JELIRE—Pentru cei doi fii ai lui Aaron. (Q498-3)
Întrebare (1908)—2—De ce au fost instruiți preoții lui Israel să jelească pe cei doi fii ai lui Aaron, care au adus foc străin înaintea Domnului?
Răspuns—Răspunsul meu este că cel care a pus întrebarea, evident a făcut o greșeală. Ei au fost instruiți să NU îi jelească, și aceasta eu cred că înseamnă că noi, ca popor al Domnului, trebuie să fim atât de deplin în armonie cu aranjamentele lui Dumnezeu, încât să nu fim deranjați sau îngrijorați de faptul că unii vor merge în marea mulțime și alții vor merge în moartea a doua. Noi trebuie să avem acea încredere în Dumnezeu că va fi o judecată dreaptă din punctul Lui de vedere, că El, care cunoaște inimile și încearcă rărunchii fiilor oamenilor, nu va greși în aceasta. Trebuie de asemenea să fim atât de deplin în acord cu Domnul încât să simțim că dacă noi sau o altă persoană nu este pe deplin acceptabilă pentru Domnul și pentru standardul Său, să nu dorim să aibă binecuvântările pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru cei care-L iubesc. Eu așa aș simți pentru mine. Dacă Dumnezeu ar găsi în înțelepciunea Sa și ar hotărî ca eu să nu am o binecuvântare nici în turma mică, nici în marea mulțime, ci că trebuie să merg în moartea a doua, aș spune, “voia Domnului să se facă, Domnul știe mai bine”. Nu mă voi plânge. Nu voi jeli din această cauză. Mă străduiesc serios să fiu socotit vrednic de o parte în Turma Mică și cred că toți ar trebui să ne străduim să avem acea atitudine a minții care ar fi pe deplin supusă decretului divin în această chestiune. Vedeți că este foarte diferit de declarația fratelui Jonathan Edward când a spus că în viitor sfinții vor privi peste parapetul cerului și vor vedea pe părinți și copii, pe frați și surori etc., într-o tortură groaznică, veșnică, și apoi le vor întoarce spatele și vor slăvi pe Dumnezeu. Noi n-am putea slăvi pe Dumnezeu pentru torturarea vreunei creaturi; noi n-am aprecia aceasta. Dar dacă Dumnezeu în înțelepciunea Sa ar vedea potrivit ca cineva pe care-l iubim foarte mult după trup să nu ajungă în Turma Mică, aprecierea noastră asupra voinței divine ar trebui să fie astfel încât să spunem, “Să facă Domnul ceea ce I se pare bine; noi știm că a Lui cale este perfectă”. Și acesta este motivul, cred, de ce în tip lui Aaron și fiilor săi loiali nu le-a fost permis să plângă pe aceia pe care Domnul i-a distrus — i-a separat de preoțime.
JELIRE—Referitor la Aaron și Eleazar. (Q499-1)
Întrebare (1911)—1—”Moise a zis lui Aaron, lui Eleazar și lui Itamar, fiii lui: “Să nu vă descoperiți capetele și să nu vă rupeți hainele, ca nu cumva să muriți și ca nu cumva mânia să vină împotriva întregii adunări. Lăsați pe frații voștri, pe toată casa lui Israel, să plângă arderea pe care DOMNUL a adus-o”” (Lev. 10:6). De ce trebuia ca ei să plângă arderea pe care a adus-o Domnul? Ce ar reprezenta aceasta?
Răspuns—Arderea care a venit de la Domnul, cum am putea spune, a fost arderea mâniei Domnului, reprezentată în distrugerea acestor preoți care nu au ascultat de aranjamentul divin. Tot poporul lui Israel putea plânge și putea în mod potrivit spune, “Cât de rău ne pare, cât de întristați suntem, că a fost necesar ca Dumnezeu să-și manifeste astfel neplăcerea Lui față de aceștia din familia preoțească”. Dar Aaron și fiii lui nu trebuiau să plângă, pentru că ei erau special consacrați serviciului Domnului, ei erau special separați de restul poporului; ei trebuiau să aibă o deplină armonie cu Dumnezeu încât nici măcar în aparență să nu însemne ceva ce în mod greșit putea fi înțeles a fi o dezapreciere a decretului lui Dumnezeu în faptul că frații lor au fost omorâți, și dacă Aaron și fiii săi ar fi plâns, aceasta părea ca și cum ei s-ar fi răsculat împotriva lui Dumnezeu, și nu trebuia să gândească așa; n-ar fi fost potrivit. Ei erau acolo ca servi ai dreptății, și dacă Dumnezeu le-ar fi cerut să-i omoare pe frații lor, ar fi fost parte din datoria lor să facă așa; de aceea ei nu trebuiau să facă nici o plângere împotriva a ceea ce Domnul a adus în mod drept peste cei care au făcut rău.
JERTFĂ—A lui Cain și Abel. (Q609-1)
Întrebare (1909)—2—Ce i-a făcut pe Cain și pe Abel să aducă jertfe Domnului, și ce s-a făcut cu ele?
Răspuns—Nu știu dacă Domnul le-a spus să aducă sau nu astfel de jertfe Domnului. Dacă Dumnezeu nu le-a spus în cuvinte, putem gândi că le-a spus altfel. Legea lui Dumnezeu a fost inițial scrisă în inimile lor. Ei aveau în minte simțul venerației care poate le-a spus, Ar trebui să cinstiți pe marele Dumnezeu care a făcut universul, ar trebui să aduceți ceva ce să reprezinte dorința voastră de a fi în armonie cu El. Acesta poate să fi fost singurul lucru, sau poate El să le fi spus direct și clar. Dar când și-au adus jertfele, și când au aflat că una a fost acceptată și cealaltă nu, Cain, aflând că a lui n-a fost acceptată trebuia să se retragă și să aducă una care să fie acceptată. El trebuia să spună, “Abel, văd că Dumezeu a acceptat sacrificiul tău și pe al meu nu, vreau să fac un târg cu tine. Dă-mi cel mai bun animal pe care-l ai și în schimb îți voi da toate roadele pământului pe care le am”. Atunci Domnul ar fi avut respect pentru jertfa lui. Dumnezeu a vrut să dea învățătura că singurul mod în care dreptatea divină va fi mulțumită era prin sacrificarea vieții. Astfel Dumnezeu a început devreme să dea experimental o lecție bazată pe observație că va fi nevoie de un Mântuitor ca preț al vieții pierdute — “Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!” (Ioan 1:29). Procedura lui Cain arată că el n-a avut respectul cuvenit față de Dumnezeu.
“JERTFĂ”—Folosit în două sensuri diferite. (Q511-1)
Întrebare (1911-Z)—1—”Căci trupurile animalelor al căror sânge este adus de marele preot în Locul preasfânt, ca jertfă pentru păcat, “sunt arse afară din tabără”” (Evrei 13:11). Aceasta ar arăta că Jertfa pentru păcat este făcută în Sfânta Sfintelor antitipică?
Răspuns—În general cei care au tradus ceva în Biblie cu privire la Cortul Întâlnirii par să fi fost foarte neglijenți în folosirea termenilor, Sfânta, Sfânta Sfintelor etc. Ei n-au înțeles că acești termeni au fost folosiți în diferite sensuri de către evrei în legătură cu diferite părți ale Cortului Întâlnirii. Tradus corect textul nostru spune: “Trupurile acelor animale, al căror sânge este dus în Sfânta Sfintelor ca o jertfă pentru păcat, sunt arse afară din tabără”. Trebuie să reținem că acest cuvânt “jertfă”, este folosit scriptural în două sensuri diferite. Într-un sens al cuvântului, Domnul nostru S-a jertfit la botez, când S-a predat să facă voia Tatălui. Aceasta a fost jertfa Sa, darul Său, când S-a prezentat la Iordan. El a terminat jertfirea darului Său când Și-a dat viața la Calvar; și acea viață, depusă la Calvar, este o Jertfă pentru păcat potrivită. Dar a rămas ca Marele Preot să Se înalțe, să Se înfățișeze înaintea lui Dumnezeu pentru noi și să facă aplicarea Jertfei pentru păcat. Stropirea sângelui pe Capacul Ispășirii s-a făcut în Sfânta Sfintelor. Dar prezentarea acelei Jertfe pentru păcat a fost făcută la Iordan — sau, în tip, când vițelul a fost junghiat.
JERTFĂ—Daruri și jertfe pentru păcat. (Q609-2)
Întrebare (1911-Z)—2—Care este semnificația cuvintelor apostolului că Domnul nostru a fost rânduit să aducă atât daruri cât și jertfe pentru păcat?
Răspuns—Din Scripturi este evident că în timpul Veacului Milenar omenirea va fi privilegiată să se ofere pe sine ca daruri pentru Dumnezeu, dar nu ca sacrificii. De aceea, în timpul veacului Milenar o parte a lucrării Marelui Preot va fi să accepte aceste daruri și să le facă acceptabile pentru Dumnezeu prin propriul Său merit și drepturi ca Preotul Melhisedec. Totuși, putem aplica acest text în mod foarte potrivit la veacul prezent. Apostolul pune cuvântul daruri înainte. De aceea, putem căuta dacă nu este vreun mod în care Marele Preot oferă daruri acum. În mod sigur consacrarea Domnului nostru, a propriei Sale vieți, a fost un dar din partea Lui. Tatăl a acceptat acest dar și în cele din urmă a permis ca darul Domnului nostru să constituie o Jertfă pentru Păcat pentru alții. Tot așa, de-a lungul acestui Veac Evanghelic, “frații” sunt invitați să-și prezinte trupurile lor ca jertfe vii — să se dea pe sine lui Dumnezeu — Rom. 12:1, 2.
Când astfel facem din noi înșine un dar lui Dumnezeu, noi nu-l facem o jertfă pentru păcat lui Dumnezeu; pentru că aceasta noi n-o putem face. Ci aranjamentul divin pentru acceptarea darului nostru este ca fiecare dar să fie acceptabil prin meritul lui Cristos; și apoi, mai târziu, aceste daruri vor constitui, după același aranjament divin, marea Jertfă pentru Păcat pe care Marele Preot o aduce pentru lume. Astfel Marele Preot este rânduit să facă ultima oferire a acelui dar ca Jertfă pentru Păcat pentru lume.
Printre cei care au servit în funcția de mare preot tipic, spune apostolul, obiceiul uniform era ca ei să ofere atât daruri cât și sacrificii lui Dumnezeu. De aceea, el continuă să arate că Isus, ca Antitip al acelor preoți, trebuia să aibă ceva de oferit. Și El trebuia să ofere daruri și jertfe, pentru a-Și împlini preoția. El S-a prezentat pe Sine fără pată lui Dumnezeu; și în virtutea acelei prezentări El este o Jertfă pentru Păcat pentru Dumnezeu; și prin meritul Său, El face ca acest lucru să fie la fel de valabil și despre Biserica Sa, care se predau voluntar lui Dumnezeu.
JERTFĂ—De ce trebuie Biserica să se jertfească? (Q610-1)
Întrebare (1911-Z)—1—Care este scopul de a avea jertfe pe altar? De ce este Biserica pe altar împreună cu Domnul ei, după cum este arătat de apostolul Pavel (Romani 12:1), “Vă îndemn, dar, fraților, pentru îndurările lui Dumnezeu, să aduceți trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta este slujirea voastră înțeleaptă”. De ce ne invită Dumnezeu să fim jertfe vii cu Cristos, din moment ce Cristos este suficient ca preț de răscumpărare pentru păcatele lumii întregi?
Răspuns—Tatăl ne invită să intrăm și să fim părtași la suferințele lui Cristos pentru ca să putem fi de asemenea părtași la gloria Lui; pentru că numai “dacă răbdăm, vom și împărăți împreună cu El — dacă am murit împreună cu El, vom și trăi împreună cu El” (2 Tim 2:12, 11).
După cum Domnul nostru a fost chemat să jertfească, tot așa este chemată și Biserica. Ca să fie găsit vrednic, ca să aibă aprobarea cea mai înaltă a Tatălui, El trebuia să părăsească gloria pe care a avut-o la Tatăl și să facă tot ce Îi cerea Tatăl. Și numai făcând așa va câștiga răsplata oferită. În timpul Veacului Evanghelic Biserica este invitată să intre în acest legământ cu El. Noi care suntem prin natură păcătoși, “copii ai mâniei, ca și alții”, suntem îndreptățiți prin meritul Său ca să putem avea o parte în suferința Lui, în jertfa Lui.
Ce rost au toate acestea? De ce trebuie să se facă acest lucru? Numai în acest fel putem fi împreună cu El pe planul spiritual. Dacă ne păstrăm natura umană nu vom putea ajunge niciodată în cer. Nimeni nu poate ajunge în cer în afară de cei din clasa jertfitoare. Cei neconcepuți de sus nu vor avea niciodată o parte în binecuvântarea cerească, ci, dacă vor avea o binecuvântare, aceasta va fi pământească. Ei își vor păstra natura pământească și vor fi făcuți perfecți la timpul potrivit. Dar cei care acum sunt invitați să devină Mireasa lui Cristos, sunt invitați să se unească cu El în jertfă. Domnul nostru Și-a jertfit natura pământească și drepturile ei. Toți aceia care doresc să aparțină acestei clase a Miresei trebuie să sacrifice carnea, natura pământească, drepturile ei etc., ca să poată fi părtași cu El la natura divină, Cerească.
JERTFĂ—Jertfa Bisericii l-a costat ceva pe Isus? (Q610-2)
Întrebare (1912)—2—Jertfa Bisericii Îl costă ceva pe Isus? Se spune că El o jertfește în sensul că RENUNȚĂ la ceva, sau este doar LUCRAREA de jertfire, după cum Marele Preot a OFERIT jertfele aduse la El?
Răspuns—Pe Isus nu-L costă nimic să ne primească. Costul Lui este plătit și prețul depus. Nu există cost în plus. Unica Sa jertfă este baza pentru toate și a fost depusă de mult. Când ne primește, El ne ia în calitatea Sa de Mare Preot iar noi suntem jertfele. Am putea spune că Îl costă ceva din punctul de vedere al simpatiei, dar noi nu suntem în stare să apreciem înțelesul acesteia. Nu ne putem gândi că Răscumpărătorul nostru este cumva întristat. Noi avem un Mare Preot milos, capabil să aibă milă de slăbiciunile noastre. El este în stare să aibă milă de slăbiciunile noastre și să fie îndelung răbdător față de noi. Noi știm că El știe ce este cu noi, din cauza deplinei Lui simpatii. Noi avem deplina Lui simpatie și astfel știm că totul este în ordine.
JERTFĂ—Ce jertfim noi. (Q611-1)
Întrebare (1912)—1—Jertfim noi drepturile noastre de restabilire, sau doar renunțăm la ele sau le punem deoparte?
Răspuns—Limba este un mijloc pentru comunicarea gândului, și o persoană poate folosi un anumit limbaj pentru a exprima un gând, iar altă persoană poate folosi alt limbaj pentru a exprima același gând. A spune că noi renunțăm la drepturile noastre de restabilire, este potrivit. A spune că noi ne jertfim drepturile restabilirii este la fel de potrivit. Eu le-aș folosi pe amândouă alternativ.
JERTFĂ—Nedorită de Iehova. (Q611-2)
Întrebare (1914)—2—”Tu nu dorești nici jertfă, nici dar de mâncare” (Psa. 40:6). Te rog explică.
Răspuns—În orice traducere dintr-o limbă în alta există întotdeauna pericolul de a nu reuși să exprimi gândul original în simplitatea lui, și așa este în cazul acesta. “Tu nu dorești nici jertfă nici dar de mâncare”. Care este gândul de aici? Păi, este acesta: că deși Dumnezeu a dorit și a intenționat stabilirea legământului legii, aranjamentul legii cu poporul lui Israel, nu aceasta a fost dorința sau intenția completă a lui Dumnezeu. Ceea ce a vrut să arate El este că aceasta trebuia să fie jertfa tipică, preumbrind jertfa antitipică. Aceste jertfe pe care le-a rânduit sau autorizat pentru acel timp n-au fost ceea ce voia El în cele din urmă, n-au fost sfârșitul sau completarea scopului sau dorinței lui Dumnezeu cu privire la jertfa pentru păcat. Acelea au fost doar umbra acelei mari dorințe care va fi împlinită în Cristos. Nu dorești jertfă și dar de mâncare, adică, n-a fost tot ceea ce a vrut Dumnezeu. El a acceptat această jertfă și a dat evreilor an de an o iertare națională și o ocazie de a încerca din nou să împlinească legea; dar aceste lucruri n-au fost sfârșitul dorinței sau intenției lui Dumnezeu. El a avut în minte jertfele mai bune, jertfa lui Cristos, marele Răscumpărător, și apoi jertfele mai bune ale bisericii, corpul lui Cristos, unite cu jertfa Lui. Acesta a fost marele scop al lui Dumnezeu, iar celălalt a fost numai tipic, preumbrind pe acesta.
JERTFĂ—Cât de mult să jertfim noi plăcerile legitime? (Q611-3)
Întrebare (1915-Z)—3—Care sunt drepturile și privilegiile cărnii — nu cele păcătoase — care trebuie jertfite de către Noua Creatură în Cristos Isus?
Răspuns—Există anumite drepturi și privilegii pe care le au toate ființele umane. Există gusturi și dorințe care nu sunt păcătoase. Nu este un păcat să mânânci și să te bucuri de ceea ce este hrănitor și nutritiv; nu este păcat să ai preferințe pentru anumite mâncăruri. Nu este păcat ca cineva să aibă căpșuni iarna când acel fruct este scump, dacă are bani să-i cumpere și dacă a câștigat banii în mod cinstit. N-ar fi păcat să plătești 50 de cenți sau un dolar pentru o cutie cu căpșuni. Nu este o crimă să ai o casă frumoasă, servitori, un iaht plăcut, o mașină etc. Dacă există spectacole, opere, concerte și acestea au un ton moral bun, oricine are tot dreptul să cumpere un bilet cu cinci dolari și să meargă până acolo cu un taxi. Cineva ca om natural are tot dreptul, dacă poate, la oricare din aceste lucruri care nu sunt păcătoase în sine. Lucrurile care sunt păcătoase, bineînțeles, trebuie evitate întotdeauna.
Dar când cineva se angajează să devină urmaș al lui Cristos, el acceptă în loc de propria voință, voința lui Dumnezeu. Și după cum Cristos nu Și-a plăcut Sieși, ci Și-a folosit timpul, influența, viața pentru binele altora, tot așa și cei care devin ucenicii Săi, vor renunța la drepturile și privilegiile lor oricând acestea vor veni în conflict cu serviciul lor către Dumnezeu. Creștinul nu poate gândi la fel cum a gândit înainte de consacrare. El nu poate spune: voi cheltui cinci dolari să merg la operă; ci va fi obligat să spună: bunurile mele sunt consacrate Domnului. Același principiu îi va controla judecata pentru a ști dacă să aibă un automobil sau nu; să aibă o casă frumoasă sau să nu aibă casă; dacă să aibă cea mai bună hrană; dacă să poarte haine fine sau haine mai simple etc. Acest principiu îi va controla judecata în legătură cu folosirea timpului consacrat.
Dar nimeni nu trebuie să judece pe altul cu privire la folosirea banilor sau a timpului ce-l are ca administrator al Domnului. El însuși trebuie să decidă cum le va folosi pe acestea. Și Domnul va decide dacă el a fost un administrator credincios sau unul necredincios. Domnul va decide ca aceia care, asemenea lui Isus, vor jertfi lucrurile pământești plăcute pentru a putea slăvi mai bine pe Dumnezeu, să aibă binecuvântări spirituale mai mult decât compensatorii și să primească răsplata Împărăției și poziția ei de onoare.
JERTFĂ—La Noua Creatură. (Q612-1)
Întrebare (1916)—1—Te rog explică ce se înțelege prin termenul jertfă, și ce constituie jertfă la Noua Creatură.
Răspuns—Ultima parte a întrebării — “la Noua Creatură”, are o importanță mare asupra întregii întrebări. Nu trebuie să presupunem că Noua Creatură face jertfirea; pentru că aceasta se face înainte ca noi să devenim Noi Creaturi. După ce noi, ca și creaturi vechi, ajungem la punctul unde vrem să devenim poporul lui Dumnezeu, ne devotăm viețile Domnului și Îi cerem să ne accepte. Astfel noi ne prezentăm la Marele Preot pe care L-a rânduit Dumnezeu și ne oferim Lui.
Biblia delimitează ceea ce constituie o jertfă, și arată că numai un preot poate oferi jertfele în mod legal. Din moment ce noi venim ca păcătoși, nu ca preoți, noi ne putem doar oferi Marelui Preot, Isus. El ne acceptă, ne îndreptățește prin propriul Său merit și ne face astfel acceptabili pentru Tatăl. Natura noastră pământească, sau natura umană și tot ce aparține de ea este jertfită. Noi doar o oferim Domnului; Și El ca Marele nostru Preot îi atribuie acesteia din meritul Său și o prezintă Tatălui, care o acceptă și ne concepe cu Spiritul Său sfânt ca Noi Creaturi. Această jertfă a naturii noastre umane cu toate drepturile și privilegiile ei este făcută o dată și pentru totdeauna. De aici încolo noi suntem socotiți morți ca ființe umane, dar vii ca Noi Creaturi. Această Nouă Creatură trebuie să crească în har, în cunoștință, în iubire. Ea nu trebuie jertfită.
Atunci ce trebuie jertfit după ce devenim Noi Creaturi? Noi răspundem: Vechea creatură este socotită moartă atât de către Dumnezeu cât și de către noi înșine; dar deși este socotită moartă, în realitate ea este vie. De aceea este treaba Noii Creaturi să țină vechea natură pe altarul pe care a pus-o Marele Preot. Cu alte cuvinte, Noua Creatură trebuie să țină vechea natură moartă, s-o țină în supunere. Când carnea noastră este adusă în contact cu focul experienței pentru consumarea ei, vechea creatură este cea care plânge, nu cea nouă. Lăsați țapul să plângă dacă vrea. Noua Creatură se va bucura în Domnul și în grija Sa providențială, crescând zilnic în har și în cunoștință. Când vechea creatură este pusă la pământ, sau lovită, după cum spune apostolul (1 Cor. 9:27), va geme; dar Noua Creatură se va bucura în Domnul.
Suntem mângâiați și încurajați amintindu-ne de cazul Sf. Pavel și a lui Sila în închisoarea din Filipi. În timp ce carnea lor era zdrobită de biciuirea pe care au primit-o, ei s-au bucurat totuși în spirit și au fost în stare să cânte laude lui Dumnezeu (Fapte 16:26). Tot așa trebuie să fie și cu noi ca Noi Creaturi. În timp ce carnea suferă, spiritul trebuie să se bucure întotdeauna, după cum spune Cuvântul lui Dumnezeu (Fil. 4:4). Ne bucurăm pentru că favoarea și binecuvântarea lui Dumnezeu sunt cu noi ca Noi Creaturi.
Noi trebuie să ne străduim să uităm lucrurile pământești. Ca să putem face aceasta, nu trebuie să rămânem prea mult asupra lor, pentru că numai carnea suferă și apostolul sugerează că ea trebuie să sufere până ce moare. De aceea nu faceți prea mare caz din suferințele cărnii. Nu vorbiți prea mult despre experiențele voastre dureroase și despre lucrurile prezentului. “Uitând ce este în urma mea (Fil. 3:13). Gândiți-vă cel mai mult la binecuvântările Tatălui ceresc și la speranța glorioasă care este păstrată pentru noi în viitor; și lăsați natura veche cu toate interesele ei să moară zilnic.
Bineînțeles, sunt împrejurări la adunările de mărturisirea experiențelor când ar fi potrivit să spuneți cum ne-a scos Domnul din dificultățile, încercările și suferințele noastre; dar efortul nostru trebuie să fie spre a uita aceste suferințe ale cărnii. Dacă rămânem asupra lor și vorbim prea mult despre ele suntem în pericolul de a dezvolta mândrie spirituală. Vorbind despre propriile sale suferințe apostolul Pavel a zis cu o ocazie, “Vorbesc ca un ieșit din minți” (2 Cor. 11:23 — Cornilescu). Dar dacă nu ne spunea ceva despre suferințele lui, noi nu am fi știut că a avut încercările și dificultățile pe care le enumeră. Există un mod corect de a relata astfel de lucruri, și există și un mod greșit. Apostolul a descris experiențele sale pentru beneficiul nostru, nu ca un lucru de laudă. Și noi trebuie să facem la fel. Am putea fi scuzați când am scormoni după unele experiențe din trecut și le-am relata, dacă prin aceasta am putea face bine cuiva. Altfel am face mai bine să le îngropăm, să rămână ascunse vederii pentru totdeauna. “Căci voi ați murit și viața voastră este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu” — Col. 3:3.
JERTFĂ—Ce sacrificăm? (Q613-1)
Întrebare (1916-Z)—1—Ce sacrifică unul care este conceput de Spirit ca să facă parte din corpul lui Cristos?
Răspuns—Într-un sens al cuvântului, nimeni în afară de Marele Preot nu face vreun sacrificiu. Ceea ce facem noi este consacrarea voinței și prezentarea corpurilor noastre ca să fie jertfe vii, ca Marele Preot să poată face din ele jertfe. Ar trebui să se discearnă cu ușurință că numai junghierea animalului nu înseamană sacrificarea lui. Evreii au junghiat mii de animale pentru hrană, întocmai cum facem noi acum; dar aceste animale n-au fost sacrificate numai fiindcă au fost junghiate. Nici un sacrificiu nu poate fi adus decât printr-un aranjament cu Dumnezeu; iar El a aranjat ca sacrificarea să fie făcută de un preot. Preotul care jertfea sub Legea iudaică era marele preot, ceilalți fiind ajutoarele lui, iar în cazul morții lui să-i ia locul. Marele preot a fost cel care tipifica pe Isus; și Isus singur este Cel care poate oferi jertfele antitipice. Tot ce pot face urmașii lui Isus este, prin urmare, să se prezinte pe sine.
Această prezentare este ilustrată în tip prin legarea țapului la ușa Cortului Întâlnirii. Cu alte cuvinte, această clasă se devotează, se pune deoparte, se consacră pe sine ca ființe umane. După ce Isus pune mâinile pe această persoană, îi acceptă consacrarea, îi acordă meritul Său și o oferă Tatălui, numai atunci acceptarea Tatălui se manifestă prin Fiul, Marele Preot, prin conceperea cu Spiritul sfânt. De atunci încolo, unul ca acesta este membru al Corpului lui Cristos și numele lui este scris în Cartea Vieții Mielului, din care nu va fi șters dacă-și va menține credincioșia.
JERTFA PENTRU PĂCAT—Adaugă Biserica la ea? (Q657-1)
Întrebare (1911-Z)—2—”Ce adaugă Biserica la Jertfa pentru păcat dacă Domnul a dat procentajul necesar din meritul Său fiecăruia ca să facă posibilă jertfa fiecăruia, a lui sau a ei?”
Răspuns—Răspundem că aceasta depinde de ideea care este în spatele expresiei “să adauge la Jertfa pentru păcat”. Jertfa pentru păcat nu are nevoie de adăugire. Păcătosul a fost un om — Adam. Domnul nostru Și-a părăsit slava și a devenit om pentru ca să poată răscumpăra omul. Când a fost dată viața unui om perfect pentru celălalt om perfect care a păcătuit, aceasta a constituit o îndestulare, sau după cum îl numesc Scripturile, un Preț de Răscumpărare.
Acest cuvânt “Răscumpărare” (1 Tim. 2:6), în greacă (antilutron) înseamnă un preț, ca un echivalent; un preț mulțumitor. În consecință, nu este nevoie de adăugare la Răscumpărarea pe care a dat-o Domnul nostru și nu s-ar putea adăuga nimic la ea, pentru că noi nu putem adăuga la ceea ce este deja complet. Dacă prețul unui articol este de 1 dolar și tu adaugi la el 25 de dolari, de fapt nu adaugi nimic la preț, pentru că prețul este de numai 1 dolar și ceilalți dolari adăugați nici nu afectează prețul nici nu sunt necesari, în nici un sens al cuvântului.
Totuși există un alt sens în care Biserica are o parte cu Domnul ei; și anume, nu numai că Domnul nostru a fost Prețul de Răscumpărare pentru lume, ci, pentru a putea fi mult înălțat și a primi răsplata naturii divine, era necesar ca El să moară. Deci, moartea lui Cristos a împlinit două lucruri; mai întâi a fost Prețul de Răscumpărare pentru lume; apoi a fost condiția pe baza căreia El a obținut răsplata glorioasă — natura divină. Dacă n-ar fi fost ascultător chiar până la moarte, atunci n-ar fi fost mult înălțat.
După cum spune apostolul, “La înfățișare a fost găsit ca un om, S-a smerit și S-a făcut ascultător până la moarte, și încă moarte de cruce. De aceea (pe baza aceasta) și Dumnezeu L-a înălțat foarte sus și I-a dat Numele care este mai presus de orice nume” (Fil. 2:8, 9). De aceea El nu putea fi înălțat la acea poziție înaltă decât prin ascultare până la moarte — ascultare de legământul Său. Dacă n-ar fi reușit să-Și îndeplinească legământul de jertfă, n-ar fi reușit să câștige răsplata glorioasă, și de asemenea n-ar fi reușit să fie un preț mulțumitor pentru omenire. Dar a reușit. A obținut premiul “chemării de sus” la natura divină.
Totuși, există un aranjament în Planul lui Dumnezeu care include atât Biserica cât și pe Isus, Capul Corpului, Capul Bisericii; și apostolul spune că Dumnezeu ne-a cunoscut mai dinainte și pe noi prin Isus (Rom. 8:28-30; Efes. 1:4, 9-12). Nu înseamnă că El, în mod necesar, v-a cunoscut pe voi și m-a cunoscut pe mine ca persoane, ci înseamnă că El a cunoscut mai dinainte o Biserică, o clasă; El a intenționat mai dinainte să strângă o astfel de clasă, sau Biserică, de la început. Este tot o parte din Planul divin ca Biserica, Corpul lui Cristos, să fie chemată să umble în urmele Sale, să fie morți cu El, să-și prezinte trupurile ca jertfe vii, după cum este tot o parte din Planul divin de la început ca Isus să facă aceste lucruri. Diferența dintre Isus și Biserică este că El a fost perfect, sfânt, nevinovat, fără pată, despărțit de păcătoși, și de aceea moartea Lui a putut fi socotită ca preț de răscumpărare — tot ce a fost necesar. Noi nu avem o astfel de perfecțiune a noastră înșine, și de aceea, pentru a ni se permite să jertfim, trebuie mai întâi să ni se atribuie meritul Său, ca să putem fi jertfe acceptabile pe altarul Domnului.
JERTFA PENTRU PĂCAT—Referitor la Biserică. (Q658-1)
Întrebare (1911-Z)—1—Participă Biserica la Jertfa pentru păcat?
Răspuns—Meritul lui Cristos a constat în faptul că El a ținut Legea și a ascultat de Tatăl în jertfirea vieții Sale. Acea viață pe care El a depus-o a fost prețul. Aceasta a fost pusă în mâinile Dreptății când a murit — “Tată, în mâinile Tale Îmi încredințez duhul!” (Luca 23:46). Totul a trecut în mâinile Tatălui și rămâne în mâinile Tatălui — un Preț de Răscumpărare. Când Dumnezeu L-a înviat pe Domnul nostru dintre morți, El nu L-a înviat ca ființă umană, ci ca ființă de ordinul cel mai înalt.
Ce spun Scripturile despre Biserică este la fel de adevărat și despre Capul Bisericii, pentru că noi urmăm în urmele Lui. Despre Biserică este scris, “Este semănat în necinste și înviază în slavă; este semănat în slăbiciune și înviază în putere; este semănat trup natural și înviază trup duhovnicesc” (1 Cor. 15:43-45). Domnul nostru a fost înviat un spirit însuflețitor, dătător de viață (1 Cor. 15:45; 1 Petru 3:18). Un om și-a pierdut viața; de asemenea un om S-a dat pe Sine ca preț de compensare (1 Cor. 15:21, 22). Jertfa naturii umane a Domnului nostru a rămas o jertfă pentru lume. A dat-o deja lumii? Nu. Ce a făcut cu ea? A încredințat-o Tatălui. În contul cui se află această jertfă acum? În contul Domnului nostru. Unde? În mâinile Dreptății divine. Pentru ce scop? Ca să poată fi aplicată. Cum să fie aplicată?
Mai întâi de toate, prin atribuire, în acest veac Evanghelic, se aplică tuturor acelora care vin la Tatăl prin El. El le atribuie meritul după ce s-au întors la Tatăl în credință și au ajuns la punctul unde pot spune, “Îmi prezint trupul ca o jertfă vie”; “Aici sunt, Doamne, mă predau”. Atunci marele Avocat, viitorul Mijlocitor pentru lume, le atribuie suficient din meritul Său pentru a face jertfa lor bună. Ei, de la ei înșiși, nu au nimic de oferit ce ar putea accepta Dumnezeu, pentru că “Nu este nici un om drept, nici unul măcar” — Rom. 3:10.
Aici marele Avocat aplică sau atribuie cât este nevoie din meritul Său, care este deja în mâinile Dreptății, pentru a-i face pe aceștia perfecți în ochii Dreptății. Apoi Dreptatea divină poate accepta jertfa; și acceptarea jertfei este arătată prin acordarea Spiritului sfânt, conceperea de Spirit; și ceea ce este conceput de Spirit, la înviere va fi născut de Spirit, dacă între timp nu va fi ceva care să-i stagneze, sau să-i strice starea. Dacă o persoană astfel concepută de Spirit pierde spiritul și moare față de lucrurile spirituale, atunci el este într-adevăr “de două ori mort”, după cum spune apostolul — Iuda 12.
Dar acum, în cazul acelora care sunt astfel acceptați de Cristos, ce au ei de-a face cu Jertfa pentru Păcat? Noi răspundem că n-am fi știut ce au ei de-a face dacă Dumnezeu nu ne-ar fi arătat; dar Dumnezeu mai întâi ilustrează acest fapt în Vechiul Testament. El a făcut pentru evrei o Zi de Ispășire tipică, ceea ce a prefigurat ceea ce se va face în acest veac Evanghelic și în perioada de domnie a lui Mesia. Ce este aceasta? Aceasta este lucrarea de împăcare între Dumnezeu și oameni. Cum a fost arătat acest lucru în tip? Ziua Ispășirii a avut diferite trăsături. Ea începea cu jertfirea unui vițel, iar acel vițel a reprezentat jertfirea Domnului Isus Cristos pentru Biserică. Sângele vițelului era stropit pe Capacul Ispășirii pentru casa credinței.
Acești țapi ne-au reprezentat pe noi și pe tot poporul lui Dumnezeu care și-au oferit trupurile ca jertfă vie, sfântă și acceptabilă (Rom. 12:1, 2; Evrei 13:11-13). Numai unul dintre acești țapi a devenit un urmaș al vițelului și a avut experiențe exact la fel ca experiențele vițelului. Acest țap reprezintă acea clasă de credincioși care urmează zilnic în urmele lui Isus și care sunt părtași cu El la suferințele Sale în timpul prezent și vor avea o parte cu El în gloria ce va urma.
Celălalt țap reprezintă clasa care nu merge voluntar la jertfă, ci care, fără a se întoarce la păcat, nu reușește să se jertfească de bună voie. De aceea această clasă este tratată ca și “țap de trimis” și se procedează cu ea în consecință, fiind trimisă în starea de pustiu pentru strâmtorare. Apostolul pare că se referă la această clasă când spune că așa se procedează cu unii pentru ca “duhul să le fie mântuit în ziua Domnului” (1 Cor. 5:5). Aceștia nu sunt clasa Mireasă, ci o clasă de servi.
În Psalmul 45 avem ilustrația cu Mirele Ceresc și putem vedea cum El își prezintă Mireasa Tatălui Ceresc, marele Împărat. Apoi urmează ilustrația cu Mireasa, descrisă că este “plină de strălucire înăuntru” și care va fi adusă la Împăratul Ceresc în haine de broderie și țesute cu aur. Apoi avem o a treia ilustrație, “fecioarele, însoțitoarele ei, vor fi aduse la tine”, și care de asemenea vor fi aduse la Împărat. Acestea reprezintă cealaltă clasă, clasa “țapului de trimis”, care nu merg voluntar la moarte, la jertfă și prin urmare nu pot fi socotiți ca membri ai Miresei.
Datorită faptului că Scripturile arată această Jertfă pentru Păcat, noi credem în Jertfa pentru Păcat; și pentru că Scripturile ne spun că trebuie să fim părtași în aceasta, de aceea noi o credem. Unde spune apostolul așa? Răspundem că el ne spune, adresându-ni-se ca clasa “țapului Domnului”, “Să ieșim deci afară din tabără, la El, purtând batjocorirea Lui” (Evr. 13:13). El mai spune că trupurile acelor animale al căror sânge era dus în Sfânta Sfintelor să facă ispășire pentru păcat erau arse toate afară din tabără (Evr. 13:11-13). Ce animale erau acelea? Doar cele două. Vițelul și țapul Domnului erau singurele. Apostolul accentuează că noi suntem reprezentați de acest țap. “Să ieșim deci afară din tabără, la El”. Tot ce s-a făcut cu vițelul s-a făcut și cu țapul. Atunci, dacă vrem să umblăm în urmele Sale, să luăm parte la jertfa Sa — “Să ieșim deci afară din tabără, la El, purtând batjocorirea Lui”; pentru că “dacă răbdăm, vom și împărăți împreună cu El”; vom fi glorificați împreună — 2 Tim. 2:11, 12.
JERTFA PENTRU PĂCAT—Începutul și sfârșitul ei în tip. (Q659-1)
Întrebare (1916-Z)—1—În tip, unde a început jertfa pentru păcat și unde s-a sfârșit?
Răspuns—Animalul care urma să fie jertfă pentru păcat era selecționat și adus la ușa Cortului Întâlnirii pentru acest scop; dar el devenea jertfă pentru păcat în momentul când marele preot punea mâinile pe el și-l înjungia. Conform tipului, jertfa pentru păcat era compusă din două părți — un vițel și un țap. Jertfa pentru păcat nu se sfârșea cu jungierea vițelului; căci în planul și aranjamentul divin, Marele Preot, Isus, trebuia să ofere două sacrificii — clasa țapului Domnului și vițelul antitipic. În tip, țapul, după cum înțelegem noi, a reprezentat pe urmașii lui Isus, așa cum vițelul a reprezentat pe Isus Însuși. În tip, prin urmare, junghierea jertfei pentru păcat nu se sfârșea până când și țapul de jertfă pentru păcat era junghiat. Atunci jertfa pentru păcat în sensul de sacrificiu era terminată. Nu trebuia să mai fie sacrificii. Însă cuvântul jertfă pentru păcat are un sens încă mai larg decât acesta. El includea în tip și prezentarea sângelui acestor animale lui Iehova Dumnezeu, așa cum se arată prin ducerea de către marele preot în Sfânta Sfintelor întâi a sângelui vițelului iar apoi a sângelui țapului Domnului, și stropirea lui pe Capacul Ispășirii și înaintea acestuia spre răsărit. Când acestea erau îndeplinite, jertfa pentru păcat era terminată.
JERTFA PENTRU PĂCAT—Începutul ei în antitip. (Q660-1)
Întrebare (1916-Z)—1—În antitip, unde a început jertfa pentru păcat?
Răspuns—În antitip jertfa pentru păcat a început când Isus S-a prezentat pe Sine la Iordan în acord cu aranjamentul făcut cu Tatăl, în care deja intrase. Acolo, conform declarației Apostolului, Domnul nostru S-a dat pe Sine, S-a predat pe Sine, S-a făcut jertfă pentru păcat. El a continuat lucrarea în timpul acestui veac Evanghelic, oferindu-i pe aceia care-I acceptă meritul și care voluntar devin urmașii Lui, predându-și Lui voința. El îi oferă pe aceștia ca parte din propria Sa jertfă.
După ce Isus a sfârșit oferirea jertfei Sale personale, El S-a înălțat și a prezentat Tatălui meritul jertfei Sale pentru clasa Bisericii, așa cum este simbolizat prin stropirea sângelui vițelului în Sfânta Sfintelor din Cortul Întâlnirii, pentru marele preot și pentru casa lui. Continuând după aceea jertfirea urmașilor Săi, El va sfârși în cele din urmă lucrarea de sacrificare, când ultimul membru al corpului lui Cristos va fi gustat moartea și va fi trecut dincolo de văl. Atunci va rămâne ca Marele Preot să completeze această problemă de oferire a jertfei pentru păcat “pentru tot poporul”, prezentând lui Iehova Dumnezeu meritul “sacrificiilor mai bune”, meritul real fiind în Isus singur.
JUBILEU—Referitor la Mileniu și marele jubileu al pământului. (Q381-1)
Întrebare (1905)—2—Când începe marele jubileu al pământului, și este el diferit de Mileniu?
Răspuns—Nu, nu este o continuare a tipului. Noi suntem în timpul marelui jubileu acum. Nu vedem restabilirea, veți întreba? Ei bine, cum era în tip? Începeau ei în mijlocul nopții și luau în stăpânire lucrurile? Poporul nu știa, ci preoții trebuiau să facă cunoscut poporului prin sunarea din anumite trâmbițe de argint. Noi suntem acum în antitipul acelui timp. Voi sunați din trâmbița de argint a adevărului în vecinătatea voastră și eu sun în vecinătatea mea. Vestiți jubileul!
JUBILEU—Țara a fost obligată să țină Sabatele. (Q381-2)
Întrebare (1911-Z)—3—Într-un capitol din Vol. II al Studiilor în Scripturi se arată cum israeliții, în timp ce erau în captivitate, au fost obligați să țină Sabatele pe care nu le ținuseră înainte. De ce aceste Sabate sunt numite Jubilee în Vol. II?
Răspuns—Ceea ce spune Vol. II al Studiilor este, nu că evreii au fost forțați să țină Sabatele în timp ce erau în Babilon, ci că țara a fost forțată să țină aceste Sabate, în timp ce evreii erau în Babilon. Așa spune Dumnezeu (2 Cron. 36:20, 21). Evreilor li s-a poruncit ca în anul Jubiliar pământul să se odihnească. Ca și restul omenirii, cumva egoiști, ei s-au temut că dacă vor lăsa pământul să se odihnească un an întreg, vor rămâne în urmă cu taxele etc. Așa că n-au ținut în mod potrivit acele Jubilee. Israel a ținut 19 Jubilee până când au mers în robie; și Domnul a fost foarte nemulțumit de ei. El a spus: Când ați avut țara, țara n-a ținut Sabatele. N-ați ținut Sabatele cum se cuvine. Noi aici nu învinuim pe evrei, deoarece credem că dacă Domnul ar pune o astfel de poruncă asupra Statelor Unite sau asupra oricărei alte țări, foarte puțini ar ține-o.
După Lege, anul Sabatic avea loc în fiecare al șaptelea an. Poporul era instruit să socotească de șapte ori câte șapte ani și apoi urma al cincizecilea an, Jubileul. Astfel erau împreună două Sabate din care unul, al cincizecilea, era marele an Jubiliar. Evreii au ținut aceste Sabate fără tragere de inimă, așa că Domnul i-a scos din țara lor în țara dușmanului, până ce țara lor își va împlini Sabatele. Evident că Dumnezeu nu voia ca evreii să înțeleagă deplina importanță a acestor caracteristici ale timpului; pentru că evreul nu înțelege nici în ziua de azi. Dacă Dumnezeu ar fi vrut ca evreul să înțeleagă, ar fi înțeles. Dar noi credem că aceste caracteristici ale timpului erau intenționate în primul rând pentru israelitul spiritual și că numărul 70 a fost pus acolo să ne arate când va veni timpul ca Domnul să binecuvânteze Israelul și întreaga lume. Când va veni timpul, atunci evreii vor înțelege despre Sabatele lor, robia și împlinirea tuturor lucrurilor. Dar noi avem această informație din sursă spirituală, o sursă mai înaltă decât evreii și restul lumii.
JUDECATĂ—Toți apar înaintea scaunului lui Cristos. (Q382-3)
Întrebare (1907)—1—Cum să înțelegem acest text: “Căci toți trebuie să fim arătați înaintea scaunului de judecată al lui Cristos, pentru ca fiecare să-și primească răsplata pentru lucrurile înfăptuite în trup, potrivit cu binele sau răul pe care-l va fi făcut” (2 Cor. 5:10)?
Răspuns—Într-un sens al cuvântului noi toți stăm înaintea scaunului de judecată al lui Cristos acum. Nu suntem noi în încercare? Ba da. Cine este cel care încearcă Biserica? Isus, ca reprezentantul Tatălui. Toată judecata este încredințată Lui. Și vă amintiți cum le spune diferitelor biserici, că dacă nu ascultați glasul Meu etc., voi lua sfeșnicul din locul lui. El judecă Biserica, după cum vedeți. Când ajunge la Biserica Laodiceană, El spune: “Iată, Eu stau la ușă și bat” (Apoc. 3:20). Judecata și încercarea se desfășoară acum. Și dacă auzi glasul meu, voi intra și voi cina cu tine etc. Și așa a judecat Domnul tot timpul pe poporul Său. Noi suntem în școala lui Cristos; El este învățătorul, instructorul și disciplinatorul nostru, iar când avem nevoie de corecții, Domnul Isus, ca reprezentantul Tatălui, se ocupă de acestea.
JUDECATĂ—Referitor la judecarea morților. (Q383-1)
Întrebare (1908)—2—”Dar vor da socoteală înaintea Celui ce este gata să judece viii și morții. Căci tocmai în vederea aceasta a fost vestită Evanghelia și celor morți, ca să fie judecați ca oameni în ce privește trupul, dar să trăiască potrivit lui Dumnezeu în ce privește duhul” (1 Pet. 4:5-6).
Răspuns—Eu înțeleg aici, răspunzând cât se poate de scurt, că voi și cu mine și tot poporul consacrat al Domnului, chemați afară din lume, sunt judecați după judecata oamenilor, fiind în trup, și ei se uită la noi din punct de vedere trupesc, și spun: Ei bine, în afară sunt oameni la fel de buni cum sunt și înăuntru. Nu mulți mari, nu mulți înțelepți, nu mulți învățați a ales Dumnezeu. Și aceasta este în acord cu declarația scripturală că Dumnezeu nu ne judecă astfel. Apostolul ne spune că Dumnezeu ne judecă pe noi care am venit în Cristos, care am acceptat favoarea Sa, care ne încredem în meritul sacrificiului Său, care am făcut o consacrare de sine Lui, nu după trup, ci după Spirit. A fi judecat conform oamenilor în trup este un lucru, dar a fi judecat conform judecății lui Dumnezeu în Spirit este alt lucru. Așa că suntem bucuroși că situația noastră este în mâinile Lui și toți trebuie să fim gata să-I dăm socoteală Lui, care este în stare să judece pe cei vii cât și pe cei morți. Și acest fel de judecată vom avea noi. Mulțumim lui Dumnezeu pentru aceasta — nu după trup, ci după Spirit.
JUDECATĂ—Privind înainte cu frică. (Q383-2)
Întrebare (1911)—1—”Ci doar o așteptare sigură și înfricoșată a judecății și văpaia unui foc care va mistui pe potrivnici”. Cine sunt cei înfricoșați în cazul acesta, cei care au păcătuit, sau cei care privesc?
Răspuns—Acest text se găsește în Evrei 10:27. Apostolul vorbește despre unii care păcătuiesc cu voia, și spune că nu va rămâne nimic pentru ei decât o așteptare înfricoșată a judecății și indignării aprinse care-i va mistui ca adversari ai lui Dumnezeu. Apostolul nu spune dacă acele persoane își vor da seama de greșeală și își vor simți înstrăinarea de Dumnezeu, iar noi nu trebuie să fim mai înțelepți decât a spus El. El a spus doar că așa va fi. Nimic nu va rămâne pentru ei, dacă au înțeles acest lucru. Cei care odată au respins sângele lui Cristos, Îl expun deschis rușinii și nu mai rămâne nimic pentru ei, decât să fie distruși — văpaia unui foc care îi va mistui ca adversari ai lui Dumnezeu.
JUDECATĂ—Cel care mă judecă este Domnul. (Q383-3)
Întrebare (1912-Z)—2—Să presupunem că cineva s-a dedat la folosirea tutunului dar a început să înțeleagă murdăria lui și s-a decis să nu mai continue, și într-adevăr încetează să-l folosească pentru un timp, dar mai târziu ar relua folosirea ocazională a acestuia, și astfel n-ar învinge în aceasta, spiritul fiind voitor, dar carnea fiind slabă — ar cauza aceasta pierderea coroanei și ar îndrepta pe o astfel de persoană către “marea mulțime” — sau poate duce aceasta la Moartea a Doua?
Răspuns—Folosirea tutunului este un obicei foarte murdar; și există și alte obiceiuri care sunt considerate murdare de către unii oameni, dar nu și de către alții. Noi nu trebuie să tragem nici o linie pe care n-o trage Biblia. De aceea, nu este pentru nici unul din poporul Domnului să judece pe altul în privința hranei jertfite idolilor, sau în mestecarea tutunului, sau în orice astfel de lucruri. Noi trebuie să ne încurajăm unul pe altul în curățenia vieții. După înțelegerea noastră, nimeni n-ar fi condamnat la moarte pentru că nu-și stăpânește obiceiul tutunului sau al cafelei sau al morfinei. Numai Dumnezeu singur știe cât se străduiește fiecare; numai El cunoaște pe acei care se luptă curajos zi de zi până la sfârșit. Noi nu suntem competenți să judecăm. Apostolul Pavel spune: “Cât pentru mine, este ceva foarte neînsemnat să fiu judecat de voi sau de vreo judecată omenească. Ba încă, nici eu însumi nu mă mai judec … Cel care mă judecă este Domnul” (1 Cor. 4:3, 4). Noi nu putem să ne judecăm în pripă nici chiar pe noi cum că suntem vrednici de Moartea a Doua. Trebuie să lăsăm pentru Dumnezeu să hotărască dacă vom fi sau nu vom fi învingători. Cu acestea în minte este datoria noastră să ne străduim serios și să nu ne descurajăm pe noi înșine sau să descurajăm pe alții, ci mai curând să-i sprijinim și să-i ajutăm spre mai mare curaj, spre mai mare zel, și în serviciul Domnului nostru.
JUDECATĂ—Diferența între judecată și critică. (Q384-1)
Întrebare (1912)—1—Cum putem face diferența între “judecată dreaptă” și “critică”?
Răspuns—Domnul spune că noi trebuie să “judecăm după dreptate” (Ioan 7:24). Și din nou El spune, “Nu judecați nimic înainte de vreme” (1 Cor. 4:5). Ce este atunci o judecată dreaptă?
O judecată dreaptă ar fi să ajungi la o hotărâre dreaptă. Și cum am putea? Putem noi citi inima? Răspunsul Scripturilor este că nu știm, și de aceea nu trebuie să încercăm să judecăm inima. Ei bine, dacă nu ne putem judeca inima unul altuia, motivele sau intențiile, ce putem judeca?
Ne putem judeca conduita unul altuia. Dacă eu te-aș vedea făcând ceva, aș putea spune: Frate sau soră, tu faci ceva contrar Cuvântului lui Dumnezeu, și aceasta aduce roade rele. Dacă această persoană ar spune: Frate Russell, mie nu mi se pare că fac rău, eu nu trebuie să judec sau să condamn inima fratelui, dar trebuie să judec între conduita bună sau rea, iar la timpul și locul potrivit să aduc faptul în atenția sa și să-l las așa. Pot doar apela la cel ce face rău arătându-i roada și să-i spun: Privește în inima ta și asigură-te că motivul tău este bun. Există o diferență între a judeca inima, ceea ce nu avem dreptul să facem, și a judeca purtarea, ceea ce este drept să facem. Dar nu înseamnă nici că judecata noastră asupra conduitei altora va fi totdeauna bună.
Dacă am veni la un frate și am spune: Conduita ta pare să fie greșită și eu sunt sigur că vrei să faci bine, poți să-mi explici? El s-ar putea să fie în stare să ne explice și să ne arate că roada este bună când noi gândiserăm că este rea. Noi nu trebuie să condamnăm pe fratele nostru, ci să mergem direct la el și să vedem punctul lui de vedere, și dacă nu putem fi de acord, îi spunem cum ni se pare nouă și îi cerem să-și judece propria inimă.
JUDECATĂ—Judecata dreaptă și critica. (Q385-1)
Întrebare (1913-Z)—2—Cum putem face distincție între “judecata dreaptă” și “critică”?
Răspuns—Domnul spune: “Nu judecați după aparență, ci judecați după dreptate” (Ioan 7:24). Sfântul Pavel spune, “De aceea să nu judecați nimic înainte de vreme, până va veni Domnul” (1 Cor. 4:5). Atunci se ridică întrebarea: Ce este “judecata dreaptă”? Judecata dreaptă este o decizie dreaptă. Dar din moment ce noi nu putem citi inima, cum putem lua o decizie dreaptă? Scripturile răspund că noi nu ne putem citi inimile unii altora și de aceea nu trebuie să încercăm să le judecăm.
Atunci, dacă nu ne putem judeca inimile, motivele sau intențiile unii altora, ce putem judeca? Răspunsul Scripturii este că ne putem judeca conduita unii altora. Dacă vedem pe vreunul din poporul Domnului făcând ceva nepotrivit, îi putem spune: “Dragă frate (sau soră), conduita ta ar părea să fie contrară Cuvântului lui Dumnezeu și ar părea să aducă roade rele”. Dacă acea persoană ar răspunde: “Mie nu mi se pare că fac rău”, noi nu trebuie să judecăm sau să condamnăm inima aceluia. Dar trebuie să judecăm între conduita bună și cea rea, și la timpul și locul potrivit să atragem atenția asupra acestui fapt și apoi să-l lăsăm acolo.
Există o diferență între judecarea inimii, ceea ce nu avem dreptul să facem, și judecarea conduitei, ceea ce este drept să facem. Dar aceasta nu înseamnă că judecata noastră asupra conduitei altuia va fi totdeauna bună. Noi toți suntem înclinați să greșim.
Dacă am veni la un frate și i-am spune: “Dragă frate, conduita ta pare să fie greșită, dar eu sunt sigur că vrei să faci bine. Vrei să-mi explici?” El s-ar putea să ne arate că roada era bună pe când noi am gândit că este rea. Se poate să fi înțeles greșit problema. Noi nu trebuie să condamnăm pe fratele nostru, ci să mergem direct la el și să vedem punctul lui de vedere. Apoi, dacă nu putem fi de acord, trebuie să-i spunem cum ni se pare nouă, și să-i cerem să-și judece propria inimă. Nu putem face nimic mai mult.
JUDECATĂ—Preoții lui Israel au murit tipic. (Q385-2)
Întrebare (1915)—1—Te rog explică Evrei 9:27: “Și, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata”.
Răspuns—Aceasta poate că este explicată în Studii în Scripturi mai bine decât pot eu să-mi fac timp și să explic aici. Este dificil să explici un lucru ca acesta în trei până la cinci minute, pentru că întreaga idee a intrat în mințile oamenilor cu susul în jos și de la coadă la cap. Toți cred că aceasta se referă la timpul când oamenii mor. Apostolul Pavel, în acea declarație din Evrei, dă o lecție despre tip și antitip. El compară lucrarea din fiecare an a preoților evrei cu lucrarea lui Cristos și arată cum acești preoți pământești intrau în Sfânta și după aceea în Sfânta Sfintelor. Preotul lua cu el sângele unui vițel, apoi al unui țap. Intra în Sfânta, și, după ce norul de tămâie trecea de al doilea văl și acoperea Capacul Ispășirii, intra în Sfânta Sfintelor, care reprezintă însuși cerul.
Antitipul este că Domnul nostru Isus S-a jertfit pe Sine, reprezentat prin vițel. Vițelul L-a reprezentat pe Isus ca om; țapul a reprezentat natura umană a bisericii. Ca Mare Preot, Isus a junghiat vițelul; la botez El a oferit sacrificiul umanității Sale. Preotul tipic ducea doi pumni plini cu tămâie și o fărâmița pe focul de pe altarul tămâierii — aceea a reprezentat serviciul de trei ani și jumătate al Domnului nostru. Această ilustrație a tămâiei căzând pe foc a reprezentat calitățile glorioase ale lui Isus venind în contact cu încercările vieții. În fiecare situație credincioșia Lui a produs un parfum plăcut.
Când Satan a venit la El cu ispita, loialitatea Sa a fost o jertfă plăcut mirositoare pentru Dumnezeu. Când a venit la El sugestia să evite a da ceea ce a promis să dea, a respins ispita și a refuzat să aibă de-a face cu ea. “Nu voi bea paharul pe care Mi l-a dat Tatăl să-l beau?” (Ioan 18:11) era întotdeauna sentimentul Său. Tămâia plăcut mirositoare a mers înaintea Lui și a apărut în prezența lui Dumnezeu înainte de a-Și termina cursul la Calvar. Moartea Lui pe cruce a fost ultima fărâmă de tămâie care a căzut pe foc, în antitip. Apoi Marele nostru Preot a intrat pe sub văl — în moarte. El a fost părți din trei zile sub văl, înviind de cealaltă parte de văl în a treia zi. Aceasta a fost învierea lui Isus. El a înviat de partea spirituală a vălului, o ființă spirituală. Apoi, patruzeci de zile mai târziu, a stropit Capacul Ispășirii în Sfânta Sfintelor, în cer, sângele Ispășirii pentru biserică.
Aici apostolul încearcă să facă biserica să vadă că marele preot evreu făcuse ceva de felul acesta în tip. Marele preot evreu intra cu sânge în Sfânta Sfintelor din cortul întâlnirii. Acel sânge, în fiecare caz, a reprezentat sângele marelui preot — viața sa. Fiecare mare preot, când trecea pe sub acel văl în Ziua Ispășirii, era în pericol de a fi lovit cu moartea. Dacă el n-ar fi îndeplinit totul perfect, după cerințele Domnului, ar fi murit când ar fi încercat să treacă de acel văl, pe sub acea perdea. Tot așa, pentru Isus ar fi însemnat moarte dacă n-ar fi făcut în mod perfect voința Tatălui.
Apoi apostolul declară: “Oamenilor (oameni-preoți — prindeți ideea!) le este rânduit să moară o singură dată (tipic, trecând pe sub văl) iar după aceea vine judecata”, sau decizia. Ei și-au simbolizat moartea în sacrificiul vițelului și în ducerea sângelui lui pe sub văl. Dacă preotul n-ar fi făcut aceasta în mod perfect, murea. Vițelul a reprezentat pe preot. După ce l-a sacrificat, a trecut cu sângele lui pe sub cel de-al doilea văl. “După moarte judecata”. Aici nu se face referire la moartea omenirii, ci doar la acești preoți care-și ofereau sacrificiul lor. Isus a murit, a trecut de al doilea văl și a fost înviat în a treia zi. După ce în tip marele preot își aducea jertfa, trecea dincolo de al doilea văl și stropea sângele pe Capacul Ispășirii, el ieșea și binecuvânta poporul.
Domnul nostru Isus, Marele Preot, încă n-a ieșit să binecuvânteze poporul. Antitipul este un lucru foarte mare. Isus a trecut pe sub văl în Sfânta Cerească în urmă cu 1800 de ani. El încă n-a apărut pentru binecuvântarea lumii. Dar, “Se va arăta a doua oară, celor care Îl așteaptă, nu în legătură cu păcatul, ci pentru mântuire” (Evr. 9:28). Aceasta este tot ce pot spune la această întrebare în timpul limitat pe care-l pot acorda pentru ea.
JUDECATĂ SĂNĂTOASĂ—Folosiți discreție și înțelepciune. (Q135-1)
Întrebare (1912-Z)—1—Ni se spune să nu întoarcem spatele celui care vrea să se împrumute de la noi (Matei 5:42). Cum să înțelegem aceasta?
Răspuns—Nu există nimic în această Scriptură care spune că trebuie să dăm fiecăruia care vrea să ceară un împrumut de bunuri sau bani; dar noi nu trebuie să ne întoarcem urechea de la cei în nevoie. Scripturile spun: “faceți bine și dați cu împrumut fără să nădăjduiți ceva înapoi” (Luca 6:35). Trebuie de asemenea să avem acea dispoziție bună care dorește să facă bine tuturor oamenilor, în special celor din casa credinței. Dar trebuie să folosim discreție și înțelepciune. Adesea cel mai bun lucru pe care-l poți face unei persoane este să-i împrumuți ceva, chiar dacă este sigur că nu-ți va înapoia; pentru că astfel calea de a mai veni ar fi oprită, cel puțin într-o anumită măsură.
JUDECATĂ SĂNĂTOASĂ—Referitor la rămânerea în serviciu. (Q135-2)
Întrebare (1914)—1—Un frate, nou în adevăr și iubit, a fost forțat, printr-o tactică de afaceri, să riște pierderea serviciului dacă nu se abona la un jurnal religios intitulat “Avocatul Creștin”. Acest jurnal a publicat în repetate rânduri articole insultătoare la adresa Servului Adevărului. Acest frate este într-o situație foarte deosebită, având cheltuieli foarte mari datorită îmbolnăvirii grave a mai multor membri ai familiei. Cum să fie sfătuit acest frate, și trebuie el reales ca Bătrân?
Răspuns—Dacă eu aș fi acel frate m-aș abona la șase numere dacă-i necesar. Să dau șase dolari pentru a-mi menține serviciul? Da, sau doisprezece dolari dacă aș crede că merită. N-aș crede că a făcut rău abonându-se la un jurnal, chiar dacă acesta insultă pe fratele Russell. Îl voi ierta. Cred că fratele are o judecată bună. Avem nevoie de o judecată bună și printre Bătrâni.
JUDECĂȚI—Legarea împăraților și a mai-marilor. (Q386-1)
Întrebare (1916)—2—Versetul opt și nouă din Psalmul 149 spune: “Să lege pe împărații lor cu lanțuri și pe mai-marii lor cu obezi de fier, ca să aducă la îndeplinire împotriva lor judecata scrisă. Aceasta este o cinste pentru toți credincioșii Săi”. Se aplică aceasta la timpul prezent? Dacă da, cum se îndeplinește?
Răspuns—Am spus deja câte ceva cu privire la acest subiect în Turnul de Veghere (Z1914, pag. 135, p. 3; col. 1). Poate ar fi mai bine să citiți acest articol. Am arătat că acest Psalm ar ilustra un timp când poporul Domnului de această parte de văl ar fi în vreun fel proeminenți înaintea lumii. Se spune: “Să salte de bucurie credincioșii Lui îmbrăcați în slavă” (vers 5). Odată noi am crezut că aceasta înseamnă să fie bucuroși în Cer dar acum vedem că pentru a fi bucuroși în glorie nu e nevoie să fii de cealaltă parte, ci de această parte de văl. Psalmistul continuă spunând: “Să cânte de bucurie în așternutul lor”. El declară că sfinții, în așternuturile lor, vor avea o sabie cu două tăișuri în mâini. Așternutul (patul — în limba engleză, n.t.) semnifică o stare de repaus, în ceea ce privește credința. Ne va fi, bineînțeles, ușor de cealaltă parte de văl; dar aceasta evident înseamnă un repaus al credinței de această parte de văl. Sabia cu două tăișuri înseamnă Cuvântul lui Dumnezeu. Aceasta trebuie să însemne aici, pentru că acolo nimeni nu va lovi nimic cu o sabie cu două tăișuri. Aceasta în mod sigur va fi aici. Această sabie cu două tăișuri în mâinile sfinților înseamnă că în timp ce se odihnesc în credință, ei au Cuvântul lui Dumnezeu, ascuțit și plin de putere și cu el se pot opune la orice este contrar Adevărului. Toate acestea aparțin de această parte a vălului. Aceștia sunt sfinții care trebuie să execute judecățile scrise. Cum? Nu vă pot da toate detaliile. Fără îndoială că vor fi o mulțime de detalii când vom ajunge la acel timp. Trebuie să fim gata să luăm orice parte ne-ar da Domnul. El va da tuturor din poporul Său o parte.
Vom vedea ce poate însemna această judecare puțin mai târziu. Râul Iordan înseamnă o judecată, și lovirea acestui Iordan poate însemna a pune Adevărul într-un astfel de mod încât să judece. Ilie va mânui această sabie. Detaliile nu sunt date, dar ne rămâne să veghem la conducerea Domnului. Domnul grațios a acoperit ochii noștri privitor la acest lucru. Până acum nu ne-am gândit tare mult la ajungerea lui Ilie la Iordan și că ar avea vreo semnificație specială lucrarea importantă pe care a făcut-o acolo. Dar acum vedem că am ajuns la Iordan în 1914, și că Ilie și Elisei au stat acolo, discutând, așa cum facem noi acum. După ce au discutat un timp, Ilie și-a înfășurat mantaua, evident referindu-se la ceva putere specială dată clasei Ilie, și apoi a lovit apele. Noi veghem zilnic să vedem ce poate însemna aceasta. Totul duce la acea lovire. Totul a înaintat pentru pregătirea acestui lucru. Acum vedem că ceea ce a fost înainte era numai pregătirea căii pentru acest lucru. Eu caut zilnic ce-ar putea semnifica înfășurarea mantalei. Pare ca și cum ar putea însemna o mare sumă de bani. Încercăm să facem sul orice manta care vine. Această lovire va afecta probabil întreaga lume civilizată. Ei vor simți influența acestei loviri. Să fim pregătiți
