oferite înaintea Domnului, aceasta va fi baza pentru reconciliere, dar va trebui întreaga mie de ani pentru a se aplica la lume și pentru ca lumea să fie reconciliată cu Dumnezeu. Deci Ziua Ispășirii în sensul cel mai potrivit și mai deplin al cuvântului este de 2800 de ani sau mai mult, iar noi am trecut de mijloc acum; și ultima parte va fi foarte plăcută.

ISPĂȘIRE—Referitor la merit. (Q27-1)

Întrebare (1912-Z)—1—Ar fi bine să spunem că tot meritul sacrificiului Domnului nostru este atribuit fiecăruia individual atunci când respectivul, scriptural, devine credincios?

Răspuns—Nu; întregul merit al morții Domnului nostru a fost deja în mâinile Dreptății când Isus S-a înălțat la cer, dar nu a fost aplicat în nici un grad și la nici o persoană. În conformitate cu intenția divină, acel merit se aplică pentru păcatul originar al lui Adam și pentru toate păcatele copiilor săi, care sunt rezultatul direct sau indirect al păcatului originar. Astfel putem spune că fiecare membru a rasei lui Adam are un avantaj sau parte personală, individuală în acel merit răscumpărător, care-i revine prin aranjamentul divin.

Domnul nostru a lăsat Bisericii timpurii instrucțiunea că ei trebuia să rămână în Ierusalim pentru ungerea cu Spiritul sfânt, dovada iertării lor de păcate și a adoptării lor ca și copii ai lui Dumnezeu. El S-a înălțat la cer și S-a înfățișat înaintea Tatălui — pentru întreaga Biserică a Întâilor-născuți. Atribuirea meritului Său a fost pentru toți, inclusiv pentru puținii reprezentanți ai urmașilor Domnului care așteptau bine­cuvântarea în “camera de sus”.

ISPĂȘIRE—Marele Preot—Cădelnița—Sfânta Sfintelor. (Q27-2)

Întrebare (1913)—2—Este corect gândul că Marele Preot a dus cădelnița conținând cărbuni aprinși în Sfânta Sfintelor? Dacă da, care este antitipul pentru aceasta?

Răspuns—Noi nu avem cunoștință de vreo relatare că Marele Preot a dus vreodată cădelnița în Sfânta Sfintelor. Ordinea în Ziua Ispășirii, vă veți aminti, era că Marele Preot junghia vițelul; apoi lua sângele vițelului și foc de pe altarul de aramă și se ducea cu acestea două în Sfânta, să pună tămâie pe foc acolo înainte de văl, nu după văl; în Sfânta, nu în Sfânta Sfintelor. Nu avem cunoștință ca vreun sacrificiu să fie făcut în cer, iar focul ar reprezenta încercări: Învățătorul nostru nu a avut nici un fel de încercări în cer; încercările Sale au fost pe pământ. Atunci, evident aceasta ar fi interpretarea potrivită dată tipului. Cădelnița cu jar, vă amintiți, era pusă pe altarul de aur. Apostolul Pavel, făcând o descriere a ceea ce conținea Sfânta Sfintelor, declară că acest altar, altarul de aur, era în Sfânta Sfintelor, dar noi credem că aceasta a fost o greșeală a apostolului sau a unui copist; el nu putea spune aceasta, pentru că descrierea din Vechiul Testament este foarte clară, că altarul era în Sfânta. Singurul corp de mobilă în Sfânta Sfintelor era Chivotul Mărturiei; în Chivot vă amintiți, era Legea, Toiagul lui Aron care a înfrunzit și Vasul de Aur pentru Mană; pe capac cei doi Heruvimi; sângele trebuia stropit pe Capacul Ispășirii și înaintea lui, formând o cruce. Focul, oriunde este folosit, ar simboliza încercări, dificultăți și probe. Focul la care se face referire aici în Sfânta unde tămâia era fărâmițată peste cărbunii aprinși reprezintă cei trei ani și jumătate de serviciu ai Domnului nostru; în timpul acestor trei ani și jumătate El și-a folosit toate puterile Sale perfecte în serviciul Domnului, al Adevărului și al fraților. De fiecare dată când tămâia atingea focul, producea un fum, și astfel viața lui Isus a fost o jertfire continuă a acestei tămâi înaintea Domnului, și ca rezultat al sacrificiului lui Cristos astfel împlinit, El a fost socotit vrednic să treacă dincolo de văl în Sfânta Sfintelor.

El a fost vrednic să fie Mare Preot numai când Și-a terminat sacrificiul. Sacrificiul făcut la Iordan nu s-a terminat până la Calvar. I-au trebuit toți acești trei ani și jumătate pentru a termina această lucrare de fărâmițare a tămâiei pe foc, și vă veți aminti că în tip citim că Marele Preot trebuia să ofere tămâia pe altar pentru ca fumul să poată pătrunde dincolo de văl, așa încât el să nu moară, astfel încât atunci când voia să treacă dincolo de al doilea văl, norul de tămâie să acopere Capacul Ispășirii și El să nu moară. Dacă norul de tămâie nu acoperea Capacul Ispășirii el murea, și aceasta ne arată că Domnul Isus Cristos n-ar fi putut să intre în gloria de dincolo dacă nu Și-ar fi terminat sacrificiul și jertfele Sale.

Vă amintiți că erau trei focuri în legătură cu sacrificiul. Era un foc în Sfânta, reprezentând cum vedea Dumnezeu sacrificiul Învățătorului nostru, acesta era o tămâie dulce pentru Dumnezeu; apoi era o altă vedere a aceluiași sacrificiu: El era reprezentat prin arderea grăsimii în curte, starea curții reprezentând starea în care natura umană poate înțelege acest fapt; toți care au fost în starea curții, de îndreptățire, au recunoscut că El a fost într-adevăr Fiul lui Dumnezeu, așa cum era reprezentat prin arderea grăsimii care face o lumină foarte clară; mai era un foc arzând afară din tabără, unde era arsă pielea, coarnele etc., ale vițelului, aceasta reprezentând cum apărea sacrificiul Domnului pentru lume; era un miros urât pentru lume; El făcea o greșeală și irosea o viață bună, de valoare, când vorbea despre Împărăție și umbla cu acești ucenici săraci. Aceste trei ilustrații descriu pe Domnul nostru din trei puncte de vedere, primul, punctul de vedere al lumii, sacrificiul lui Cristos nu a fost în armonie cu spiritul lumii; al doilea, punctul de vedere din curte, al ucenicilor lui Isus, El a fost sfânt, blând, nepătat ca Mântuitor; și al treilea, punctul de vedere al lui Dumnezeu la care se face referire acum în această întrebare, arderea tămâiei în Sfânta, El nefiind gata să treacă dincolo de văl până ce toate cele trei focuri, cele trei faze ale sacrificiului Domnului s-au sfârșit.

ISPĂȘIRE—Curățire pentru care an. (Q29-1)

Întrebare (1913)—1—Sacrificiile Zilei Ispășirii tipice curățau poporul pentru anul care trecea sau pentru anul care urma?

Răspuns—Pentru anul care urma.

ISPĂȘIRE—Baza ei. (Q29-2)

Întrebare (1916)—2—Care este baza ispășirii?

Răspuns—Biblia ne spune că baza erau sacrificiile pentru păcat și acest lucru este mărturisit în Legământul făcut de Dumnezeu cu Israel la Sinai, o reprezentare a legământului mai bun. Acolo a stat Moise reprezentând pe unul mai mare ca Moise. Ce a făcut el? Mai întâi el a junghiat sacrificiul de jertfă pentru păcat și pe baza acestui sacrificiu a putut fi un legământ și pentru a împlini acel legământ a fost stropit sângele acelor sacrificii; deci aici noi avem sacrificii mai bune decât acelea. Acele sacrificii tipice au fost doar pe plan pământesc, dar aici avem un sacrificiu mai bun, Isus, vițelul antitipic, și Biserica, țapul antitipic. Acest sacrificiu al bisericii se desfășoară de mai bine de 1800 de ani și în scurt timp totul se va termina iar sângele va fi în mâinile marelui Mijlocitor. Priviți înapoi în tip și vedeți ce va face cu sângele. Mai întâi va stropi tablele legii. Când Moise a stropit tablele legii, a fost gata apoi să stropească poporul cu același sânge. Baza a fost sângele. În timp ce sângele lui Isus a fost lucrul important, fundamental, aceasta ilustrează cum sângele sfinților Săi este socotit împreună cu al Său. Toți urmașii în pașii lui Isus sunt în proces de adunare, sângele lor fiind în proces de jertfire, și acel sânge în tip este pentru reconcilierea lumii în curând. Nu că noi am adăuga ceva la valoarea lui, ci arată cum noi vom fi asociați cu Isus în timpul prezent și vom participa la gloria care va urma imediat ce biserica va fi completă. Apoi înțelegem că va veni timpul cuvenit ca Isus să primească lumea și să devină Împăratul ei și să-Și stabilească împărăția “de la o mare la cealaltă”(Zah. 9:10). Atunci El va fi gata să-I ceară Tatălui lumea și apoi să aplice sacrificiul Său pentru lume. Atunci sacrificiul va fi dat deplin și complet în folosul lumii, și El va fi gata să facă aceasta când biserica va fi completă, când noi vom fi toți cu Domnul în glorie. Psalmul 2 spune: “Cere-Mi și-Ți voi da popoarele” etc. Lumea întreagă este păgână din punct de vedere a lui Dumnezeu. Cuvântul păgân este același cuvânt care este tradus și neamuri și același cuvânt care este tradus și popor. Dumnezeu a avut un popor, dar mai erau și alte popoare care nu erau ale Lui. Ei erau păgâni și numai cei în armonie cu Dumnezeu sunt poporul Lui, și ei trebuiau să fie deosebiți de ceilalți. “Cere-Mi și-Ți voi da popoarele … și marginile pământului în stăpânire!” (Psa. 2:8)

ISPITĂ—Metoda folosită de șarpe. (Q705-1)

Întrebare (1911)—1—Eva a fost ispitită de un șarpe. A putut acest șarpe să vorbească, sau a umblat numai pe coadă? Ce limbaj au folosit ei?

Răspuns—N-am fost acolo, și de aceea nu sunt, în unele privințe, un martor competent, dar vă voi spune cum cred eu că a fost. Voi nu trebuie să gândiți în felul în care gândesc eu; sunt destul de liberal să vă permit să credeți acest lucru cum vă place. Dar după înțelegerea mea, ispita șarpelui a fost una foarte simplă. Nu știu dacă a umblat pe coadă sau cum a umblat, dar afirmația scripturală este că Satan a lucrat prin acel șarpe pentru a înșela pe mama Eva. Mama Eva, cu tatăl Adam, au văzut toți copacii din grădină, și toți erau frumoși și fructele lor erau bune pentru hrană; toate arătau bine și un anume fel le-a fost interzis. Acum, presupun că șarpele a vorbit prin semne. Satan, acționând prin șarpe, l-a condus în grădină să ia chiar acel fel de fruct pe care Dumnezeu l-a interzis tatălui Adam și mamei Eva să-l mănânce, și șarpele l-a mâncat și n-a murit, și astfel șarpele a zis primilor noștri părinți, “Nici voi nu veți muri”. Și ei au observat că acesta era unul dintre animalele cele mai șirete și subtile, și ei și-au spus, “Numai faptul că a mâncat din acel fruct îl face pe el atât de înțelept. O, dacă noi vom mânca din acel fruct, noi cu talentele și puterile noastre superioare, cât de mult am putea ști!” Și cu cât mama Eva se gândea mai mult la aceasta — pentru că citim că tatăl Adam n-a fost înșelat — cu atât mai mult spunea, “Aș vrea să pot mânca din acest fruct; mi-ar place să fiu înțeleaptă” Apoi, tot prin șarpe, a venit gândul, “Dumnezeu încearcă să vă țină în ignoranță, El nu vrea ca voi să știți prea multe, căci ați fi ca un fel de rivali. Dumnezeu nu vrea ca voi să mâncați din acel fruct tocmai din acest motiv, și ar vrea să vă țină în ignoranță și superstiție. Mergeți, luați și mâncați din fruct”. Așa că ea a luat din fruct și a mâncat, și a devenit un călcător de lege. Apostolul spune că femeia a fost ademenită; a fost ispitită și înșelată — înșelată prin acțiunile șarpelui; după cum adesea zicem, Faptele vorbesc mai tare decât cuvintele. Nu presupun că șarpele ar fi vorbit, dar prin faptele sale a dat sugestiile, și femeia le-a ascultat. Sf. Pavel spune că Adam n-a fost înșelat; el a știut că Dumnezeu a pus o pedeapsă cu moartea dacă mânca din acea hrană și a știut că Cuvântul lui Dumnezeu se va adeveri și de aceea el a bănuit că mult iubita lui soție va muri, și gândul lui a fost acesta: el trăise câtva timp fără ea; nu existase nici o tovărășie pentru el printre toate animalele creației lui Dumnezeu, nici o tovărășie care să-i fie potrivită; el a fost un om singuratic fără tovărășie și acum i-a venit gândul că însoțitoarea pe care Dumnezeu i-a dat-o, os din oasele lui, trebuia să moară și el va rămâne singur. Biata inimă a lui Adam se strângea când se gândea la aceasta, și a spus, “Voi mânca împreună cu soția mea”. Și el s-a sinucis în mod intenționat prin mâncarea din fructul oprit.

ISPITE—Ispitele lui Isus. (Q706-1)

Întrebare (1916-Z)—1—Cum a putut Isus avea același fel de dificultăți pe care le-ar avea o mamă? Cum a putut fi încercat în toate privințele ca o mamă? El n-a fost niciodată mamă. Cum a putut fi încercat ca un tată? El n-a fost niciodată tată. Cum a putut fi încercat ca un bețiv, sau în multe feluri cum este încercată omenirea căzută, pentru că El a fost perfect?

Răspuns—Apostolul nu se referea la ispitele omenirii căzute. El spune: “Ispitit în toate, asemenea nouă” (Evr. 4:15). El vorbea despre Noile Creaturi. În afara celor pe care le-a avut ca Nouă Creatură nu știm despre nici o altă ispită care să fi venit la Domnul nostru. El a fost ispitit cum suntem noi ispitiți, ca și Creaturi Noi în Cristos. El n-a fost supus fiecărei ispite din partea gusturilor, poftelor și tendințelor căzute care ne asaltează, care ne vin ca membri ai rasei degenerate a lui Adam. Acestea nu sunt ispitele Creaturii Noi. Cei care s-au înrolat sub steagul lui Iehova trebuie să iubească dreptatea și să urască nelegiuirea. Acesta a fost gândul Domnului nostru.

Oricine iubește și aprobă răul în gândul lui, dă dovadă că nu are gândul lui Cristos, și, în mod cuvenit, n-ar fi unul din clasa “noi”, la care se face referire aici, deoarece ispitele lui n-ar fi ca și acelea pe care le au Noile Creaturi concepute de spirit, ca și acelea pe care le-a avut Isus. Cei care înainte au trăit în păcat ar trebui să știe suficient cât de nedorit este. Cei care au practicat păcatul ar trebui să aibă dovezi satisfăcătoare despre natura lui nesfântă, despre efectele lui dăunătoare și distructive. Astfel, noi, care am fugit de păcat și am venit în familia lui Dumnezeu, nu dorim să ne întoarcem în robia lui, ca un câine care s-a întors la ce vărsase sau ca o scroafă care s-a întors să se tăvălească iarăși în mocirlă. Acelea nu sunt deloc ispitele noastre. Ispitele noastre sunt cu mult mai subtile.

Privind în urmă la viața Domnului nostru, vedem cum a fost ispitit după botezul Său la Iordan. Una dintre ispite a fost cu privire la folosirea puterii primite de la Dumnezeu. Îi era foarte foame și era într-un loc unde nu se putea procura deloc hrană. Adversarul I-a sugerat să-Și folosească puterea miraculoasă pentru a-Și face hrană, poruncind pietrelor să se facă pâine. El putea să facă aceasta, deoarece ne amintim că nu numai cu o ocazie El a creat miraculos hrană pentru a hrăni mulțimea, iar altă dată a prefăcut apa în cel mai ales vin. Dar cu această ocazie El a refuzat să folosească această putere pentru a-Și satisface propria foame. Spiritul de devotare către Tatăl L-a dus în pustie pentru rugăciune, meditare și studiere a Cuvântului lui Dumnezeu, ca pregătire pentru începerea serviciului Său de jertfire.

Noi n-avem puterea să prefacem pietrele în pâine, ori apa în vin. Dar noi avem anumite privilegii și ocazii; de exemplu, ocazia de a vorbi în numele Domnului și de a spune despre bunătatea Lui și despre minunatul Lui Plan pentru mântuirea omului. Toate aceste lucruri sunt privilegii pentru noi care urmăm în urmele lui Isus. În acestea ispita este de a face aceste lucruri pentru avantajul nostru special. De exemplu, am putea întreprinde vestirea Adevărului cu gândul de a obține onoare și un salar mare. Această ispită, de a folosi această putere a lui Dumnezeu și Adevărul lui Dumnezeu pentru mărire personală, vine frecvent la aceia care sunt servi ai lui Dumnezeu. În măsura în care cineva ar face aceste lucruri, în acea măsură ar cădea în ispită.

Un alt mod în care Isus a fost ispitit, a fost sugestia de a Se arunca jos de pe acoperișul Templului și astfel să atragă atenția tuturor oamenilor spre Sine. Acest act ar dovedi că poseda o putere supraomenească și ar părea să implice că era sub protecția specială a lui Dumnezeu. Astfel ar putea face o demonstrație minunată despre Sine și ar fi considerat mare. Adversarul, credincios metodelor lui obișnuite, a aplicat greșit o scriptură, străduindu-se să convingă pe Învățătorul că Dumnezeu Îi promisese că-L va proteja tocmai într-o astfel de împrejurare, că-L va sprijini ca nu cumva să-și lovească piciorul de vreo piatră. Dar lui Isus nu I-a plăcut această denaturare a scripturii și a răspuns: “Este scris: Să nu ispitești pe Domnul Dumnezeul tău” (Mat. 4:7). El a refuzat să ispitească pe Dumnezeu, să-L încerce printr-o aplicare greșită a făgăduinței Sale. Cuvântul scris a fost refugiul și tăria Lui în fiecare ispită.

Tot așa, unii dintre ucenicii lui Cristos sunt ispitiți să facă lucruri într-un spirit de nesăbuință, sperând că Dumnezeu îi va apăra de rezultatele rele ale unui curs contrar cu legile naturii, sau îi va cruța de urmări care în mod natural ar rezulta din anumite acțiuni. Aceasta ar fi îngâmfare din partea unui copil al lui Dumnezeu. Un astfel de curs spune prin implicație: “Dumnezeu mă va proteja, El nu va permite să ajung la daune.” A-ți lua libertatea să faci ceea ce Dumnezeu niciodată n-a autorizat în Cuvântul Său, și apoi a aștepta un miracol pentru a preveni răul din cele ce ar urma, este în întregime greșit și nejustificat. Dacă ne-am lua libertatea să ieșim afară pe vreme rece sau furtună îmbrăcați nepotrivit, când nu este necesar să facem acest lucru, și în acest fel am risca să ne îmbolnăvim, am face un lucru greșit și nejustificat. Corpurile noastre aparțin Domnului și n-avem nici un drept să facem fără nici un rost ceva ce ar fi risc de rănire sau de moarte. Numai datoria sau necesitatea ar scuza un astfel de curs.

ispite de a face compromis

O altă ispită care I S-a prezentat Domnului nostru a fost ca să privească peste împărățiile lumii și apoi a fost asigurat că toate acestea Îi vor fi date în stăpânire, fără să trebuiască să Se supună la suferință, fără să adopte cursul dureros trasat de Dumnezeu, doar să Se închine lui Satan, să-i recunoască autoritatea lui, în locul celei a lui Iehova. Cuvintele lui Satan implicau că el n-ar cere așa suferință și sacrificiu cum cerea Dumnezeu, că numai de-ar coopera Isus cu el, și toate ar merge fără piedici și prosper. Iubitul nostru Domn a răspuns: “Pleacă Satano!”

Așa ispite ne pot veni și nouă. Am putea avea sugestii că numai de n-am fi așa de stricți, ci am coopera într-o oarecare măsură cu lumea și cu spiritul ei, am putea să ne înțelgem mai bine și să avem o influență mai mare asupra oamenilor. Acesta a fost argumentul Adversarului la Învăță­torul: “Cooperează cu mine și noi vom aduce toată lumea acolo unde îi poți da mari binecuvântări.” Dar Isus n-a vrut să Se abată de la calea Tatălui. Ispite și sugestii de felul acesta vin adesea la poporul Domnului. Ne temem că mulți dintre urmașii declarați ai Lui au făcut compromisuri cu lumea și cu Adversarul. Sistemele bisericești au căzut tocmai în această cursă a diavolului. Aceasta a fost desigur o greșeală gravă și costisitoare.

Și noi avem ispite de a întoarce rău pentru rău și ocară pentru ocară. Domnul nostru a fost ispitit astfel chiar înainte de răstignire. Când a fost predat preoților celor mai de seamă și dus în fața Sinedriului evreiesc, El nu le-a arătat că este mai bun decât ei, cum ar fi putut face. Isus putea atunci să-i facă marelui preot o critică foarte usturătoare; El putea să facă remarci caustice despre caracterul marelui preot, pe bună dreptate. Cu puterea elocvenței ce-o poseda, ar fi putut face o mare agitație. Poate că a simțit un impuls în această direcție, dar a păstrat liniștea și S-a lăsat să fie dus ca un miel la tăiere. Tot așa avem și noi ispite de un fel asemănător — ispite de a întoarce rău pentru rău, de a ne achita față de oameni, de a le da ceea ce merită.

Când ne dăm seama că n-avem întotdeauna succes în a rezista la aceste ispite, trebuie să ne amintim că avem un Tron al Harului la care putem veni și găsi milă și har care să ne ajute în vreme de nevoie. Putem veni la Marele nostru Preot. Marele preot din vechime deținea o poziție foarte înaltă și onorabilă. Marele nostru Preot este cu mult mai mult înălțat. Considerând aceasta, la început am putea fi înclinați să gândim despre El că este foarte grav, nu ușor de abordat. Dar apostolul spune că trebuie să ne amintim că acesta este Mântuitorul nostru, Cel care a murit pentru noi; și că, deși este atât de mult înălțat și stă pe Tronul Gloriei, totuși Tronul Lui este și un Tron de milă.

A veni la Tronul Mântuitorului nu este același lucru cu a veni la Tronul Tatălui. Tronul lui Iehova este un Tron de Dreptate, dar Tronul lui Isus este un Tron de Milă. Aici putem căpăta milă dacă nu reușim să ajungem până la standardul cel mai înalt. Trebuie să ne amintim că milostivul nostru Mare Preot știe întocmai ce fel de încercări avem. Dacă am încercat să facem cât am putut de bine și am fost surprinși într-o greșeală, El știe cum să facă îngăduință pentru noi și știe să fie foarte compătimitor. Trebuie să ne amintim că acest Scaun al Îndurării este tocmai pentru acest scop — să ne arate milă.

Astfel, dându-ne seama că în ispitele și încercările noastre Domnul este pentru noi atunci când vede luptele și străduințele noastre serioase, aceasta ne face cu atât mai tari în rezistențăaltă dată. “El știe, iubește și se îngrijește.” De aceea niciodată să nu ne descurajăm, ci să venim la El tot mereu, amintindu-ne că El niciodată nu se plictisește de venirea noastră și că nu ne va îndepărta cu mâna goală.

ISRAEL—Al treilea cu Egiptul și Asiria. (Q353-1)

Întrebare (1906)—1—Te rog explică Isa. 19:24: “În ziua aceea, Israel va fi al treilea, cu Egiptul și cu Asiria, o binecuvântare în mijlocul pământului”.

Răspuns—Aceasta este o ilustrație, credem noi, în viitor. Profețiile care încă nu s-au împlinit nu se așteaptă să fie văzute clar și convingător în toate detaliile lor. În ce fel Israelul va fi una cu acestea, încă nu este foarte clar; dar Domnul nu numai că vorbește despre cele trei aici, ci El vorbește și despre Egipt, Sodoma și Israel, în cartea lui Ezechiel, arătând că toate aceste trei vor fi binecuvântate. Domnul pare să fi dat profețiile ca să fie înțelese mai bine după împlinirea lor; și astfel veți găsi că profețiile referitoare la Cristos n-au fost înțelese până după ce s-au împlinit, și aproape toate profețiile referitoare la a doua venire a lui Cristos n-au fost văzute până când s-au împlinit.

ISRAEL—Exilații lui. (Q353-2)

Întrebare (1909)—1—(Isaia 11:12.) “El va înălța un steag pentru popoare, va strânge pe exilații lui Israel și va aduna pe cei risipiți ai lui Iuda, de la cele patru margini ale pământului”. La cine se referă profetul când vorbește de exilații lui Israel, și de risipiții lui Iuda?

Răspuns—Vă amintiți, dragi prieteni, că a existat un timp în istoria celor douăsprăzece seminții când ele au fost împărțite, zece seminții fiind cunoscute ca Israel, și cele două seminții ale lui Iuda și Beniamin, numite Iuda. Cele zece seminții au mers în captivitate iar mai târziu și celelalte două. După mult timp, Dumnezeu a aranjat ca Cir să facă proclamația că oricine dorea să se întoarcă în propria țară, putea s-o facă, și relatarea este că dintre toate semințiile unii s-au întors în Palestina, dar cei mai mulți dintre ei erau din seminția lui Iuda și Beniamin, și de atunci încoace toți au fost cunoscuți ca “tot Israelul”. Domnul nostru, când a vorbit despre Israel, a recunoscut faptul că cei care trăiau în Ierusalim au reprezentat pe toate cele douăsprăzece seminții. Domnul nostru a spus într-un loc, Mat. 10:5, 6: “Să nu mergeți pe calea păgânilor, și să nu intrați în vreo cetate a Samaritenilor, ci să mergeți mai degrabă la oile pierdute ale casei lui Israel”. Noi nu trebuie să cădem în greșeala pe care mulți o fac, gândind că cele zece seminții sunt pierdute undeva în lume. Nu, ei au fost pierduți pentru motivul că atunci când au fost luați captivi în Babilon, s-au amestecat cu oamenii de acolo în așa măsură încât și-au pierdut relațiile ca israeliți. Acum revenim la timpul prezent; cei mai mulți pe care noi îi cunoaștem ca evrei aparțin casei lui Iuda, dar unii aparțin celorlalte case. Mai mult, trebuie să ne amintim că orice evreu care a neglijat circumcizia n-a mai fost considerat un membru al acelei națiuni. Oamenii care s-a amestecat cu Babilonienii în trecut, n-au mai fost considerați israeliți din punctul de vedere al lui Dumnezeu. Azi poporul care practică circumcizia și sunt numiți Israel, sunt numiți evrei. Acum avem totul la zi. Ce vom spune noi despre cei risipiți ai lui Iuda și despre exilații lui Israel? Aș presupune că aceasta a fost o declarație care se referă la tot Israelul, nu numai la cele două seminții, dar pentru a elimina orice neînțelegere, sunt incluși toți.

Exact la fel este și când vorbim despre Noul Legământ făcut cu casa lui Israel și cu casa lui Iuda. Nu ca și cum ar fi două case, ci așa ca aceia care vor trăi în acele zile să știe că binecuvântarea n-ar fi pentru cele două seminții, nici pentru cele zece seminții, ci pentru toți. Aceasta este presupunerea mea. Exilați și risipiți înseamnă practic același lucru. El îi va socoti pe toți ca o singură națiune.

ISRAEL—Restabilirea lui. (Q354-1)

Întrebare (1909)—1—Vrei să ne dai o idee privitor la evreii care se întorc în Palestina, câți se întorc, și este pământul mai productiv decât înainte?

Răspuns—Evreii nu merg înapoi foarte rapid, dar se pregătesc să se întoarcă și pământul devine mai productiv. Perspectiva este că noul guvern turc, care are un fel de control asupra Palestinei, va fi mult mai favorabil evreilor decât a fost cel precedent, și astfel așteptăm ceva în această direcție în curând.

Vă amintiți când am arătat în Studii în Scripturi despre reîntoar­cerea evreilor în Palestina, ei înșiși încă nu aflaseră acest lucru. Nu se întâmplă așa de repede cum am fost noi înclinați să așteptăm. Evreii trebuie să fie restabiliți în Palestina, dar nu toți evreii care sunt în această țară se vor întoarce acolo, pentru că mulți sunt mai mulțumiți aici. Cei care se pare că vor merge acolo sunt cei așa numiți “ortodocși”; și inimile lor se întorc către Ierusalim. Fără îndoială că atunci când țara li se va deschide, atunci Rusia îi va arunca afară din țara lor, și atunci vor merge în mare număr înapoi.

ISRAEL—Căderea lor, bogăția neamurilor. (Q355-1)

Întrebare (1909)—2—(Rom. 11:12): “Dacă deci căderea lor a fost o bogăție pentru lume și împuținarea lor o bogăție pentru neamuri, ce va fi plinătatea lor?” Când a fost sau va fi “plinătatea”, și ce este aceasta?

Răspuns—Înțeleg că apostolul arată aici spre sfârșitul acestui veac, când Dumnezeu va da lui Israel plinătatea promisiunii Sale sub Noul Legământ.

Acum, dacă procedurile lui Dumnezeu în trecut au fost dependente una de alta, ce vom aștepta noi de la binecuvântările lui Dumnezeu care vor veni la toată lumea în timpul restabilirii? Putem aștepta o binecu­vântare a tuturor familiilor pământului, după cum Dumnezeu i-a suge­rat lui Avraam, prin sămânța cerească și cea pământească.

ISRAEL—L-au bătut pe Isus. (Q355-2)

Întrebare (1909)—3—Te rog explică cuvintele lui Isus: “Dar dacă este un rob rău, care zice în inima lui: “Stăpânul meu zăbovește să vină!” Dacă va începe să bată pe tovarășii lui de slujbă” (Mat. 24:48, 49 — Cornilescu).

Răspuns—Noi înțelegem că un anumit serv pe care Domnul îl va folosi la sfârșitul acestui veac, fie că vă place să-i ziceți o clasă sau o persoană, orice ar fi, dacă servul se va dovedi rău și își va pierde părtășia cu Domnul, atunci trebuie să ne așteptăm ca acel serv să fie înlăturat de la legătura cu Domnul. O dovadă de înlăturare și de lăsare la o parte este aceasta: El va începe să bată pe tovarășii săi și să nege prezența Domnului. Va pierde spiritul lui Cristos și adevărul privind prezența Domnului. Nu se spune că va fi așa, ci “dacă va bate pe tovarășii lui”. Aceasta implică faptul că atunci când Domnul alege un serv, îl alege cu condiția ca el să rămână în favoarea Domnului și în armonie cu El, iar dacă nu, atunci va urma aceasta și aceea.

ISRAEL—”Șapte timpuri” de pedeapsă o binecuvântare. (Q355-4)

Întrebare (1915)—4—Dacă pedeapsa pentru sângele drept vărsat începând din zilele lui Abel până în zilele Domnului nostru a căzut asupra evreilor în anul 70 d. Cr., cum putem explica pedepsele prin care au trecut ei de-a lungul Veacului Evanghelic?

Răspuns—Știm desigur că evreii au spus când Domnul nostru a murit din cauza lor: “Sângele Lui să fie asupra noastră și asupra copiilor noștri!” (Mat. 27:25). Ei nu numai că au vrut să poarte personal responsabilitatea pentru moartea lui Isus, ci au exprimat dorința ca și urmașii lor să o poarte. Fără îndoială Dumnezeu, cu preștiința Sa despre ceea ce va face acest popor, cât și despre starea generală a inimii lor, a prevăzut de la început în plan cele “Șapte timpuri” de nefavoare a lor. El a făcut să fie relatat acest lucru de Moise în cartea Leviticului (26:18-45). Dumnezeu a declarat acolo că dacă israeliții nu se vor pocăi de încălca-rea Legământului lor, și dacă pedepsele Sale repetate nu vor reuși să-i reformeze, El va aduce asupra lor pedeapsă și disciplină “de șapte ori mai mult”.

În cronologia biblică, un “timp” este un an simbolic. După calculul evreilor fiecare an era compus din 360 de zile; ca atare, când este folosit simbolic, fiecare an ar însemna 360 de ani, iar șapte asemenea ani simbolici ar fi o perioadă de 2520 de ani literali. Aceste Șapte Timpuri, sau șapte ani simbolici, au început în 606 î. Cr. la distrugerea Ierusalimului și ducerea întregii națiuni în Babilon, când au început cei 70 de ani de pustiire a țării (Ier. 25:8-12; 2 Cron. 36:14-22), și a continuat de atunci încoace, sau până la aproximativ 21 septembrie anul trecut.

În timpul acestei lungi perioade de strâmtorare asupra lui Israel, Domnul a dat o ocazie Neamurilor să arate ce pot face ei în privința guvernării lumii. Dumnezeu a declarat că în perioada acestor “Timpuri” El va lucra foarte diferit de cum a lucrat mai înainte cu poporul Său de legământ. El va umbla împotriva lor și îi va împrăștia printre păgâni (neamuri); și ei vor fi sub dominația dușmanilor lor etc. Este un fapt istoric că evreii au fost de atunci într-adevăr asupriți de alte națiuni, “fără rege”, în deplină armonie cu ceea ce a prezis Domnul. Această experiență a fost pentru Israel atât favorabilă cât și nefavorabilă. N-a fost numai o pedeapsă pentru păcatele lor. A fost o experiență pe care Domnul le-a dat-o pentru binele lor.

“pÂnĂ cÂnd n-am fost adÂnc mÂhnit, rĂtĂceam” (Psa. 119:67)

În timpul celor “Șapte Timpuri”, evreii au avut strâmtorare și disciplinare severă. Tot poporul lui Dumnezeu, din oricare veac, au avut nevoie de pedepse pentru corectarea și dezvoltarea lor, unii mai mult iar alții mai puțin. Dumnezeu spune Israelului Spiritual: “Căci care este fiul pe care nu-l disciplinează tatăl? Dar dacă sunteți scutiți de disciplinare, de care toți au parte, sunteți niște copii neligitimi, iar nu fii” (Evrei 12:7-8). Așa a fost și cu Casa Servilor, Israelul natural. Pentru că ei erau poporul de legământ al lui Dumnezeu, de aceea El a lucrat cu ei; și într-adevăr le-a dat, în acești 2520 de ani, experiențe care se vor dovedi favorabile pentru aceia dintre ei care vor înclina să facă bine. Acele experiențe amare s-au dovedit așa de favorabile, încât atunci când a venit Isus, ei, ca popor, erau cei mai sfinți din lume; și atunci ei suferi­seră doar o mică parte din aceste “Șapte Timpuri”.

Astfel aflăm că propovăduirea Evangheliei de către Domnul nostru și Apostolii Săi a găsit aproape cinci sute de evrei gata să creadă și să accepte pe Isus ca Mesia. Și curând după aceea, după Cincizecime, era un număr de câteva mii care au crezut. Ni se spune că aceștia erau israeliți adevărați în care nu era viclenie. Este remarcabil că a existat un număr așa de mare în Israel gata să primească pe Mesia. Nu acesta ar fi fost cazul dacă n-ar fi trecut prin experiențe care să-i disciplineze. Toate aceste experiențe erau astfel încât să-i țină separați de neamuri, să nu se amestece cu nici un popor de pe pământ.

Dacă evreii prosperau sub diferitele guvernăminte — Babilon, Medo-Persia, Grecia și Roma — ei puteau să se amestece cu aceste popoare și să înceteze a mai fi evrei. Și același lucru este adevărat și despre prosperitatea lor de la prăbușirea lor națională sub Titus, în anul 70 d. Cr. În providența lui Dumnezeu evreii au continuat să aibă astfel de strâmtorări de-a lungul acestui Veac Evanghelic, care să-i țină separați de restul lumii; și astfel mințile lor au fost ținute în acea stare de umilință în care ei vor fi cel mai bine pregătiți pentru serviciul Domnului când va veni timpul restabilirii lor complete în favoare.

Gândul nostru este că atunci când va sosi timpul potrivit, israeliții vor fi mai pregătiți pentru Împărăție decât oricare altă națiune. Strâmtorările prin care au trecut, ascultarea lor de Lege etc., i-au pregătit pentru Împărăție. De aceea nu trebuie să considerăm această lungă perioadă a suferinței și strâmtorării lor numai ca strâmtorare, ca pedeapsă. Evreii trebuiau să fie călcați în picioare de neamuri până la sfârșitul deplin al dominației neamurilor, pentru binele lor final.

marea readunare a lui israel

Sf. Pavel ne spune că imediat ce Biserica Evanghelică va fi completă, favoarea lui Dumnezeu se va întoarce la evrei — întoarcere în sens deplin. “O parte din Israel a căzut într-o împietrire, care va ține până va intra plinătatea neamurilor (numărul deplin predestinat al Bisericii care va fi strâns dintre neamuri). Și în felul acesta tot Israelul va fi mântuit, după cum este scris: “Salvatorul (Cristosul, Cap și Corp, Isus și Mireasa Lui) va veni din Sion (Biserica Evanghelică glorificată, Sionul spiritual), și va îndepărta nelegiuirile de la Iacov (Israelul Natural). Acesta va fi legământul Meu pentru ei, când le voi șterge păcatele”” — Rom. 11:1-33.

Domnul a intenționat să îndepărteze toate păcatele — păcatele lui Israel, păcatele celor care vor constitui Biserica Evanghelică și păcatele întregii lumi. Pentru această cauză S-a arătat Cristos, pentru această cauză a murit El. Această ștergere sau înlăturare a păcatelor lumii va progresa în măsura în care fiecare va recunoaște darul Ceresc de iertare și va asculta de Guvernământ.

Evreii ortodocși, cei care încă țin la învățăturile Legii și Profeților, și au credință în Dumnezeu, vor fi primii care vor primi binecuvântările Noului Veac. “În ce privește Evanghelia, ei sunt vrăjmași, spre binele vostru (Biserica); dar în ce privește alegerea (alegerea naturală), sunt iubiți din cauza părinților lor” (vers 28). Deci, această stare de strâmto-rare în care evreii au fost de-a lungul Veacului Evanghelic, pe lângă înlăturarea națiunii lor în anul 70 d. Cr., a fost într-adevăr o favoare de la Dumnezeu. Toată strâmtorarea prin care acest popor a trecut în timpul celor “Șapte Timpuri” de pedeapsă se va găsi în final că a fost spre avantajul lor, pregătindu-i pentru binecuvântările Împărăției lui Mesia. Biserica va fi prima în Împărăție, Israelul natural cu Vrednicii din Vechime în fruntea lor vor fi al doilea. Ulterior toate națiunile vor veni în favoarea și binecuvântarea divină, devenind membri ai lui Israel. Toți vor fi binecuvântați prin Domnul și Mântuitorul nostru Isus Cristos.

ISRAEL ȘI IUDA—Referitor la relația de legământ. (Q355-3)

Întrebare (1911)—1—Când va fi casa lui Israel și casa lui Iuda în relație de legământ cu Dumnezeu?

Răspuns—Casa lui Israel și casa lui Iuda vor veni în această relație de legământ prin noul legământ imediat ce Mesia în gloria Sa Își va stabili împărăția și va fi inaugurat acel legământ. El deja pregătește sacrificiile mai bune; El trebuie să împlinească aceasta; în curând va lua sângele și-l va stropi pe capacul ispășirii. Apoi următorul lucru va fi stropirea, sau binecuvântarea poporului, și atunci Israel și Iuda vor fi primii care vor veni sub acel aranjament; ei vor avea prima parte în acea mare binecuvântare care nu va fi numai pentru Israel, nici numai pentru Iuda, și nu numai pentru ei împreună, ci pentru toate familiile pământului. De la ei se vor răspândi aceste binecuvântări.

ISUS—Nu fiul lui Iosif. (Q362-2)

Întrebare (1907)—2—Primul capitol din Noul Testament ne conduce spre a conchide că Dumnezeu l-a folosit miraculos pe Iosif cât și pe Maria, în nașterea naturală a omului perfect Isus din natură și origine perfectă, purificată?

Răspuns—Răspunsul meu este, nu. N-ar putea învăța nimic de felul acesta, și după mintea mea nici nu învață nimic de felul acesta. Faptul este că, dacă Isus era fiul lui Iosif și al Mariei, El era la fel de mult fiul lui Adam cum sunteți voi și cu mine, și la fel de mult moștenitor al păcatului lui Adam ca și noi, și dacă era un moștenitor al păcatului lui Adam, era tot atât de mult sub sentința morții cum sunteți voi și cu mine, și dacă era sub sentința morții, n-ar fi putut să Se răscumpere nici pe Sine Însuși, fără să mai vorbim de lume. Așa că Scripturile ne învață clar că Răscumpărătorul trebuia să fie unul a cărui viață nu era din sursa condamnată. Dar, după cum spun Scripturile, viața lui Isus a venit de la Tatăl, și după cum El Însuși a spus, El a fost cu Tatăl înainte de a fi lumea, și cum spune primul capitol din Ioan: “La început era Cuvântul și Cuvântul era cu Dumnezeu și Cuvântul era un Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El și nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El”. Aici este afirmată existența pre­umană a Domnului nostru, și cum a părăsit El gloria care a avut-o la Tatăl, umilindu-Se pe Sine și nu s-a oprit, după cum spune apostolul Pavel, la natura îngerească, ci s-a umilit la natura umană și S-a născut din femeie, nu din bărbat. El S-a născut sub Lege ca să poată răscumpăra lumea. Așa că întreaga problemă, după Scriptură, se leagă împreună. Dacă îl includem pe Iosif în aceasta, stricăm totul. Isus nu putea fi Mântuitorul vostru și al meu, dacă Iosif ar fi avut ceva de-a face cu nașterea Sa în vreun sens. Sugerez ca cel care a pus această întrebare să citească în volumul cinci al Studiilor în Scripturi, capitolul “Cel fără de păcat”.

ISUS—Uman sau divin de la înviere. (Q363-1)

Întrebare (1908)—1—Dacă Domnul nostru n-a fost om după învierea Sa și nu va fi om la a doua Sa venire, cum trebuie să înțelegem Fapt. 17:31: “va judeca după dreptate pământul locuit, prin Omul pe care L-a rânduit”?

Răspuns—Răspunsul meu este că cuvântul “om” este folosit în diferite sensuri în Scripturi, ca de exemplu, apostolul spune că Dumnezeu va face pe cei doi un singur om nou (Efes. 2:15). Care doi? Ei bine, au fost evreii, de exemplu, care erau poporul favorizat al lui Dumnezeu, și El a luat dintre ei pe toți cei care erau pregătiți, toți care erau într-o stare de inimă ca să-l primească pe El ca Mire, iar El i-a primit la Sine. “A venit la ai Săi și ai Săi nu L-au primit. Dar tuturor celor ce L-au primit … le-a dat dreptul să fie copii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1:11-12). Apoi El a luat dintre neamuri, de-a lungul acestui veac, o mică turmă, și din aceștia doi El va face un om nou, al cărui cap este El — Isus Cristos Capul Bisericii care este Corpul Său; așa că acesta este omul nou prin care Dumnezeu va judeca lumea în dreptate.

ISUS—A devenit Cristos. (Q363-2)

Întrebare (1909)—2—Când Isus a devenit Cristos și când devenim noi membri reali ai Corpului Său? Este aceasta la conceperea noastră sau la înviere?

Răspuns—La consacrare Isus a fost conceput de Spiritul sfânt și Dumnezeu așa L-a recunoscut, spunând: “Acesta este Fiul Meu cel preaiubit; de El să ascultați!” (Marcu 9:7), dar aceasta a fost de probă. Vă amintiți cum în grădină, El a înălțat strigăte mari și lacrimi către Cel care era în stare să-L salveze de la moarte, și El Și-a dat seama că dacă n-a reușit, aceasta însemna moarte veșnică. El n-a ajuns pe deplin în poziția de a fi Cristosul, unsul lui Dumnezeu, în sens deplin al cuvântului, decât când a înviat din morți. El a fost declarat ca fiind Fiul lui Dumnezeu cu putere, la învierea Sa din morți.

Tot așa este și cu noi. Primim Spiritul sfânt datorită legământului pe care l-am făcut, și dacă suntem credincioși vom avea totul, dar dacă suntem necredincioși vom pierde totul. Noi de asemenea vom fi fii ai lui Dumnezeu prin puterea sau partea în învierea Sa.

ISUS—Referitor la existența pre-umană. (Q364-1)

Întrebare (1909)—3—Când a știut Isus despre existența Sa pre-umană?

Răspuns—Nu știu; nu ne-a spus. Citim doar că El a ieșit și a venit de la Dumnezeu. Știm de asemenea că a spus: “Și acum, Tată, preamărește-Mă la Tine Însuți cu slava pe care o aveam cu Tine înainte de a fi lumea” (Ioan 17:5). Iarăși, El i-a spus lui Nicodim: “Dacă v-am vorbit despre lucrurile pământești și nu credeți, cum veți crede când vă voi vorbi despre cele cerești?” (Ioan 3:12). Cum i-a dat Dumnezeu Lui această cunoștință? Aceasta nu este descoperit, dar vă pot da o sugestie care este de ajutor pentru propria mea minte. Când ne va veni timpul să avem parte de schimbarea învierii, și vom fi noi creaturi, acel corp spiritual nou nu va fi acest corp vechi pământesc. Nu. Atunci cum ne vom aminti vreodată de lucrurile vieții prezente? Nu vă puteți imagina acum, doar că Dumnezeu are putere să ne dea acel corp nou și are puterea să imprime pe circumvoluțiile acelui creier tot ce este stocat acum în acest creier, și atunci în noua stare vom avea toate gândurile din timpul prezent vii înaintea noastră. Și astfel, putem presupune similar, că aducându-l pe Domnul nostru Isus în această stare pământească, Dumnezeu a sigilat sau a imprimat pe creierul Său cunoștința sau amintirea stării Sale pre-umane. A fi de acord cu una înseamnă a fi de acord cu cealaltă.

ISUS—Omul Isus ca Răscumpărător și Mijlocitor. (Q364-2)

Întrebare (1909)—1—Noi spunem oamenilor că omul Isus Cristos a fost prețul de răscumpărare, pentru că așa spune Pavel în 1 Tim. 2:6, și că nici o altă ființă n-a putut fi răscumpărare, sau preț corespunzător pentru Tatăl Adam. Nu trebuie pentru același motiv să le spunem și că omul Isus Cristos este Mijlocitorul dintre Dumnezeu și om, pentru că așa spune Pavel în 1 Tim. 2:5?

Răspuns—Desigur, eu întotdeauna spun că omul Isus Cristos este Mijlocitorul dintre Dumnezeu și oameni. Apoi ce spunem mai departe? Spunem că prin aranjamentul lui Dumnezeu, omul Isus Cristos este socotit Capul Bisericii care este Corpul Său, și că Cristosul este Isus, Capul, și Biserica, Corpul Său; deci împreună sunt Mijlocitorul, împreună sunt Preotul, împreună sunt Judecătorul, împreună sunt Împăratul, pentru că noi toți suntem una în Isus Cristos, pentru că Dumnezeu i-a dat Lui să fie Capul peste Biserică, care este Corpul Său, și noi fiecare suntem membri ai Corpului lui Cristos. De aceea, dacă, ca și Corp al lui Cristos suferim cu El, noi, Corpul lui Cristos, vom și domni cu El; și de asemenea ca membri ai Corpului lui Cristos, dacă vom fi morți cu El, vom și trăi cu El. Așa că Cristos în carne a fost Isus până la timpul când a murit și a înviat. Apoi, la Cincizecime și de atunci încoace, Cristos în carne au fost toți cei care sunt recunoscuți ca Membri ai Lui, și datorită faptului că Cristos este în carne, voi și cu mine ne-am întâlnit azi aici. Este un singur corp, un singur Domn, o singură credință, un singur botez, un singur Dumnezeu și Tată al tuturor. Corpul este în lume, dar după cum a spus Isus: voi “nu sunteți din lume pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii” (Ioan 15:19). Voi ați fost înainte din lume, dar ați avut anumite particularități care a făcut pe Tatăl să vă atragă, și Isus a spus: “Tot ce-Mi dă Tatăl va ajunge la Mine; și pe cel ce vine la Mine nu-l voi izgoni afară” (Ioan 6:37).

ISUS—Viață umană perfectă, separat de Lege. (Q365-1)

Întrebare (1909)—2—N-a posedat Isus viață umană perfectă cu privilegiile și drepturile ei, separat de ținerea Legii, pe care El ne-a dat-o nouă ca răscumpărare pentru ceea ce a fost pierdut?

Răspuns—O persoană nu ar avea dreptul la o viață dublă. Nimeni nu poate face mai mult decât să țină Legea. Legea, vă amintiți, a cerut aceasta: “Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu toată puterea ta” (Deut. 6:5), și nu se poate face mai mult de atât, decât cum a făcut Isus, jertfindu-Și acea viață. Ca om perfect, El a avut o viață perfectă, dar El trebuia să fie încercat, iar încerca­rea Sa timp de trei ani și jumătate a fost o dovadă sau probă a angaja­mentului Său de consacrare până la moarte. El a ținut Legea și Și-a sacrificat și viața în același timp. Tatăl Adam a fost perfect și a avut dreptul să trăiască, dar a trebuit să fie încercat. Ținerea Legii a dovedit doar că Isus era un om perfect, și aceasta nu i-a dat drepturi în plus față de acelea ale unui om perfect.

ISUS—Atunci Isus a întrebat. (Q365-2)

Întrebare (1910-Z)—1—Al cui Fiu a fost Isus?

Răspuns—Marele Învățător a întrebat pe Farisei: ““Ce gândiți voi despre Cristos? Al cui Fiu este?” “Al lui David”, I-au răspuns ei. Și Isus le-a zis: “Cum atunci David, în Duh (profetic), Îl numește Domn, zicând: Domnul a zis Domnului Meu: Stai la dreapta Mea până voi pune pe vrăjmașii Tăi sub picioarele Tale?” Deci, dacă David îl numește Domn, cum este El fiul lui?” (Mat. 22:42-45).

Bineînțeles întrebarea era prea adâncă pentru Farisei. Marele Învățător a putut să răspundă la toate întrebările lor, dar ei n-au putut să răspundă la ale Lui. Cât de clar vedem noi aceasta, că Mesia după trup, a fost născut din linia lui David, dar că scopul lui Dumnezeu n-a fost cu totul îndeplinit prin Mesia în trup — că El Și-a jertfit trupul, sa­crificial, și a fost înviat din morți pe planul de glorie, onoare și nemurire, “mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere” (Efes. 1:21). Noi înțelegem că în zilele Lui când era în trup, El era Fiul lui David, dar că în gloria Sa, este Domnul lui David în aceea că David va primi prin El, la timpul potrivit, nu numai învierea din morți, ci și binecuvântarea de a participa la Împărăția Mesianică. Tatăl lui Mesia în trup va deveni astfel fiul lui Mesia cel glorios, a cărui viață pământească va fi prețul restabilirii întregii lumi, încluzându-l pe David. Astfel este scris: “Fiii tăi vor lua locul părinților tăi; îi vei pune prinți (conducători) în toată țara” — Psa. 45:16.

o ilusraȚie printr-un prinȚ pĂmÂntesc

La o ceremonie în Germania, la Berlin, se spune că un colonel a întâlnit un tânăr ofițer necunoscut, a cărui singură decorație era un medalion mare în briliante. Colonelul a întrebat: “Locotenente, ce este aceea de pe piept?” Tânărul răspunse modest: “Un ordin, colonele”. Colonelul a replicat: “Nu este un ordin prusac; nu cunosc nici un astfel de ordin”. “Un ordin englez, colonele”, a spus tânărul. “Și cine ți l-a putut da?” a întrebat colonelul. Răspunsul a fost: “Bunica mea”. Bătrânul colonel a început să creadă că tânărul râde de el și a întrebat: “Și cine este bunica ta?” Spre surprinderea și rușinea lui răspunsul a fost: “Regina Victoria a Angliei”. Era un prinț deghizat. Și tot așa Isus a fost marele Împărat al Gloriei deghizat. “El era în lume și lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu L-a cunoscut” — Ioan 1:10.

ISUS—S-a odihnit în mormânt de Sabat. (Q366-1)

Întrebare (1910)—2—A avut vreo semnificație faptul că Răscumpărătorul nostru s-a odihnit în mormânt toată ziua de Sabat?

Răspuns—Nu m-am gândit niciodată la nici o semnificație. Poate, dar niciodată nu m-am gândit. El trebuia să Se odihnească până în a treia zi, și trebuia să Se odihnească în prima zi din săptămână, pentru că acea primă zi din săptămână ar simboliza sau ilustra în mod potrivit un nou început, o nouă dispensație; după cum a șaptea ar fi completarea unei dispensații sau ordini de lucruri vechi — ordinea de lucruri pământești pentru El — tot așa odihna în prima zi din săptămână L-ar reprezenta potrivit pe El ca înviind o Nouă Creatură — începutul unei noi ordini de lucruri. Dar n-am avut niciodată nici o idee privitoare la ziua de Sabat și de ce acea zi, mai mult decât alta, a petrecut-o Domnul în mormânt.

ISUS—Referitor la Adam și Eva înainte de a fi separați. (Q366-2)

Întrebare (1910)—1—A fost omul Isus Cristos ca și Adam înainte ca Eva să fie luată din el, sau după ce Eva a fost luată din el și înainte să intre păcatul?

Răspuns—Nu știu și nimeni nu știe, și nu cred că are vreo importanță pentru noi acest lucru. Desigur că nu este nimic în Scriptură care să ne spună în ce fel a fost Domnul nostru perfect — dacă a fost ca Adam în perfecția sa înainte ca Eva să fie luată din el sau ca Adam perfect după ce Eva a fost luată din el. Nu știu de nimic în Scripturi care să facă pe cineva în stare să răspundă la aceasta. Cred că nu are importanță în ce fel a fost, îndestularea pentru prețul de răscumpărare era în Cristos pentru că El a fost oricum Capul. Dacă a fost numai cum era Adam după ce Eva a fost luată din el, atunci El a fost cel responsabil; și dacă a fost ca Adam înainte ca ea să fie luată din el, de asemenea El a fost cel responsabil.

ISUS—Domnul nostru, reprezentarea exactă a Tatălui. (Q366-3)

Întrebare (1910-Z)—2—Când a devenit Cristos reprezentarea exactă a lui Dumnezeu, după cum e relatat? — Evrei 1:3.

Răspuns—Desigur Domnul nostru Isus a fost exact asemenea persoanei Tatălui înainte să vină în lume; El, totuși, a lăsat gloria aceea; a devenit om — “S-a umilit”. Din acest punct de vedere S-a rugat El: “Și acum, Tată, preamărește-Mă la Tine Însuți cu slava pe care o aveam cu Tine înainte de a fi lumea” (Ioan 17:5). Există o glorie a naturii umane pe care Domnul nostru a posedat-o când era om, “omul Isus Cristos” — un om perfect în asemănarea lui Dumnezeu. Totuși, apostolul în textul de mai sus nu s-a referit la existența Sa pre-umană, nici la gloria Sa pământească ca om perfect, ci la gloria pe care a atins-o la învierea Sa, după cum declară apostolul, spunând: “De aceea și Dumnezeu l-a înălțat foarte sus și I-a dat Numele care este mai presus de orice nume, pentru ca în Numele lui Isus să se plece orice genunchi, al celor din ceruri, de pe pământ și de sub pământ” (Fil. 2:9, 10). Acesta, credem noi, a fost timpul special la care s-a referit apostolul.

Noi nu trebuie să înțelegem că El a început să ne curețe de păcate când a lăsat gloria cerescă, nici când S-a consacrat, nici când a murit pe cruce. În toate aceste suferințe Domnul nostru Și-a demonstrat vrednicia de a fi înălțat nespus de mult. Împlinind Legea și jertfindu-și viața, Domnul nostru a avut viață umană, natură pământească și drepturi pământești, pe care le-a putut da. El nu le-a pierdut prin păcat. Ele au fost ale Lui, pentru a le da. Când s-a “suit la înălțime” (Efes. 4:8), a prezentat meritul Său ca mulțumire pentru păcatele noastre, păcatele urmașilor Săi, pentru a le curăți sau șterge, nu numai ale acelora care erau în așteptare în camera de sus la Cincizecime, ci de asemenea a tuturor din aceeași clasă de-a lungul acestui Veac Evanghelic, până când va fi găsit întregul număr al “aleșilor”.

ISUS—Urmând în urmele Lui. (Q367-1)

Întrebare (1911)—1—În ce sens urmăm noi în urmele Lui înainte de a ajunge la țintă?

Răspuns—Există diferite pilde, vă amintiți, reprezentând diferite gânduri, diferite faze ale Împărăției. Într-o pildă se spune că Împărăția Cerului se aseamănă cu asta, în alta se aseamănă cu aceea, și în alta se aseamănă cu altceva; exact la fel cum ați putea avea o vedere asupra acestui cort al întâlnirii dintr-o parte și o altă vedere din altă parte și încă o altă vedere din altă parte, și toate vor fi cumva diferite, dar toate vor fi vederi ale aceleiași clădiri. Tot așa, aceste diferite ilustrații ale Împărăției reprezintă Împărăția lui Dumnezeu care va fi, care va conduce lumea, care va doborî păcatul și va ridica omenirea, reprezentată din diferite puncte de vedere. Biserica acum, Biserica în glorie, etc., sunt diferite faze ale experiențelor Împărăției. Și așa este și cu această întrebare: una din experiențele ilustrative ale Domnului nostru este umblarea în urmele Lui. El spune: “Și oricine nu-și poartă crucea și vine după Mine, nu poate fi ucenicul Meu” (Luca 14:27). Noi trebuie să umblăm în urmele Lui. Aceasta este o ilustrație. Când suntem păcătoși noi nu umblăm în urmele Lui în nici un sens. Nici un păcătos nu este invitat să umble în urmele Lui. El trebuie să fie mai întâi iertat de păcatele lui, mai întâi să vină sub sângele ispășirii înainte de a putea deveni ucenic.

ISUS—Responsabilitatea pentru moartea Sa. (Q367-2)

Întrebare (1911)—2—Cine au omorât pe Isus Cristos, evreii sau neamurile?

Răspuns—Răspundem că evreii L-au omorât pe Isus. Faptul că Pilat și soldații săi, soldații fiind soldați romani, L-au răstignit, nu înseamnă nimic. Să presupunem că un om a fost spânzurat. Ce a omorât pe om? Omul care a tras frânghia? Bineînțeles că frânghia l-a omorât într-un sens, iar omul care a tras frânghia în alt sens, dar tribunalul care a dat ordinul pentru execuție a fost cel care a provocat acest lucru. Cine a făcut ca Isus să fie răstignit? Sf. Petru ne spune cel mai accentuat. El i-a învinuit pe unii dintre cei care erau cu el în ziua Cincizecimii. El a spus: “voi L-ați răstignit și L-ați omorât prin mâna celor fărădelege” (Fapt. 2:23). Și ei au fost străpunși în inimă, și au spus: “Fraților, ce să facem?” Și Sf. Petru le-a spus: “Pocăiți-vă și veți fi iertați, pentru că știu că în ignoranță ați făcut aceasta, cum au făcut și conducătorii voștri”. Sf. Petru n-a menționat pe soldații romani deloc. Pilat a fost numai reprezentantul legii și ordinii, și când i s-a cerut de către marii preoți, cărturari și farisei, ca el să mențină ordinea, și au insistat asupra acesteia ca fiind necesar, el nu putea să facă raport la Împărat, decât dacă respecta condițiile. Să nu mă înțelegeți că țin aceasta împotriva evreilor. În providența lui Dumnezeu și în intenția lui Dumnezeu, Isus trebuia să fie răstignit; n-ar fi existat nici o altă cale de ieșire; așa trebuia să fie. Evreii nu știau pe cine răstignesc, și ei nu trebuie blamați nici un pic mai mult decât Pavel care a asistat la omorârea lui Ștefan. Dacă aș fi fost evreu sub aceleași circumstanțe, poate făceam la fel; nu pot să zic nimic.

ISUS—Numit Fiul Omului. (Q368-1)

Întrebare (1911)—1—De ce este numit Isus Fiul Omului?

Răspuns—Răspunsul nostru este că acesta este unul dintre titlurile Lui, cu care este numit. Există multe titluri, și acesta este unul dintre ele, și unul foarte potrivit. Vă amintiți când Dumnezeu a aranjat să dea pământul omenirii, El l-a dat tatălui Adam, și Adam aștepta un fiu care să poată deveni moștenitor, și dintre toți fiii lui Adam, n-a existat nici unul care să poată pretinde moștenirea. El însuși și-a pierdut dreptul la ea, în virtutea propriei neascultări, și toți copiii lui sunt imperfecți — nici unul dintre ei n-ar putea pretinde moștenirea. Dacă vreun om, s-ar fi putut prezenta cândva, în stare să țină legea divină în mod perfect, el ar fi avut dreptul să pretindă toată moștenirea pe care a avut-o tatăl Adam înainte de neascultarea sa; dar, la timpul potrivit, Domnul nostru a venit pe pământ, lăsând gloria pe care a avut-o la Tatăl, și a fost făcut trup — nu că El a intrat într-un trup, ci El a fost făcut trup, pentru un anumit timp El a fost om; și așa spun Scripturile, că El a fost omul Isus Cristos. El S-a dezbrăcat de gloria și onoarea naturii spirituale pe care a avut-o înainte și a fost făcut trup. El S-a umilit până la acest grad și a fost fiul omului, cel care, prin ascultarea de legea divină, a pretins moștenirea pământului; aceasta era a Lui; și după ce astfel Și-a stabilit dreptul la moștenire ca fiu al omului, a renunțat la această moștenire pentru ca ea să poată fi preț de cumpărare pentru Adam și rasa lui.

ISUS—Ca Om și Mijlocitor. (Q368-2)

Întrebare (1911)—2—Din moment ce omul Isus Cristos s-a dat pe Sine o răscumpărare pentru toți, cum putem spune că același Isus va fi Mijlocitorul Noului Legământ?

Răspuns—Nu sunt sigur că am înțeles bine ideea acestei întrebări. Cel care întreabă poate vrea să spună: “Cum a putut fi Isus și prețul de răscumpărare și mijlocitor?” Dacă aceasta ar fi ideea, răspunsul este, că El va fi împărat, și va fi preot, și va fi judecător, și va fi mijlocitor, și în timpul prezent, de asemenea, El este avocatul nostru; El ocupă multe funcții. Tot așa, în tipul din ziua ispășirii, El era reprezentat tipic de vițel și în același timp era reprezentat de preotul care junghia vițelul. Deci, vedeți, dragi prieteni, că acesta n-ar fi un argument împotriva faptului că El ar fi și prețul de răscumpărare și mijlocitor.

Din nou, cel care întreabă poate vrea să spună: “Cum poate același Isus să fie cel care ar fi prețul de răscumpărare, și să fie cel care ar fi mijlocitorul?” Și răspund că numele Isus este unul dintre numele Domnului nostru; acesta se referă în special la starea Sa în trup, sau pământească. Ca om, El a fost Isus, și totuși Scripturile identifică pe Domnul nostru în glorie cu acest nume; ca de exemplu, îngerul care vorbise ucenicilor Săi, a spus: “Acest Isus va veni în același fel în care a plecat”. Și Isus de asemenea a identificat biserica drept membri ai lui Isus, când i-a spus lui Saul din Tars: “Eu sunt Isus, pe care-L prigonești” (Fapt. 9:5).

ISUS—Acest Isus. (Q369-1)

Întrebare (1911)—1—Când citim “Acest Isus, care a fost înălțat la cer dintre voi, va veni în același fel” (Fapt. 1:11) etc., nu se referă aceasta la noua creatură concepută la Iordan și nu la omul Isus Cristos care S-a dat ca răscumpărare pentru Adam — ce înseamnă aceasta?

Răspuns—Expresia “acest Isus” le-a fost spusă apostolilor când încă erau oameni, când nu erau concepuți de Spiritul sfânt, când, prin urmare, nu erau în stare să înțeleagă lucrurile spirituale. Ei au avut o mare lecție în faptul că Isus a înviat din morți și că a fost cumva schimbat față de ceea ce era înainte — aceasta le-a fost demonstrată prin venirea și plecarea Lui ca și vântul, apărând și dispărând etc., dar ei încă nu erau în stare să înțeleagă acest lucru. Ei erau încă copii în clasa întâi, încercând să învețe ceva, și când le-a spus despre venirea Domnului, îngerul nu le-a arătat amănuntele privind modul de venire a Domnului a doua oară, ci numai faptul simplu. Acest Isus, este același Isus, noua creatură Isus sau vechea creatură Isus? Ei bine, răspunsul meu este că Isus era numele omului, și Isus era numele noii creaturi, și Isus este încă numele Lui, și El va fi Isus și când vine. Așa că atunci când s-a referit la acest subiect în Apocalipsa, vă amintiți că spune: “Am fost mort, și iată, sunt viu în vecii vecilor”, același (Apoc. 1:18). Nu creatura nouă a fost moartă, ci creatura veche. Dar El Și-a păstrat propria identitate. El pretinde a fi același Isus tot timpul; schimbarea este de natură, dar El este același Isus. Acest Isus schimbat a fost Isus cel înviat; Isus cel născut de Spirit, Isus cel care a putut pleca și veni ca vântul — acesta este Isus care va veni în același fel cum L-au văzut ei plecând. El a plecat într-un mod necunoscut lumii, un mod care a fost foarte liniștit, nimeni n-a știut despre acest lucru, lumea nu L-a văzut plecând, de aceea când vine în același mod lumea nu-L va vedea venind.

ISUS—Același azi, ieri, în veci. (Q369-2)

Întrebare (1911)—2—Te rog explică acest text: “Isus Cristos este același ieri și azi și în veci” (Evr. 13:8).

Răspuns—Nu trebuie să înțelegem acest text ca fiind în conflict cu vreun alt text din Scriptură; nu trebuie să interpretăm toate Scripturile astfel încât să armonizeze totul. Domnul Isus Cristos a avut experiența schimbărilor Sale. Aceasta ne este clar. La începutul serviciului Său, El era numai omul Isus; la Iordan, a fost Isus conceput de Spirit, iar la învierea Sa, a fost Cel născut de Spirit, dar este același Isus, Cel uns, iar semnificația acestui termen “ieri și azi și în veci” înseamnă că are aceeași funcție, autoritate și relație cu omenirea, și același caracter și aceeași simpatie și aceeași iubire tot timpul. Schimbările de natură — această progresie în planul divin — nu I-au schimbat caracterul în nici un fel sau grad.

ISUS—Trăiește veșnic ca om. (Q370-1)

Întrebare (1911)—1—Putea omul Isus, respectând legea în fiecare amănunt, să trăiască veșnic pe un pământ imperfect?

Răspuns—Dacă Isus ca om nu Și-ar fi consacrat viața, n-ar fi făcut această predare deplină simbolizată prin botez, ar fi avut toate drepturile umane care au aparținut primului Adam, pentru că El era singurul care să ia locul primului Adam. De aceea, la orice a avut dreptul și a putut pretinde primul Adam prin dreptate divină, a putut să pretindă și Isus pentru că El a luat locul primului om perfect. Ce ar însemna aceasta? El putea spune: “Tată aici sunt; sunt perfect și intenționez să țin legea Ta, și țin legea Ta, și după legea Ta sunt îndreptățit la viață veșnică. Și aceasta înseamnă că sunt îndreptățit să am lucruri destul de bune. Tu i-ai dat lui Adam un Eden perfect și totul frumos acolo, și acum mă uit în jur la ce ai pentru Mine, pentru că țin legea Ta și în nimic nu o încalc”. Și atunci ar fi fost parte din datoria Tatălui — pot să spun așa, datorie? — după propria Sa lege, propriul Său aranjament — ar fi fost o parte din datoria Tatălui ceresc să fi pregătit un loc bun, potrivit, un Paradis, pentru Isus unde să nu fi avut nici o inconveniență de nici un fel, pentru că fiind perfect, El n-ar fi fost în mod necesar supus la imperfecțiunile care au aparținut rasei păcătoase. Dar nimic de felul acesta nu s-a putut întâmpla, pentru că imediat ce Isus a fost om perfect, la vârsta de treizeci de ani, imediat Și-a prezentat trupul ca o jertfă vie. Acolo El Și-a dat toate drepturile pământești, tot ce ar fi putut cere, le-a pus voluntar la picioarele Tatălui — “Iată, vin să fac voia Ta, Dumnezeule; tot ce este scris în Carte, tot ce este în Sfintele Scripturi sunt pregătit să fac” — toate lucrurile prefigurate în Scripturi prin Miel și Vițel, toate diferitele sacrificii care se refereau la El în planul Tatălui — “Aici sunt, gata să fac voia Ta chiar până la moarte”. De aceea, în acea clipă, El a predat orice drept pământesc, și, ca urmare, după aceea n-a mai putut să ceară nimic; totul trecuse.

ISUS—Ca om perfect și să trăiască pe pământul imperfect. (Q370-2)

Întrebare (1911)—2—Putea Isus ca om perfect să trăiască veșnic pe un pământ imperfect?

Răspuns—Aceasta este aceeași întrebare pe care am avut-o înainte. Dacă Își menținea dreptul la natura umană, fără a face consacrarea spre moarte, Domnul nostru era pe deplin îndreptățit să aibă un Paradis și Tatăl ceresc l-ar fi pregătit fără îndoială; aceasta a fost promisiunea legii — “omul care le va împlini va trăi prin ele” (Lev. 18:5) — nu va trăi în condiții păcătoase sau nesatisfăcătoare, ci în condiții potrivite.

ISUS—Obligația Tatălui de a-i da un paradis. (Q371-1)

Întrebare (1911)—3—Ai declarat că Tatăl ar fi putut să-I pregătească un Paradis. Să înțeleg atunci că blestemul trebuia să fie înlăturat de pe pământ înainte de a fi posibil să obțină această viață veșnică?

Răspuns—Nu. Întrebarea fratelui nostru este: “Ar fi fost obligat Tatăl, în conformitate cu legea, să-I dea lui Isus un paradis, liber de păcat și așa mai departe”, și fratele vrea să știe dacă aceasta ar fi implicat ca întregul pământ să fie făcut perfect. Răspunsul meu este că nu, când Dumnezeu i-a dat lui Adam condiții de Paradis, întregul pământ era în condiții nefavorabile, Dumnezeu pregătind numai un Paradis spre răsărit, în Eden, și Dumnezeu putea tot atât de bine să pregătească un loc pentru Isus.

ISUS—Referitor la existența Sa pre-umană. (Q371-2)

Întrebare (1911)—1—Și-a amintit Cristos de existența Sa pre-umană?

Răspuns—Evident că Și-a amintit. Nu pot vedea cum putea fi lipsit de cunoștință în acest subiect când S-a rugat Tatălui ca să poată fi glorificat cu gloria pe care a avut-o la Tatăl înainte de a fi lumea. Ar părea nepotrivit să vorbească în felul acesta, dacă nu Și-ar fi amintit de acea glorie. Se poate pune întrebarea: cum Și-a amintit Isus această glorie din moment ce El ca om n-a fost niciodată pe acel plan de glorie? Noi nu știm cum; putem doar presupune. Presupunerea mea este că atunci când Domnul nostru a fost conceput de Spiritul sfânt și I-au fost deschise lucrurile înalte, aceasta I-a dat într-un anumit fel memoria și amintirea lucrurilor spirituale. Nouă nu ne-ar putea fi astfel imprimate, pentru că noi niciodată n-am avut o astfel de existență spirituală. Totuși știm că Dumnezeu a promis că în noua noastră stare, când vom ajunge la natura mai înaltă, natura spirituală, când corpul acela va fi total diferit de corpul pe care îl avem acum, acesta nu va avea nivelul de memorie pe care îl are acest corp. Totuși, înțelegem că Dumnezeu va transfera cunoștința noastră într-un fel sau altul, în mod miraculos, după câte știm noi, așa că în viitor ne vom aminti de lucrurile din prezent și vom avea deplină cunoștință despre experiențele noastre prezente; altfel viețile noastre prezente, practic nu ne-ar fi de nici un folos; toate experiențele vieții ar fi pierdute. Așa este și cu Domnul nostru Isus. N-a avut El o cunoștință mai presus de cea a tuturor celorlalți oameni? Nu a avut o cunoștință despre existența Sa pre-umană? Noi credem că da, altfel n-ar fi putut fi atât de deplin victorios cum a fost, pentru că Scripturile declară în câteva cuvinte: “Prin cunoștința Lui, Slujitorul Meu Cel drept va îndreptăți pe cei mulți și va purta nelegiuirile lor” (Isa. 53:11). Tatăl Adam n-a avut acea cunoștință, de aceea el a căzut. Domnul nostru Isus a avut cunoștința pe care tatăl Adam n-a avut-o, și această cunoștință superioară, după cum sugerează Scripturile, a fost un mare ajutor pentru credincioșia Lui. Prin cunoștința Lui, Robul Drept a putut să îndreptățească pe mulți.

ISUS—Referitor la singurul conceput și prima creatură. (Q371-3)

Întrebare (1911)—2—Isus este numit singurul Fiu conceput al lui Dumnezeu. Se referă această expresie la El ca fiind începutul creației lui Dumnezeu, sau la consacrarea la Iordan? Dacă la cea din urmă, care este diferența dintre conceperea Lui și conceperea noastră pentru natură spirituală la consacrarea noastră?

Răspuns—Eu înțeleg că aceasta se referă la Domnul nostru chiar de la începutul existenței Sale. El a fost singurul Fiu conceput al lui Dumnezeu. Dumnezeu a trimis pe singurul Său Fiu conceput. El a fost singurul Fiu conceput înainte de a-L trimite. După ce L-a trimis, a fost făcut trup. După ce a fost făcut trup, a crescut până la vârsta de treizeci de ani. După ce a crescut până la vârsta de treizeci de ani, S-a consacrat. Apoi a fost conceput de Spiritul sfânt la o natură spirituală; dar El a fost singurul Fiu conceput al lui Dumnezeu tot timpul, după înțelegerea mea.

ISUS—Referitor la scufundarea în Moise. (Q372-1)

Întrebare (1911)—1—A fost Isus un om scufundat în Moise?

Răspuns—Întreaga națiune al lui Israel a fost scufundată în Moise. Moise a devenit mijlocitorul sau reprezentantul întregii națiuni evreiești și întreaga națiune evreiască a fost scufundată în Moise când au trecut prin Marea Roșie, cu norul deasupra și cu marea de amble părți. Aceasta a fost scufundarea lor în Moise. Bineînțeles, din moment ce Cristos a aparținut națiunii evreiești, El a fost scufundat în Moise, a fost responsabil față de Moise, a fost responsabil față de legea lui Moise, și responsabil față de fiecare trăsătură a legii tot așa cum era oricare alt evreu, exact — nici mai mult, nici mai puțin. Diferența dintre El și alți evrei era la fel ca și diferența dintre El și neamuri. El era perfect și întreaga rasă a omenirii este imperfectă. El a putut ține legea și nimeni din restul omenirii n-a putut ține legea. El a putut ține legea pentru că era perfect. Noi nu putem ține marea lege pe care a dat-o Moise, pentru că noi toți suntem imperfecți, ca urmare avem nevoie de cineva care să completeze ce ne lipsește.

ISUS—Referitor la drepturile de viață. (Q372-2)

Întrebare (1911)—2—Dacă Isus Și-a depus drepturile Sale de viață în consacrare, cum a putut să le aibă totuși la învierea Sa?

Răspuns—Ar părea ca și cum n-am fi învățat limba engleză în mod corect — sau cel puțin ca și cum am fi învățat în școli diferite, și am fi avut dicționare diferite — pentru că, se pare că poporul Domnului, cu același gând în minte, va folosi diferite forme de exprimare ale aceluiași gând. Ei bine, ce înseamnă să depui drepturile de viață?

Când Isus a spus la consacrarea Sa: “Iată-Mă, vin să fac voia Ta, Dumnezeule” (Evr. 10:7), ce a dat El? El Și-a dat voința. Ce a cuprins voința Sa? Voința Sa a inclus tot ce putea să I se întâmple — viața Sa și drepturile Sale de orice fel; când Și-a dat întreaga voință, întreaga inimă, lui Dumnezeu, aceasta a inclus totul. Atunci, nu I-au mai rămas drepturile de viață? Inima totuși I-a rămas și a avut încă viața pe care s-o dea până când, pe cruce, a strigat: “S-a sfârșit”. Așa că într-un sens nu Și-a dat viața, iar în alt sens și-a dat-o; El Și-a dat-o în sensul că S-a învoit să nu refuze nimic din ce ar putea fi voința Tatălui — oricare ar fi voința Tatălui, El o va face. În acest sens al cuvântului, El Și-a consacrat tot ce avea. Dar este un lucru să o depui, și este alt lucru să o aplici. Eu mi-am pus pălăria aici undeva, dar aceasta nu înseamnă că nu sunt proprietarul pălăriei, nu-i așa? Nici nu știu unde îmi este pălăria acum, dar mi-am pus pălăria jos; am dat-o în grija cuiva. Aceasta nu înseamnă că nu mai am nimic de-a face cu acea pălărie. Aceasta nu înseamnă că nu pot să spun persoanei căruia i-am dat-o în grijă să v-o dea vouă. Am pus-o; am pus-o în mâinile lui; pot să-i spun să v-o dea vouă. Exact așa, Domnul nostru Isus Și-a pus întreaga viață în mâinile Tatălui, și S-a declarat gata și voitor să facă voia Tatălui în fiecare amănunt, neținând nimic pentru Sine. Voința Tatălui a cuprins încercări și experiențe pentru El, cea finală fiind moartea pe cruce, iar El a fost credincios; El n-a reținut nimic; a lăsat ca viața să-I fie pusă ca jertfă până la sfârșit, și a terminat lucrarea de jertfire; dar aceasta nu înseamnă că n-a avut drept la acea viață; El nu-Și dăduse viața. A pune jos un lucru, sau a-l da în grija cuiva, nu înseamnă renunțarea la acel lucru. Deci aceste drepturi de viață pe care le-a avut Isus și pe care le-a încredințat Tatălui, nu a renunțat la ele, ci sunt încă ale lui pentru a fi acordate altuia. Dacă n-ar fi avut aceste drepturi de viață pentru a le acorda, dacă n-ar fi avut nici o putere asupra lor, dacă n-ar fi avut nici un drept la ele, n-ar fi putut fi niciodată Mântuitorul lumii, pentru că aceste drepturi de viață le-a depus prin jertfă, sau a permis să-I fie luate la Calvar de către oameni răi — chiar aceste drepturi de viață de care lumea are nevoie, și El, ca marele Mijlocitor între Dumnezeu și oameni, intenționează să le dea lumii sub termenii Noului Legământ. Și scopul este tocmai ca El să poată da aceste drepturi de viață lumii, căci Dumnezeu a stabilit ca El să aibă o Împărăție și să conducă lumea, să-i instruiască și să-i aducă la o apreciere a ceea ce are El să le dea, așa încât ei vor fi gata să le accepte în termenii Lui.

ISUS—Referitor la predarea drepturilor de viață. (Q373-1)

Întrebare (1911)—1—Cum a putut Isus să predea drepturile Sale de viață de două ori, la Iordan și la Cincizecime?

Răspuns—El n-a predat nici un drept de viață la Cincizecime. Și-a predat drepturile de viață la Iordan. A terminat predarea drepturilor de viață pentru a face voia Tatălui, la Calvar. Acolo a terminat problema predării de Sine, dar în timp ce astfel se preda pe Sine, acesta era un lucru diferit față de aplicarea meritului. Acesta este punctul care pare să fie atât de dificil de înțeles pentru unele minți. Nu știu de ce. Pentru mintea mea este cât se poate de simplu, dar se pare că pentru alte minți este un lucru foarte dificil să vadă diferența dintre depunerea vieții în consacrare a Domnului nostru și terminarea reală a depunerii vieții la Calvar și aplicarea meritului în “Sfânta Sfintelor”. Să văd dacă pot să zugrăvesc o ilustrație pământească pentru a vă ajuta: Presupunem că ați avea o proprietate și ați vinde-o pentru zece mii de dolari și ați spune: “Am un scop special cu acești zece mii de dolari și voi vinde această proprietate”. Mai întâi ați face un contract cu agentul imobiliar căruia i-ați da un act. Aceasta ar corespunde cu legământul Domnului nostru la Iordan. Apoi, în curând, la timpul potrivit, să spunem la o lună după aceea, ați semna actul — ați renunța la orice interes în proprietate și ați obține zece mii de dolari și i-ați pune în bancă. Acum acei bani din bancă sunt câștigul din vânzarea acelei proprietăți. Banii de fapt sunt ai voștri; ați vândut proprietatea pentru a putea face anumite lucruri cu rezultatele, și rezultatele sunt reprezentate de cei zece mii de dolari din bancă. Apoi tot voi trebuie să dați un ordin sau cec către bancă dând sau alocând acei bani pentru un scop anumit.

Aceste patru proceduri corespund cu cele patru proceduri ale Domnului nostru. Mai întâi s-a consacrat, care este ca și semnarea contractului cu agentul de proprietăți imobiliare.

Al doilea, a terminat procedeul la Calvar și aceea corespunde cu semnarea și predarea actului.

Al treilea, are banii puși în contul său la bancă, și aceasta reprezintă cum S-a predat deplin în mâinile Tatălui — “În mâinile Tale Îmi încredințez duhul” (Luca 23:46).

Și al patrulea, El dispune sau poate folosi acel merit din mâinile Tatălui în același sens cum voi ați folosi sau ați dispune de banii din bancă. Aceștia sunt în contul vostru. Voi sunteți cei care puteți lua cecul. Așa că meritul Domnului nostru era în contul Lui în mâinile Tatălui și de asemenea a putut scoate cecul și a putut aplica acel merit; și El aplică acel merit acum, după cum spune apostolul, pentru noi. Și dovada că a fost aplicat pentru noi a fost arătată la Cincizecime, când o binecu­vântare a venit peste anumiți membri ai bisericii, care este corpul lui Cristos.

ISUS—A fost El născut de trei ori? (Q374-1)

Întrebare (1912)—1—Ar fi corect și potrivit să vorbim de Domnul nostru Isus Cristos că a fost născut de trei ori? Col. 1:15; Luca 2:11; Apoc. 1:5.

Răspuns—Nu văd nimic nepotrivit în a vorbi astfel despre Domnul nostru. Cuvântul “naștere” este mai mult sau mai puțin de natură adaptabilă. N-a fost Isus creat? Ba da! Atunci, după mintea mea naștere și creare sunt amândouă același lucru. Conceperea este începutul vieții. Acea începere a vieții dusă până la sfârșit înseamnă naștere sau atingerea deplină a vieții. Isus a obținut viață ca “Singurul conceput” al Tatălui cu mult înainte, la început. Aceasta a fost prima naștere la care se face referire în textele date în această întrebare. Isus a venit ca prunc și astfel avem relatarea despre acea naștere din al doilea text de mai sus. Apoi a venit la viață dintre morți, și astfel avem răspunsul și la ultimul text. Așa că vedeți că acest lucru este adevărat în toate modurile cum se pun în întrebare. Este același gând în fiecare din ele, deși se exprimă în cuvinte diferite. Aceasta este toată diferența.

ISUS—A fost El conceput în Curte? (Q374-2)

Întrebare (1912)—2—A fost conceput Isus în Curte?

Răspuns—Conceperea lui Isus a fost la fel ca a tuturor celorlalți; El era în Curte, după trup, și în momentul consacrării a trecut dincolo de Primul Văl. El a fost Nouă Creatură în momentul când Spiritul sfânt a venit peste El. Consacrarea lui Isus, evident, a fost înainte de a intra în apă. Pentru că El S-a consacrat și a fost acceptat, Dumnezeu a indicat acceptarea Lui dăruindu-i Spiritul sfânt. Dar în momentul când L-a primit, Noua Creatură era dincolo de Primul Văl, în Sfânta. Așa deci, ca preot, El era în Sfânta ocupându-Se de acea parte a lucrării Sale, din momentul conceperii de spirit. Totuși carnea Sa reprezentată prin Vițel a fost dusă afară din tabără. El era o Nouă Creatură — era în această stare a “Sfintei” tot timpul, fiecare zi și fiecare noapte, treaz sau dormind — tot timpul. El a fost în starea Sfintei, pentru că aceasta este starea care a reprezentat Noua Creatură.

ISUS—Referitor la ținerea Legii. (Q375-1)

Întrebare (1912-Z)—1—Dacă Isus ar fi ținut Legea fără greșeală, dar n-ar fi reușit în vreo trăsătură a legământului Său de sacrificiu, care ar fi fost starea răscumpărării umane? Ar fi fost plătit prețul de Răscumpărare al umanității prin ținerea perfectă a Legii de către Isus, chiar dacă n-ar fi reușit în respectarea legământului Său de sacrificiu, și astfel nereușind să atingă gloria, onoarea și nemurirea — planul divin? Dacă nu, de ce nu?

Răspuns—În circumstanțele menționate în întrebarea de mai sus, întregul fapt al răscumpărării ar fi eșuat, în ceea ce Îl privește pe Isus. Moartea Sa n-ar fi răscumpărat omul din pedeapsa cu moartea. Într-adevăr, întrebarea presupune o vedere total greșită despre Răscum­părare. Moartea lui Isus a fost o jertfă de Răscumpărare. Adică, a fost o moarte sacrificială cu intenția să răscumpere pe Adam și tot ce s-a pierdut prin neascultarea sa. Dar o jertfă de Răscumpărare este un lucru, și plătirea prețului Răscumpărării este alt lucru. De exemplu: Isus Și-a făcut lucrarea perfect; ea a avut aprobarea divină; prețul de Răscum­părare s-a depus și a fost satisfăcător pentru Tatăl, iar Isus a fost răs­plătit pentru loialitatea și ascultarea Sa manifestată în acel sacrificiu Răscumpărător; dar valoarea acelui sacrificiu, suficient pentru a fi rezolvarea sau satisfacerea pentru păcatele întregii lumi, încă nu s-a aplicat.

Meritul acelui sacrificiu este în mâinile Dreptății divine, supus aplicării pentru păcatele întregii lumi imediat ce timpul lui Dumnezeu va fi sosit. Dar acel timp n-a sosit încă și lumea nu este răscumpărată încă, nici chiar într-un sens juridic. Prin urmare, noi citim: “toată lumea zace în cel rău” și toți sunt “copii ai mâniei” (1 Ioan 5:19; Efes. 2:3). Dacă prețul de Răscumpărare s-ar fi aplicat și-ar fi fost acceptat, lumea n-ar zăcea în mâinile Celui Rău și n-ar mai fi “copii ai mâniei”.

Înainte ca meritul sacrificiului lui Isus să poată fi aplicat ca preț de Răscumpărare pentru păcatele lumii — pentru a asigura eliberarea lumii din condamnarea divină și predarea ei lui Isus și stabilirea Împărăției Sale pentru binecuvântarea ei — înainte ca toate aceste lu­cruri, sau vreunul din ele să poată avea loc conform Programului divin, alt lucru trebuie să se facă. Acest alt lucru este chemarea, acceptarea și conceperea la natură divină a unei clase alese “a Bisericii celor Întâi-Născuți, care sunt scriși în ceruri” (Evr. 12:23). Aceasta este lucrarea care a progresat timp de aproape 19 secole. Imediat ce aceasta va fi completată, gloriosul Răscumpărător împreună cu clasa lui Mireasă înălțată vor inaugura domnia Sa glorioasă de o mie de ani, legându-l pe Satan și introducând Noua Dispensație, pe care întreaga creație gemândă o așteaptă atât de mult — Rom. 8:22, 19.

Astfel, se va vedea că încercarea Domnului nostru, care a început la Iordan la timpul consacrării Sale și s-a terminat la Calvar, a fost dublă, și cele două încercări au progresat simultan, și să nu fi reușit în una sau alta însemna pierdere totală. Ca om, din punct de vedere uman, născut sub Lege, El a fost obligat să țină Legea în fiecare amănunt. Nereușita ar fi însemnat moarte. Ca Nouă Creatură, care a intrat într-un legământ de jertfă, Domnul nostru era obligat să sacrifice de bună voie și în mod ascultător, viața Sa, drepturile Sale, tot ce poseda, în armonie cu conducerea providenței divine. “Nu voi bea paharul pe care Mi l-a dat Tatăl să-l beau?” (Ioan 18:11). Să nu fi reușit un sacrificiu complet, deplin, L-ar fi costat totul și nu ar fi îndeplinit nimic cu toate experiențele și loialitatea Lui de dinainte.

Credincioșia Domnului nostru în sacrificiu în timpul celor trei ani și jumătate al serviciului Său nu a adăugat nimic la perfecțiunea pe care a avut-o la Iordan. El era perfect și un sacrificiu acceptabil de la început și numai Și-a menținut acea perfecțiune și acea acceptare la Tatăl “credincios până la moarte”. Prin urmare, El a ajuns la slava prezentă și este gata pentru a fi Marele Preot milos și credincios al lumii, și de asemenea are meritul sacrificiului Său în mâinile Dreptății, gata ca la timpul stabilit, la sfârșitul acestui Veac, să fie aplicat pentru ștergerea păcatelor întregii lumi.

Biserica are parte de beneficiile morții Domnului nostru într-un mod diferit de cel al lumii. Ea are meritul Răscumpărătorului atribuit prin (datorită) credinței — pentru a acoperi slăbiciunile și defectele cărnii ei, așa încât carnea ei să poată fi prezentată sfântă și acceptabilă Tatălui prin Răscumpărătorul, care-i atribuie meritul sacrificiului Său și o face acceptabilă ca o parte a propriului Său sacrificiu. “Dacă răbdăm (cu El) vom și împărăți împreună cu El”; “Dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim și slăviți împreună cu El”; “Aduceți trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta este slujirea voastră înțeleaptă”; “împlinesc ce lipsește necazurilor lui Cristos” (2 Tim. 2:12; Rom 8:17; 12:1; Col. 1:24). Acestea sunt unele din invitațiile oferite Bisericii care acum se califică pentru a fi membri ai Preoțimii Împărătești în marea lucrare de binecuvântare și ridicare a omenirii, după cum Dumnezeu a stabilit și a promis dinainte.

ISUS—Referitor la viața veșnică. (Q376-1)

Întrebare (1912-Z)—1—A fost Isus, când a atins perfecțiunea umană, posesorul vieții veșnice, sau era necesar să fie pus la încercare ca om perfect, înainte de a fi socotit vrednic de viață veșnică?

Răspuns—După Legea divină, sub care Isus s-a născut în lume, perfecțiunea Sa I-a dovedit vrednicia de viață veșnică, exact cum perfec­țiunea lui Adam a însemnat viață veșnică pentru el. Dar ca și Adam, care atunci când a fost creat era în relație de legământ cu Dumnezeu, prin neascultare, prin ruperea Legământului, a pierdut dreptul la viață care era al lui prin acel Legământ divin, tot așa Isus, ca om perfect, era în relație de legământ cu Dumnezeu, și ca ființă umană ar fi putut pierde dreptul Său la viață numai prin păcat, sau, în altă ordine de idei, să-și depună dreptul la viață în sacrificiu — ceea ce a și făcut.

ISUS—Când a fost perfect? (Q377-1)

Întrebare (1912-Z)—2—În ce perioadă din viața lui Isus a fost El om perfect?

Răspuns—El a fost perfect întotdeauna, dar n-a devenit omul perfect până în al 30-lea an al vieții Sale. La început, “începutul creației lui Dumnezeu” (Apoc. 3:14), El era fără păcat, perfect pe plan spiritual — următorul după Tatăl ceresc. Când S-a umilit pe Sine, în armonie cu Planul divin și ca să poată fi Răscumpărătorul și Restauratorul omului, El Și-a menținut perfecțiunea, starea fără păcat. Când S-a născut din fecioară, El încă era “sfânt, nevinovat, fără pată, despărțit de păcătoși”. El era pruncul perfect. Crescând către bărbăție, perfecțiunea Lui s-a menținut — era băiatul perfect, tânărul perfect, și în final omul perfect. Astfel citim: “Și Isus înainta în înțelepciune și în statură și era plăcut înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor” (Luca 2:52).

ISUS—Referitor la perfecțiunea Sa. (Q377-2)

Întrebare (1913)—1—Cum a putut fi Isus om perfect cum a fost Adam, fără a fi asexuat?

Răspuns—Aceasta este o întrebare la care nu poate răspunde nimeni din lume, pentru că nu există informație în acest subiect. Biblia ne prezintă faptul că Adam a fost creat inițial cumva după ordinul îngerilor. Adică, el nu era capabil să se reproducă, dar pentru a avea o rasă, Dumnezeu l-a împărțit în două persoane, luând pe mama Eva din el. Astfel Adam a devenit doi și a umplut pământul cu o populație, pentru ca toți să poată veni dintr-un om. Dacă Isus a fost ca tatăl Adam înainte ca Eva să fie luată din el, sau ca Adam după aceea, nimeni nu poate să răspundă azi. Nici nu este necesar să răspundem, deoarece toți suntem mulțumiți, sunt sigur.

ISUS—Unul din titlurile Lui. (Q377-3)

Întrebare (1913)—2—De ce este Isus numit Singurul Fiu Conceput al lui Dumnezeu?

Răspuns—În primul capitol al Evangheliei lui Ioan, apostolul descrie pe Domnul Isus în starea Sa pre-umană. El spune: “La început era Cuvântul (Logosul sau mesagerul sau purtătorul de cuvânt), și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate au fost făcute prin El și nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El. Și Cuvântul a devenit trup și a locuit printre noi și noi am privit slava Lui, slavă ca a unicului Fiu din partea Tatălui” (Ioan 1:1-3, 14). Ioan a văzut gloria Sa ca al singurului născut al Tatălui. Capitolul declară că El a fost singurul pe care l-a creat Tatăl și toate lucrurile au fost făcute prin El. El însuși a fost creația Tatălui și în toată lucrarea ulterioară de creație El a fost folosit ca agentul activ al Tatălui. Aceasta este în acord cu toate celelalte declarații ale Scripturii; că El a fost începutul creației lui Dumnezeu, Alfa și Omega, începutul și sfârșitul, primul și ultimul. El a fost cel pe care Tatăl L-a creat și prin El a continuat Tatăl cu toată creația. Așa spune apostolul: “este un singur Dumnezeu: Tatăl, … și un singur Domn: Isus Cristos, prin care sunt toate și prin El și noi” (1 Cor. 8:6).

ISUS—Încercare pentru drepturile de viață umană. (Q378-1)

Întrebare (1914)—3—Și-a dovedit Isus dreptul la viață umană de la nașterea Sa până la vârsta de 30 de ani, sau și-a dovedit El dreptul la viață umană de la vârsta de 30 de ani până la cruce?

Răspuns—Nu avem nici un motiv să ne îndoim că Isus ca băiat perfect a trăit la cel mai înalt standard care se putea aștepta de la un băiat perfect, și astfel, citim în Biblie că El creștea în înțelepciune, în statură și era tot mai plăcut înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor (Luca 2:52). Aceasta este destul de clar în privința băiatului, și El a continuat să crească și a ajuns la deplină bărbăție, iar deplina bărbăție nu a atins-o decât la vârsta de 30 de ani. Bineînțeles, El era supus legii tot timpul și orice încălcare a legii I-ar fi dăunat mai mult sau mai puțin direct, dar timpul când ne este adus în mod special în atenție ca fiind în încercare pentru viață sau pentru moarte este de când S-a predat pe Sine la vârsta de 30 de ani. Cât privește judecata noastră, noi am spune că de aici Isus a fost în încercare înaintea legii și a legământului Său de sacrificiu. Dar fără îndoială că toți anii de dinainte ai vieții Sale, El i-a trăit la înălțimea standardului cunoștinței și perfecțiunii Sale.

ISUS—Referitor la Prețul de răscumpărare. (Q378-2)

Întrebare (1912-Z)—1—Era Isus, la vârsta de 30 de ani, calificat să Se dea pe Sine un preț de Răscumpărare pentru Adam și rasa Sa, sau era necesar ca mai întâi să aibă o încercare personală, sau probă cu privire la loialitatea Lui față de Dumnezeu, pentru ca sacrificiul să poată fi acceptat ca prețul de Răscumpărare pentru Adam și rasa lui?

Răspuns—La vârsta de 30 de ani Isus era calificat și competent să-Și prezinte corpul ca “jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu”, ca preț de Răscumpărare al omului — ceea ce a și făcut. Dumnezeu a acceptat oferirea și sacrificiul și Și-a arătat acceptarea prin ungerea cu Spiritul sfânt, prin care L-a conceput pe Isus din nou, de data aceasta la natură divină, ca o răsplată pentru sacrificarea în mod ascultător a ceea ce El consacrase spre moarte.

Totuși, necesitatea unei încercări a Celui care va deveni înlocuitorul omului nu era trecută cu vederea în aranjamentul divin. Două probe sau încercări s-au desfășurat în același timp și amândouă erau necesare. Ca om El trebuia să dovedească loialitate față de principiile dreptății reprezentate în Legea divină, altfel nu putea fi un înlocuitor potrivit sau Răscumpărător pentru Adam și familia sa. Pentru Sine însuși, pentru a Se dovedi vrednic de natura divină, Isus a trebuit să aibă încercări ca Nouă Creatură. Conceperea Sa de Spirit sfânt putea ajunge la roada naturii divine numai prin îndeplinirea credincioasă a legământului Său de jertfă. De aceea, dacă n-ar fi reușit să îndeplinească sacrificiul conform legământului, El ar fi dat greș în întregime și n-ar fi primit marea răsplată a gloriei, onoarei și nemuririi divine, pe care a primit-o la înviere.

După cum declară Sf. Pavel, “De aceea și Dumnezeu L-a înălțat foarte sus și I-a dat Numele care este mai presus de orice nume” (Fil. 2:9). Întreaga încercare a Domnului nostru a fost în direcția sacrificării credincioase de Sine, în îndeplinirea voinței Tatălui — în supunerea la toate lucrurile “scrise în Carte” — în profeții și în tipurile Legii. Dacă nu reușea să-Și țină legământul de sacrificiu, nu numai că nu câștiga înălțarea la natura divină, dar ar fi pierdut totul — chiar și viața însăși.

Dar ținerea legământului Său de sacrificiu, obligatoriu asupra Domnului nostru ca Nouă Creatură, a însemnat de asemenea că a ținut Legea, obligatorie pentru El ca ființă umană pentru că lucrurile cerute de la El sub legământul Său erau în armonie cu Legea. A-Și ține legământul însemna că trebuia să țină Legea, și mult mai mult decât atât — să-Și jertfească drepturile și interesele, pe care Legea nu le cerea să fie jertfite.

IUBIRE—Agape față de filadelfia. (Q448-2)

Întrebare (1909)—1—Când ni se spune să adăugăm agape la filadelfia, înseamnă că trebuie să ajungem la o formă de iubire mai înaltă pentru frați decât filadelfia?

Răspuns—Eu înțeleg că iubirea agape se referă la iubirea de felul cel mai larg. Iubim pe frați cu iubirea filadelfia pentru că sunt frați. S-ar putea să nu iubim ciudățeniile lor, toate trăsăturile lor, dar îi iubim ca frați, negri sau albi, robi sau liberi, pentru că sunt frați, camarazi în aceeași alergare. Dar când ajungem la iubirea agape, înseamnă că îi iubim pe toți ceilalți.

IUBIRE—Ajungerea la ținta iubirii perfecte. (Q449-1)

Întrebare (1909)—2—Este posibil ca toți cei chemați la chemarea de sus să ajungă la ținta perfectă de iubire, și cum?

Răspuns—Este posibil ca orice ființă umană să ajungă la acest nivel, și, mai mult decât atât, fiecare persoană care va primi vreodată viață veșnică, fie că este membru al turmei mici, al marii mulțimi sau din clasa restabilirii, oricine va primi viață veșnică pe orice plan, va trebui să ajungă la acel loc sau țintă a iubirii perfecte; pentru că Dumnezeu nu va da viață veșnică altora. Legea iubirii este cel mai mic lucru pe care îl va accepta Dumnezeu. După spirit, voi sunteți sub lege, și sunteți obligați să îndepliniți în spirit tot ceea ce evreilor le-a fost poruncit să facă în trup. Vă amintiți cum spune: “Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta și cu toată cugetarea ta” (Luca 10:27). Nu va fi destul ceva mai puțin? Nu. O, dar am slăbiciuni trupești și nu pot face lucrurile pe care aș vrea să le fac. Ei bine, apostolul a spus că Domnul nu ne judecă acum după trup, ci după sentimentele inimilor noastre. Dacă ea este plină de iubire pentru Domnul, tot sufletul, mintea și puterea ta, atunci ești la ținta perfectă. Nu poți face mai mult chiar dacă vrei, și nu poți face mai puțin. Dacă inima ta nu este toată așa, nu vei fi din Turma Mică sau Marea Mulțime, ci astfel de persoane vor merge în moartea a doua. Toți trebuie să se ridice la acest standard în inimile lor, altfel toți vor muri în moartea a doua.

Dar despre a doua poruncă: “Să iubești pe aproaele tău ca pe tine însuți”? Ea se referă la omenire. Cum? Scoate ce-i mai bun de la el într-o afacere sau profită de el? Nu. Trebuie să-l tratezi așa cum ai vrea ca el să te trateze pe tine. Totuși, aceasta nu va însemna să-ți folosești judecata în locul lui. Dacă el crede că ferma lui este mai bună decât a ta și faceți târgul, amândoi îl faceți cu ochii deschiși, dar să profiți de celălalt n-ar fi iubitor, așa cum ar trebui să fii. Biserica trebuie să facă mai mult decât atât. Cum? În acest fel, dragul meu frate: Legea nu cere niciodată jertfă din partea ta, doar simplu, să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți, dar Tatăl cere de la cei care vor fi Membri în Corpul lui Cristos mai mult decât atât; și anume, să-ți jertfești drepturile pământești și să le depui. Isus a făcut aceasta și a fost mai mult decât cerea legea. El a depus drepturile Sale pământești, interesele Sale. Păi, veți spune, noi ne jertfim interesele pământești, dar nu credem că sunt de mare valoare. Aceasta așa-i, dar trebuie să le jertfiți.

IUBIRE—Cum să-ți arăți iubirea. (Q449-2)

Întrebare (1913)—1—Știi că frații din Marea Britanie, și în special cei din Londra, te iubesc? Există un mod prin care să-ți putem arăta mai eficace acest lucru?

Răspuns—Vă amintiți că Domnul a spus: “Dacă mă iubiți, păziți poruncile Mele” (Ioan 14:15), și dacă rămânem astfel în iubirea Sa, dragi prieteni, aceasta ne spune că dacă rămânem în iubirea Sa, vom rămâne în iubirea Tatălui.

Eu vă iubesc și vreau să știți aceasta. Vă iubesc și cred că această iubire este reciprocă între toți membri Miresei lui Cristos. Nu poate fi altfel. Cum putem să-l iubim pe El care ne-a conceput și să nu iubim și pe aceia care sunt concepuți de El? (1 Ioan 5:1). Pe măsură ce fiecare iubește tot mai mult spiritul Învățătorului, în mod inevitabil ne vom iubi unul pe altul tot mai mult; până când toți suntem făcuți perfecți dincolo de văl când iubirea noastră unul pentru altul va fi absolut completă.

IUBIRE—Dovadă a ce? (Q450-1)

Întrebare (1913)—2—Care este cea mai puternică dovadă că am trecut din moarte la viață și că suntem fii ai lui Dumnezeu?

Răspuns—Apostolul ne spune exact în această privință zicând: “Noi știm că am trecut din moarte la viață, pentru că iubim pe frați” (1 Ioan 3:14). Aceasta este o probă fundamentală, dragi frați, și este una pe care am face bine s-o ținem minte. Dacă ne pierdem dragostea pentru frați, nu este un semn favorabil; dacă nu avem niciodată dragoste pentru frați, nu este un semn favorabil. Cel mai bun semn este că iubiți pe toți ceilalți copii ai lui Dumnezeu, neținând cont de culoare, sex sau poziția socială, că este bogat sau sărac, sclav sau liber; dacă iubești pe Domnul trebuie să iubești pe toți aceia pe care El îi iubește și i-a ales. Noi toți aparținem Domnului și fiecare membru al familiei Domnului trebuie să fie loial altui membru al familiei Sale. Trebuie să avem Spiritul Învățătorului, și ca să-l avem trebuie să iubim pe toți aceia care sunt concepuți de Dumnezeu. Oricine iubește pe Cel care l-a conceput iubește și pe cel conceput de El (1 Ioan 5:1).

IUBIRE—Perfectă, scoate afară frica. (Q450-2)

Întrebare (1913-Z)—3—La ce fel de frică se referă textul: “În dragoste nu este frică, ci dragostea desăvârșită izgonește frica” — 1 Ioan 4:18.

Răspuns—Frica este o stare mintală concepută de nesiguranță. Există unele lucruri de care trebuie să ne temem, și unele de care nu trebuie să ne temem. Adversarul pare să profite de starea decăzută a rasei și să-i cauzeze frică. Omenirea înțelege instinctiv că ei sunt păcătoși din natură și că există o pedeapsă pentru păcat. Profitând de această frică față de consecințele păcatului, Adversarul încearcă să strecoare în ei groaza de Dumnezeu. El înfățișează în mintea lor imperfectă un Dumnezeu care este nedrept, prea sever în procedurile Lui cu păcatul și păcătosul, pentru care El a pregătit un loc de chin veșnic.

Pe măsură ce ajungem treptat la o cunoștință clară a lui Dumnezeu și a principiilor prin care El reglează universul, ne pierdem această frică nepotrivită și în locul ei vine o iubire pentru Dumnezeu și o înțelegere că El are iubire pentru noi. Dragostea noastră pentru El crește pe măsura înțelegerii că iubește omenirea și că a făcut o pregătire pentru ea prin care să poată avea o ocazie de viață veșnică. După ce am ajuns să-L iubim în mod perfect, toată frica în sensul de groază este înlăturată.

Cunoștința și iubirea noastră nu trebuie să scoată afară frica de a nu plăcea lui Dumnezeu, pentru că frica potrivită (respectul) nu trebuie niciodată pierdută. Cu cât avem mai mult din iubirea reverențioasă, cu atât mai mult vom avea o frică potrivită. Cine nu s-ar teme să ofenseze un frate sau un vecin pe care l-a iubit și l-a apreciat? Cu atât mai mult să ne îngrozim a-L ofensa pe Dumnezeul nostru drept, înțelept și iubitor.

Principiul că “iubirea perfectă scoate afară frica” trebuie să lucreze între soț și soție, între părinți și copii. Soția care se teme de soțul ei nu poate fi atât de fericită cum ar fi dacă ar exista iubire perfectă; și tot așa, copiii cărora le este frică de unul sau de amândoi părinții, nu-i pot iubi cu adevărată afecțiune de fii. Fiecare trebuie să se teamă să rănească sau să ofenseze pe celălalt și trebuie să se străduiască să aibă acea iubire perfectă pe care lui Dumnezeu îi place s-o exercite toate creaturile Sale inteligente.

IUDA—Trădarea lui Isus o datorie. (Q382-1)

Întrebare (1905)—1—Dacă era necesar ca cineva să-l trădeze pe Mântuitorul, de ce a fost Iuda condamnat pentru împlinirea datoriei sale?

Răspuns—Nu știu de nici un loc în Scriptură care să spună că el a avut acea datorie de împlinit. Faptul este simplu: Profeția a spus că Domnul nostru va fi trădat, tocmai cum a spus și aceea că atunci când Domnul nostru va intra în Ierusalim se va striga, și astfel, mai târziu, Domnul nostru a spus că dacă poporul n-ar fi strigat, ar fi strigat pietrele. N-a fost o constrângere pentru Iuda. Scripturile spun că el a avut diavol și că era hoț. Nu am nici o simpatie de risipit pe Iuda.

IUDA—Încercare finală. (Q382-2)

Întrebare (1909)—2—A fost încercarea lui Iuda o încercare finală?

Răspuns—Nu știu, nu am autoritatea să spun nimic mai mult decât este scris, și anume: “Bine ar fi fost pentru omul acela să nu se fi născut” (Marcu 14:21). Nu știu cum ar fi mai bine dacă ar avea o ocazie în înviere.

Știm că Iuda și ceilalți ucenici aveau Spiritul sfânt într-un anumit sens în care alții din națiunea evreiască nu l-au avut. Domnul și-a pus spiritul peste ei și i-a trimis ca reprezentanții Săi, dându-le putere asu-pra spiritelor necurate și a tot felul de boli, și această putere acționând în ei și prin ei se pare că le-a dat în orice mod mai multă putere și avantaj decât altor evrei. Dar dacă Dumnezeu are ceva pentru Iuda în viitor, nu mă veți găsi pe mine făcând vreo obiecție — am prea mult respect pentru Domnul ca să fac așa ceva